Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș (ed. a II-a)/Regiuni și localități

←Addenda

Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș (ed.a II-a) de Dorin Ștef Regiuni și localități

Încadrarea dialectologică a graiurilor maramureșene și nord-transilvănene→

1. Maramureș (Țara Maramureșului)

Regiune istorică situată în partea de nord a României. Se învecinează la sud cu Transilvania, la est cu Moldova, la vest cu Țara Oașului și la nord cu Ucraina. A avut rang de voievodat, țară, comitat, județ, regiune.

Prima atestare documentară: în anul 1199, în Codex diplomaticus Fejer Georgii: "quod cum in Maramorisio tempora venationis venatum iustemus"^[1]. Atestări în Diplomele maramureșene: Maramorisio, Maramarus, Maramorysio, Maramarosia, Maramoros, Maromorusyensi, Maramorusio, Maramorosio, Maramorosiensi, Maramorusium, Maramaros, Comitatul Marmaros, Comitatul Maramorusiensi, Districtul Maramorisiensi, Terra Maramorusiensi etc.^[2].

Voievodatul Maramureșului. Situat în întreg bazinul superior al Tisei, dincolo de Carpații Nordici. Era condus de voievozi locali și organizat în cnezate de vale. În perioada feudală, a devenit comitat, cu reședința la Sighet și avea aceleași granițe: Galiția, Bucovina și comitatele Bereg, Ugocea, Sătmar, Solnoc-Dăbâca și Bistrița. În anul 1358, intră în componența voievodatului Transilvaniei, iar în 1688, devine parte a Imperiului Habsburgic.

Județul Maramureș (interbelic). Parte a regatului României (după Unirea din 1 Decembrie 1918), cu reședința la Sighet. Cuprinde teritoriul dintre râul Tisa și aliniamentul munților Rodna-Țibleș-Gutâi-Oaș. Partea nordică a Maramureșului (din dreapta Tisa) este cedată, la Conferința de pace de la Paris (din 1919), statului Cehoslovacia (începând din anul 1920); ulterior, intră, pe rând, în componența Ungariei (1939), URSS (1945) și Ucrainei (1991). În anul 1950, județul Maramureș (interbelic) este integrat regiunii Baia Mare.

Regiunea Maramureș. A fost înființată în anul 1960, prin redenumirea regiunii Baia Mare. Cuprindea, alături de Maramureșul interbelic (numit, de aici înainte, Maramureșul istoric), întreg Sătmarul, inclusiv Codru, o parte din Sălaj, respectiv Lăpuș, Chioar și zona Baia Mare. Reședința regională: Baia Mare.

Județul Maramureș (actual). A fost înființat în anul 1968, după reorganizarea administrativ-teritorială a României. Cuprinde Maramureșul interbelic, jumătatea estetică a Codrului (Sătmar), regiunile Chioar (inclusiv zona industrială Baia Mare - Baia-Sprie, până la Seini) și Lăpuș. Municipiul reședință de județ: Baia Mare.

Etimologie: Din Mara (pârâu în Maramureș) + Mureș (numele vechi al râului Tisa) (A.D. Xenopol, 1888). ■ N. Iorga (1939) respinge ipoteza lui Xenopol: "Vechea ipoteză că Maramureșul ar fi alcătuit din numele a două râuri trebuie înlăturată". ■ Din Mara "mare" + Mureș „râu” > Mare Râu sau Râul Mare = Maramureș, numele vechi al râului Tisa (N. Roșca, 2004). ■ Râul Mara s-a numit, în vechime, Maramureș (Mihaly de Apșa, 1900, pe baza diplomelor maramureșene; N. Iorga, 1906; T. Papahagi, 1925). ■ Din Marimorusa "mare moartă" (N. Densușianu, 1913; Vințeler, 2010). ■ Din Mara "râul Mariei" + rad. "more" "râu" + suf. -eș (N. Drăganu, 1933). ■ După Marus, din neamul lui Maurus, numele primului descălecător (A. Bunea, 1912). ■ Din marmure, cu un "a" intercalat, ref. la carierele de marmură din zonă (Mihaly, 1900).

Localitățile din regiunea Maramureș: Maramureșul de Nord. Cuprinde localitățile din Maramureșul istoric, situate în dreapta Tisei: Bărănica, Coșna, Dolha, Lipceni, Rotunda, Mărgineni, Mestecăniș, Poiana Teiului, Poiana Vulpii, Berezeni, Bereneu, Bistra de Jos, Crăiniceni, Copăceni, Dănilești, Duboșari, Horneț, Hust, Iza, Ocna-Hust, Năneni, Poiana Uliului, Sădânța, Săliștea de Jos, Vișc, Zlotari, Boureni, Bistra de Jos, Călăceni, Delușor, Izvorul, Lazuri, Leșeni, Livada, Moidanca, Moșneni, Negrești, Poiana Seinilor, Poienița, Prepelița, Prislop, Răchita, Răstoaca, Recea, Repedea, Satul Nou, Satul Vechi, Seini, Stărișoara, Tătușca, Turnu, Vălcele; Ariniș, Bălești, Brusturi, Călineștii de Jos, Crăsnișoara, Delureni, Gănești, Pleșoaia, Lunca Lată, Mocra Nemțească, Mocra Ruteană, Nireșul de Jos, Nireșul de Sus, Neaga, Poiana Craiului, Rotunda, Strâmba, Taras, Tărășel, Târnova; Bărdani, Bușteni, Ciumulești, Crișănești, Dărvănești, Domnești, Duleni, Huta, Remetea, Șesul, Teceu, Teceuți, Uglea, Voinești, Bedeu, Apșa de Jos, Apșa de Mijloc, Apșa de Sus, Apșița, Biserica Albă, Peri, Slatina, Bălini, Borcut, Cărpiniș, Cosăuți, Frasin, Rahău, Tăietura, Trebușeni (v. Filipașcu, 1940: 78-93).

Maramureșul de Sud. Cuprinde localitățile din Maramureșul istoric, situate în stânga Tisei, pe văile Mara, Cosău, Iza, Vișeu și Săpânța: Baia Borșa, Bârsana, Bistra, Berbești, Bocicoel, Bocicoiu Mare, Bogdan Vodă, Borșa, Botiza, Breb, Budești, Călinești, Câmpulung la Tisa, Cornești, Coștiui, Crasna Vișeului, Crăciunești, Desești, Dragomirești, Ferești, Giulești, Glod, Hărnicești, Hoteni, Iapa, Ieud, Lazu Baciului, Leordina, Lunca la Tisa, Mara, Mănăstirea, Moisei, Nănești, Ocna-Șugatag, Oncești, Petrova, Piatra, Poienile de sub Munte, Poienile Izei, Remeți, Repedea, Rona de Jos, Rona de Sus, Rozavlea, Ruscova, Sarasău, Sat Șugatag, Săcel, Săliștea de Sus, Săpânța, Sârbi, Sighetu Marmației, Slătioara, Strâmtura, Șieu, Șugău, Teceu Mic, Tisa, Vadu Izei, Valea Cufundoasă, Valea Hotarului, Valea Stejarului, Valea Vișeului, Văleni, Vișeu de Jos, Vișeu de Mijloc, Vișeu de Sus. Microregiuni: Surduc (Terra Surduc), domeniu administrativ alcătuit din loc. Bârsana, Strâmtura, Oncești, Nănești și Valea Stejarului, stăpânit, în anul 1326, de cneazul Stanislav, fiul lui Stan^[3]. ■ Mara-Cosău, Iza, Vișeu și Săpânța, pot fi încadrate ca microregiuni, deși nu s-au constituit niciodată în domenii administrative.

2. Transilvania de Nord

Transilvania este numele regiunii intercarpatice a României, cu excepția regiunilor istorice Banat, Crișana și Maramureș. Într-o accepțiune largă, Transilvania definește întreaga regiune, inclusiv Banat, Crișana și Maramureș. Din punct de vedere etimologic, numele topic Transilvania este curat latinesc, însă este un termen cărturăresc, rar utilizat în vorbirea curentă. Este frecvent doar în documente oficiale, în relații internaționale și în mass-media. Acest lucru se datorează ambiguității originii termenului Ardeal, susceptibil că ar proveni din limba maghiară.

Locuitorii acestei regiuni se autodefinesc ca fiind ardeleni „locuitori din Ardeal”. La fel, maramureșenii spun despre locuitorii regiunii intercarpatice că sunt ardeleni: „De la Cavnic, peste munte sunt ardeleni”^[4]. Etimologie: Din magh. Erdély "ținutul de dincolo de pădure", din erdö "pădure" și ely "locul aflat peste, dincolo de ceva"^[5]. "Ardeal este, din punct de vedere etimologic, maghiarul Erdély, care vine la rândul său din erdö "silva". Numele curat românesc, înainte de a primi termenul maghiar, cată să fi fost Codru, pe care ungurii așezându-se în Pannonia, îl tălmăcesc Erdély, iar românii s-au mulțumit a împrumuta traducerea" (Hasdeu). Din magh. Erdély (Cihac, DA, cf. DER). La fel Onciu, Iorga, Drăganu, Iordan. ■ Din rad. i.-e. ard- "deal, înălțime". În rom. ar proveni din lat. arduus "mal". Ardeal ar fi o traducere maghiară a top. rom. Ardal sau Ardel: "Rădăcina termenului Erdély, adică erdö, nu este consemnată în dicționarele etimologice maghiare și, deci, este o calchiere a top. rom. Ardeal" (Rizea). Un alt argument ar fi faptul că terminația -eal nu putea proveni din magh. -ely, care ar fi dat, în română, suf. -ei.

Regiunile Lăpuș, Chioar și Codru sunt situate în nordul extrem al Transilvaniei. Din a doua jumătate a sec. al XX-lea, acestea au intrat în alcătuirea administrativă a județului Maramureș, motiv pentru care sunt cuprinse în aria de cercetare a prezentului studiu.

2.1. Lăpuș (Țara Lăpușului)

Zonă situată în nordul Transilvaniei, pe cursul mijlociu al râului Lăpuș. La nord, este mărginită de lanțul munților Țibleș-Gutâi-Lăpuș, la sud, de Culmea Breaza și masivul Preluca, la vest, de Culmea Pietriș. Se învecinează în sud-est cu Țara Năsăudului, la vest, cu Țara Chioarului, iar în nord cu Țara Maramureșului. Zonă etnografică distinctă.

"Cea mai veche atestare documentară a toponimicului Lăpuș datează din anul 1070 și se referă la râul Lapus et Zamos - Lăpușul și apa Someșului"^[6]. "În 1291, este pomenită într-un document moșia Lapus, în 1315, apare pentru prima dată într-un document terra Lapus, pentru ca la 1390 să apară denumirea de districtus Lapus"^[7].

În anul 1770, era inclusă în comitatul Solnocul Inferior, iar în anul 1784, aparținea de comitatul Solnoc-Dăbâca, cu centrul la Dej. În perioada interbelică ținea, ca plasă, de județul Someș. Din 1950 devine raion al regiunii Baia Mare, iar din 1968, intră în componența actualului județ Maramureș^[8].

Etimologie: Din magh. lapos „plat, neted” (Kádar Jozsef, 1901)^[9]; din lat. lepus "iepure" sau lat. lapis „piatră” (Resmeriță, 1924)^[10]; din lat. lapis "piatră militară", instalată pe malul stâng al râului Lăpuș, spre a arăta până unde puteau ajunge, în misiunile lor, patrulele romane (col. Aurel Vaida, cf. Birdas, 1994); din bg. lopus (< sl. lopuch) "brusture" (I. Iordan, în Toponimia românească); cf. bg. lopus, rus. lepucha "brusture" (DA, cf. DER); din lăpuș "brusture", format pe tărâm românesc de la un continuator dispărut al lat. lappa "brusture", cu suf. -uș(ă) (Marius Sala, 1999); din lăpuș „brusture” (Telekia speciosa) (Birdas, 1994: 8-10). "Sătenii numesc lăpuș (lăpușul caprei) o specie de salvie (Salvia glutinosa). Obiceiul de a da nume de plante unor râuri apare destul de frecvent și în alte ținuturi ale teritoriului lingvistic român și confirmă teoria" (Stoica, Pop, 1984: 10-11).

Localitățile din zona Lăpuș: Aspra, Baba, Băiuț, Boiereni, Borcut, Coroieni, Costeni, Cufoaia, Cupșeni, Dămăcușeni, Dealu Corbului, Dealu Mare, Dobricu Lăpușului, Drăghia, Dumbrava, Fântânele, Groape, Groșii Țibleșului, Inău, Jugăstreni, Larga, Lăpuș, Libotin, Peteritea, Poiana Botizei, Răzoare, Rogoz, Rohia, Sălnița, Stoiceni, Strâmbu-Băiuț, Suciu de Sus, Suciu de Jos, Târgu Lăpuș, Ungureni, Vălenii Lăpușului, Vima Mare, Vima Mică. Microregiune: "Un număr relativ mic de sate ale raionului Lăpuș, între Târgu și Lăpușu Românesc, formează zona foarte caracteristică a Lăpușului, numită de către localnici Didic" (Bănățeanu, 1965).

2.2. Chioar (Țara Chioarului)

Zonă situată în nordul Transilvaniei. "Zona se întinde la răsărit până la dealul numit Pietriș, care o desparte de zona Lăpuș, apoi, mergând pe versantul nordic și vestic al masivului Preluca, ajunge, la sud, pe Mesteacăn, până la Ileanda Mare. În partea de apus, zona se întinde până la râul Someș, care o desparte de zona Codrului, iar în nord, până la zona industrială Baia Mare - Baia-Sprie"^[11]. Din punct de vedere lingvistic, etnografic și folcloric, se admite faptul că în această regiune trebuie incluse și satele ce își zic "de pe Fisculaș" (idem). Zona Chioar cuprinde exclusiv satele ce au aparținut domeniului Cetății de Piatră (idem). Într-o accepțiune mai largă se consideră că Țara Chioarului trebuie să cuprindă atât satele cetății Chioar, ale domeniului Baia Mare (Fisculaș), cât și toate satele din bazinul minier băimărean, inclusiv satele dintre Baia Mare și Seini^[12].

Țara Chioarului apare în documente istorice sub diferite denumiri: Domeniul Chioarului, Districtul Chioarului sau Țara Chioarului, fiind a doua ca mărime din Ardeal, după Țara Făgărașului^[13]. Prima mențiune documentară datează de la începutul sec. al. XIII-lea și se referă la pădurile Chechiș și Finteuș (idem). Inima sa era Cetatea Chioarului (Kövár), care exista în sec. al XIII-lea, deși este menționată abia în 1319^[14].

Cetatea Chioarului a fost, probabil, construită imediat după năvălirea tătarilor. Este amintită în comitatul Solnocul de Mijloc, fiind menționată în diploma regală sub numele Castrum nostrum (1378), Castrum regium Kouar vocatum (1392), Castrum nostrum Kowuar nuncupatum in Zolnok (1397)^[15]. Ținutul Chioarului este organizat în voievodate. În 1566, erau 12 voievodate cu 61 de sate, iar în 1603 erau 16 voievodate cu 82 de sate^[16].

Etimologie: Din magh. kövár< kö "piatră" și vár "cetate" (= cetate de piatră)^[17].

Localitățile din zona Chioar: Arieșu de Pădure, Baia Mare, Baia-Sprie, Băița, Bârgău, Berchez, Berchezoaia, Berința, Blidari, Boiu Mare, Bontăieni, Bozânta Mare, Bozânta Mică, Brebeni, Buciumi, Bușag, Buteasa, Cavnic, Cărbunari, Cărpiniș, Cătălina, Cernești, Cetățele, Chechiș, Chiuzbaia, Cicârlău, Ciocotiș, Ciolt, Coaș, Codru Butesii, Coltău, Copalnic, Copalnic Mănăștur, Copalnic Deal, Coltău, Coruia, Culcea, Curtuiușu Mic, Curtuiușu Mare, Dănești, Dăneștii Chioarului, Dumbrăvița, Durușa, Fânațe, Fericea, Fersig, Finteușu Mic, Finteușu Mare, Firiza, Frâncenii Boiului, Groși, Handalu Ilbei, Hideaga, Hovrila, Iadăra, Ilba, Izvoarele, Făurești, Întrerâuri, Lăpușel, Lăschia, Lucăcești, Măgureni, Merișor, Mesteacăn, Mireșu Mare, Mocira, Mogoșești, Negreia, Nistru, Ocoliș, Plopiș, Posta, Preluca Nouă, Preluca Veche, Pribilești, Prislop, Recea, Remecioara, Remetea Chioarului, Remeți pe Someș, Românești, Rus, Rușor, Satu Nou de Jos, Satu Nou de Sus, Satulung, Săbișa, Săcălășeni, Săpâia, Săsar, Seini, Stejera, Șindrești, Șișești, Șomcuta Mare, Șurdești, Tăuții Măgherăuș, Tăuții de Sus, Trestia, Tulghieș, Ulmoasa, Unguraș, Vad, Valea Chioarului, Valea Neagră, Vălenii Șomcutei, Vărai, Viile Apei.

Microregiuni: Fisculaș, microregiune situată în partea sud-estică a municipiului Baia Mare, parte componentă a zonei Chioar. Cuprinde satele care au aparținut direct fiscului, din Baia Mare și Cavnic, care nu au fost incluse în domeniul feudal decât în anumite intervale de timp: Șișești, Dănești, Cetățele, Negreia, Șurdești, Făurești, Lăschia, Plopiș, Vad (Copalnic), Mănăștur, Berința, Rușor, Cernești, Măgureni, Bontăieni . ■ Zona Metropolitană Baia Mare, microregiune organizată în anul 2006, prin înființarea Asociației Sistem Urban Baia Mare, alcătuită inițial din zece primării din zona periferică a municipiului Baia Mare. În prezent, funcționează Asociația de Dezvoltare Intercomunitară, la care au aderat 18 primării: municipiului Baia Mare, orașele Baia-Sprie, Seini, Tăuții Măgherăuș, Șomcuta Mare, Cavnic și comunele Coaș, Copalnic Mănăștur, Dumbrăvița, Groși, Mireșu Mare, Cernești, Cicârlău, Remetea Chioarului, Recea, Săcălășeni, Satulung și Valea Chioarului, cu satele aparținătoare.

2.3. Codru (Țara Codrului)

Zonă situată în nordul Transilvaniei, de-o parte și de alta a culmii Făgetului, delimitată la est și la nord de râul Someș. "Limita sudică o constituie satul Giurtelec, lângă Hodod, la nord ajunge până la Crucișor, spre est, zona se întinde până la Valea Sălajului, iar de la nord de Ariniș, de-a lungul șoselei ce duce spre Baia Mare, pe la Gârdani, Tămaia și Ardusat. La apus, zona cuprinde așezările din regiunea de dealuri, de la Homorodul de Jos spre sud, pe la Gerăușa, până la Babța. În total, este vorba de vreo 46 de localități, ceva mai bine de jumătate aparținând din punct de vedere administrativ județului Maramureș, celelalte județului Satu Mare"^[18].

În sec. al XI-lea, ținutul marca extremitatea nord-vestică a ducatului lui Menumorut. Vreme de un secol (1378-1470), regiunea Codrului este domeniul feudal al voievozilor maramureșeni Balc și Drag. În veacul al XVI-lea și al XVII-lea, teritoriul a aparținut Principatului autonom al Transilvaniei, respectiv Austriei. Între 1661-1685, a marcat hotarul dintre Transilvania și pașalâcul turcesc cu capitala la Oradea^[19]. În secolul al XX-lea, a făcut parte din regiunea Sătmar, iar din anul 1968, jumătatea estică a Țării Codrului a intrat în componența județului Maramureș.

Etimologie: Lat. pop. codrum, atestat în forma codra (DER); lat. quodrum (= quadrum) "pătrat" (Densusianu, Crețu, CDDE, Capidan, DA, MDA); cuvânt autohton (Miklosich, Hasdeu, Philippide, Reichenkron).

Localitățile din zona Codru: Ardusat, Arduzel, Arieșu de Câmp, Ariniș, Asuaju de Jos, Asuaju de Sus, Băița de sub Codru, Băsești, Bicaz, Buzești, Chelința, Ciuta, Colțirea, Corni, Gârdani, Fărcașa, Mânău, Rodina, Oarța de Jos, Oarța de Sus, Odești, Orțâța, Săliștea, Sălsig, Sârbi, Someș-Uileac, Stremț, Ulmeni, Urmeniș, Tămaia, Tămășești, Țicău, Tohat, Vicea.

Note

1. Documente privind istoria României, veacul XI, XII și XIII, Transilvania, vol. I, p. 16-17.
2. Mihaly, 1900
3. Mihaly, 1900: 6; Filipașcu, 1940: 85.
4. ALRRM, 1969: 4.
5. Hunfalvy, 1870.
6. Georgeta Stoica, în prefața lucrării Țara Lăpușului, Ed. Etnologică, București, 2006.
7. Mirescu, 2006: 19.
8. Stoica, Pop, 1984: 8-9.
9. Kádar Jozsef, Szolnok-Dobokavármeye Monographiaja, Dej, 1901.
10. Al. Resmeriță, Dicționar etimologic semantic al limbii române, 1924.
11. Chiș Șter, 1983: 21.
12. Șainelic, 1986: 9.
13. V. Radu, 2005: 7-10.
14. Chiș Șter, 1983: 22.
15. Șainelic, 1986: 14.
16. Idem, pag. 15.
17. V. Radu, 2005: 7-10.
18. Dumitru Pop, 1978: 11-12.
19. Idem, pag. 9-10.