Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare

 

Mulți scriu și multe se scriu în literatura lumii; multe idei trecătoare , foarte multe păreri greșite, unele adevăruri și, din când în când, o creațiune frumoasă.

Regele egiptean Thamus, după spusa lui Plato (Phaedrus, LIX) din adânca vechime își arătase temerea că mare stricăciune va aduce scrierea între oameni, slăbindu-le memoria, dezvățându-i de la propria gândire și deprinzându-i mai mult cu părerile altora despre înțelepciune decât cu îns[...]nțelepciunea.

La noi, ce e drept, se scrie mai puțin, dar tot se scrie câte ceva; și poate nu se va găsi de prisos ca să ne întrebăm odată într-un mod mai general: pentru ce scriem?

Scriem pentru a ne răspândi gândirea mai departe decât o duce vorba. Vorba nu poate trăi mult nici în timp, nici în spațiu. Rostită acum, ea amuțește apoi: auzită aici, ea se pierde acolo. Uneori o prinde cel ce o aude și își aduce aminte de ea, o poartă chiar din loc în loc. Dar tot nu mai este vorba dintâi; aducerea-aminte e necredincioasă; vorba purtată de altul nu e gândul vorbitorului, ci graiul purtătorului. De aceea sunetul trecător caută a se transforma în litera statornică, și ideea astfel întrupată, spărgând marginile spațiului și momentului, tinde a străbate în depărtarea locurilor și în viitorul timpurilor. Dar ce idee merită această transformare? Ce simțire poate fi menită a ieși din marginea mai firească a simplului grai și a se răspândi într-un popor întreg, poate în lumea întreagă, din generație în generație? Numai acea idee și acea simțire care prin cuprinsul ei și din chiar izvorul ei s-a înălțat peste interesul strâmt al individului și a găsit în capul celui ce o produce acel prisos al concepțiunii care îi dă valoarea universală.

Nu scopul de a ajunge la un folos individual prin scriere; nu deșertăciunea de a te vedea trecut printre autori; nu ambițiunea de a întrece pe alții, nu aceste interese personale îți dau dreptul de intrare în literatură. Numai entuziasmul impersonal pentru ceea ce știi că este adevărat în gândirea ta și pentru ceea ce simți că este frumos în închipuirea ta, numai acesta îți pune pe frunte semnul celor chemați. Și dacă un tânăr cu minte și cu inimă, dar care se îndoiește încă de sine ne-ar întreba: „Prin ce să cunosc dacă sunt dintre cei aleși?“, i-am răspunde, repetând un aforism zis odinioară: „Acela are vocațiune, care în momentul lucrării se uită pe sine“.

Căci ceea ce împiedică atâția oameni, dealtminteri inteligenți, de a vedea bine, de a gândi adevărat și de a scrie frumos și ceea ce îi condamnă să rămâie totdeauna mediocri este tocmai mărginirea personalității lor la interese exclusiv individuale. Prin negura egoismului nu străbate lumina adevărului, nici căldura frumosului.

Așadar, entuziasmul impersonal, iată semnul hotărâtor al celor chemați!

Măsurată la această scară, cea mai mare parte a literaturii zilnice nici nu merită să existe, nici nu poate exista; și dacă se pare astăzi a fi, se vede mâine că nu este și rămâne ca cum n-ar fi fost. Să restrângem, prin urmare, cercul cercetării noastre la literatura în propriul înțeles al cuvântului și, după ce am văzut că cei ce scriu din chiar vocațiune internă o fac pentru a răspândi o idee sau o simțire de valoare universală, să ne punem a doua întrebare: Cum lucrează o asemenea scriere asupra celorlalți? Cum străbate ea în mulțime? Cum ajunge a fi, din gândul și din simțirea unui om, gândul și simțirea tuturor oamenilor de cultură? Cu alte cuvinte: cum se face progresul în recunoașterea și primirea adevărului?

Când vorbim dar aici de progresul adevărului, nu ne gândim la vreo abstracțiune metafizică; nu ne oprim la celebra îndoială a scepticului Pilat: ce este adevărul? Nici la cercetarea teoretică dacă există sau nu frumosul absolut. Tot așa de puțin ne ocupăm de analizarea cauzelor și efectelor progresului general al spiritului european, așa cum au încercat-o Buckle și Lecky.

Ci, dintr-un punct de vedere mai practic pentru noi, românii, dar și mult mai modest, luăm în privire acele întâmplări ale vieții intelectuale în care mișcarea de la o stare a opiniei publice mai înapoiată spre o stare mai perfectă s-a putut constata într-un mod netăgăduit în privința unor lucrări izolate din știință, artă și îndeosebi din literatură.

În această mișcare a părerilor de la o generație la alta și adeseori înlăuntrul aceleiași generații aflăm o nouă specie de evoluțiune chiar în cercul mărginit al cercetării noastre: evoluțiunea psihologică în judecățile literare. Încercându-ne să analizăm — deși numai într-o repede schițare — această evoluție în fazele ei firești, vom putea întrevedea totdeodată însăși formula progresului în recunoașterea unui adevăr, fie și relativ.

Pentru a înțelege mai bine despre ce ne este vorba, vom cita mai întâi din viața intelectuală a altor popoare câteva exemple relative la cercetarea de față.

Teoria gravitațiunii lui Newton, concepută de el încă pe la sfârșitul anului 1665, apare în 1687 sistematic dovedită în Philosophiae naturalis principia mathematica. Deși această teorie fundamentală este de un adevăr evident și a fost de natură a introduce o întreagă reformă a astronomiei, totuși, lumea științifică în Franța i s-a împotrivit la început cu desăvârșire. De-abia după 45 de ani, la 1732, încearcă Maupertuis a o susținea și a o ap[...]n contra celor ce o combat, și încă la 1738 scrie Voltaire: „La France est jusqu’à présent la seul pays où théories de Newton en physique et de Boërhave en médecine soient combattues. Nous n’avons par encore de bons éléments de physique; nous avons pour toute astronomie le livre de Bion, qui n’est qu’un ramas informe de quelques mémoires de l’académie“ (Voltaire, Edit. Beuchot., vol. 57, corresp. 340).

Ast[...]nsă, și de mai bine de un secol, nici un om de știință, nici în Franța, nici aiurea, nu mai pune la îndoială legea gravitațiunii lui Newton, și progresul adevărului în această privință este făcut. La 1677 se reprezintă pentru întâia dată Phedra lui Racine în Hotel de Bourgogne la Paris. În aceeași seară și în același oraș se reprezenta Phedra lui Pradon. În primul moment Pradon fu înălțat la cer prin laudele entuziaste ce i se dau, iar Racine se văzu părăsit și aproape insultat de critica contemporană. Dar astăzi cine mai citește pe Pradon? Și cine nu a citit Phedra lui Racine? Întregul nume al lui Pradon s-ar fi pierdut de mult în întunericul uitării dacă nu l-ar fi atins din când în când o rază nemilostivă din gloria lui Racine. Opera lui Mozart Don Juan începe a se juca la Berlin în 1790, peste trei ani după cea dintâi reprezentare a ei în Praga. Succesul este mediocru, critica muzicală îi este nefavorabilă. Părerile momentului se rezumă în următoarele rânduri din Muzik-Zeitung de atunci: „Nu am auzit încă pe nici un cunoscător al artei muzicale zicând că Mozart este un artist corect, cu atâta mai puțin îl va declara o critică dreaptă de un componist adevărat și cu inspirațiuni frumoase“. Ast[...]nsă nu se va g[...]n Europa un cunoscător sau iubitor al muzicii care să nu se mire sau să nu râdă de o asemenea judecată.

În 15 aprilie 1784 se dă întâia reprezentare a tragediei „burgheze“ a lui Schiller Kabale und Liebe și în aceeași primăvară se publică tragedia și prin tipar. Un arheolog și gramatic foarte cunoscut pe atunci, Karl Philipp Moritz, rector la gimnaziul „Graues Kloster“ și mai pe urmă profesor al artelor frumoase la Academia din Berlin, face în Vossische Zeitung de la 21 iulie 1784 o recenziune asupra ei, în care zice, între altele: „Iacă un nou product, care este o rușine pentru timpurile noastre. Ce frunte trebuie să aibă un autor când scrie și tipărește asemenea absurdități! Și cum trebuie să fie capul și inima unui om care se poate uita cu plăcere la astfel de emanațiuni ale spiritului său!“ etc.

Însă după vreo patru-cinci ani Moritz însuși ajunge a fi un admirator al lui Schiller, și astăzi nu există nimeni în toată lumea literară care ar voi să subscrie acele rânduri ale criticului de la 1784. Cine vrea să înmulțească asemenea amintiri literare găsește întâmplări analoage în viața lui Goethe, ca și în a lui Beethoven, în soarta lui Victor Hugo, ca și în a lui Schopenhauer și în sute de alte exemple.

În toate aceste cazuri s-a făcut un progres netăgăduit al adevărului în opinia publică, și sarcina noastră este acum de a cerceta care sunt formele esențiale de evoluțiune prin care trece acest progres pănă la așezarea lui definitivă.

Pentru a ne mărgini la împrejurările posibile ale propriei noastre stări de cultură, ne închipuim un june autor care, în acele excepționale condiții subiective despre care am vorbit, își înalță concepțiunea pănă la formularea unui adevăr nou pentru noi, fie în știință, fie în politică, fie în literatură.

Nu ne preocupăm de însuși cuprinsul acestui adevăr. Nu este destul ca el să fie izvorât din entuziasmul curat al autorului și să se recunoască în noutatea sa relativă acel element de bună-credință impersonală care îi dă valoarea permanentă ca unei produceri esențiale a chiar naturii omenești.

O dată adevărul conceput, autorul îi dă întruparea literară și îl aduce în viața publică.

Presupunem că a ales un timp oportun și că nu este vorba de o concepțiune în afară de atmosfera actualității, ci de o idee, deși nouă, dar născută din chiar mijlocul luptelor intelectuale ale epocii în care trăiește și ale poporului din care s-a născut. Atunci prima întâmpinare din partea publicului și totdeodată primul simptom natural al evoluțiunii spre progres este combaterea violentă din partea celor mai mulți. Căci ce este o idee sau o formă nouă în mișcarea intelectuală a unui popor dat? Este o idee ale cărei premise au putut să existe în capul mai multora sau tuturor, dar a cărei formulare mai clară se naște numai în capul unuia care este și autorul ei. Tocmai prin acest plus de putere intelectuală, prin care concluziunea sau formularea se încheagă numai în inteligența unuia, acest unul se deosebește de ceilalți și stă deasupra și în afară de orizontul lor momentan. Însă este o proprietate caracteristică a fiecărei inteligențe omenești de a se simți de regulă îndeplinită în cercul ei, oricât de restrâns ar fi, și fiecare cap, mai ales cel mediocru, este convins de sine însuși. Adevărat este pentru capul mediocru ceea ce s-a obișnuit să primească ca adevărat, în acest obicei își află îndestularea lui, și orice noutate îi apare ca un dușman al liniștii lui sufletești. Împotrivit la orice nouă încordare a inteligenței, nedeprins și nevolnic la munca intelectuală de a supune unei perpetue examinări fundamentul părerilor sale, el își are cercul inteligenței închis, se opune noului adevăr și, făcând aceasta, crede chiar că are în sine o mișcare în folosul inteligenței, pe când, în fapt, nu are decât acea rezistență a inerției care stăpânește elementele intelectuale, ca și pe cele fizice. Cel ce este mai viu în acest simțimânt al inerției caută să combată fapta literară a noului adevăr prin o scriere de luptă, și această scriere găsește cu necesitate un răsunet puternic în toți care sunt de seama lui, adică în marea majoritate a mediocrităților contemporane. Așa este și nu poate să fie altfel.

Nu doară că orice combatere ar fi o dovadă pentru valoarea ideii combătute; dar se dovedește că orice idee de valoare este la început combătută.

Însă dacă înțelegem în mod obiectiv că este așa și că a fost și va fi totdeauna așa, nu putem privi decât cu cea mai adâncă simpatie la junele autor în această fază a vieții lui publice. Nu este ușor momentul în care ideea cea nouă, născută din adâncimile unui cap cugetător, încălzită la focul iubirii de adevăr, crescută prin concentrarea tuturor puterilor, părăsește locașul tainic al formării intelectuale și, aruncată făr’ de veste în zgomotul lumii dinafară, întâlnește acea dușmană împotrivire ale cărei cauze necesare le-am arătat mai sus. Scriitorul, care crede a fi scăpat de munca încordării și a fi câștigat acum dreptul la o recunoaștere a activității lui, se află față în față cu violenta rezistenț[...]nconjurimii și se vede iarăși aruncat în starea de mai nainte, care îi adresează veșnicul apel la sacrificiul de sine însuși. Nu cu pânzele desfășurate îi plutește vasul spre marea senină, ci pe o luntre de scăpare reintră dinaintea furtunii în vechiul port al meditațiunilor singuratice.

Aici însă se regăsește pe sine, și durerea dă acum sufletului său ultima consacrațiune și o adâncime pănă atunci necunoscută. Din ea trebuie să adune puteri noi și un nou sprijin întru îndeplinirea menirii sale. Cu îndoită concentrare își reîncepe lucrarea, și resignațiunea, ce de-acum înainte apare fără voie în toate manifestările sale, le dă un farmec surprinzător. În curând felurite alte idei vin în ajutorul concepțiunii primitive, dar nu mai năvălesc acum ca ploaia zgomotoasă de vară, ci se așează lin, ca fulgii de zăpadă, peste lucrarea sa, o acopăr, o ocrotesc și îi dau o nouă înrodire. A venit iarna vieții sale sufletești, timp de amorțire în aparență, dar în realitate timp de neobosită pregătire pentru renașterea primăverii.

Și această primăvară nu poate lipsi; evoluțiunea recunoașterii adevărului intră cu necesitate în a doua fază a progresului ei. Căci dacă este adevărat că ideea cea nouă întrece prin chiar aceasta capacitatea mediocrităților contemporane, este tot așa de adevărat că ea trebuie să se afle în relație de înrudire cu minoritatea mai inteligentă a timpului ei. Punctul cel greu de trecut este numai că oamenii inteligenți sunt de regulă ocupați cu un obiect propriu al gândirii lor și sunt, prin urmare, mai retrași din agitarea zilnicelor întâmplări. Însă tocmai aci rezistența mediocrităților îndeplinește, fără voie și fără știre, o funcțiune folositoare în viața publică. Strigătul lor de alarmă, repercutat în marea mulțime a celor ce le seamănă, dă mișcării intelectuale proporțiuni ce fără de aceasta nu le-ar fi avut și o face să pătrundă cu necesitate în sfera de atențiune a minorității inteligente, oricât de retrasă ar fi și oricât de absorbită prin propriile gândiri. De aci înainte soarta progresului este asigurată. Căci adevărata lui piedică nu era ignoranța, ci ignorarea. Nu era trist pentru autorul ideii să se afle în locul indiferenței celor ce l-ar fi putut înțelege; trist era să nu audă răsunetul din inimile înrudite, să nu vadă răsfrângerea în capetele congeniale, ci să simtă că ideea lui, născută pentru a trăi din viața tuturor, era amenințată să piară în propria ei singurătate. Dar, printr-o ironie a soartei, tocmai această piedică sunt însărcinați să o ridice adversarii cei nepricepuți.

O dată ideea ajunsă la cunoștința oamenilor eminenți, ea este așezată în domeniul ei predestinat, și cu cât a fost mai violent atacată până atunci, cu cât a fost mai rău înțeleasă și mai cu intenție denaturată, cu atât renașterea ei în capetele cele noi este acum mai puternică, fiindcă se află întărită acolo nu numai prin pătrunderea intelectuală, ci și prin acel simțământ de generozitate care se ridică în unele inimi omenești în contra oricărei nedreptăți.

Și chiar atunci când ideea cea nouă nu intră de îndată și fără de luptă în capetele eminente, ci se află și aici în opoziție cu părerile admise de mai nainte și trebuie să-și câștige pas cu pas locul ce i se cuvine, totuși, această luptă este de alt gen și pe alt tărâm decât lupta de mai nainte.

Nu mai este vorba de rezistența oarbă și instinctivă a inerției, ci este vorba de însăși cumpănirea argumentelor, și din lumina acestei discuțiuni rezultă cel mai mare folos pentru întemeierea adevărului. Pe de altă parte, tocmai acel fapt dă noilor adepți, pe lângă puterea convingerii, și o deosebită aptitudine pentru a conduce ideea mai departe spre succesul definitiv.

Căci nimic nu este mai greu în lume decât a înțelege pe altul, și iarăși fără a-l înțelege este peste putință să-l convingi. A înțelege pe altul însă însemnează a avea sau a fi avut în sine o parte identică sau analoagă cu gândirea lui; cine nu a avut aceasta îi rămâne străin. De aceea, adevărații luptători pentru progres sunt cei ce-au împărtășit ei înșii mai nainte vechea eroare și au găsit în chiar dezvoltarea lor internă argumentele pentru noul adevăr. Cu aceste argumente sunt acum în stare să adapteze adevărul la gradul și la felul de inteligență al celorlalți.

Din momentul acestei adaptări, progresul adevărului intră în a treia și cea din urmă fază a evoluțiunii lui, în faza recunoașterii generale. Și aici, ca în toate formele de viață, există lupta pentru existență. Capul cel eminent a primit ca moștenire o mai energică stăruință în gândire, o mai ingenioasă întrebuințare a tuturor argumentelor spre întărire, și, măsurându-se zi pe zi cu mediocritățile ce-l încunjură, rezultatul nu poate fi altul decât supunerea lor sub autoritatea lui.

Pe de altă parte, vine un nou ajutor de la oamenii nepreveniți și nepărtinitori, deși, dealtminteri, indiferenți. Acum și ei se simt puși în mișcare de vibrarea dezbaterilor și nu pot face alta decât să lucreze în înțelesul adevărului celui nou. Căci orice adevăr este o formulare mai clară a regulilor nestrămutate, care sunt însuși fundamentul universului, și corespunde direcțiunii veșnice a inteligenței omenești spre întinderea cunoștințelor și sporirea condițiilor binelui general. Tocmai acel element impersonal în chiar momentul concepțiunii noii idei își arată acum valoarea sa adevărată. Căci persoana se lovește de altă persoană, gândul egoist se paralizează de alt gând egoist. Dar ceea ce este impersonal este din patrimoniul comun al omenirii întregi și, îndată ce prin luptă s-a dovedit a fi de o asemenea natură, străbate prin toate individualitățile viitoare ca o parte integrantă a lor. Atunci lupta merge spre apus, discordia dispare încetul cu încetul, autoritatea celor mai maturi se lățește asupra celorlalți și, într-o generație viitoare, adevărul cel combătut odinioară ajunge a fi adevărul primit de toți ca un substrat de sine înțeles pentru cugetarea comună.

Apa a trecut, pietrele au rămas, și din piatră în piatră pășește adevărul spre viitorul său nemărginit.