Despre ideologia lui Eminescu

 

Se acumulează, în sfârșit, studiile asupra operei lui Eminescu.

Dl. Cezar Papacostea cercetează urmele de filosofie antică; dl. Murărașu, naționalismul; Cora Valescu, pesimismul; Iuliu Iura, mitul; iar acum în urmă, G. Călinescu, în primul volum consacrat Operei lui Eminescu, expune și examinează filosofia teoretică și practică a acestuia. Până se va scrie un referat amănunțit despre Eminescu. După ultimele publicații dăm aci câteva însemnări din lectura acestei din urmă, ca una ce tratează în cadru larg gândirea totală a părintelui literaturii noastre moderne.

Cu scrisul său agreabil popular, Schopenhauer s-a interpus între Kant și mulțimea amatorilor de filosofie. Zeci de ani au mers așa lucrurile printre literații europeni cu ambiție de filosofie; sumedenie dintre aceștia au trăit și au scris în convingerea că mijlocul eminent pentru a cunoaște filosofia lui Kant este răsfoirea lui Schopenhauer. Doar acesta însuși se afirmă cu abilă naivitate ca porte-voix autentic al celui ce întemeiase idealismul critic.

Firește, această modă dogmatică a trecut și pe la noi; și la noi s-a zis: Kant, adică Schopenhauer. Apoi în detaliu că, în Eminescu, de exemplu în Sărmanul Dionis, învățăm filosofie kantiană. Cu exactitatea răbdătoare ce-l caracterizează, Călinescu îndreaptă această fundamentală greșeală referitoare la ideologia lui Eminescu. Schopenhauer era om de temperament, înainte de a fi gânditor filosofic; apriorismul timpului se prefăcuse la el în «die Wesenlosigkeit der Zeit», ceea ce-i trebuia lui pentru a nega istoria și a se putea înverșuna asupra nimicniciei vieții. Fără îndoială: «Eminescu înțelegea cum trebuie pe Kant»; însă aceasta nu are a face: acolo unde Eminescu își nutrește poezia din filosofie, el operează cu elementele unui panteism spiritualist, care ne amintește de Spinoza, de idealismul lui Fichte, de ideologii magice, de credințe în revenirea acelorași forme fenomenale și în metempsihoză. Eminescu a definit doar poezia: voluptuos joc cu imagini.

Din filosofie, ca și din orice alt izvor, Eminescu își oprea imaginile care-l fermecau mai întâi pe el însuși. «Vis al neființei e universul cel himeric». Vis al neființei este un fel de non-sens, pentru cine ar vrea să ia vorbele acestea drept formulă filosofică.

Dar vis și neființă țin de același conținut, și ambele funcționează ca imagini ale unui același complex: irealul, - poate niște reflexe din nihilismul budist: poetului îi trebuia acumulare de imagini, pentru a da substanță cât mai densă unui acord de tonuri afective, pentru a înscrie cu o apă tare cât mai concentrată sentimentul irealului. O poemă nu e o expunere coerentă de teoria cunoașterii. Judicios încheie Călinescu: «cunoștințele de mai târziu și poate chiar înrâuririle, pe care nu suntem în stare să le dovedim, fiindcă templul a rămas cu zidurile retezate, n-au alterat schopenhauerismul profund al lui Eminescu»; în adevăr: «cu oricâte abateri, filosofia lui este, în esența ei, o variantă, uneori și mai mult, un comentariu al filosofiei lui Schopenhauer». În total, filosofia teoretică a lui Eminescu este eclectică. Evident, interesul său pentru metafizică, și prin ea numai, și pentru teoria cunoașterii, era considerabil. Fragmente filosofice în versuri și în proză, din materialul manuscris, întăresc destul acest fapt pe care-l arătase, din capul locului, textul poeziilor publicate. Însă filosofia teoretică a fost pentru dânsul, pe de o parte, izvor de imagini; fundament pentru o morală și o politică, pe de altă parte. Fără interes, desigur, nu este o cercetare atât de minuțios lucrată ca a dlui. Al. Dima, a urmelor de idei și terminologie hegeliană la Eminescu (în Viața românească din 15 februarie 1934), fiindcă Eminescu trebuie să fie, pentru noi, românii, subiect eminent de studiu; și îndeosebi prețioasă e apropierea pe care o face dl. Dima între monarhismul lui Eminescu și acel al lui Hegel. Hotărât rămâne însă că, în «atitudinile strict ideologice, filosofia lui Schopenhauer reprezintă un punct de plecare» (Călinescu, pag. 93).

Greșită din principiu este orice încercare de a descoperi un sistem riguros în gândirea teoretică a lui Eminescu. Originalitatea sa ca gânditor stă în chipul cum din această gândire răsar propozițiile gândirii practice (pag. 89).

O instructivă ilustrare a acestei greșeli de metodă, care consistă în a strânge de aproape textele poetice pentru a scoate din ele o filosofie unitară precisă, ne dă Călinescu în analiza Luceafărului, «poemul socotit de toți ca inima gândirii poetului». După ce enumeră în treacăt câteva din cele mai impresionante explicări propuse de zeloși comentatori — Luceafărul este arhanghelul Mihail și Eminescu e un mistic care practică postul și prevestește mișcarea ortodoxistă contemporană; Luceafărul este Neptun stăpânind fundul apelor, un demon acvatic care practică vrăji venerice; Luceafărul este o combinare de Satan-Lucifer cu Orfeu; Luceafărul este Logosul creator; Luceafărul este pământul românesc, iar Cătălina e nația română — Călinescu ne pune sub ochi singura explicare «plauzibilă», pe a lui Eminescu: «înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc».

Despre consacratul «pesimism» al lui Eminescu, autorul ne propune formula «că în poezie pesimismul este invers proporțional cu vârsta». Tocmai în tinerețe, «când poetul se agita cu atâta frenezie naționalistă în vederea serbării de la Putna», și pe când sănătatea îi era încă bună, pesimismul său își dă «cea mai completă și mai grandilocventă expresie». Înțelegem așa: cu cât înainta în vârstă, cu cât Eminescu își consacra mai mult energiile gândirii sale asupra eticii și politicii, cu atât, firește, pesimismul devenea pentru el mai neglijabil și mai neglijat. În Cezara, ascetismul budist al lui Schopenhauer este uitat, în folosul unui epicureism sădit în primitivitate: pustnicii săi, ca și Cezara, se răsfață goi, în valuri, și își afundă trupul in ierburi și flori. Din primatul schopenhauerian al instinctului, Eminescu scoate o concluzie răsturnată, hedonistică.

În primatul instinctului își fundează Eminescu și ideile politice. Și aici, conștiința și raționalitatea sunt răul, sunt avocații diavolului. Modelul e statul «natural» al albinelor. Potrivit ierarhiei naturale a instinctelor, politica lui Eminescu se clădește pe un materialism — sau cel puțin un realism — economic. În statul conștient, rațional și «contractual», triumfă minciuna, falsa viață de stat și falsa cultură. În cazul României, această minciună se incarnează în liberali, în greco-bulgărime, «hibrizii» sterpi și pernicioși, ființe dezagregate și căzute într-un individualism distrugător de state; sau, cu o frapantă formulă de spirit regional moldovean: «massa Caradalelor, pe care moldovenii din eroare o numesc Munteni». Ia un băiat de bulgar, trimite-l la Paris și rezultatul chimic e un june român.

Acestei pături suprapuse se opune națiunea autentică cu voința ei oarbă de a trăi. Pătura suprapusă este inventatoarea formelor goale de cultură, necesare parazitismului său esențial, apăsătoare și distrugătoare pentru singura clasă pozitivă a societății românești, pentru țărănime. Astfel se precizează, în esență etnică, pentru Eminescu, discrepanța dintre formă și fond, semnalată și criticată de Junimea, cu Maiorescu în frunte. «De la anul 1848 începând, scrie Eminescu, românii au pierdut simțul istoric. Cuvinte nouă fără cuprins, oameni noi fără trecut și fără valoare, o limbă păsărească în locul vrednicei limbi a strămoșilor, instituțiuni nepotrivite cu trebuințele modeste ale țăranului dunărean, au înăbușit frumoasele și spornicele începuturi ale unei literaturi într-adevăr românești, ale unui naționalism, nu de fraze banale, ci de un cuprins real».

Eminescu își îndreaptă deci polemica împotriva tuturor manifestărilor parazitare orășenești: excesul funcționăresc, «proletariatul condeiului», literatura falsă franțuzită, înstrăinată de frumusețea limbii și a poeziei populare pe care, toate, el le alipește regimului nefiresc al formelor de stat liberale.

Păstrătoare ale spiritului național au fost, singure, vorba, și poezia populară, și biserica ortodoxă.

Dar în biserică poetul nu vede numai o păstrătoare a spiritului național și a limbii strămoșești: ea e și puterea principală întru armonizarea claselor, armonie care era sănătatea societății românești în trecut.

Regenerarea și mântuirea se vor găsi, prin urmare, în mântuirea de liberalism, în apărarea țării de industrializare și de capitalism apusean, în eliminarea intermediarului comercial parazitar, în specie a evreului, în degrevarea statului de excesul funcționăresc, în revenirea la mica industrie din trecut, în total deci, autarhie economică în marginile unui stat agrar.

În «Opera lui Eminescu», regăsim pe învățatul și omul de gust care ne-a dat acum trei ani Viața lui Eminescu.

Am scris atunci: norocoasă superb este întâlnirea, în același om, a tinereții cu virtuozitatea rutinată. Fizionomia istoricului literar G. Călinescu înviorează neașteptat aspectul studiilor istoric-estetice în țara aceasta. Această Viață a lui Eminescu îmi pare, în spirit cercetător și învățătură, în pătrundere artistică și talent literar, una din cele mai reușite cărți românești. Astăzi, Călinescu urmează cum a început. Aceeași atentă informație, aceeași fericită îmbinare de agerime judicioasă cu subtilă ingeniozitate, acum ca și atunci. Cititorii de lucruri bune rămân plăcut îndatorați, încă o dată, lui G. Călinescu și editorului său.

Note

1. G. Călinescu, Opera lui Eminescu, vol. I, Cultura Națională (n.a.)