Despre ideologia lui Eminescu

De la Wikisource

Despre ideologia lui Eminescu[1] de Paul Zarifopol

Se acumulează, în sfârşit, studiile asupra operei lui Eminescu.

Dl Cezar Papacostea cercetează urmele de filozofie antică; dl Murăraşu, naţionalismul; Cora Valescu, pesimismul; Iuliu Iura, mitul; iar acum în urmă, G. Călinescu, în primul volum consacrat Operei lui Eminescu, expune şi examinează filozofia teoretică şi practică a acestuia. Până se va scrie un referat amănunţit despre Eminescu. După ultimele publicaţii dăm aci câteva însemnări din lectura acestei din urmă, ca una ce tratează în cadru larg gândirea totală a părintelui literaturii noastre moderne.

Cu scrisul său agreabil popular, Schopenhauer s-a interpus între Kant şi mulţimea amatorilor de filozofie. Zeci de ani au mers aşa lucrurile printre literaţii europeni cu ambiţie de filozofie; sumedenie dintre aceştia au trăit şi au scris în convingerea că mijlocul eminent pentru a cunoaşte filozofia lui Kant este răsfoirea lui Schopenhauer. Doar acesta însuşi se afirmă cu abilă naivitate ca porte-voix autentic al celui ce întemeiase idealismul critic.

Fireşte, această modă dogmatică a trecut şi pe la noi; şi la noi s-a zis: Kant, adică Schopenhauer. Apoi în detaliu că, în Eminescu, de exemplu în Sărmanul Dionis, învăţăm filozofie kantiană. Cu exactitatea răbdătoare ce-l caracterizează, Călinescu îndreaptă această fundamentală greşeală referitoare la ideologia lui Eminescu. Schopenhauer era om de temperament, înainte de a fi gânditor filozofic; apriorismul timpului se prefăcuse la el în die Wesenlosigkeit der Zeit, ceea ce-i trebuia lui pentru a nega istoria şi a se putea înverşuna asupra nimicniciei vieţii. Fără îndoială: Eminescu înţelegea cum trebuie pe Kant; însă aceasta nu are a face: acolo unde Eminescu îşi nutreşte poezia din filozofie, el operează cu elementele unui panteism spiritualist, care ne aminteşte de Spinoza, de idealismul lui Fichte, de ideologii magice, de credinţe în revenirea aceloraşi forme fenomenale şi în metempsihoză. Eminescu a definit doar poezia: voluptuos joc cu imagini.

Din filozofie, ca şi din orice alt izvor, Eminescu îşi oprea imaginile care-l fermecau mai întâi pe el însuşi. Vis al nefiinţei e universul cel himeric. Vis al nefiinţei este un fel de nonsens, pentru cine ar vrea să ia vorbele acestea drept formulă filozofică.

Dar vis şi nefiinţă ţin de acelaşi conţinut, şi ambele funcţionează ca imagini ale unui acelaşi complex: irealul poate nişte reflexe din nihilismul budist: poetului îi trebuia acumulare de imagini, pentru a da substanţă cât mai densă unui acord de tonuri afective, pentru a înscrie cu o apă tare cât mai concentrată sentimentul irealului. O poemă nu e o expunere coerentă de teoria cunoaşterii. Judicios încheie Călinescu: cunoştinţele de mai târziu şi poate chiar înrâuririle, pe care nu suntem în stare să le dovedim, fiindcă templul a rămas cu zidurile retezate, n-au alterat schopenhauerismul profund al lui Eminescu; în adevăr: cu oricâte abateri, filozofia lui este, în esenţa ei, o variantă, uneori şi mai mult, un comentariu al filozofiei lui Schopenhauer. În total, filozofia teoretică a lui Eminescu este eclectică. Evident, interesul său pentru metafizică, şi prin ea numai, şi pentru teoria cunoaşterii, era considerabil. Fragmente filozofice în versuri şi în proză, din materialul manuscris, întăresc destul acest fapt pe care-l arătase, din capul locului, textul poeziilor publicate. Însă filozofia teoretică a fost pentru dânsul, pe de o parte, izvor de imagini; fundament pentru o morală şi o politică, pe de altă parte. Fără interes, desigur, nu este o cercetare atât de minuţios lucrată ca a dlui Al.

Dima, a urmelor de idei şi terminologie hegeliană la Eminescu (în Viaţa românească din 15 februarie 1934), fiindcă Eminescu trebuie să fie, pentru noi, românii, subiect eminent de studiu; şi îndeosebi preţioasă e apropierea pe care o face dl Dima între monarhismul lui Eminescu şi acel al lul Hegel. Hotărât rămâne însă că, în atitudinile strict ideologice, filozofia lui Schopenhauer reprezintă un punct de plecare (Călinescu, pag. 93).

Greşită din principiu este orice încercare de a descoperi un sistem riguros în gândirea teoretică a lui Eminescu. Originalitatea sa ca gânditor stă în chipul cum din această gândire răsar propoziţiile gândirii practice (pag. 89).

O instructivă ilustrare a acestei greşeli de metodă, care consistă în a strânge de aproape textele poetice pentru a scoate din ele o filozofie unitară precisă, ne dă Calinescu în analiza Luceafărului poemul socotit de toţi ca inima gândirii poetului.

După ce enumeră în treacăt câteva din cele mai impresionante explicări propuse de zeloşi comentatori - Luceafărul este arhanghelul Mihail şi Eminescu e un mistic care practică postul şi prevesteşte mişcarea ortodoxistă contemporană; Luceafărul este Neptun stăpânind fundul apelor, un demon acvatic care practică vrăji venerice; Luceafărul este o combinare de Satan-Lucifer cu Orfeu; Luceafărul este Logosul creator; Luceafărul este pământul românesc, iar Cătălina e naţia română Călinescu ne pune sub ochi singura explicare plauzibilă, pe a lui Eminescu: înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.

Despre consacratul pesimism al lui Eminescu, autorul ne propune formula că în poezie pesimismul este invers proporţional cu vârsta. Tocmai în tinereţe, când poetul se agita cu atâta frenezie naţionalistă în vederea serbării de la Putna, şi pe când sănătatea îi era încă bună, pesimismul său îşi dă cea mai completă şi mai grandilocventă expresie. Înţelegem aşa: cu cât înainta în vârstă, cu cât Eminescu îşi consacra mai mult energiile gândirii sale asupra eticii şi politicii, cu atât, fireşte, pesimismul devenea pentru el mai neglijabil şi mai neglijat. În Cezara, ascetismul budist al lui Schopenhauer este uitat, în folosul unui epicureism sădit în primitivitate: pustnicii săi, ca şi Cezara, se răsfaţă goi, în valuri, şi îşi afundă trupul in ierburi şi flori. Din primatul schopenhauerian al instinctului, Eminescu scoate o concluzie răsturnată, hedonistică.

În primatul instinctului îşi fundează Eminescu şi ideile politice.

Şi aici, conştiinţa şi raţionalitatea sunt răul, sunt avocaţii diavolului. Modelul e statul natural al albinelor. Potrivit ierarhiei naturale a instinctelor, politica lui Eminescu se clădeşte pe un materialism sau cel puţin un realism economic. În statul conştient, raţional şi contractual, triumfă minciuna, falsa viaţă de stat şi falsa cultură. În cazul României, această minciună se incarnează în liberali, în greco-bulgărime, hibrizii sterpi şi pernicioşi, fiinţe dezagregate şi căzute într-un individualism distrugător de state; sau, cu o frapantă formulă de spirit regional moldovean: masa Caradalelor, pe care moldovenii din eroare o numesc munteni. Ia un băiat de bulgar, trimite-l la Paris şi rezultatul chimic e un june român.

Acestei pături suprapuse se opune naţiunea autentică cu voinţa ei oarbă de a trăi. Pătura suprapusă este inventatoarea formelor goale de cultură, necesare parazitismului său esenţial, apăsătoare şi distrugătoare pentru singura clasă pozitivă a societăţii româneşti, pentru ţărănime. Astfel se precizează, în esenţă etnică, pentru Eminescu, discrepanţa dintre formă şi fond, semnalată şi criticată de Junimea, cu Maiorescu în frunte. De la anul 1848 începând, scrie Eminescu, românii au pierdut simţul istoric.

Cuvinte nouă fără cuprins, oameni noi fără trecut şi fără valoare, o limbă păsărească în locul vrednicei limbi a strămoşilor, instituţiuni nepotrivite cu trebuinţele modeste ale ţăranului dunărean, au înăbuşit frumoasele şi spornicele începuturi ale unei literaturi într-adevăr româneşti, ale unui naţionalism, nu de fraze banale, ci de un cuprins real.

Eminescu îşi îndreaptă deci polemica împotriva tuturor manifestărilor parazitare orăşeneşti: excesul funcţionăresc, proletariatul condeiului, literatura falsă franţuzită, înstrăinată de frumuseţea limbii şi a poeziei populare pe care, toate, el le alipeşte regimului nefiresc al formelor de stat liberale.

Păstrătoare ale spiritului naţional au fost, singure, vorba, şi poezia populară, şi biserica ortodoxă.

Dar în biserică poetul nu vede numai o păstrătoare a spiritului naţional şi a limbii strămoşeşti: ea e şi puterea principală întru armonizarea claselor, armonie care era sănătatea societăţii româneşti în trecut.

Regenerarea şi mântuirea se vor găsi, prin urmare, în mântuirea de liberalism, în apărarea ţării de industrializare şi de capitalism apusean, în eliminarea intermediarului comercial parazitar, în specie a evreului, în degrevarea statului de excesul funcţionăresc, în revenirea la mica industrie din trecut, în total deci, autarhie economică în marginile unui stat agrar.

În Opera lui Eminescu, regăsim pe învăţatul şi omul de gust care ne-a dat acum trei ani Viaţa lui Eminescu.

Am scris atunci: norocoasă superb este întâlnirea, în acelaşi om, a tinereţii cu virtuozitatea rutinată. Fizionomia istoricului literar G. Călinescu înviorează neaşteptat aspectul studiilor istoric-estetice în ţara aceasta. Această Viaţă a lui Eminescu îmi pare, în spirit cercetător şi învăţătură, în pătrundere artistică şi talent literar, una din cele mai reuşite cărţi româneşti. Astăzi, Călinescu urmează cum a început. Aceeaşi atentă informaţie, aceeaşi fericită îmbinare de agerime judicioasă cu subtilă ingeniozitate, acum ca şi atunci. Cititorii de lucruri bune rămân plăcut îndatoraţi, încă o dată, lui G. Călinescu şi editorului său.

[modifică] Note

1. ↑ G. Călinescu, Opera lui Eminescu, vol. I, Cultura Naţională (n.a.)