Descrierea Moldovei

Salt la: navigare, căutare

Cuprins

Română[modifică]

Descrierea Moldovei
de Dimitrie Cantemir
Acest text este reprodus după ediția publicată în 1909 în Biblioteca Socec, care la rândul ei preia prima traducere în limba română a ediției princeps în limba germană (Berlin, 1771). Aceasta a fost făcută în 1806 de către banul Vasile Vârnav și a fost publicată pentru întâia oară la Mănăstirea Neamțu în 1825. Textul pare a fi luat totuși după a doua ediție, scoasă de Constantin Negruzzi în 1851, și respectă ortografia existentă în 1909. Pentru varianta prezentată aici, s-au înlocuit vocalele finale accentuate „à”, „ì” și „ù” cu variantele simple, s-au îndreptat tacit greșelile evidente de tipar și s-au corectat expresiile și textele în limbi străine după originalul în limba latină. Acestea din urmă au fost semnalate prin câte o notă cu litere cursive, la fel ca și variantele corecte ale traducerilor flagrant greșite, care pot da naștere la confuzii. Textul reproduce notele lui Cantemir, pe cea a traducătorului în limba română și cele câteva ale editorului românesc din 1825.


Avis[modifică]

Această carte minunată o am scos eu întâiași-dată la lumină de pe o scrisoare Latinească cu mâna, pentru care sfârșit, mi-a lăsat-o Domnul Miler sfetnicul de Colegie. Iară chipul cu care a dat el de dânsa, se poate vedea la Prefața lui. Scrisoarea aceia este Latinească, iară eu am socotit a fi de folos ca să o dau să se tălmăcească în limba nemțească, ca să poată fi de trebuință și acelora carii nu știu limba Latinească. Deci D. Ioan Ludovig Redslov iscusitul Profesor a corpului Cadeților de aice, au săvârșit această tălmăcire și alăturând-o cu amăruntul cu izvodul cel Latinesc, sânt răspunzător pentru adevărul ei.

Bișing.

Berlin 1769.

Prefață[modifică]

Dimitrie Cantemir o dinioară Domn Sau Gospodariul Moldaviei este îndestul de cunoscut din Istoria care o a făcut el pentru împărățiea turcească și din scrisoarea vieții lui care este adaosă la acea istorie.

Învățătura lui cea mare și știința limbilor celor multe, covârșește pre toate acele ce este de a se cere dela un Beizade carele n'au învățat aiurea nicăiri, decât numai la Țarigrad dela Grecii cei de acolo.

Însă trebue să arătăm că Dimitrie dă cu totul o altă idee despre vredniciile Grecilor acelora, decât obișnuește a se gândi pentru dânșii[1] unul dintr'aceștia, Atanasie (nu Anastasie) Conduida, din ostrovul Corfus, pentru care pomenește Dimitrie la acel loc că ia învățat pre copii săi, mai pe urmă cu adevărat s'au cunoscut în Rusia om foarte învățat; și Petru cel mare l'au făcut întâi Egumen la Mănăstirea Tolscoi nu departe de Iaroslav și mădulariu Sinodului. După aceia s'a făcut Arhimandrit la mănăstirea Spascoi la Iaroslav, apoi Arhiepiscop la Vologda. și pe urmă Arhiepiscop la Suzdal unde a și murit la Octombrie în 10, anul 1737.

Dimitrie după ce și-a scăpat Domnia și a fost dăruit de Împăratul Petru cu moșii bune în Ucraina și prin prejurul Moscovei, și-a petrecut vremea mai mult cu învățătura, isprăvind acolo multe scrieri pe care le-a fost început la Țarigrad și o scrisoare pentru religia turcească a scris-o din nou, având la aceasta poruncă dela Împăratul, care s'a tipărit în limba Rusească în Petersburg la 1722, cu titlul Sistemul sau starea religiei Turcești, coală în două, în 379 fețe[2]. Vrednică este de a se tălmăci în fiește care limbă, căci cuprinde în sine atâtea lucruri nouă și necunoscute, în cât nu se găsește aseminea nici un istoric care a scris despre aceasta.

Din scrisoarea vieții sale, aflăm că el a alcătuit o carte morală în dialog sub titlul: Lumea și Sufletul, în limba Moldovenească.

Iară pentru oarecare manuscripte care să se fi pierdut în marea Caspică la sfărămarea corăbiei, poate să fie îndoeală; însă aceasta o vom lăsa nehotărâtă. Între celelalte scrieri care au rămas de dânsul la moartea sa, se vede a nu fi adevărată, acea pentru cântările turcești, pentrucă însuși Dimitrie dă pentru dânsa o nădejde prea cu 'ndoială la viața lui Selim I, Nota 0 din istoria împărăției turcești.

Scrisoarea vieții lui pomenește, c'ar fi fost mădulariu a Academiei învățaților din Berlin, însă la istoria aceștii academii este netrecut. Și fiindcă lexiconul cel de învățătură a lui Jexer îl arată a fi el Director a academiei din Peterburg, zicând c'ar fi multe adăogiri ale lui în izvoadele acestei academii, aceasta este o rătăcire vederată, căci când s'a făcut academia Peterburgului, era mort Domnul Cantimir. Iară aceia ce se găsește de dânsul la izvoadele aceștii academii, se cuprinde numai într'acea scrisoare a lui, pentru zidul cel vestit dela Derbent, care a fost de trebuință răposatului profesor Baer, la descrierea muntelui Caucazul, în cartea cea dintâi a lucrărilor academiei.

Baer ar fi tipărit și istoria împărăției turcești a Domnului Cantimir, dacă nu l'ar fi împedicat ducerea la țara Englezească a lui Antioh fiului celui mai tânăr a lui Dimitrie căci Antioh a luat-o cu sine, ca să o dea în tipar acolo, însă în loc de latinește a tipărit-o englizește, de pe care s'a dat mai la urmă și'n tipar franțez și nemțesc.

Și măcar că 'ntru aceste tălmăciri, nu s'a pomenit nimic de aceia a profesorului Baer, însă tot se văd întru dânsele adăogirile lui pe la margini osebite de celelalte prin stelișoare; și scrisoarea vieții încă se vede mai mult a fi alcătuită de dânsul.

Tălmăcirile acelea pot să fie prea bune, însă tot se poate să fie intrat întru dânsele niscaiva greșale și pentru aceia aș dori ca stăpânitorul ast de acum al scrierii cei vechi latinești, să voiască a o da în tipariu, măcar de o vor socoti cineva a fi de prisos, pentru celelalte tălmăciri ce s'au făcut. Iară cei iubitori de istorii, fără de îndoeală vor fi într'un gând cu mine.

Acum să pomenesc și de scrierea aceia a Domnului Cantemir care ne-a îndemnat spre această prefață, adecă Descrierea Moldovei, un lucru care nu poate lesne să se răsplătească de către geografi, căci ea luminează prea frumos istoria, obiceiurile vechi, împreună și toată închipuirea țării.

Eu cunosc scrierea aceasta aproape de 40 ani, căci Beizade Antioh învăța pe atuncea la Academia împăraților de aicea și Ivan Ilinschii odineoară Logofăt al Domnului Dimitrie, a fost unul din tălmăcitorii ei și mie mi se pare c'am auzit atuncea, cum că izvodul l'ar fi fost alcătuit Dimitrie în limba Moldovinească și apoi acel Ilinschii l'ar fi prefăcut în limba Latinească. Beizade Antioh a luat Descrierea Moldaviei, ca și istoria turcească și o a adus cu sineși la anul 1732 la Englitera și de acolo la Francia.

După ce a murit Beizade Antioh și rămasele sale s'au vândut, aflându-se atuncea la Paris Graf Tomson, un ginere a lui Berhave celui mare, a cumpărat scrierile bătrânului Cantemir, pricinuind prin aceia de a rămas Rusiei. Pentru că după moartea lui le-a dăruit soția sa unchiului ei Avram Raab Berhave, carele a fost odinioară Profesor la Academia învățaților de aici și dela acesta le-a luat prin moștenire domnul Cruze sfetnicul de poliție și medic al Împăratului.

Un om adevărat învățat, este mulțămit să se arate obștei cu slujbă prin o îndeletnicire de acest fel.

Deci cu acest chip și domnul Cruze mi-a dăruit mie Descrierea Moldovei, dându-mi volnicie nehotărâtă, ca să lucrez cu dânsa dupre cum voiu socoti.

Și s'ar fi căzut ca să împodobesc acest lucru și cu oarecare adăogire dela istorici Leșești, Ungurești și Turcești, încă și din istoria cea turcească a Domnului nostru Dimitrie, dar îmi lipsește vremea trebuincioasă la aceasta.

G. F. Miler.

Petersburg 1764.

Prescurtare din viața Principelui Dimitrie Cantemir[modifică]

Prințul Dimitrie Cantemir s'a născut la anul 1673 Octomvrie 26, când tatăl său Constantin era numai Serdar la Orhei. La 1684 numindu-se Constantin Cantemir Domn Moldaviei. si urmând a trimite zălog pre unul din fiii săi la Poarta Otomană (după cum se obișnuia atunci), el a trimis pre Antioh fiul său cel mai mare împreună cu alți șase tineri fii de boeri. După trei ani l'a schimbat fratele său Dimitrie rămâind la Constantinopoli până la 1691 când iarăși l'a schimbat Antioh.

În cursul vremii cât s'a aflat acolo, el s'a ocupat cu limba și mai ales cu muzica turcească pre care a adus-o la o deplinire de care era cu totul lipsită, căci el fu cel dintâi ce a regulat notele turcești.

În anul următor a întovărășit cu tatăl său pre Seraschierul Deldabon în campania dela Soroca.

La 14 Martie 1693, murind tatăl său, boierii care făgăduiseră murindului părinte că vor alege Domn pre Dimitrie, n'a putut izbuti, căci Poarta numi pre un altul, iar Dimitrie fu chemat la Constantinopoli. La 1700, s'a însurat cu Casandra fata lui Șerban Cantacuzin care fusese Domn în țara românească și din căsătoria aceasta i s'a născut o fiică.

Curând mazilindu-se Antioh, s'a înturnat și Dimitrie cu dânsul la Țarigrad, unde s'a făcut părinte a patru feciori și a patru fete.

Aici a rămas până la anul 1710, când Petru I al Rusiei a declarat război Turciei. La asemenea. împrejurare, Poarta găsi de cuviință a numi pre Dimitrie domn Moldaviei, căci domnul ce era Nicolai Mavrocordat, deși om învățat și în favor la Turci, nu avea experiența ce se cere la vreme de război.

Cantemir primi domnia mai mult prin îndemnul lui Deblet Girei hanul Tătarilor prietenul său, câștigând făgăduința marelui vizir Baltagi-Mohamet că nu i se vor cere dările acele mari ce se obișnuiau la numirea Domnilor. Făgăduința însă nu se ținu, căci abia sosise el în capitala sa cu cea mai mare grabă, când și primi poruncă să trimită îndată banii pentru domnie și să facă pod peste Dunăre pentru trecerea oștilor turcești.

Acestea îl supărară într'atâta, încât îndată a și intrat în tratație cu un doctor grec numit Policala pre care-l trimisese Petru și au încheiat un tratat care încuviințându-l și întărindu-l acest monarh la Luțc în Polonia în 13 Aprilie 1711, i s'au și trimis cu un înadins.

În urma acestei convenții, Cantemir înștiința pre Petru de toate cele ce se urmau, prelungind pre cât putea facerea podului și îndemnând pre Țarul a veni cât mai curând. Amăgit însă de Brâncoveanul, domnul Valahiei și dușmanul Cantemireștilor, Petru sosi prea târziu, când nu mai putu opri trecerea Turcilor.

Oștile rusești tăbărâră pe Prut, iar împăratul vizită Iașii în luna lui Iunie, unde boierii și tot norodul îl primiră cu considerația și respectul ce se cuvenea unui așa mare monarh. Țarul se zăbovi în Iași două zile și apoi se înturnară în tabăra sa.

Campania dela Prut e prea cunoscută pentru ca să o mai spunem aici, îndestul că Petru cel mare silit a încheia pace, refuză hotărâtor de a da Turcilor, ce-l ceria, pe domnul Moldaviei ce era în lagărul său.

Cantemir împreună cu vreo mie Moldoveni, ce voiră a se deștera pentru dânsul, întovărăși pre Împăratul în Rusia. Petru se arătă recunoscător și generos. Prin un uric cu data din 1 August dela Movilă numi pre Dimitrie și urmașii săi Cnezi Rusești cu titlul de Prea Înălțați și Prea luminați, îi hărăzi o însemnătoare pensie și îl dărui cu mari moșii în Ucraina și cu mari privilegii, căci, lucru nepilduit încă, îi lăsă dreptul de viață și moarte asupra Moldovenilor ce-l urmaseră. În acelaș an, ei se și așezară cu toții în Harcov.

Aici petrecu Cantemir până la 1713, ocupându-se de literatură, când se duse la Moscova, unde bolnăvindu-se soția sa Casandra, se și săvârși din viață la 12 Mai nea vând încă treizeci ani. Ea fu înmormântată într'o mânăstire grecească din Moscova, la care soțul ei contribui mult spre zidirea unei biserici frumoase.

La 1714 chiemat fiind la Petersburg, Țarul primi în gvardiea sa pre Șerban al treilea fiu al lui Cantemir. Aici zăbovi până la 1715 când Petru întreprinse o călătorie în Europa, iar el se înturnă la moșiile sale unde sfârși istoria împărăției Otomane, pre care a fost începută la Țarigrad.

La 1718 întovărășind pre Țarul la Petersburg, se însură de al doilea cu fiica Cneazului Trubețcoi, când își schimbă și portul, luând costumul franțez. La serbarea cununiei lui, au asistat Împăratul, Împărăteasa și toată nobilimea curții și la această ocazie fu numit sfetnic de taină, dăruindu-i Petru și o sabie de mare preț.

În anul următor ș'a dus la Petersburg și copii, afară de fiica sa Smaragda care fiind bolnavă de oftigă, a și murit la 4 Iulie în al șeaptesprezecelea an al vârstei sale. Noua sa soție însă a îndeplinit acea lipsă născând la 8 Noemvrie o altă fată, căriia a fost cumătră Împăratul și Împărăteasa, numind-o tot Smaragda.

La 1720 primi poruncă să întovărășească pre Țarul la Persia, împreună cu Graful Tolstoi și amiralul Apraxin. În campania aceasta, Apraxin avea grija oștilor, iar Cantemir și Tolstoi a trebilor politice, alcătuindu-se din acești trei sfatul de taină al Împăratului.

Mergând cu Împăratul până la Colomna ce este la gura apei Moscova unde se varsă în Oca, de acolo au intrat în corabie și au mers la Astrahan unde au sosit la 4 Iulie 1721. Dela Colomna însă a început a simți o durere la rărunchi împreună cu niște friguri ascunse care-l aducea uneori într'atâta slăbiciune, încât era silit să nu se scoale din pat câte trei, patru zile. La August simțindu se mai bine s'a dus dela Astrahan după Țarul la Persia într'o fregată cu douăzeci tunuri; și toată oastea trecând peste apă cu Împăratul, au ajuns în puține zile la locul unde s'a zidit apoi cetatea St. Cruci. Cantemir mergând de acolo cu Petru pe uscat până la Derbent, ș-au trimis fregata înainte cu oamenii și lucrurile sale.

O grozavă furtună însă aruncă corabia într'un scruntar unde, afară de oameni, se perdură toate alte lucruri, între care și multe scrieri ale sale. Slăbiciunea sa însă mergea sporind și boala sa se văzu că era o curgere de ud, la care nu puteau medicii, să-i facă nici o ușurință. Atunci el își făcu testamentul și îl încredință Împăratului, pre care îl numi Epitrop copiilor săi.

Înturnându-se la Astrahan și simțindu-se ceva mai în putere, își ceru voe dela Țarul ca să se ducă la moșiile sale, unde ajungând în luna lui Martie, își petrecea vremea cu trebile casnice și cu zidirea unei biserici pre care a închinat-o St. Dimitrie, dar reapucându-l boala se săvârși din viață în 21 August 1723, fiind în vârstă de 40 ani, 7 luni și 5 zile.

El avu cu soția dintâi șease feciori și două fete, iar cu cea a doua, numai o fată. Una din fete și doi feciori muriră, încă trăind el; și așa-i rămaseră două fete Maria și Smaragda și patru feciori Matei, Constantin, Șerban și Antioh. Acest din urmă fiind trimis ambasador al Împărătesei Elisabetei lângă regele George, a luat cu dânsul și istoria Latină a tatălui său despre Împărăția Otomană, care s'a tradus și s'a tipărit mai întâi Englezește și apoi franțuzește și nemțește.

Dimitrie era la stat de mijloc, mai mult slab decât gras; pururea vesel, vorba sa era foarte blândă și plăcută. Se scula dimineața și se ocupa de literatură până la amiazăzi când prânzia; pe urmă după obiceiul meridional dormia puțin după masă și apoi iar se apuca de cetit și scris. A trebuit însă să-și mai schimbe felul traiului după ce s'a făcut sfetnicul lui Petru cel mare și ș-a luat o soție tânără. Grăia turcește, persienește, arabește, grecește, latinește, italienește, rusește și românește; și înțelegea foarte bine limba elenică, slavonă și franțeză. Se îndeletnicia mai mult de istorie deși iubia filosofia și matematicile. Arhitectura îi plăcea mult și bisericile făcute în trei sate ale sale dovedesc gustul său în această artă, căci ele fiind de croiala sa sunt de un stil grațios și original. Cele mai multe din scrierile sale sunt cunoscute și prețuite în lumea învățată; și fără nici o îndoială, el poate lua loc între cei întâi lirați ce au existat pe la sfârșitul secolului XVII și începutul celui al XVIII. Pentru Moldavi însă el trebui să fie îndoit scump și ca domnitor și ca istoric. Deși domnia lui fu scurtă și viforoasă, totuș a arătat îndestulă înțelepciune și chibzuire în cârmuirea trebilor țării. Ca autor el fu cel întâi ce a dat idei lămurite istorice și statistice asupra Moldaviei.

Chiar când sosi vestea morții lui la Petersburg, rezidentul Împăratului Nemțesc de acolo primise diploma prin care Cantemir se numia Prinț de Imperia Romană.

C. Negruzzi.

1851 Ianuarie 1.

PARTEA GEOGRAFICĂ[modifică]

CAP. I. Despre numirile vechi și cea de astăzi a Moldovei[modifică]

Toată țara pe care o numim astăzi Moldova, împreună cu ținuturile învecinate de către apus, au fost dintr'un început stăpânite de cuceritorii celor trei părți ale lumei, Sciții, dar fără să aibe locuințe statornice, ci strămutându-se, după datina lor, dintr'un loc într'altul. După mai multe numiri ce deteră acestor țări, hoardele lor care urmau unele după altele, Grecii chiemară pe locuitorii țării, când Geți, când Daci; în fine, sub stăpânirea Romanilor, le ziseră Daci peste tot. Iar după ce Decebal regele acestora, fu învins prin vitejia lui Nerva Traian, Dacii fiind toți, parte stinși, parte răspândiți în toate părțile, toată țara lor fu prefăcută în provincie romană, dată cetățenilor romani și împărțită în trei părți, numite: Ripense, Mediterana și Alpestre. Decea dintâi ținea o parte a țărei ungurești și țărei românești, Transilvania se numea Mediterana și în fine, partea cea mai mare a Moldovei noastre dintre Dunăre și Prut, împreună cu marginile învecinate țării românești, Alpestre. Iar după ce mai la urmă începu să scadă domnia Romanilor, Moldova fu adesea călcată de barbari, de Sarmați, Huni și Goți și coloniile romane se văzură nevoite a se trage la munți și a-și căuta scăparea în contra furiei barbarilor în partea muntoasă, în Maramureș. Apărați aci prin greutatea locurilor în curs de câteva secole, trăind sub legile și domnii lor, în fine, văzând cât crescuse numărul locuitorilor, Dragoș, fiul lui Bogdan, își propuse să treacă munții spre răsărit sub chip de vânătoare, însoțit de vreo 300 oameni. În această călătorie dete din întâmplare peste un bou sălbatic, căruia Moldovenii îi zic bour, și luându-l la goană, descinse la poalele munților. Iar o tânără cățea de vânat ce avea, pe care o iubea foarte mult și-i zicea Molda repezindu-se asupra fiarei, aceasta se aruncă în valurile unei ape curgătoare, unde vânătorii o uciseră cu săgețile lor, iar cățeaua ce o urmărea cu fuga și 'n apă, se 'necă în repedele ei unde. În memoria acestei întâmplări, Dragoș numi râul Moldova; locul unde se întâmplase aceasta, dete numele gintei sale Roman; iar capul bourului voi să rămână semn al noului său principat.

Cercetând apoi locurile cele mai apropiate și descoperind acolo câmpuri mănoase, cu râuri adăpate, orașe, cetăți întărite, dar lipsite de locuitori, spune toate acestea compatrioților săi și-i invită să ocupe un pământ atât de fertil.

Nu fără multă voie bună urmează tinerimea română pe Domnul său, trece munții în cete numeroase, se așează în aceste locuri aflate cu acest chip minunat și se 'nchină lui Dragoș aflătorul lor, ca celui dintâi Domn al acestor locuri.

Astfel, această țară intrând iarăși în stăpânirea vechilor ei posesori, pierzând domnia Romei, perdu și numele roman și dacic și dela râul Moldova se numi Moldova, atât de străini cât și de indigeni. Dar numirea aceasta încă nu rămase pretutindeni. Căci Turcii, intrând adeseaori în Moldova pentru țările vecine ce ocupară în Europa, pe Moldoveni îi numiră la început Ak Ulach[3].

Iar după ce Bogdan, închină țara conform ultimei voinți a părintelui său, Ștefan-cel-Mare, Otomanii, după datina ce au de a da țărilor numele domnitorilor săi, numiră pe Moldoveni Bogdanli, iar vechea numire rămase până azi în limba Tătarilor. De altă parte, vecinii Poloni și Ruși numesc pe Moldoveni Valachi, adică Italieni, iar pe Români, Munteni, adică oameni de peste munte.

CAP. II. Despre situațiunea Moldovei, marginele ei cele vechi și cele de astăzi și despre clima ei[modifică]

Moldova se 'ntinde în lat dela gradul 44°, 54', până la 48° și 51'.

Lungimea ei nu este determinată, dar cei mai mulți partea ei occidentală care atinge Transilvania, o așează la 45°, 39', iar cealaltă extremitate, care formează. un unghiu ascuțit lângă Alba Iulia sau Cetatea Albă, cum o numesc locuitorii, la 53°, 22', precum se poate vedea din chartă. Dealtmintrea, fiindcă o parte a țărei, cea despre Transilvania, e muntoasă, iar ceeace se întinde spre Ucraina Poloniei, spre Basarabia și spre Dunăre, e șes, clima nu pretutindeni este aceeași. În partea muntelui suflă vântul mai rece, dar și mai sănătos, iar în partea câmpului, mai cald, dar mai puțin princios sănătății. Cu toate acestea însă Moldova nu cunoaște multe boale, zic aceasta în asemănare cu alte țări mai călduroase; câte odată, dar rar, e cercetată de pestă și de friguri rele. Experiența a arătat că pesta nu se naște din vițierea aerului, ci observăm că ea pătrunde 'n țările noastre, uneori din Polonia, unde mai aspru domnește, alte ori prin rasele egiptene și constantinopolitane care debarcă în portul Galați. Frigurile rele d'aici sunt de altă natură ca în celelalte părți ale Europei. În genere sunt foarte tari și aproape pestilențiale, așa încât cei prinși de friguri mai toți mor a treia zi, rari care o duc șeapte zile și prea puțini se reînsănătoșesc. Și atât este de lipicioasă această boală, încât locuitorii mai mult se tem de dânsa decât de ciumă și se feresc și de amicii cei mai intimi prinși de această boală. Dacă locuitorii nu ajung adânci bătrânețe, cauza nu poate fi alta, decât ori repezile schimbări ale temperaturii ori traiul vieții, ori vreo slăbiciune firească a puterilor. Prea rare ori vei găsi om de șeaptezeci de ani, d'abia vreunul de optzeci. Dar viața și-o petrec mai mult cu sănătate, și astfel scurtimea vieței le este compensată că, atât cât au de trăit, trăesc mulțumiți și nesupărați de boalele care răpesc cea mai mare parte a fericirii omenești. Afară de aceasta, țăranii ajung la o etate mai înaintată, decât nobilii și cei crescuți în desfătări și 'n moliciune.

Cutremurile de pământ, care turbură plăcerile mai tutulor țărilor călduroase, se simt arare ori, și nici că s'a auzit vreodată, ca vreun oraș sau munte să se fi risipit sau cufundat din cauza cutremurului.

Moldova n'a avut totdeauna aceleași margini, ci când mai întinse, când mai strimte, după cum și țara creștea sau scădea. În fine, ȘtefanVodă numit cel Mare, a pus țării marginile pe care le păstrează până astăzi. Spre miază-zi totdeauna s'a 'ntins până la Dunăre, cea mai mare apă a Europei și mai departe până la gura ei, aproape de Chilia se varsă în Marea Neagră. Spre răsărit, marginea cea veche a țărei era marea Neagră, dar în timpii din urmă după ce Turcii luară cu armele Basarabia și Benderul, țara fu împuținată de această parte. Astăzi marginea Moldovei o formează Prutul dela gura sa până la satul lui Traian, iar de aci, valul lui Traian, care e dus prin apa Botnei și 'n linie dreaptă până la gura Bâcului, unde se varsă în Nistru, precum se vede clar în chartă. Spre miază-noapte și răsărit, râul Nistru (Tyras), căruia Turcii îi zic Turla, desparte Moldova de Polonia și de Tătarii de Ociacov. Mai înainte țârmul Nistrului numai până la Hotin era al Moldovenilor și de acolo o linie dreaptă trasă prin râurile: Prut și Cirimișu forma marginea țărei în acea parte; dar în urmă provincia ce zace despre Podolia până la gurile râului Serafinești, fu supusă Moldovei prin bărbăția lui Ștefan-cel-Mare și astfel aceste ape unite între sine, adică Nistrul, Serafinești, Colacinul și Cirimușul închid Moldova despre miază-noapte, unde este Câmpulung rutean[4]. Despre apus Moldova astăzi e cu mult mai întinsă decât era odinioară. Pentru că înainte de timpurile lui Ștefan-cel-Mare, toți munții de care e încinsă, erau ai Transilvaniei și țara era îngustă despre această parte. Dar prin puterea acestui Domn, care bătuse în câteva rânduri pe regele Matiaș al Ungariei, Transilvanii respinși se văzură nevoiți a-și căuta prin învoeli scăparea de loviri mai grele. După aceste învoeli tot șirul munților cari despart aceste două țări s'au dat sub puterea Moldovei, adică toată partea de loc care zace între văile apelor care curg în Moldova.

Se trase deci o linie dela sorgintea apei Cirimușului prin sorgintea râurilor Suceavei, Bistriței și a Trotoșului până la rîul Milcov și această linie s'a decis a fi marginea despărțitoare a acestor două țări.

Mai înainte Siretul și Trotușul despărțea Moldova de țara românească, dar apoi prin bărbăția lui Ștefan-cel-Mare, județul Putnei se aduase Moldovei, așa încât astăzi rîulețul Milcov și Siret despart aceste două țări.

La partea despre miazăzi sta margine Dunărea.

Înăuntrul acestor margini Moldova coprinde cale de 237 ore sau 711 milliarie italiene, calcul ce oricine ușor poate face consultând alăturata chartă geografică. Iar mai înainte, până a nu fi Basarabia ocupată de oștire turcească și tătărască, coprinderea Moldovei era de 247 ore și 822 mil.

Moldova se 'nvecinește la apus cu Transilvanii și cu Românii, la miază-noapte cu Polonii, la miazăzi cu Turcii.

Cu toți aceștia aveau a se lupta ager Moldovenii, pe când își apărau încă libertatea. Despre aceste lupte iată cum vorbește un scriitor polon demn de credință: „Acești Moldoveni prin natura, datinele și limba lor nu diferă mult de Italieni, sunt oameni feroci, dar de o mare virtute, nici este vr'un alt neam, care având o țară așa de mică, să se lupte pentru gloria resbelului cu atâta bărbăție, cu atâți inimici deodată, ori că aceștia îi fac resbel, ori că se apără contra lor”. Mai adaogă apoi zicând: „Ei sunt așa de viteji, în cât cu toate aceste neamuri cu care se mărginesc, în același timp făcu resbel neîncetat și eșiră învingători, pentrucă Ștefan care pe timpul părinților noștri domnia în Dacia, bătu și învinse într'un mare resbel, mai în aceiași vară, pe Baiazet Turcul, pe Matia Ungurul și pe Ion Albert Polonul”. (Ovichoviu, annol 5 an. 1552).

Dar mai în urmă după ce țara Moldovei căzu sub puterea Turcilor, nu mai fu cercată de alte rezbele, afară de acelea îndreptate in contra Turcilor, având cu aceștia aceiași amici și aceiași inimici. Numai Tătarii Nogai, cărora Turcii le dedeseră Basarabia spre locuire, devastară Moldova prin desele lor incursiuni și'n mijlocul păcei, aducând-o în mizeria în care se află și astăzi.

CAP. III. Despre apele Moldovei[modifică]

De abia vei găsi în vreo altă țară atât de mărginită, precum este Moldova, atâtea ape împodobite cu atâtea jocuri ale naturei ca acestea.

Moldova numără patru ape mai mari și navigabile: Dunărea, Nistrul, Prutul și Siretul.

Dunărea deși spală numai o mică parte a țării supusă astăzi domnului Moldovei, dar tot aduce țării cele mai mare foloase. Căci afară de aceea că vasele neguțătorești a mai multor neamuri pot să vină pe Dunăre și să debarce la Galați aduce Moldovenilor îndemânarea de a-și trimete marfa[5] pe Prut la Constantinopol și la alte cetăți de pe lângă Marea Neagră, de unde nu scot puțin profit. Despre undele și bunurile ei cele ascunse, trecem într'adins, fiindcă au vorbit pe larg despre acestea aceia ce au descris Germania și Ungaria mai nainte de noi.

În Dunăre se varsă Prutul, odinioară Hierasus[6], el vine din munții Transilvaniei, Carpații celor vechi, cari despart această țară de Polonia și taie toată Moldova prin mijlocul ei. Apa Prutului este cea mai sănătoasă din câte cunoaștem, însă cam turbure din cauza mâlului ce poartă cu sine; iar puind-o într'un vas de sticlă, mâlul se așează la fund și apa rămâne limpede și curată. Când eram în Moldova, am făcut însumi încercare și am aflat că o măsură de 100 drame apă de această, este cu 30 drame mai ușoară decât o cantitate egală de apă luată din alte râuri.

Siretul, râul propriu al Moldovei, se naște din cele mai depărtate margini ale țărei despre Polonia, curgând spre miazăzi, se varsă în Dunăre prin două guri. Râu destul de lat și profund, dar fiind pretutindenea înconjurat de păduri și de munți, iar în unele locuri împedicat de vaduri, încă nu e pretutindeni navigabil.

Spre miazăzi mare parte a Moldovei este adăpată de Nistru[7] râu așa de cunoscut, încât găsesc de prisos a mai vorbi de dânsul. Caută însă a se aduce aminte că Turcii pe acest râu transportă toată proviziunea și cele pentru resbel din Constantinopol prin Marea Neagră la Bender, odinioară și la Cameniția, astăzi la Hotin. Apa Nistrului e limpede, dar grea și sănătăței foarte vătămătoare. La Cetatea Albă se varsă în Marea Neagră.

Pe lângă acestea mai sunt și alte ape mai mici care adapă Moldova: Bârladul care curge în ținutul Tecucilor, despre răsărit spre apus și se unește cu Siretul la satul Șerbănești. N'am putut afla vechiul nume al acestui rău. Suceava care dete nume Suceavei, odinioară capitală a țărei. Moldova, al cărui nume l-am arătat de unde vine. Bistrița curge din Alpii Transilvaniei și este atât de repede, încât cele mai mari pietre le surpă din munte și le duce cu sine. Trotoșul, cu apa tot atât de repede; sorgintea lui nu e departe de a Bistriței. În Prut se varsă Cirimușul, care formează marginea între Moldova și Polonia. Mai jos de acesta se varsă Jijia. Iar în Nistru se varsă râul Reutul, care lângă Orchei formează o prea frumoasă insulă, și Botna, care pe jumătate este a tătarilor de Budjac.

Pâraie Moldova are nenumărate. Vom însemna aci numai cele mai însemnate, al căror nume l-am putut afla.

Se varsă în Siret, Bănila, Molnița, Somușiul cel mare și cel mic, Valea neagră, Faraon, Răcătău, Gerul Sahului, Milcovul și Putna, cari aceste două din urmă unindu-se poartă numele de Sirețelul.

Pe Suceava o măresc Sucevița, Solca și Solonețu.

În Moldova se varsă: Homorul, Slatina, Risca, Neamțul, Topologul, Valea albă și altele.

Cu Bistrița se unește Crăcăul.

În Trotoș se varsă Tăslăul sărat și celalt Tăslău, Oituzul, Cașinul, Valea seacă și Valea rea.

Bârladul se adaugă cu Bârlădețul, Sacovețiul, Vilna, Rebricea, Vasluiul, Vasluiețul, Racova, Crasna, Lohanul, Docolina, Hobalna, Horiata, Smila, Tutova, Berheciu, Zeletinul, Oorodul.

Cirimușul se naște din Cirimușul alb și negru și din Putila.

În Jijia se varsă Siubana, Sitna, Miletinul, Bahluiul, Bahluiețul, Sârca.

Prutul duce cu sine, Colacinul, Cosmanul, Cuciurul, Ciuhurul, Basieul, Corovia, Caminca, Căldărușa, Jijia, Gârla mare, Dele, Valea mare, Valea Bratuleni, Mojna, Nirnova, Călmățui, Lăpușna, Strâmba, Sărata de răsărit și cea de apus, Chighieciu, Larga și Slanul.

În Nistru se varsă Serafinetul, a cărui gură formează cel din urmă unghiu al Moldovei spre miazăzi, Ciorna Ichielul, Băcovețiul, Isnovețiul și Bâcul.

În Răut se varsă, Solonețiul, Ciulucul cel mare și mic, Dobruja, Cula și Cogălnicul.

Acestea în Moldova.

În Basarabia, Cahulul, Saicea și Ialpuchul măresc Dunărea, Cogalnicul, Nistru.

Din acestea numai Ialpuchul curge necontenit, iar celelalte două sunt ape mai mult stătătoare decât curgătoare; de asemenea și Cogalnicul nu are sorginți, ci numai atunci se poate numi pârâu când se umple de ploile de toamnă, iar peste vară este sec și uscat și ca un șanț la vedere, pentru aceia vitele tătarilor din Budjac adesea pier din cauza lipsei de apă.

Precum râuri, de asemenea nu lipsesc lacuri (bălți) în Moldova.

Dintre mai multe lacuri parte naturale, parte artificiale, merită a fi însemnate mai cu seamă următoarele cinci.

Lacul Brateșu[8], între Prut și Siret, lângă Galați; lățimea lui este de un milliariu și jumătate italian, lungimea de două milliarie. Nu are sorginți, ci numai o gârlă mică și nu prea adâncă, numită Prutețu, care atunci când Prutu crește prin ploi, se adapă dintr'însul. Altădată gârla rămâne uscată și aduce lacului putrejune. Iar primăvara când Dunărea crește prin topirea omătului, nu numai împinge Prutul înapoi, ci umple și lacul cu apă proaspătă și cu pește, pe care locuitorii îi prind fără osteneală, după ce apa scade.

Lacul Orcheiului, lângă orașul Orcheiu, se formează din apele Răutu și Cula, șease milliarie de lung și două de lat. Lungimea și lățimea lui o mărește un iez, făcut de Vasile voevod Albanit cu scop de a opri ape și a face mori, cari aduc mari venituri. În mijlocul lacului este o insulă, nu prea mare, dar care odinioară era împodobită cu vii frumoase și alte deosebite fructe.

Lacul Dorohoiului, numit astfel dela urbea vecină cu acel aș nume, nu departe de sorgintea Jijiei, demn de memorat pentru mulțimea peștilor ce are.

Lacul Colacinul, la marginea Poloniei, demn de a fi însemnat mai cu seamă pentru aceea, că din laturea lui boreală și cea australă curg două râuri, Colacinul și Serafinețiul, care formează marginele Moldovei și Poloniei între Nistru și între Prut.

Cel din urmă și cel mai celebru este lacul lui Ovidiu, numit de locuitori Lacul Ovidiului[9] aproape de Acherman, odinioară Alba Iulia, în Basarabia, ilustrat cu acest nume, pentrucă în apropierea lui se zice a ti fost exilat cunoscutul poet roman Ovidiu[10].

El se varsă în Nistru, nu departe de gura acestuia, pe o gârlă strâmtă, dar împresurată de atâtea și atât de întinse mlaștini, în cât peste două milliarie italiene în lat nu poți trece cu piciorul. Are un pod peste dânsa, de o construcție foarte veche, precum arată îndestul atât tăria lucrului, cât și mărimea pietrelor din care e făcut.

Toate aceste până aci descrise ape curgătoare și stătătoare sunt pline de pești frumoși și mai ales pâraiele ce curg din munți, au păstrăvii cei mai cu gust, lostoatie și lipeni. Acest pește la zilele de post se aduce totd auna viu pe cai, pentru masa domnească.

Băi, ape acide si minerale, Moldova n'are, ori nu le-a descoperit încă, poate pentru că crede că apa Prutului este destulă doftorie contra tutulor boalelor.

CAP. IV. Despre ținuturile și târgurile cele de acum ale Moldovei[modifică]

Odinioară Moldova se împărțea în trei părți: în țara de jos, țara de sus și Basarabia, în care se numărau peste tot 23 ținuturi mai mici. Iar după ce a căzut Basarabia prin trădarea lui Aron Vodă, au rămas Domnilor Moldovei numai 19 ținuturi și nici acestea întregi.

Țara de jos cuprinde 12 ținuturi mai mici.

În mijloc este:

1. Ținutul Iașilor. Aici este urbea Iași, lângă apa Bahluiul, cu patru milliarie mai sus de vărsarea lui în Prut. Aici e scaunul țării pe care l'a mutat Ștefan Voevod din Suceava, pentru ca să poată apăra țara mai bine din mijlocul ei contra năvălirii Turcilor și Tătarilor, observând că-i venea mai cu greu a face aceasta din Suceava, atât de departe de marginele barbarilor. Mai nainte de aceasta era un sat prost, în care abia se așezaseră vre-o trei sau patru țărani; avea și o moară, în care era un morar bătrân, numit Ion, căruia îi zicea și Iassi. Numele acestui om a voit Domnul alt păstreze urbea ce a făcut dânsul, în care a zidit mai întâi o biserică care astăzi e catedrală, închinată Sfântului Nicolae și după aceia și alte palate pentru sine și, pentru boerii săi. Iar Radu Vodă a înconjurat Iașii cu ziduri, alții l-au înfrumusețat cu alte ornamente și edificii publice, așa în cât și astăzi numără mai mult de, 40 de biserici, atât de peatră cât și de lemn, cea mai mare parte prea frumos lucrate. Mai nainte cu 50 de ani numărându-se, s'au găsit 12 mii case private, iar apoi, arzând de mai multe ori și pustiindu-se prin năvălirile Tătarilor și Polonilor, de abia a rămas a treia parte nemistuit. Osebit de curtea, domnească, care trage la sine veniturile din toată țara, șade acolo și mitropolitul țării, măcar că nu are numele de mitropolit, al Iașilor, ci al, Sucevei, vechiul scaun al țării, iar în Iași nu e în adevăr decât protopopia, precum mai jos se va arăta mai pre larg.

Cu acest ținut se mărginește la miazăzi.

2. Ținutul Cârligăturei, în care nu e nimic de însemnat, afară de Târgul-Frumos, opt ore dela Iași spre Suceava, tot lângă apa Bahluiului. În acest târg se află o casă domnească, peste care e pus un pârcălab.

Mai încolo spre apus se întinde:

3. Ținutul Romanului, cel dintâi în care s'au așezat cetele Romanilor carii s'au întors din Transilvania în urma năvălirilor lui Bathie, dându-i numele lor cel vechiu. Aci e Romanul, Bonfiniu îl numește Forum Romanorum, târg și scaun archiepiscopal, la confluența Moldovei și Siretului. Doi pârcălabi se rânduesc dela domnie asupra acestui târg. Mulți susțin că aici s'au așezat mai întâi pământenii noștri reîntorși. Dar nu toți sunt de această părere, pentru că nu departe de acolo se vede alt loc, pe malul răsăritean al Siretului, numit de locuitori Smedorova, și aci cred unii c'ar fi fost întemeiată cea dintâi și mai mare urbe. Adevărul este, că aceasta a fost înoită mai târziu de Ștefan cel Mare și pusă iarăși în vechea ei splendoare, dar după câteva decenii de ani Petru Vodă Rareș, nu se știe din ce cauză, a risipit-o iarăși și pe locuitori i-a strămutat la Roman.

Cu aceasta se mărginește spre răsărit sub ținutul Iașilor și al Cârligăturei.

4. Ținutul Vasluiului. În acest ținut este Vasluiul, 12 ore dela Iași, pe drumul Dunărei, la gura apei Vasluiu, unde se varsă în Bârlad; era câte odată scaun domnesc, unde și acum sunt casele de față. După ce domnia s'a așezat la Iași, la Vaslui se rândui un pârcălab.

Spre miazăzi se întinde de-a lungul:

5. Ținutul Tutovei, numit așa dela apa Tutova, care curge prin mijlocul lui. Scaunul ținutului este Bârladul lângă apa cu acelaș nume. Bârladul era odată mare iar acum e căzut și lipsit de toate frumusețile. Acesta este scaunul vornicului țării de jos, dar fiind el pururea pe lângă curte, se rânduesc în locu-i doi alți vornici mai mici.

Un milliariu de loc mai jos la același mal se văd rămășițele unei cetăți foarte vechi, ce se zice astăzi Cetate de pământ. Dar nu s'a aflat nici o temelie de casă, nici vre un alt monument, din care să se poată cunoaște bine de cine să fi fost zidită, că nu este alta decât un zid de pământ, de unde poate nu fără cuvânt credem, c'acele zidiri vor fi fost făcute în timpurile vechi de către locuitorii țării, spre a respinge invaziunile Tătarilor.

6. Ținutul Tecuciului, se mărginește despre apus cu Bârladul; ținut mare, dar n'are alt nimic însemnat, decât micul târg Tecuciu, lângă apa Bârladulul, opt ore dela Bârlad pe drumul Galaților. Nu are ziduri; aici șed doi pârcălabi.

În malul Siretului spre apus este:

7. Ținutul Putnei, se vede că-și are numele dela apa Putnei[11]. Aici este Focșanii, târgușor lângă râul Milcov la marginile țării românești. Starostele de aici administra ținutul. Adjudul, târgușor puțin însemnat pe Siret în sus. La piciorul muntelui Vrancei, nu departe de Mira, mănăstire întemeiată de principele Constantin Cantemir, se văd ruinele unei cetăți foarte vechi, dar nu s'a putut afla vre-o urmă, nici de timpul zidirei nici al ziditorului. Locul se chiamă astăzi Crăciuna. La celălalt mal al Siretului, la mijloc între Siret, Dunăre și Prut, este:

8. Ținutul Covurluiului, care se chiamă așa dela șanțul Covurluiu, care deși se 'ntinde pe un spațiu de opt ore, e mai mult uscat decât cu apă. Aci merită atențiune târgul Galați, care deși e de o structură și mărime puțin însemnată, dar e piața cea mai celebră pe toată Dunărea. Aci debarcă de două și de trei ori pe fiecare an, vase, nu numai din locurile vecine ale Mărei Negre, din Crimeea, Trapezunt, Sinope, Constantinopole, dar și din Egipt și din însuși Barbaria și se 'ntorc încărcate cu lemne din Moldova, stejar, corn, brad, cum și cu miere, ceară, unt și bucate, din care nu puțin folos scot toți locuitorii Moldovei. Nu departe de Galați, la gura Siretului despre răsărit se vede ruinele unei cetăți vechi, care astăzi locuitorii o numesc Ghierghina. Cum c'această cetate a fost întemeiată pe timpul lui Traian, ne încredințează monetele descoperite acolo în timpul nostru dar și o marmură c'următoare inscripțiune:

IMP. CAESARI. DIV. FILIO. NERVAE. TRAIANO. AUGUSTO. GERM. DACICO. PONT. MAX. FEL. B. DICT. XVI. IMP. VI. CONS. VII. P. P. CALPURNIO. PUBLIO. MARCO. C. AURELIO. RUFO.[12]

Deasupra acestuia pe Prut este:

9. Ținutul Fălciului în care e Fălciu, târg frumos lângă Prut. Cum că aici a șezut odinioară Taifalii, mă încredințează urmele unei cetăți vechi, ce am descoperit eu însumi nu departe d'acolo; căci cetind eu odată într'o scrisoare cu mâna din istoria lui Erodot, cum că neamul acel războinic al Taifalilor ar fi locuit pe Prut cale de trei zile dela Dunăre, și ar fi zidit și o cetate foarte mare; și neputând eu a găsi nici într'un ținut rămășițele ei, am trimis vreo câțiva oameni cari știa bine părțile locurilor, ca să caute în pădurile cele de pe lângă Prut, doar vor putea afla niscaiva semne din care să se poată vedea luminat, pentru starea cea mai adevărată a cetăței aceia. Și viind ei înapoi au povestit, că în pădurile cele mai dese despre apus în cuprinsul de cinci mile italienești dealungul apei, ar fi găsit temelii de ziduri și turnuri zidite cu pietre arse, care măcar că pe câmpul acel dinprejur de acolo nu se mai găsesc alte rămășițe, dar tot au semn de vreo ocolire mare. Osebit de aceasta se mai întărește chibzuirea mea și cu numirea aceasta de acum a ținutului acestuia, căci asemănarea adeveream să se fi izvodit Falciei din Taifalica.

Mai sus înăuntrul ținutului este Hușu, un târgușor mic, dar scaun episcopal, însemnat numai prin resbelul în care Petru cel mare, autocratul Rusiei, cu o mică oștire a susținut și respins cu tărie patru zile dearândul, mai ades repețitele atacuri ale Turcilor, în anul 1711. Nu departe de acest loc se vede o movilă mare făcută de mână de om, care o numesc Tătarii Chan Tepesi, iar locuitorii movila Rabâii. Încât pentru origina ei sunt deosebite păreri. Unii zic că Moldovenii ar fi ucis aci pe un oarecare Chan al Tătarilor cu toată oștirea sa și că întru aducerea aminte s'ar fi ridicat această movilă; alții spun că o regină a Sciților, anume Rabâia, sculându-se contra Sciților ce locuiau atunci în Moldova și ajungând cu oastea până aci, ar fi perit, și aci ar fi îngropat-o ai săi. Care este adevărul, nu pot spune într'o istorie atât de întunecată.

Cu acest ținut se mărginește la miazănoapte.

10. Ținutul Lăpușnei. De acesta se ținea odinioară Tighina, Turcii îi zic Benderu, care mai înainte încă era foarte întărită, iar Turcii o întăria acum și mai mult la Nistru; în timpurile noastre a fost loc de scăpare al regelui Suediei în fuga sa după bătălia dela Pultava. Turcii până a nu li se supune, adesea dar în deșert bătură această cetate, dar ceeace nu putură cu forța câștigară în urmă prin frauda și perfidia lui Aron Vodă, căruia Moldovenii, îi ziseră și tiranul, pentru că fiind scos din țară pentru cruzimea și tirania cu care se purta, a fugit la împăratul turcesc și-i promise că de-l va readuce în domnie, îi va da Tighina cea de atâtea ori cerută împreună cu 12 sate și i-o va da pentru totdeauna. Plăcând sultanului acest dar, pe Aron îl puse iarăși în domnie, iar pentru prețul ostenelei sale luă cea dintâi cetate a țării și mai mare întăritură a ei contra Polonilor și a Tătarilor.

Astfel astăzi Lăpușna este locul cel mai de frunte al ținutului, la râul cu acelaș nume. Doi pârcălabi rânduiți de domn îngrijesc de trebile ținutului. Apoi Chișineul, lângă apa Bâcu, târguleț de puțină importanță. Nu departe de aci se vede un șir de petre foarte mari, așezate în linie dreaptă, ca și cum ar fi puse într'adins de mână de om. Însă atât mărimea pietrelor, cât și lungimea șirului, nu ne lasă a crede aceasta. Pentrucă unele dintr'ânsele sunt în patru colțuri de câte trei și patru coți de mari și șirul lor se întinde peste Nistru până în Crimeea. În limba țării se cheamă Chieile Bâcului și prostimea crede că este o lucrare a celor necurați, cari i-ar fi conjurați să astupe apa Bâcului. Cu adevărat este că, mai mulți domni au cercat să astupe albia acestei ape, care curge o bună bucată printre munți, vrând a preface în baltă locurile de acolo, cari nu sunt bune decât pentru fânețe, dar acest lucru niciodată nu s'a putut împlini.

Din sus de acesta pe Nistru zace:

11. Tinutul Orcheiului. Poartă acest nume dela târgul Orchei, lângă apa Răutul, târg nu mare, dar frumos și având cu îndestulare toate cele necesare vieței omenești. Nutriment deajuns îi da lacul Orcheiului, nu departe de târg spre răsărit și frumoasa insulă ce a format într'însul și despre care vorbirăm mai pe larg mai sus la Cap. III[13].

Ținutul cel mai de pe urmă ce este pe canalul Nistrului, o bucată bună de cale, e:

12. Ținutul Sorocei. Scaunul lui este Soroca, odinioară Alchionia, lângă Nistru, sub deal pe un șes. Soroca e mică, dar după timpul în care a fost zidită, foarte tare. Are un zid cu patru unghiuri, foarte tare și apărat de turnuri foarte înalte, zidit cu bicasie, de cari sunt pline dealurile dimprejur. Partea de sus a acestui ținut nu se poate cultiva pentru lipsa de lemne și apă și acesta este unicul, dar nu atât de mare deșert al Moldovei. În chartele geografice cele bune e și însemnată această parte de loc ca deșert. După perderea Tighinei, această cetate nefiind de puțină importanță în contra Polonilor, domnul așeză acolo doi prefecți militari.

Țara de sus coprinde șeapte ținuturi mai mici:

1. Ținutul Hotinului, care se întinde pe din sus de al Sorocei, pe lângă Nistru, spre miazănoapte. Aici este Hotinul, cetate pe Nistru de către Cameniția, ce se numără între cele mai mari cetăți ale Moldovei. Aceasta era mai 'nainte întărită despre apus cu ziduri înalte și șanțuri adânci, iar despre răsărit natura însăși o întărise prin râpa cea repede a Nistrului și prin stâncile ei, dar în cel din urmă resbel ce avură Rușii cu Turcii, luând aceștia cetatea la 1712, dărâmară zidurilor de partea dincoace, iar de cealaltă parte atât o întăriră cu noui lucrări după datina de acum, lărgindu-o mai mult de jumătate, încât astăzi merită a se numi cea mai frumoasă și mai tare între cetățile Moldovei. Când era sub ascultarea domnilor Moldovei, paza ei era încredințată unui comandant deosebit, iar de când au luat-o Turcii, o guverna un pașe turcesc contra încredințărilor de pace ce legaseră cu Polonii, că niciodată să nu se așeze în cetățile Moldovei oștire turcească.

Spre apus urmează:

2. Ținutul Dorohoiului, în care este Dorohoiul, târg puțin însemnat, nu departe de sorgințile Jijiei. Aici e scaunul Vornicului din țara de sus, care fiind pururea ocupat la curte, e înlocuit prin doi Vornici mai mici.

Ștefănești, târgușor lângă Prut, în care Turcii, curățind râul, se zice că ar fi făcut un stabiliment naval și o magazie pentru oștirea din Hotin.

Mai în jos:

3. Ținutul Hârlăului. Aici e Hârlăul, târgușor mic, pe care îl administra un deosebit pârcălab. Târgul Cotnarii este renumit pentru viile sale care întrec pe celelalte toate. Administrațiunea lui e încredințată marelui paharnic. Locuitorii catolici au aici o biserică de peatră prea frumos zidită.

Târgul Botoșani, ale cărui venituri și ale părților lui dimprejur le trăgea doamna, iar pentru strângerea lor e rânduit un deosebit cămăraș.

Aceste ținuturi le încinge ca o coroană:

4. Ținutul Cernăuților, care se întinde dealungul marginelor Poloniei. Târgul cel mai însemnat e Cernăuți, pe malul de miazănoapte al Prutului, administrațiunea lui e încredințată marelui spătar. Aproape de satul Cozmin, lângă apa Cuciurul, nu departe de vărsarea ei în Prut, se văd ruinele unei cetăți foarte vechi, dar cu toate cercetările ce am făcut, n'am putut afla vreo urmă de întemeietorii ei.

Pe malul Siretului spre apus urmează:

5. Ținutul Suceavei, în care însemnat este Suceava, odinioară capitala Moldovei, scaunul domniei și al mitropolitului, iar astăzi mai toată zace în ruine. Ea e situată lângă apa Suceava, dela care și orașul s'a numit așa, pe un deal neted, împresurată cu ziduri înalte și șanțuri[14]. Suceava avea pe valea dealului o suburbie foarte întinsă. Afară de curtea domnească și casele boierilor, se numărau aici patruzeci de biserici de piatră, mai multe de lemn, 14 mii case private, cari toate au căzut după strămutarea scaunului domnesc. Astăzi stă sub îngrijirea Hatmanului.

Nu departe de Suceava, lângă apele Suceava și Siretul, în cotul Siretului, unde acesta se întoarce spre miazăzi, este Rădăuții, târg și scaun episcopesc.

Aproape din jos este:

6. Ținutul Neamțului, care se întinde o bucată bună între apele Moldova și Bistrița. Aci este Neamțul, cetate pe un deal înalt lângă apa cu acest nume, care din fire este așa de tare, încât poate să înfrunte cu mândrie orice atac ostil. Ea a fost împresurată de mai multe ori, dar luată numai de două ori, odată de Turci sub imperiul lui Suleiman și odată în timpurile noastre de Ioan Sobiesky, regele Poloniei și nici atunci n'ar fi luat-o dacă puținii Moldoveni ce erau într'însa, după o împresurare de mai multe zile n'ar fi fost siliți să se închine Polonilor. Mai nainte era împrejurată cu două ziduri și avea numai o poartă, iar după aceia Turcii stricând zidul cel pe din afară, a rămas acum Moldovenilor numai cel din năuntru. Până a nu fi Moldova supusă Turcilor, la vreo întâmplare de resbel, Domnii își trimtea copii și visteria acolo ca într'o cetate nebiruită. Încă și acum este pentru locuitori la ori și ce timp de resmeriță un loc foarte sigur de scăpare. Pentru aceia și Domnii mai nainte au zidit într'însa case mari, cari și acum se pot vedea, dar nu au purtarea de grije ce li se cade. Drept dincolo de apa Bistriței este târgul Piatra.

În fine:

7. Ținutul Bacăului, peste care este un vornic, cu scaunul la Bacău, târg situat într'o insulă a râului Bistrița, vestit pentru abondența merelor și altor fructe. Are și un episcop catolic, care se numește de Bacău, pentrucă în ținuturile de pe lângă munte sunt mulți supuși Moldoveni, numiți catolici după naționalitatea și religiunea lor, pe cari i-a așezat acolo Ștefan Vodă, după ce a biruit pe Matiaș regele unguresc și i-a împărțit pe la boierii săi. Este de însemnat satul Cantemireștii din ținutul Roman, numit Faraoni, ai cărui locuitori mai bine de 200 familii sunt toți catolici și au o biserică de piatră foarte veche. Ocna și Trotoșul lângă apa Trotoșiu târguri renumite pentru salinele excelente ce se găsesc împrejurul lor. Pe aici e intrarea cea mai largă din Moldova în Transilvania.

Basarabia. Basarabia era odată a treia parte a Moldovei. Tot pământul ei este șes, n'are dealuri, nici codri, se adapă numai cu Ialpugul, care curge necontenit; neavând râuri nici fântâni, ca să scape de lipsa de apă, locuitorii sunt nevoiți a săpa puțuri foarte adânci și în loc de lemne se folosesc cu balega vitelor, cu aceasta dupăce o usucă la soare își încălzesc colibele. Această parte de țară fu subjugată de Turci înainte de a li se supune toată Moldova. Astăzi nu mai stă sub domnia Moldovei, cu toate că orașele și satele de pe lângă Dunăre până în ziua de astăzi sunt pline de Moldoveni care urmează legea creștină și rabdă tirania Turcilor și Tătarilor. Ceilalți locuitori sunt parte Tătari, parte Turci, supuși ascultărei Serascherului. Basarabia se împarte astăzi în patru ținuturi: al Budjacului, Achermanului, al Chiliei și Ismailului.

În mijlocul acestei părți de pământ este:

1. Budjacul[15] care s'a dat spre locuință Tătarilor de Nogaia, carii se zic unii de Budjac, alții de Belgrad, pentru ca pe la anul 1568 dela nașterea Domnului, chanul Crimeei cercând, din ordinul lui Selim II, să împreuneze Donul cu Volga, mai bine de treizeci de mii familii de Tătari Nogai, din cei ce erau supuși imperiului rusesc, se desfăcură de Ruși și se retraseră în Crimeea. Dar fiindcă în această peninsulă nu încăpeau, li se dete alt loc de așezare în ținutul Budjacului. În curgerea timpului, mai venind apoi și alte mai multe familii din Nogaia, așa se înmulțiră acești Tătari, încât astăzi mai că nu sunt mai puțini la număr decât celealte oarde scitice. Se împart în două: Orak-ugli și Orumbet-ugli și-și păstrează geneologiile cu îngrijire. După datina lor părintească, viața și-o petrece pe câmpu liber: târguri n'au, afară de Causiani lângă râul Botna, care atinge prea puțin acest pământ. Dar cum că această provincie se bucura odinioară de orașe destul de frumoase, se vede lămurit din ruinele vechilor zidiri ce se găsesc pe ici și pe colea, între alte ruinele unei prea vechi cetăți la malul Nistrului, care se chiamă astăzi Tartarpunar, adică ținutul Tătarilor. Aceste ruine se află deasupra pe o stâncă foarte înaltă, din al cărui picior curge o sorginte foarte limpede. Dar nici o inscripțiune nici altă urmă de cine ar fi înterneiată nu s'a putut descoperi. Nu departe de gura Ialpugului însă se găsesc urme unei cetăți mai vechi, care de comun se chiamă Tint. Ștefan cel Mare o ridicase din ruine, iar după aceia Turcii o asemănară pământului, încât astăzi de abia i se poate arăta locul unde a fost. Din ruinele ei se ridică un alt târg în dreptul celui vechi, care înflorește și astăzi și se chiamă Tobacu, lângă Marea Neagră, poate în locul unde era vechiul Aepoliu.

2. Ținutul Achermanului. Aici e Achermanul, locuitorii îi zic Cetatea Albă, Romanii îi zicea Alba-Iulia, Grecii Moncastron, Polonii Bielograd, pe țărmul Mărei Negre, cetate destul de mare și foarte întărită. Când ținea de Moldova, o guverna marele logofăt, astăzi o guvernă un Aga de ianiceri. În timpul din urmă s'a renumit prin Sfântul Ion cel nou, care a suferit moarte și martiru sub tirania turcească. Rămășițele acestuia făcătoare de minuni împreună cu alte odoare dăruite din îndurarea Domnilor, le-a luat și le-a dus în Moldova Ioan Sobiesky, regele Poloniei, pe când se lăuda că el se oștia pentru biserică și pentru Crist, dându-i ajutoare bănești papa dela Roma.

Mai jos pe țărmul Dunărei se întinde:

3. Ținutul Chiliei. Aici e cetatea cea de frunte Chilia[16], odinioară Lycostomon, la gura septentrională a Dunărei, numită tot astfel de corăbieri greci, pentru cât se pare că-și varsă apa ca dintr'o gură de lup. Ea nu este așa de mare, dar e o piață celebră, cercetată nu numai de vasele cetăților maritime de prin prejur, dar și de altele mai depărtate, dela Egipt, Veneția și Ragusa cari se încărca de aci cu ceară și cu pei crude de boi.

Locuitorii sunt nu numai Turci, ci și Evrei, Creștini, Armeni și alții de alte națiuni pe cari toți îi administra un Nasir. Pe timpul împărăției lui Suleiman Moldovenii o au prefăcut în cenușe și de atunci n'a mai putut ajunge la strălucirea ei de mai nainte.

Pe țărmu Dunărei din lăuntru este:

4. Ținutul Ismailului. Aci merită a însemna:

Ismailul, căruia Moldovenii îi zicea odinioară Smilu, cetate care nu e de desprețuit, cu oaste turcească comandată de un Mutecveli.

Cartalu, la Dunăre, unde se varsă Ialpugul, în dreptul Isaccei, întăritură nu prea însemnată. La 1711, când avură Turcii rezbel cu Rușii, aci făcură un pod peste Dunăre spre a trece oștirea în Moldova. Pentru paza cetății e rânduit un comandant numit Dijdar.

Reni, cum îi zicea Moldovenii, iar Turcii îi zic Timarova, cetate de aceiași ordine, nu departe de gura Prutului în Dunăre. Deși sta sub puterea turcească, nu se afla aci nici un turc; ostașii toți sunt creștini, toți Moldoveni, prefectul lor, tot creștin, numit Besliagasi, sta sub pașa dela Silistra, care totd'auna e seraschieriu.

Acestea erau mai toate cetățile și orașele Moldaviei, care înfloria pe când erau libere și apoi au căzut prin tirania cea nedreaptă și inimica înflorirei lucrului public. Despre întemeietorii lor, tac istoricii vechi și noi, inscripțiuni și monumente însă nu se descopere. Nici o urmă din care să se poată vedea timpul sau poporul ce le-au întemeiat, nici o inscripțiune pe ziduri, afară numai când vre-un principe le-a restaurat. Numai Suceava are în zidurile ei o peatră mare, în care sunt săpate șapte turnuri, acoperite c'o coroană imperială, pe care o țin doi lei. Afară de aceasta, se mai vede în temelia turnurilor o peatră, în care stau doi pești solzoși, cu capetele în jos și cu coadele în sus, și sub dânșii, capul unui bour, iar în coarnele acestuia o stea cu șease raze. Fiind însă că capul de bour s'a așezat ca stemă a țării numai după a doua venire a Romanilor în Moldavia, precum arătarăm la Cap. I, se înțelege că acea peatră încă arată mai mult înnoirea zidurilor, decât întemeiarea lor. Apoi toți istoricii noștri sunt într'un cuvânt, cum că Moldovenii, când se întoarseră din Maramureș în vechia lor patrie, au găsit orașe și cetăți deșarte de locuitori, de unde se vede că întemeierea datează din timpuri mai depărtate. Aceasta se mai probează și prin modul structurii zidurilor în cele mai multe cetăți, cari nu seamănă decât a architectum romană, afară de prea puține de care arătarăm mai sus că sunt făcute mai în urmă spre apărare în contra incursiunilor tătare. Dar partea cea mai de frunte sunt mărturiile celor mai buni istorici romani din cari se vede că, împăratul Traian a adus în Dacia mari colonii romane și următorul său Adrian, cedând barbarilor mai multe provincii orientale, a fost oprit de-a părăsi Dacia numai de frică să nu fie nimicite de barbari acele colonii. Adauge apoi monumentul sempitern al acestui lucru adică Valul împăratului Traian, care până 'n ziua de astăzi păstrează numele întemeietorului său, despre care mă mir cum de nu memorează nici unul din vechii sau marii istorici. Aceasta, după cum l'am văzut eu însumi, începe cu două șanțuri dela Petrovaradinu în Ungaria și de aci până la munții Demarcapu, adică până la Poarta de fer, se întinde apoi ca un simplu șanț prin toată România și Moldova, tăia prin Prut la satul lui Traian, prin Botna la târgul Causiani și trecând prin toată Tataria se termina la apa Donului. Până astăzi are o adâncime de 12 coți, de unde nu fără cuvânt putem culege, că spațiul valului când s'a făcut, va fi fost încă pe atât de lat și profund. Care așa fiind, nu se poate admite de loc aceia ce voim unii să afirme[17], că orașele Moldovei ar fi fost întemeiate de Genuesi. Pentru că oștirea romană care de-a pururea se afla acolo asediată în mare număr, n'ar fi putut sta fără orașe și fără acoperământ și nici se poate crede că Genuesii, cari numai pentru negoț venia de se așeza la mare, ar fi pătruns în interiorul Moldovei și că ar fi întemeiat orașe în locuri ce servesc mai mult pentru agricultură decât pentru comerț. Iar dacă ar susține cineva că ele ar fi întemeiate de Dacii cei vechi, pe când lucrurile lor înfloriau pe timpul domniei lui Decebal și că după aceea le-au ocupat Romanii și au așezat într'însele colonii, noi unii n'am cuteza să contrazicem.

CAP. V. Despre munții și minerele Moldovei[modifică]

Despre apus, unde Transilvania se mărginește cu România, Moldova mai peste tot e împresurată cu munți înalți, de unde Romanii o numia și Dacia muntoasă; iar cealaltă parte a ei despre răsărit, are câmpii foarte producătoare. Munții sunt învescuți din fire cu arbori fructiferi și pomi, care pe aiurea caută a-i produce prin artă. Printre munți curg pâraele cele mai limpezi, care se varsă din sus cu sunet desfătat și aseamănă aceste părți de loc cu cele mai frumoase grădini. Câmpiile dau cu îndestulare semănături pe care aerul rece al muntelui nu le lasă a crește.

Muntele cel mai înalt este Ciahlăul, care de era cunoscut celor vechi, nu era să fie mai puțin celebru în fabulele lor, decât Olimpul, Pindul sau Pelia. El se află în ținutul Neamțului, nu departe de sorgintea Tăslăului; mijlocul lui totd'auna e acoperit de zăpadă, iar vârful lui nici odată, pentrucă pare a fi mai înalt decât norii cei de zăpadă.

Din piscul lui, care se înălța foarte în foma unui turn, se vărsa un pârâu foarte limpede și cu mare sunet se repede peste stânci în Tăslău. În mijlocul muntelui se vede o statuă de peatră, foarte veche, de cinci coți înnaltă, care reprezintă o babă înconjurată de 20 oi; dintru a căreia parte firească curge necontenit un izvor de apă și cu greu poate cineva să 'nțeleagă, dacă natura și-a arătat în acest monument jocurile sale, sau dacă s'a lucrat astfel prin mâna vreunui maestru iscusit. Pentrucă această statuă n'are o bază pe care să fie așezată, ci e 'mpreună crescută cu restul stâncei, iar pântecele și spatele îi sunt libere, și măcar de s'ar admite că crăpăturile s'ar fi uns cu oarecare var artificios, precum înșine nu negăm că asemeni descoperiri ale celor vechi se vor fi perdut în cursul timpului, dar totul nu poate lesne să se înțeleagă, în ce chip acel canal s'a adus prin picior în partea naturei, pentrucă prinprejur nicăeri nu se văd urme de fântână sau vre-o albie de apă. Se poate cu adevărat să fi servit păgânilor pentru cultul idolilor, ai cărui închinători erau obișnuiți ori prin mijloace firești, ori prin farmece a face lucruri care să aducă minuni și cugetări de dumnezeire pentru prostimea cea lesne credincioasă.

Înnălțimea cea mare a muntelui se poate cunoaște din aceea, că el tocmai dela Acherman, care cetate este de 60 de ceasuri depărtate de dânsul la vreme limpede. la apunerea soarelui, se poate vedea tot și așa de curat ca când ar fi aproape, care lucru cu greu se poate zice pentru alți munți, până și pentru cele mai vestite piscuri, după cum socotesc eu.

Pre dealurile de prinprejur, se găsesc prăbușite în petre, urme de cai, de câini și de paseri, asemenea ca când ar fi trecut pe acolo vreodată o călărime mare. Locuitorii povestesc pentru acest lucru multe basme, însă cercătorii naturii cei poftitori de știință, să ispitească adevărul acestui lucru.

Mai este încă și altă întinsoare de munte, ce se numește de locuitori Ercul, spre miazănoapte la apa Cirimușul, în cotul unde se împreună hotarul Moldovei cu al țării Leșești și al Ardealului, carele pentru înnălțime nu este de a se asemăna cu celălalt. Iară pentru alt osebit fenomen firesc, care pre aiurea nu s'a mai văzut, este iarăși de a se socoti.

Adecă: locuitorii culeg roua care cade pre frunzele buruenilor, mai nainte de a răsări soarele și puind-o într'un vas, găsesc pe deasupra apei plutind cel mai frumos unt, care nici la miros, nici la floare, nici la gust, nu are osebire de untul celălalt, dar nu este preste tot anul, ci numai trei luni, Martie, Aprilie și Mai. Untul acesta are în sine atâta putere de hrană, în cât când suie oile la munte, întru acea vreme se 'nădușe de multa grăsime. Pentru aceia păstorii cari știu, își opresc turmele lor în lunile acelea, numai la poalele muntelui.

Munții noștri nu au lipsă nici de acele daruri, care aduc munții, adecă metaluri. Însă mai înainte n'au îngăduit săparea lor, atâta îndestularea domnilor, cât și lipsa de băeași. Iară spre vremile noastre, au împedicat-o știuta lăcomie a Turcilor, și frica, că de vor umbla săpând vor perde împreună cu țara încă osteneala, și rodul ei. Dar cum că munții nu sunt săraci de acest fel de comori, ne adeverează pâraele care curg din trânșii. Pentrucă acelea fiind înguste și umplându-se de multe ori cu apă de ploae, sau cu topirea omătului, se varsă din gârla lor și după ce scad iarăși, remâne apoi pre locul acela unde au vărsat, niște nisip, în care se găsesc mulțime de grăunțe de cel mai curat aur. Pre care le strâng țiganii și curățindu-le, scot atâta aur dintr'însele, încât pot să aducă Domniei în tot anul în loc de bir, câte 1600 dramuri. Pe malul Nistrului în ținutul Hotinului, nu departe de cetate, se găsesc gurile de fier însuși din fire făcute, care sunt așa de rotunde, încât fără de a le mai lucra poate cineva să împuște cu dânsele. Însă materia lor este atâta de proastă, încât la nimic nu poate să slujească, până a nu se topi în foc; și mai înainte până a nu se lua Hotinul, le căra cu grămădire la Camenița. lară în vremea de acum gândesc că cu greu vor lăsa Turcii, ca spre stricăciunea lor să le strângă Leșii și să le aibă cu îndestulare la război.

În ținutul Bacăului nu departe de târgul Trotușul, sunt ocne foarte bogate de sare, care n'au trebuință de nici un meșteșug pentru curățit, căci săpând pământul de un cot sau doi de adânc, se gășește sare prea curată, care se prevede ca cristalul și nu este amestecată cu pământ nici cât de puțin; și aceste ocne nici odinioară, nu i-au sfârșit, măcar deși lucrează într'ânsele multe sute de oameni, pentrucă în tot locul unde se tae drobii cei de sare, lasă într'un loc și într'altul, stâlpii de acest cristal de sare, ca să sprijinească pământul boltiturilor și să aibă loc de a se lăți vinele acele noui; și așa apoi boltele acestea, atâta se umplu de sare până în douăzeci de ani; încât nici se cunosc că au fost deșertate vre odată; și se găsesc într'însele uneori pești împreună crescuți, cari n'au deosebire de peștii cei firești cari se află prin pâraele de prin prejur.

Și într'alte locuri se mai găsesc multe ocne de acestea, însă domnii au oprit să nu se destupe, pentrucă nu fiind prea multă sare să-i scază prețul, fiindcă acele ce se lucrează ajung în destul pentru trebuință.

Încă și dealuri întregi sunt în Moldova, care se văd a fi pline de sare, luându-se fața pământului deasupra lor.

Dela această sare nu numai Domniea, ci și toata țara are mare folos; osebit de locuitori, vin și dela Bugeag și dela Crim, încă și dintre alte țări mai depărtate și o cară în toți anii cu corăbiile.

Silitra o fac mai în tot locul, pentrucă pământul Moldovei este negru și silitricios.

Pre Tăzlăul sărat nu departe de satul Moinești, în ținutul Bacăului, curge dintr'un izvor păcură cu apă amestecată, cu care se slujesc țăranii pentru unsul carelor și zic, că de s'ar putea scurge bine de apă, ar fi cu mult mai bună pentru trebuința casei decât dohotul.

CAP. VI. Despre câmpiile și pădurile Moldovei[modifică]

Câmpii Moldovei cari sunt lăudați pentru rodirea lor, atât de istorici cei vechi, cât și de cei noi, întrec cu mult bunătățile munților pentru care am vorbit mai sus; căci aceia cari sunt în mijlocul celor mai multe ținuturi, ce sunt despărțite cu dealurile și apele Moldovei, măcar de nu-i mai grijește nimenea, dar tot își dau rodirea lor la toți. Semănăturile care nu se pot semăna la munte pentru răceală, cresc atâta de frumos pre câmpii acești netezi, încât grâul în anii cei bine roditori, își dă sămânța sa locuitorilor cu douăzeci și patru de părți mai mult, secara cu treizeci de părți, orzul cu șasezeci de părți, iar mălaiul de nu va vedea cineva însuși, cu greu va crede, căci asemenea își dă sămânța sa cu trei sute de părți mai mult decât semănătura.

Pentru ovăz nu este Moldova așa roditoare, ca pentru celelalte semănături și nici este obicinuit până la atâta, pentrucă caii se hrănesc cu orz în loc de ovăz. Mălaiul crește atâta de frumos în țara de jos, cât este cu putință, pentru aceea au și țăranii acest proverb: „Că mălaiul în țara de jos și merile în țara de sus, n'au coajă”. Pre acesta măcinându-l ei, îl frământă și-l fac pâine și-l mănâncă mai vârtos cu unt, când este cald.

Nu livezi se găsesc pe câmpii aceștia ci chiar păduri întregi cu copaci roditori. Acestea cresc din fire la munte, iară la câmp se hultuesc și pentru aceia sunt și mai cu gust; și îndestularea poamelor este așa de mare, încât Leșii când avea în vremile vechi să meargă cu oaste la Moldova, credea că n'au trebuință de altă zaharea, zicând: că poamele care sunt cu îndestulare în țară, le-ar fi deajuns pentru toată oastea. Însă ei prin așa mare lăcomie ce aveau la acestea, își pricinuiau de multe ori boale lor, prin care mai tare au căzut, decât de armele vrăjmașilor și apoi s'au și învățat a se păzi mai bine de dânsele. Viile cele de frunte, ce sunt o bucată bună de loc, între Cotnari și între Dunăre, întrec pe toate celelalte bunătăți ale țării; căci ele atâta sunt de bogate, încât numai un pogon dă câte patru și cinci sute vedre de vin.

Și vinul cel mai bun, se face la Cotnari, un târg în ținutul Hârlăului, iară afară din țară nu este cunoscut, căci dacă îl scot din țară și-l duc pe apă, sau pe uscat și n'au vasele purtare bună de grijă, apoi își perde puterea sa. Iar eu fără de aceea îndrăsnesc al socoti a fi cel mai bun decât toate celelalte vinuri ale Europei, încă și însuși decât cel de Tocaia; că țiindu-l cineva trei ani în pivniță adâncă și boltită, după cum este obiceiul la noi în țară, apoi întru al patrulea an, dobândește acel fel de putere, încât arde ca rachiul, și cel mai mare bețiv, abia este vrednic să bea trei pahare să nu se îmbete; încă nu aduce durere de cap și floarea lui este osebită de ale altor vinuri, căci este verde și de ce se învechește, se și mai înverzește.

De acolo spre miazănoapte, nu mai sunt alte vii care să poată face vin mai bun, căci în partea muntelui Cotnarii despre miazănoapte încă nici un strugur măcar nu se coace, despre cum de multe ori s'au ispitit; și se vede că firea îndărăptând celorlalte ținuturi rodirea vinului, ș'a arătat puterile sale numai la acest loc. După vinul acesta, se socotește a fi mai bun, acela care se face la Huși, în ținutul Fălciului; al treilea, cel dela Odobești în ținutul Putnei spre Milcov; al patrulea al Nicoreștilor în ținutul Tecuciului pe Siret; al cincelea cel dela Greceni în ținutul Tutovei pe Berheciu; și al șaselea acel din viile dela Costești tot dintr'un acest ținut; osebit de alte locuri cu vii mai proaste, pe care le trec acum cu vederea.

Aceste podgorii nu slujesc numai pentru trebuința locuitorilor, ci încă prețul cel mic al vinului, trage la sine și pre neguțătorii Rusești, Leșești, Căzăcești și Ardelenești; ba încă și pre cei Ungurești; și duc pre tot anul în țările lor mulțime de vin, măcar deși nu întrece cu bunătatea pre al lor. Basarabia mai înainte până când era a Moldovenilor, încă nu avea vii slabe, iară după ce au început a o stăpâni Turcii, hulitorii de vin, au căzut și acelea și acum numai cât își țin creștinii cari locuesc în ținutul Chiliei și al Ismailului vreo câteva vii, din care de abia scot atâta vin, cât le este pentru trebuinta lor.

Cu codrii încă este Moldova foarte îmbogățită, al cărora lemn nu este numai pentru cherestea și pentru foc, ci și copaci aducători de roadă îndestulă.

Lucrătorii de corăbii, caută mai vârtos stejari Moldovenești și îi laudă a fi mai buni pentru corăbii, decât tot celălalt lemn, și mai tare împotriva cariului. Încă ei au înțeles la acest lemn, că de nu curăță bine coaja lui cea albă ce este pre dedesupt și se întâmplă de rămâne cât de puțină, apoi în scurtă vreme pricinuește tot lemnului, borte de cari; iară curățindu-i bine pelița aceasta, acest lemn nici peste o sută de ani, nu-l vatămă nici vremile, nici aerul, nici apa.

Doi codrii au fost la Moldoveni mai vestiți decât toți ceilalți, adică al Cotnariului și al Tigheciului.

Al Cotnariului este aproape de târgul acestuiași nume și nu s'au făcut din fire, ci însuși sârguința locuitorilor l'au clădit; căci pe vremile lui Ștefan Voevod celui mare, era acolo numai un câmp mare gol, iară după aceea, Leșii cu o oaste mare așezându-se cu tabăra pre câmpul acela și strâmtorându-i Ștefan Voevod i-au bătut și le-au robit tabăra și luându-i pe fugă, pre cei mai mulți i-a oborât și preste douăzeci de mii a prins robi, dintru care cei mai mulți era boieri. Și apoi pentru rescumpărarea lor îndemnându-l Craiul Leșesc cu o sumă de bani, n'au primit-o el, pentrucă nu era iubitor de argint, ci a voit mai vârtos să-și facă așa un semn de biruință, care să-i vestească vitejiile sale și în veacurile cele viitoare. Și pentru acest sfârșit, a înjugat el pre toți Leșii la plug și a poruncit de a arat tot câmpul acela, pre care s'a întâmplat războiul, care este de două mile de lung și de o milă de lat și a semănat pre dânsul ghinda care era gătită pentru acea trebuință, din care au crescut acum păduri în destul de largi și de fruumoase, care se numesc Dumbrăvile Roșii, pentrucă s'au udat cu sângile Leșilor; iară Leșii le numesc Bucovina și niciodată nu pomenesc fără de lacrămi pentru acest loc.

Alt codru dincolo de Prut, la hotarul Basarabiei, ce se chiamă Tigheciu, cuprinde în lăuntru mai la treizeci de mile Italienești și este pentru Moldoveni apărarea cea mai tare în potriva Sciților, cari de multeori l'a năpădit dar nici odată nu l'a avut. Și măcar că copacii întru dânsul sunt foarte înalți, dar stau foarte deși unul de altul, încât nici pedestrași nu poate să străbată printr'însul, afară numai pe poteci, care sunt știute numai de locuitori.

Mai înainte se număra pre acolea preste 12 mii de locuitori, cari era ostașii cei mai viteji în toată Moldova; iară acum după războaele și căderile cele multe de abia au rămas două mii. Acești oameni au cu Tătarii megieși dela Bugeag, o învoeală, ca pre tot anul să le dee o sumă de grinzi, pentrucă în Basarabia mai totdeauna este lipsă de lemn; și această învoială o păzesc și până în ziua de astăzi foarte. Însă când voesc Tătari să calce preste tocmeală și să iee lemn mai mult, care de multe ori să și întâmplă, atuncea acești locuitori de pre acolo, se apără cu mâna înarmată, izbutind de multe ori biruință.

CAP. VII. Despre fiarele cele sălbatice și dobitoacele cele domestice[modifică]

Despre fiarele care sunt în Moldova asemenea ca și în celelalte țări de prin prejur, nu este treaba noastră ca să facem o descriere așa lungă, pentru că noi, nu ne-am apucat ca să arătăm turmele cele ce umblă prin codrii adică; cerbii, ciute, căpioare, vulpi, râși și lupi; ci numai ca să povestim pentru dânsele ce am aflat cu osebire la aceste fiare Moldovenești. Și așa îmi aduc aminte, că la noi sunt trei soiuri de oi, acele de munte, de Soroca și cele sălbatice; dar nu se știe bine, câte și de mari turme de oi se află la munte; pentru că toate părțile Moldovei despre apus, care nu sunt așa bune pentru semănături, slujesc pentru pășunea oilor, cu care se țin mai vârtos locuitorii de pre acolo. Pentru aceea Beiliccii dau la Tarigrad pre tot anul oi de acestea, ce se numesc în limba turcească, Chivirdoc, mai mult de șasezeci mii, pentru cuhnea Sultanului; pentru că carnea lor se socotește de Turci mai mult decât toată altă carne, atât pentru gustul ei cel bun, cât și pentru ușurința mistuitului. În trei locuri se găsește deosebit bună pășune; în Câmpu-lung Rusesc spre Putila, în Câmpu-lung Moldovenesc pre Moldova și pe muntele Vrancea în ținutul Putnei.

La câmp sunt oile cu mult mai mari, însă mai puține decât la munte; și dintre acestea sunt de a se socoti deosebit, acelea ce sunt în ținutul Sorocei că toate au câte o coastă mai mult decât celelalte și cât trăesc ele, nu o pierd. Iară trecându-le într'alt ținut, fată miei la al treilea an numai cu acelea coaste, obișnuite, și asemenea și alte ori de pre aiurea, aducându-le într'acest ținut, fată miei câte cu o coastă mai mult.

Decât acestea sunt mai cu mult deosebite oile cele sălbatice, care cu greu se vor găsi și pre la alte locuri. Buza lor cea deasupra spânzură în jos de două degete mari, pentru aceea sunt nevoite ca să pască mergând îndărăt; și grumazul lor este țapăn fără de încheetură, pentru aceea nu pot să-și întoarcă capul nici în dreapta, nici în stânga, și picioarele lor sunt scurte, însă atâta de grabnice, încât nici câinii când le gonesc mai nu pot să le ajungă; și adulmecarea lor este atâta de aspră, încât de o milă nemțească departe adulmecă pre vânătoriu, sau pre fiara care vine cu vântul asupra lor. Iară când vin asupra lor împotriva vântului, nu pot să-i adulmece până când le prind.

Oamenii locuitori de pre lângă munte, au boi mici, iară cei din partea câmpului, au cirezi mari de boi prea frumoși, pre cari îi dau prin țara Leșească la Danțig pre tot anul mai mult de patruzeci de mii, și de acolo îi vând prin țările de prin prejur, în loc de boi Leșești și în Moldova se cumpără perechea de boi câte cu 5 și iarna încă și câte cu 3 taleri nemțești, iară în Danțig îi vând și cu câte 40—50 taleri, și boii cei mai grași și mai buni se găsesc pre pârâul Sărat în ținutul Fălciului, și pre pârâul Bascul în ținutul Cernăuțului pentru c'acolo este câmpul foarte sărat și iarba foarte bună și îngrășitoare. Și atâta sunt de mulți acolo, încât nu numai că sunt cu îndestulare pentru chivernisirea locuitorilor; ci încă își pot plăti cu dânșii și birul și dările cele grele, care le iau Turcii dela dânșii.

Pe amândouă malurile Nistrului se ivesc câte odată bivoli, dar se vede că nu sunt de loc, ci sunt trecuți din Podolia și din țara Tătărească preste Nistru când îngheață, din pricina vânturilor despre miazănoapte ce bat iarna în părțile acelea.

Pre munții despre apus se află o fiară, care mai că a-și adeveri că este a Moldovei și se numește de locuitori Zimbru. La mărime se aseamănă cu boul domestic, însă capul lui este mai mic grumajul lungăreț, pântecile vitoan și mai înalt la ciolane, coarnele supțiri crescute drepte în sus și vârfurile lor cele foarte ascuțite sunt puțin întoarse în afară. O fiară sălbatică și grabnică și asemenea ca și căprioarele se poate urca pre stăncele cele oable; pentru aceea cu greu se poate prinde cu alt chip, fără numai cu pușca. Și aceasta este fiara a căriea cap l'au luat stemă țărei Dragoș Voevod Domnul cel dintâi al Moldovei.

Râmătorii în ținutul Orheiului la satul Tohatin, între apele Ichilul și Răuțul, nu sunt cu copitele despicate, ci întregi și mai ca și la cai și râmătoarele care le aduc acolo din alte părți, al treilea an încă fată prăsilă asemenea cu copitele întregi și aceasta nu se întâmplă numai celor domestici, ci și celor sălbatici cari se plodesc mulțime prin stuhurile ce sunt pre lângă Nistru.

Caii Moldovenești în partea muntelui sunt mici, și la făptură asemenea celor Rusești, însă foarte vârtoși și trainici la muncă și la copite așa de tari încât n'au trebuință de a fi potcoviți, măcar de au a merge ori și la ce drumuri grele.

Iară în partea câmpului sunt caii mai mari și mai frumoși la făptură, potriviți la ciolane, mai grabnici și mai trainici și nu sunt iubiți numai de Leși și de Ungari, ci și de Turci, cari au și proverb: Agem dilberi, Bogdan[18] bargiri meșhurdir, adică: un tânăr persesc și un cal Moldovinesc, sunt mai slăviți decât toți ceilalți.

Împrejurul hotarelor Moldovei se mai găsesc încă și herghelii mari de cai sălbatici, cari nu sunt cu nimic alt osebiți de cei domestici, ci numai că sunt mai mici și copitele de o palmă de late, vârtoase și rotunde. Pe aceștia îi cumpără Tătarii de Bugeag și îi țin ori pentru ospețe, ori pentru slujba casii. Căci despre toamnă când este vre-o parte de acelea adăpate cu ploi necontenite, prefăcându-se ca o mlaștină, atuncea hotărăsc ei o zi și locul unde să se adune și toate câmpiile cele de prin prejur le umplu de chiote și de zberete. Deci caii când aud chiotele care răsună din toate părțile de pe câmpii, fug împrăștiați într'o parte și într'alta și nu găsesc nici un loc să fie fără de vuet; și apoi cu acest chip îi mână în mijlocul vre unui șes de acelea mlăștinoase, pe care îl numesc Ghioler, de unde ei pentru copitele lor cele late nu pot să mai fugă, ci rămân acolo înglodați; și așa îi ucid apoi Tătarii cu săgețile și cu sulițele și îi prind pe o seamă și vii și îi împărțesc între dânșii după plăcerea lor.

Pentru alte fiare de care sunt plini codrii noștri, nu voiu zice acum nimic, adecă: pentru rîși și pentru șderi și pentru vulpi, a cărora blane slujesc foarte mult împotriva frigului.

Iar pentru albine voiu zice măcar cât de puțin, căci aceia ce am înțeles pentru economia lor, nu este neplăcut și nici este la toți cunoscut. Locuitorii au dela dânsele mare dobândă, pentru că toate câmpiile în toate locurile sunt pline de cele mai frumoase și mai desfătate flori; și pădurile încă le dau neîncetat materie pentru ceară și pentru miere; și ar avea și mai mare dobândă, când ar cuteza să ție pe toți roii care roiesc ele în toți anii, însă în legea țării este oprit ca orișicine să nu ție mai mulți stupi decât sufere locul său, ca nu cumva mulțimea lor să zâhăească pe megieși. Osebit de fagurii cei obișnuiți de miere și de ceară mai fac albinele moldovenești încă și alt soiu de ceară cam neagră prea mirositoare, dar nu pun miere într'ânsa, ci o așează numai împotriva lucirii soarelui; pentru aceia prisăcarii, când prind câte un roiu cu matca lui, apoi fac în vasul în care îl pun o bortă și tn multe locuri crestături, și ele mai nainte de a 'ncepe să lucreze altceva, astupă borțile și crestăturile cu ceară d'aceasta neagră, pentrucă ele nu pot să lucreze, fără numai la întuneric și apoi după aceia încep a lucra. Pe această ceară o scot prisăcarii la vreme cu mierea și o vând mai scump, pentrucă miroase mai ca și ambra și stă împotriva razelor soarelui.

S'au înțeles că roii cari sunt aproape de alții, când se întâlnesc unul cu altul prin văzduh încep război cumplit și nu încetează până când partea cea biruită este nevoită a scăpa cu fuga, și de acolo înainte partea cea biruitoare, nu-și mai strânge miere de pe flori, ci merge în toate zilele la știubeiul celei biruite și îi ia mierea cea gătită, pentrucă ea nu se poate apăra. Ș'apoi văzând prisăcariul că albinele lui lucrează cu sârguință și spor, nu fac nimic, atuncea el pe toate albinele care le găsește în știubeiul acela le stropește cu cridă muiată în apă și a doua zi merge la megieșul său pe ale căruia albine are presus și îi arată petele cele albe și îl silește să-i împlinească paguba.

Se mai găsește încă în Moldova și pe hotarul Pocuției, o pasere ce se numește de locuitori, Ierunca, și de Leși, Glușca, adecă surdă, și este asemenea cucoșului de gotcă, însă mai mic și de fire nătângă și surdă; și dacă găsește vr'un vânător și o sută într'un copac, pe toate le poate împușca pe rând și celelalte privesc cum cade una după alta. Carnea lor este foarte gingașe și albă și 'ntrece cu gustul ei cel bun pe potârniche, încă și pe fasan.

PARTEA POLITICĂ[modifică]

CAP. I. Despre ocârmuirea stăpânirii Moldovenești[modifică]

Cela ce voește să facă o descriere politică pentru Moldova, trebue după cum gândesc, întâi să cerceteze chipul și mijlocirea cu care se ocârmuește, pentrucă aflăm, că încă și oamenii cei mai învățați au greșit în descrierea ei.

Mărturiile cele lumina te ale istoricilor celor vechi, nici de cum nu ne lasă să fim la în­doială cum că toată Dacia, când era încă a Ro­manilor, nu numai că s'a ocârmuit de stăpâ­nitorii Românești, ci încă și despre legile lor; iar după căderea Monarhiei, ne mai trimițând Romanii întru dânsa nici oști, nici ocârmuitori; și bejenarii Romanești ne mai putând suferi năvălirile cele multe ale barbarilor, pentrucă nu avea nici ostași, nici ocârmuitori, se vede că au fost nevoiți ca să-și pue loru'și stăpâni­torii dintre dânșii, după pilda vecinilor lor; însă închipuirea stăpânirii aceștia nu se înțelege lu­minat, pentrucă istoria tutulor popoarelor de pe vremile acelea este întunecată, ci numai aceasta este știut, că locuitorii Moldoveni, cari venise dela Italeia și după aceea ș'au căutat scăparea lor prin munți, pentru năvălirile Sci­ților și a barbarilor, au avut însuși Craii sau Domnitorii lor. Dela Crai se trage Ioan cel Românesc, carele a fost așa de vestit, pre­cum arată Nechita Honieat și tatăl lui Dragoș I, carele a sfătuit pe strămoșii noștri să se întoarcă iarăși înapoi în patria lor cea veche, primind și dregătoria domniei sale dela cel ce a venit în Moldova după dânsul.

Ai săi următori au ocârmuit cu atâta de mare socotință stăpânirea care o dobândea ei prin alegerea boerilor, încât, măcar că pentru puterea și mărirea țării nu era asemenea cu cei mai mulți principi creștinești, dar nici unii dintr'aceeia nu avea a porunci nimica asupra supușilor lor.

Pompele împărătești cu care se slăvesc stă­pânitorii cei mai mari, nu le lipsia lor nici una și în țară nu avea pe nimeni asupra lor afară numai de Dumnezeu și legea și nici la o stă­pânire străină nu era nici închinați, nici supuși. Războiul, pacea, viața, moartea și averea tutulor supușilor lor era numai la însuși voia lor și la toate aceste avea să poruncească după plăcerea lor, fără de a avea ei împotrivire dela cineva, măcar de urma cu dreptate sau cu strâmbătate.

Încă și împăratul grecesc Ioan Paleologul, pe vremea soborului dela Florenția a dăruit lui Alexandru celui bun coroana Crăească împreună cu numele de Despot. Și a pricinuit acestui domn ridicarea vrăjmașului asupra lui, pentru care fiind el nevoit să-și isbândească împotriva vrăjmașului aceluia, a poruncit de a apuca tot neamul arme în mâini; și cu acest chip nu numai că s'a păzit și s'a apărat Moldova numai singură de către năpădirea megieșilor ei, ci încă și de către tulburarea Turcilor, Iățindu-se încă și hotarele mult mai înăuntru în țările vrăjma­șilor ei, adică în vremea stăpănirei lui Ștefan V, celui mare[19]. Însă stăpânirea lui a fost o prea scurtare de vreme pentru Moldova, întru care a stâmpit de a mai crește; și a început când și când a scădea, până când a căzut mai la urmă în stările cele mai sereimane întru care o vedem acum. Căci subt Bogdan un fiu al său, de odată s'a stins raza cea de frunte a slavei Mol­dovenești, voia de a mai face răsboi și a lega pace, jurând el împăratului turcesc jurământul credinței, făgăduindu-i să plătească pe tot anul patru mii de galbeni semn de închinăciune. Iară o bucată de vreme tot a rămas o umbră a slavei ei vechi și se părea că republica ar fi mai mult supt paza Turcilor decât sub supunerea lor; poate pentrucă Turcii nu voia să tulbere cu­getele cele ce încă nu era de tot plecate a le supușilor lor celor noi și purta frică că de-i vor purta ca pe niște robi le vor fi la vedere vrăj­mași și rescolnici; iar apoi după ce s'a stins neamul cel vechi al Drăgoșeștilor cu Ștefan VIII, fiul lui Petru Voevod Rareș, apoi lăcomia de cinste a celor mai mari cari-i făcea gâlceavă pentru stăpânire, a dat prilej Turcilor ca să mai mărească birul Moldoviei și să o mai prade încă și de slobezenia care mai avea până atunci. Și mai după vreme a ridicat de tot și puterea de a mai alege pe Domn, pe care o mai avea boerii, trimițând în scaunul acesta pe alți domni străini cari li se părea lor, pe cari îi scotea și apoi iarăși îi punea; amestecând așa una cu alta, încât a căzut la urmă subt Otomani puterile cele mai înalte, care le avea domnii mai înainte.

Aici nu se poate să nu zicem, că și o seamă din cei străini lacomi de cinste, nu au fost pri­cină la această stricăciune, cari numai ca să aibă nume de domni, nu socotea întru nimic a tă­gădui Turcilor orice și a se lipsi de toate ale lor și apoi neputând trăi numai din dările cele obicinuite, se afla siliți ca să stârnească alte chipuri de sarcini și să le arunce asupra țării.

Și într'acest chip Moldova care își luase asu­prași întâi numai un jug singur și nu prea greu, a fost silită pe urmă să-l poarte îndoit, atât de la Turci, cât și dela domnii cei străini. Și ca să zic de toate pe scurt; înțelepții împărați ai Turcilor, ș'au oprit pentru dânșii în vremile aceste tulburate toate acele ce au socotit că le sunt trebuincioase; iar aceia de unde n'avea ei să nădăjduiască nici o dobândă, a lăsat-o dom­nilor, ca să mulțumească cât de puțin cugetele cele iubitoare de cinste a le acelor ce voia să se facă domni.

Puterea de a începe război și a face pace, a lega alianții și a trimite soli cu trebuința republicei pe la stăpânirile de prin prejur, s'a oprit stăpânitorilor Moldovei; însă li s'a îngă­duit toată volnicia și mai tot aceiași putere care avea ei și mai înainte, a pune legi, a pedepsi pe supușii lor, a face boeri, sau și a le lua boeria, a arunca biruri încă și a pune arhierei împreună și altele de acestea.

Puterea lor nu este numai asupra boierimei și a locuitorilor Moldoveni, ci încă și asupra Turcilor neguțători și alții ori și din ce stare ar fi când se află în țară și viața și moartea lor este în mâinile Domnilor; și judecând ei pe cineva spre moarte, spre bătae, surgunire sau spre perderea tutulor moșiilor, măcar și cu strâmbătate și tirănie, apoi aceea cărora le pasă (adică le este milă) pentru acel judecat, numai că pot să se roage pentru dânsul cu ruga, sau prin scrisoare; iară de a se împotrivi judecăței Domnești, nimeni nu cutează.

Așijderea și când voește Domnia să sloboadă pe vreunul carele este judecat la moarte de toată obștea, nici atuncea nu poate nimeni să steie împotrivă și luându-l Domnia supt apărarea sa, nu-l pot omorî cu sila, și toate dregătoriile cele ostășești și politicești spânzură numai din sin­gura voia sa; le dă celor iubiți ai săi și le ia dela aceia cari îi sunt urâți; și la împărțirea lor nu are să caute nici după un canon; și voind să facă și pe un țăran Logofăt mare, care este boeriea cea mai mare a Moldovei, ni­menea nu cutează să vorbească de față împo­trivă; așa și când voește să lipsească dintr'una ea aceasta de unul măcar și din neamul cel mai de frunte, îndată acela trebue să se supue hotărîrei Domnești.

Asemenea putere are nu numai asupra celor mai de jos a Clerului bisericesc, ci încă și asu­pra Mitropolitului și a celorlalți Arhierei, Ar­himandriți și Egumeni și asupra tutulor ce sunt de tagma bisericească; și când fac vreun rău, sau dau vreo sminteală unui mirean, sau cu­getă ceva împotriva Domniei, sau a ocupației, atuncea și fără de învoiala Patriarhului din Țarigrad, neîmpedicat poate să-i scoață din dre­gătoria lor, afară de a-i lipsi de darul hiroto­niei și cerând trebuința, poate încă și cu moarte să-i pedepsească.

Partea bisericească își alege singură pe păs­torii cei noi, însă atuncea când îi chiamă Domnia la aceasta, la care se cere și îngăduirea Domnească, adică dă celui nou ales, un toiag păstoresc, cu însuși mâna sa, care putere a luat-o Papii cu meșteșug dela Împărații Roma­nești, și nici unul din prințipii creștinești n'o are mai mult afară numai singur Împăratul Rusesc.

Acestea sunt puterile Domnilor Moldovenești asupra supușilor lor, cari nu li s'au lăsat nu­mai dela poarta Otomanicească, ci încă li s'au întărit și prin hrisoavele altor împărați mulți, încă asupra moșiilor locuitorilor nu le-au lăsat nici o volnicie de aceste, căci când voește Dom­nia ca să arunce pe țară niscai sarcini grele, măcar că nu poate nimenea să i le abată fără de primejdia vieții, dar tot este silit de curtea Turcească ca să deie samă pentru asupririle lui; și mai ales atuncea are să aștepte și mai mare pedeapsă, când îl pârăște cineva la Vizi­rul pentru vărsare de sânge nevinovat (măcar că nu-l pot pârî); și când se jeluște toată țara, pentru sarcinele cele prea mari, apoi atuncea de multeori, îl pedepsește cu surgunire sau cu răpirea tutulor moșiilor sale. Iară pedeapsa mor­ții ș'o pricinuesc Domnii numai prin răscoală și prin apărare de a nu plăti Împăratului bi­rul de preste an. Însă nici această încuetoare nu este îndestul de tare de a nu se putea strica, căci dacă s'a făcut el prieten bun primit și prin daruri, cu Vizirul, cu Cihaia și cu Tefterdarul și cu alte obraze de aceste care au îndrăsneală către Împăratul, apoi n'are să se teamă nici de pâra boerilor nici încă și de toată țara, căci un advocat la curtea Turcească le ia toate asu­pra sa, să-I apere, când poate ca să arăte cu iscusință îndreptarea pricinii aceia acelui despre partea lui.

Și într'acest chip se apasă Moldova foarte greu cu tirania Turcească, însă tot poate Dom­nia să săvârșească orice voește fără de frică și nimenea nu cutează să-i stea împotrivă fără de a aștepta pedeapsă.

Iară de a nu ținea în seamă poruncile ce­loralalți mai dinainte Domni, sau de a aduce iarăși din nou înaintea Divanului, pricinile cele hotărâte de dânșii, îl oprește mai mult obiceiul țărei, decât vreo lege careva; pentru aceea, măcar de a și fost oarecari Domni în Moldova, cari au tras iarăși la cămara lor moșiile cele dăruite de Domnii cei mai dinainte de dânșii, cu cuvânt c'ar fi fost dăruite la oameni ne­vrednici, dar de către obștie nici odată nu s'au ținut în seamă, nici s'a îngăduit și oamenii acei asupriți, totdeauna au dobândit dreptate și în­toarcerea moșiilor dela Domnul cel următor.

CAP. II. Despre alegerea Domnitorilor[modifică]

Fiindcă am vorbit de puterea Domnilor Mol­dovinești, cere orânduiala ca să scriem oareși ce mai pe larg și pentru alegerea lor cea veche și cea de acum. Lenevirea celor ce au fost mai înainte de noi, cărora le sta mai mult la inimă să facă fapte bune, decât să scrie, este vino­vată la aceasta, de nu putem spune nimica cu adeverință pentru vremile cele dintâi ale nea­mului nostru; iară dacă se vor ținea în seamă prepusurile, atuncea poate că nu se zice fără de cale, cum că Domnia Moldovenească a fost moștenitoare în vremile vechi și cum că puterea alegerei n'a aflat loc fără numai atuncea când era stins de tot neamul Domnesc. Și osebit de temeiul acesta, cumcă la toate popoarele cele de frunte ale Europei a fost tot acestași obicei pe vremile acele, se mai întărește zicerea aceasta și prin arătarea aceasta care nu este grea adică catastihul Domnilor celor dintâi care arată lu­minat, că rar s'a pus în stăpânire altul strein, până când mai era vreo stâlpare de neamul celui mai dinainte; și ca să se poată vedea mai bine aceasta, socotesc că nu va fi de pri­sos ca să arat aici de rând pe toți Domnii Mol­dovei, până pe vremile noastre.

Domnul cel dintâi carele după năvălirea lui Batie, a agonisit iarăși strălucirea cea mai dinainte a Moldovei a fost:

1. Dragoș și măcar că hronografiile noastre nu arată pentru știința neamului său, dar la noi se zice necontenit, că a fost din neamul cel vechiu al crailor Moldovinești, și a avut tată pe Bogdan fiul lui Ioan, dela carele toți Dom­nii obișnuesc a-și pune la iscălitură numele Ioan.

Și cuvântul acesta este mai ușor de a se ade­veri și pentru aceasta, căci cu greu este de a se crede, că altul din neam mai prost, ar fi putut cu o tovărășie așa mare să meargă la vânat, carele a dat prilej la descoperirea Mol­dovei și ar fi putut îndemna pe ceilalți patrioți ai săi, ca să vie după dânsul. Următor după dânsul la scaunul domnesc a fost fiul său:

2. Sas. După dânsul fiul lui,

3. Lascu. După Lascu:

4. Bogdan I, cu poroclea Mușat, fiul lui Lascu.

5. Petru I, un fiu al lui Bogdan Mușat, și pentrucă a murit fără de a avea copii a urmat fratele tatălui său:

6. Roman I, fiul lui Lascu și frate cu Mușat. Și după moartea lui, sau pentru nevârsta lui Alexandru fiul său, sau în vre-o răscoală a a ales pe:

7. Ștefan II, după carele a urmat:

8. Petru al II-lea, și după dânsul:

9. Ștefan al II-lea, fratele lui Petru și fiu al lui Ștefan I.

10. Iuga, care a gonit cu sila din Domnie pe Ștefan II, dar nici el nu a purtat mult stă­pânirea sa cea cu nedreptul, căci încă până a nu împlini anul, l'au împins:

11. Alexandru I, cu poroclea cel bun, fiul lui Roman I, dela locul ce-l răpise cu nedreptul. Și așa prin aceasta iarăși s'a pus neamul Dra­goșesc la loc, în dregătoria cea mai dinainte. Acesta este, carele a făcut cunoscut numele Mol­dovenilor care era puțin cunoscut pre la alte țări, adecă prin aceasta, că a trimis pe Mitro­politul și sol moldovenesc la soborul dela Flo­renția și prin apărare statornică a învățăturii cei lămurite s'a învrednicit de a luat dela Ioan Paleologul împăratul răsăritului, numele de Des­pot cinstindu-l și cu coroana Crăească. După dânsul a urmat fiul său:

12. Ilie I, și după acesta fratele său,

13. Ștefan III, fiul lui Alexandru I. Acesta a fost cel întâiu carele s'a făcut Domn în urma fratelui său spre paguba Beizadelei, care în urmă de multe ori s'a întâmplat. La această pricină a fost nimic alt vinovat, decât numai acesta, că fiind Alexandru depărtat de scaunul Domniei, cu alegerea lui Ștefan I, nu a putut cu alt chip să ajungă în dregătorie, fără numai prin alegerea boerilor și apoi de acolea au dobândit boerii Moldovei mai mare volnicie la alegerea Domnilor decât aveau ei mai înainte; însă cu hotărâre de a nu cuteza să aleagă pe altul, fără numai din neamul Domnesc, dacă mai era ci­neva. Tot această rânduială se păzia mai înainte, de aceia și cu alegerea Crailor Leșești și în vremea de acum cu alegerea Sultanului tur­cesc și a Hanului de Cram. După acesta a luat Domnia:

14. Roman al II-lea, fiul lui Ilie I, și după moartea lui, s'a pus:

15. Petru al III-lea, un fiu al lui Ștefan al III-lea și-a avut următor pe fiul său:

16. Ștefan al IV-lea, după acesta s'a pus:

17. Alexandru al II-lea, un fiu al lui Ilie I, și frate lui Roman al II-lea, după dânsul fiul său:

18. Bogdan al II-lea și după acesta a urmat fratele său:

19. Petru al IV -lea, ce s'a zis Aron, un fiu al lui Alexandru al II-lea, după moartea acestuia a ajuns în Domnie:

20. Ștefan al V-lea, cu poroclea cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea. Acesta a fost un domn cu totul vrednic de laudă și apărător viteaz patriei sale de către toate năpădirile vrăjmașilor săi, ori din care parte se ridica; după dân­sul a urmat fiul său:

21. Bogdan al III-lea, ce se zice Chiorul pentru o patimă ce avea la ochiu. Acesta a închinat Moldova Turcilor, pricinuind ei starea cea mai ticăloasă în care se află acum și după ce a murit, s'a pus în domnie fiul său:

22. Ștefan al VI-lea, cel tânăr; și murind el și neavând copii, a urmat în locul său:

23. Petru al V-lea, căruia îi zicea Rareș, sau Majă, un fiu afară de cununie al lui Ștefan al V-lea, dintru a căruia alegere se vede luminat, cât de cu luare aminte, păzia boerii Moldovei odinioară urmarea moștenitoare a Domnilor, căci ivirea acestui Petru era la toți necunoscută, ori pentrucă tatăl său s'a rușinat cu fiul său cel afară de cununie, sau pentrucă n'a voit să dee pricină, ca după moartea sa să se stârnească sfadă și gâlceavă. Și însuși Petru carele nu știa nimic de neamul său cel de frunte atât a fost sărăcit, în cât era nevoit ca să-și agonisească hrana cu vânzarea de pește, ce se zice la Mol­doveni măjerie, care i-a și pricinuit lui numele acesta. Și apoi după moartea lui Ștefan al VI­-lea, gândind că s'a stins nemul cel slăvit al Drăgoșeștilor, s'a adunat toți boerii ca să facă alegere nouă; atuncia s'a arătat și muma acestui Petru și a scos un hrisov dela Ștefan cel Mare, în care o arăta el pe dânsa a fi slobodă de bir, și pe Petru fiul ei îl arăta a fi drept fiu al său. Și după acest hrisov, au fost toți plecați, fără de a se mai sfătui ca să ridice în scaun pe Petru, ca pe fiul Domnului lor și a-l chema în Domnie dela pescărie. Iară mai pe urmă l-a lipsit din dregătorie Suleiman Împăratul tur­cesc, vinovățindu-l c'ar fi aprins Chilia și a pus în locul lui pe:

24. Ștefan al VII-lea, carele s'a arătat pe sine a fi strănepot lui Alexandru al II-lea și subt acest nume a ajuns cererea, sa și a boeri­lor Moldovei la Împăratul turcesc.

Însă în scurtă vreme l'au ucis boerii care se sfătuesc asupra lui și au chemat la scaun, iarăși pe Petru al V-a Rareș și apoi murind el a lăsat domnia fiului său:

25. Ilie al III-lea, și ne având acesta copil, i-a urmat fratele său:

26. Ștefan al VIII-a, asemenea fiul lui Petru al V-a și acestuia încă s'a întâmplat de nu a avut copii și murind a făcut sfârșit neamului Dragoșesc, atât celui ales, cât și celui neales a căruia apunere s'a făcut cea mai mare pricină a toate întâmplările cele nenorocite, la care a ajuns Moldova după aceia; căci nefiind nici unul să întreacă pe ceilalți cu vrednicia neamului și să poată supune sub ascultare pre urzitorii neodi­huirilor, apoi toată țara s'a răsvrătit și s'a um­plut de răscolnici.

Iară Turcii răbda bucuroși neodihuirile aceste din lăuntru, pentrucă ei au cunoscut că vor putea purta mai lesne după cheful lor pre Mol­doveni, dacă vor fi slabi, decât dacă vor fi uniți și tari și așa în vreme de câteva vreme de vreo câteva luni, pe mulți ia ales și i-a scos, până când la urmă, prin învoiala celor mai înțelepți, s'a ales și s'a pus domn din osebite familii.

27. Petru, stolnicul răposatului Ștefan, iară la ungere a dobândit numele de Alexandru al III Lăpușneanu; însă altă parte a adus asupra lui în scaun pe:

28. Ioan Despot, ce se numește de istoricii noștri mai vârtos Rițer, un om viclean și bâr­fitor, care a scos pe Alexandru cu ajutorul Turcesc. Și apoi fiindcă cei mai mulți cugetau cu reu asupra lui, ispitindu-se de multe ori să-l și otrăviască, s'a făcut că ar fi murit și a dat în locul lui alt chip asemenuia lui ca să-l în­groape; iar el a fugit în țara Leșească, ca să cunoască mai cu amănuntul gândurile lor.

După ducerea lui, au chemat Moldovenii de al doilea pe Alexandru al III-a Lăpușneanul; însă această bucurie nu a ținut atâta că viind Despot înapoi din țara Leșească, l-a gonit prea lesne cu ajutorul oștilor sale pe care i le-a în­tărit Leșii. Și apoi după moartea lui, a luat stăpânirea cu sila:

29. Ștefan al IX-a Tomșa, hatmanul lui Despot; însă Moldovenii cari în scurtă vreme se supăraseră cu stăpânirea lui cea cu nedreptul, au chemat de a treia oară din țara Leșească pe al lor drept domn Alexandru al III-a și bi­ruind cu războiu pe Stefan, l-a prins și la pedepsit cu moarte; și după așa multe întâmplări schimbate, a gustat el la urmă odihnă și a murit în scaun. Moșiile și domnia a lăsat-o clirono­mului și fiului său:

30. Bogdan al IV-a, și ne având acesta copii, au ales boerii pe:

31. Ion Armanul, carele s'a chemat așa pen­trucă el în postul sfinț. Apostoli a mâncat carne după obiceiul Armenesc.

El a fost un om foarte învățat în limba gre­cească și latinească și a fost tovarăș la școală cu acel vestit dascăl grecesc Ioan Lascar, a că­ruia răvașe trimise la dânsul stau și acum în cartea Cruzii, ce se numește Turcogreția; pen­trucă el a voit să iasă de sub stăpânirea turcească, străduindu-se după slobozenie, pentru aceia l-au prins turcii cu vicleșug și l-au rupt în două bucăți cu cămilele și au pus în locul lui pe:

32. Petru al VI-a Șchiopul,. fiul lui Mircea al II-a, domn din țara Românească. Însă boerii n'au voit să se lese a fi stăpâniți de străini și au lucrat de l-au scos Turcii, și au pus în locul lui pe:

33. Iancul, ce a fost născut din părinți Sas, acesta nu știu cu ce meștașug a sfătuit pe cei mai mulți, zicând că ar fi din neamul Drago­șeștilor, însă apoi pentru curvia și strășnicia sa, s'a făcut la toți uricios și l-au ucis boerii care s'au sfătuit asupra lui și au pus Turcii în locul lui de al doilea pe: Petru Șchiopul, carele vă­zându-se pe sine în turburări necontenite și iu­bind mai vârtos odihna decât slava a lepădat domnia de bună voe și s'a la Ardeal. Scaunul cel părăsit de dânsul l-a dobândit prin alegerea boerilor:

34. Aron, un om strașnic și sălbatec, pe ca­rele l-au isgonit Moldovenii pentru tirania lui. Însă Turcii dându-le el Benderul l-au pus iarăși în scaun și după moartea lui a stăpânit o bu­cată de vreme:

35. Ștefan al X-a Răsvan, și după dânsul au ales boeri pe:

36. Eremia Movilă, și după moartea lui, fra­tele său:

37. Simion Movilă, și după moartea lui a avut Moldova trei domni dintr'o tulpină pe:

38. Mihail I, fiul lui Simion Movilă, pe:

39. Constantin I, și:

40. Bogdan al V-a, frați, fii ai lui Eremia Movilă, însă apoi începând ei isnoave și vrând ca să dea țara Leșilor, i-au isgonit boerii, pen­trucă boerii nădăjduia prea puțină pază dela Leși, și apoi ei pentru credința aceia, fără de osteneală, au dobândit dela Turci, întărirea celui ales de dânșii.

41. Ștefan XI Tomșevit, pentru carele credea că ar din neamul lui Ștefan IX. După acesta a urmat:

42. Gaspar, născut Italian, carele a fost mai nainte Dragoman la Poarta Otomană și l'au pus Turcii cu sila domn în Moldova și apoi vrând el să aducă în Moldova legea papistășească, l'au isgonit boierii și au pus Turcii în locul lui, pe:

43. Radul I, carele fusese mai înainte domn în țara Românească și avea porecla Lungul și după moartea lui, a urmat:

44. Miron I Barnoschii, leah și pentru sluj­bele sale cele multe, s'a primit între boerimea Moldovei, și prin alegerea celor mai mari, a ajuns și în stăpânirea Domniei. În vremea acestuea a căzut în mâna Turcilor toată volnicia alegerei Domnilor, care încă o avea boerii până atuncea, cu însuși voia lor; că stârnindu-se răsboi între Leși și între Turci, acest Miron a trecut la Leși și a pricinuit prin aceea o groaznică năvălire a Tă­tarilor în Moldova. Și pentru aceea boerii ca să numai pătimească și altă dată vreo întâm­plare ca aceea, ș'au lăsat la Turci toată volnicia alegerii, însă cu acest chip: ca să fie din neam domnesc și supus credinței pravoslavnice; și așa dupre așezământul acesta, au trimis turcii domn, tăind pe Barnovschi, pe:

45. Alexandru al IV Ilieaș, socotind că ar fi din neamul lui Ștefan VI, și după moartea lui, pe:

46. Moisi I, un fiu al Simion Movilă și îm­potriva obiceiului l'a cinstit cu trei tuiuri; însă după moartea acestuia, rupându-se toate legă­turile așezămintelor și a obiceiurilor, prea rar a dat ei dregătoria aceasta, pe la fiii domnilor și încă și mai rar pe la alți pământeni, ci mai adeseori au dat-o celor străini și într'acestaș chip, împotriva voii boierilor, numai singur prin bani mulți a luat domniea dela Turci:

47. Vasile I, dela Epir sau Albania, carele se chema Lupul, însă la ungere a dobândit numele acesta, jugul lui l'au purtat supușii săi, cu îndestulă răbdare mulți ani, însă în urmă totuși l'au gonit și au pus în locul lui pe:

48. Stefan XII Burdujea, dobândind-ei și dela Turci întărire la alegerea lui. Și trecând acesta la Leși, au pus Turcii pe:

49. Gheorghie Ghica I Albanit, ce a fost Capuchihaea lui Ștefan la Curtea Turcească și după aceea numindu-l domn în țara Românească, a numit Turcii pe:

50. Ștefan al XIII, fiul lui Vasile Albanitul și după moartea acestuia au ales boierii pe:

51. Eustație I Dabija, dându-i și Turcii în­tărire. După acesta a urmat:

52. Ilie III, fiul lui Alexandru IV Ilieș, cu voia Turcilor; iar la urmă l-au scos iarăși ei, și în locul lui s'a pus:

53. Duca I, un Grec carele era din neam prost, dar prin vrednicia sa, nu ș'a agonisit numai domnia Moldovei, ci și soție pe fiica lui Eustație Dabija; însă după stăpânirea de șase luni l'au scos din domnie și în locul lui au pus Turcii iarăși pe Ilie III. Acesta a fost cel dintâi, pe carele după scoaterea din domnie, iarăși l'au făcut Turcii domn, care după aceea de multe ori s'a întâmplat; căci apoi îndată după dânsul au pus ei iarăși pe Duca, de a doua oară domn în Moldova și apoi părându-l Moldo­venii, l'au scos încă pe drum mergând la răz­boiu la Cameniță și în locul lui au ales boerii pe:

54. Ștefan XIX dela Petrecaic, pre carele și Turcii l'au întărit, și apoi tocmai când se lovea oștile la Hotin a trecut la Leși. Și a dobândit Domnia:

55. Dumitrașc I Cantacuzino, pe carele l'a fost gonit din țara românească și făcea la Țarigrad neguțătorie cu pietre scumpe și a dăruit Sultanului cișmea de argint lucrată foarte cu meșteșug; însă pe urmă l'a scos și au pus Turcii în locul lui, pe:

56. Antonie I Roset, un boier din Țarigrad, carele era Capuchehaea Moldovenească. După dânsul a urmat iarăși Duca Grecul, pe carele l'au pus Turcii domn de a treia oară și robindu-l Leșii, au pus Turcii de al doilea pre Dumitrașc Cantacuzino, și urându-l boerii pentru tiraniea lui, au dobândit ei dela Poarta Turcească voe ca singuri ei să'și aleagă domn și așa au ales el pre tatăl nostru:

57. Constantin II Cantimir cel bătrân și după moartea lui care s'a întâmplat la anul 1693, Martie 23 au ales boerii in scaun pe fiul său cel mai tânăr:

58. Dimitrie II Cantemir, și s'a și uns în Iași de doi Patriarhi, iară pentru că n'a putut ajunge întărire și dela Poarta Otomană a fost nevoit să facă loc lui:

59. Constantin III, un fiu al lui Duca, pe carele Turcii cu sila l'au îndesat Moldovenilor și prin rugămintea boerilor iarăși l'au scos, și au pus în locul lui, pe:

60. Antioh I Cantemir, fiul cel mai mare a lui Constantin II; însă Domnia a fost dat-o Sultanul atuncea lui Dimitrie Cantemir și el a dăruit-o fratelui său. Apoi Constantin Brânco­veanu carele prin banii lui cei mulți, știind cum să vâneze pe lacomul Vizir, l'a scos pe dânsul după ce a domnit cinci ani și a adus in locul lui iarăși pe ginerele său:

Constantin III, fiul lui Duca, puindu-să de a doua oară Domn in Moldova; însă și acesta după doi ani și jumătate, pârându-l boierii l'au scos și-au rânduit Turcii în locul lui, iarăși pe Antioh Cantemir, a căruia mazilie o a dobân­dit Constantin Brâncoveanul, vrăjmașul cel de moarte al neamului Cantemiresc, tot prin chel­tuirea vistieriilor sale, dupre obiceiul său și în locul lui au trimis pe:

61. Mihail II Racoviță, ce avea soție pe Safta fiica lui Constantin Cantemir și fiind vi­novățit de către Seraschierul dela Silistra c'ar fi nesupus, l'au scos Turcii îndată după aceea și au pus pe:

62. Nicolae I Mavrocordat, carele era atuncea dragoman mare, la curtea Împărătească urmă­toriu fiind la acea dregătorie tatălui său celui vestit Alexandru Mavrocordat. Iară apoi stri­cându-se pacea între Ruși și Poarta Otomană și socotindu-l pe dânsul a fi mai bun scriitor decât ostaș; l'au scos din domnie și au pus în locul lui de al doilea pe Dimitrie Cantemir, carele pentru voea unor lucruri folositoare a lăsat toată cinstea și îndămânarea și s'a întors cu oastea sa către partea creștinească și în locul lui a venit iarăși:

Nicolae Mavrocordat, pe carele foarte îl iubia Turcii, pentru credința sa și a tătâne-su și prin această credință învrednicindu-se el apoi și de Domniea țării Românești, a pus în Moldova iarăși pe Mihail Racoviță, la anul 1713.

Noi ne-am văzut a fi nevoiți ca să vorbim așa pe larg întru această materie, fiindcă se vedea, că mai pe scurt nu s'ar fi putut lesne aduce cu înțelegere înaintea ochilor celor ple­cați asupra cetirii, schimbările aceste osebite ale stării Moldovenilor.

Iară acum de va voi cetitorul să caute de­scrierea aceasta care am făcut-o pentru Domnii patriei noastre, va înțelege fără de osteneală:

1. Că dela Dragoș întemeietorul Moldovei și până la Ștefan cel mare, cât a fost Mol­dova slobodă, totdeauna s'a păzit moștenirea în Domnie.

2. Că acest obiceiu s'a păzit și sub stăpânirea turcească, întocma nesmintit, cât a fost neamul Dragoșesc.

3. Că de când s'a stins neamul Dragoșesc și până pe vremea Movileștilor, au lăsat boierii toată volniciea alegerii Domnilor.

4. Că Moldovenii, totdeauna și-au pus Domn pe unul din fii sau rudenia celui răposat.

5. Că după Ioan Armanul carele a umblat să iasă de sub stăpânirea Turcească și după prodosia lui Aron, au tras Turcii asupra lor întâi numai întărirea, iară apoi și alegerea, însă așa, cât la altul strein, nu se deschidea lesne drumul la stăpânirea Moldovei, decât numai celor de neam domnesc.

6. Că dupa răscoala lui Miron Barnovschi, nu numai c'a eșit această lege din obiceiu, ci încă și dregătoria Domniei au vândut-o Turcii pe la alții streini ca un negoț eftin.

Pe toate acestea le vom arăta mai pe larg când vom afla vreme să scriem Istoricește întâmplările patriei noastre, dela început până pe vremile de față.

CAP. III. Despre obiceiurile cele vechi și cele noi, la punerea Domnilor[modifică]

După ce am arătat pentru acele care mai înainte vreme, cum și în vremea de acum se socotea a fi vrednic pentru stăpânirea Moldovei; socot că este de cuviință să spunem ceva și pentru țerimoniile care se facea mai înainte în vremile vechi la punerea Domnilor.

În vremea celor șase Domni dintâi, până a nu se ridica urmarea cea moștinitoare la scaun a stăpânitorilor Moldovei, cu alegerea lui Ște­fan I, care o avea ei până atuncea, nu au prea avut loc obiceiurile cele politice, sau nici cum n'au încăput; căci moșteanul Domniei carele să știa încă până ce trăia tatăl, sau fratele său, nu avea trebuință de nimica la suirea în scaun, fără numai ce'l vestea la iveală. Iară apoi după aceea, de când s'a cerut sfatul boierilor la alegerea Domnilor, s'au introdus mai multe obiceiuri și țerimonii la punerea lor. Că îndată după moartea lui Roman I, Domnul cel al șea­selea după descălecarea Moldovei, pentru ne­vrâsta fiului său Alexandru celui bun, carele era prea slab de a putea goni înapoi pe vrăjmașii cari năpădise în Moldova din toate părțile, pentru acea au socotit boerii a fi mai bine ca să'și aleagă un Domn mai harnic și oștean bun, decât să pue în vâsla republicei un copil și pentru nepriceperea lui să li să întâmple vreo mare primejdie.

Această putere care o avea atuncea toți boe­rii, au lăsat-o mai la urmă (din pricina tulbu­rărilor, care le pricinuia de multe ori mulțimea alegătorilor), numai celor șapte boeri mari ai stărei dintâi, adecă: Logofătului mare, amân­doror Vornicilor, Hatmanului, Postelnicului, Spă­tarului mare și Paharnicului mare; pentru ale cărora slujbe vom arăta mai jos la capul VI.

Aceștia îndată după ce muria Domnul, obiș­nuia de se aduna în divan și deschidea testa­mentul Domnului celui răposat. Și dacă nu era nimenea însemnat întru dânsul să fie Domn, apoi ei cu sfatul lor își alegea Domn, însă nu'l ves­tea la iveală; iară dacă era însemnat vreunul din fii Domnului în dieta tatălui său să fie Domn, apoi și obrazele cele alegătoare trebuia să rămâe la acel cuvânt, ne mai fiind volnici să facă altă alegere. Și isprăvindu-se aceasta, purta grijă pentru îngroparea mortului și tru­pul lui, dacă făcuse vreo biserică până ce a trăit, îl punea întru dânsa; iară dacă nu, apoi îl punea într'altă biserică mare și după îngro­pare, toți boerii și curtenii împreună cu sluji­torii cei de oaste se întorcea dela biserică îna­poi la curte, cu mare tăcere și cu strae jalnice și fețe mâhnite. Și boerii după aceea îndată intra în divanul cel mare și se așează tot întru aceleași scaune și locuri, care le avea până ce trăia Domnul; iară cetele ostașilor, atâta de mult cât putea se întindea rând în curte, cu puștele și steagurile întoarse și aștepta punerea Domnului celui nou. La aceasta obișnuia acela carele era să fie Domn, dacă era vreunul din fii celui răposat, de sta la scaunul tatălui său cu strae jalnice; iară dacă era ales dintre boieri, apoi rămânea nemișcat la locul său cel mai dinainte. Și după ce era toate acestea așezate, apoi întâi curma Mitropolitul tăcere și făcea cuvânt de laudă pentru Domnul cel mort și se jeluia pentru moartea lui în numele republicei. După aceea citia Logofătul cel mare la adu­nare cu glas testamentul mortului; pentru că dacă se întâmplă, după cum se obișnuia de multeori, să fie însemnat în diată următoriu la scaun fratele cel mai mic, înaintea celui mare, să știe fiește carele, că nu s'a făcut cu voea celor alegători, ci s'a făcut cu voia mortului.

Tot acelaș logofăt mare întâi după cetire, se apropia de Domnul cel nou și dacă era din neamul celui mort, apoi îi arăta întâi că și lui i-ar fi împreună tânguire pentru moartea tatălui sau a fratelui său; și apoi îi arăta că ar fi el hotărît și ales prin testamentul răposatului ca să fie Domn; și-l ruga în numele tuturor breslelor Moldovei, ca cât a fi cu putință de îngrabă să intre în stă­pânire și pe dânșii să voiască ai stăpâni cu drep­tate, ca pe supușii și slugele sale cele credin­cioase.

După aceia, trebuia Domnul cel nou să stea cu capul gol și cu puține cuvinte să respunză și să se tânguească pentru întâmplarea aceea c'a perdut republica pe un Domn așa bun și să arate că el măcar că nu este destul de vrednic a purta sarcina țării; însă trebue să se plece atât poruncii tatălui său, sau a fratelui său, cât și la voea a toată republica; și pentru aceia voește ca să ia dregătoria aceea înbietă și să stăpânească pe supușii săi cu toată dreptatea, dragostea și mila.

După aceea îndată se scula toată adunarea dimpreună cu Mitropolitul și cu partea biseri­cească și-l petrecea cu mare alai până la bise­rica cea mare și la ușa bisericei îi eșia întru întâmpinare Mitropolitul, purtându-i înainte două făclii și îl cădia și îi întindea sfânta cruce și Evanghelia de o săruta și-și arăta evlavia sa; după aceia intra în biserică și 'ngenuchea la altar drept ușa cea Împărătească și-și răzema capul de sfântul pristol, iar Mitropolitul îi punea omoforul pe cap și-i cetea cu glas rugăciunea care obișnuește să se cetească la încoronoarea Împăraților pravoslavnici și apoi îl ungea pe frunte cu sfântul mir. După săvârșirea acestor țeremonii, se scula Domnul în picioare și săruta atât sfântul pristol, cât și sfintele icoane cu evlavie și eșind deacolea în mijlocul bisericei, îi pune Mitropolitul pe cap o coroană de aur împodobită cu multe pietre scumpe și cântând cântăreții „Cade-să să te fericim”; îl lua Mitro­politul de subțioara dreaptă și Postelnicul cel mare de subțioara stângă și-l ridica într'un scaun cu trei trepte ce este de-a dreapta în biserică și la acea vreme se slobozea toate tunurile câte era și muzica începea a cânta.

După săvârșirea liturghiei, îl îmbrăca în priv­dorul bisericei cu caftan Domnesc și îndată toți boerii după lepădarea straelor celor jalnice ce le avea până atuncea îmbracă alte strae vesele și strălucitoare; și după aceste încăleca Domnul iarăși pe armăsar și se întorcea la curte sub petrecerea atât a Mitropolitului, cât și a tot sfatul; și la intrarea în sala cea mare se suia pe scaunul Domnesc. La această țeremonie obiș­nuia Hatmanul dea dreapta și Postelnicul cel mare dea stânga de-i ducea poalele caftanului. După dânsul urma Mitropolitul și tot sfatul și fiește carele după rândueala sa, se așează pe la scaunele lor. Și apoi mergea întâi Mitropolitul și-i săruta mâna; și'n scurtă vorbă, îl heritisea poftindu-i noroc la stăpânire și-l încredința că va fi rugător către Dumnezeu pentru dânsul și să ruga lui, ca să fie și el apărat împreună cu tot clerul bisericesc. Apoi se întorcea cătră tot poporul, îl blagoslovea și-l sfătuia, ca să fie cu credință spre Domnul lor.

După Mitropolitul urma Arhiereii și cealaltă parte bisericească a Moldovei, arătându-și și aceștia cinstea lor cătră Domnul cel nou. Apoi mergea și Logofătul cel mare cu ceilalți boeri și-i sărută mâna.

După săvârșirea acestor țeremonii, se scula Domnul din scaun și cu capul gol mulțumea la toți pentru cugetări le cele bune ce arăta către dânsul și făgăduia patriei milă, dreptate și apă­rare. Și după aceste cuvinte, îi lua Spătarul cel mare coroana de pe cap, și el după ce se ducea toți boerii, intra în cabinetul său cel din lăuntru.

Tot acest fel de țeremonii arăta jupânesele boerilor și Doamnei lui Vodă (dacă avea), în sala Doamnei, iar încoronării nu era ea părtașă duhovnicește. Ea încă avea strană în biserică, însă oareștece mai jos decât strana Domnului ei și în sala ei unde toate jupânesele boerilor avea locuri știute după boieriea bărbaților lor, purta și ea coroana tot într'acelaș chip ca și a băr­batului ei, care se poate vedea pe la portretele cele vechi.

Într'acestaș chip se urma odinioară la pu­nerea Domnilor în Moldova.

Iar după ce a căzut toate în neorândueală cu stăpânirea cea silnică a Turcilor, luând dela boeri și volniciea de a-și alege Domni, de aceea acum se păzește cu totul altă urmare la ale­gerea unui Domn Moldovenesc, că îndată făcân­du-se înștiințare Vizirului c'a murit Domnul Moldovei, sau când Vizirul a hotărât ca să-l scoată având ură asupra lui, sau făcând el vreo greșală; apoi el căută pe alt Domn nou dintre fiii Domnilor, sau alți boeri din Țarigrad și la vremea de pace făgăduește el Domnia numai la unii ca aceia cari îi dau lui bani mai multi; iar la vremea de război, numai pe acela îl face Domn carele este cunoscut a fi mai credincios și mai viteaz, și dacă se învoește el cu Domnul acel nou, pentru darurile și pentru alte tocmele și ia dela dânsul scrisoarea pentru plătirea ba­nilor, apoi își arată socotința sa Împăratului, cu o scrisoare ce se numește Talhis, cu aceste cuvinte:

„(Cutare) Domn, stăpânitorul acest de acum al Moldovei, asuprește prea tare pe supușii îm­părăției tale, încât boerii țării, ca să scape din tiraniea lui sunt siliți să fugă prin alte țări de prin prejur și unii se nevoesc a veni și aicea, ca să ceară într'ajutor mila Împărăției tale de către un domn așa ștrașnic”. Iară dacă nu poate să-l vinovățească cu aceasta; apoi fie adevărat, ori neadevărat, zice, că se apară a nu plăti birul, sau că ar fi leneș la împlinirea porun­cilor, sau îi aruncă, altă vină pentru care este vrednic de a se scoate din domnie. Și mai adaogă zicând: „Și fiindcă acesta este cu totul împotriva împărăției tale, și a folosului țării, pentru aceea dacă va plăcea și împărăției tale, eu am socotit a fi de folos, ca să se scoată mai sus pomenitul domn și'n locul lui să se pue (cutare), pe care eu îl cunosc și-l știu, că este om drept, credincios, bun și vrednic de mila aceasta”.

Și dacă se învoește Împăratul la pricina aceasta și dacă nu stă împotriva vizirului nici Chizlar-agasi, nici alt slujitor de curte, atuncea obicinuește Împăratul a scrie așa însuși cu mâna sa, adecă: „Munge binge amiel oluna”, adecă să fie precum scrie mai sus. După ce primește vizirul îngăduirea aceasta a Împăratului, apoi chiamă noaptea la curte pe domnul cel nou, dacă este ca să se isprăvească lucrul pe taină, și dacă poartă frică, că dacă va oblici domnul acel ce este să se scoată, pentru nenorocirea lui, să nu fugă la vreo stăpânire creștinească. Iară dacă nu este de a purta frică pentru unele ca aceste, apoi îl chiamă ziua la curte și Chihaia bei al Vizirului îl primește cu toată cinstea și-l duce în cabinetul său ce-l are în curtea Vizi­rului și-l poftește să șează și heretisindu-l din partea sa îi arată pricina pentru care l'a chemat, care după obiceiul curții așa trebue să se pof­torească, măcar de este și știută de cel ce este să se pue domn și-i zice: „Că măriea sa Vizirul pentru vrednicia tatălui său, sau a sa și pentru slujbele cele credincioase care a făcut Porții, a arătat Împăratului și l-a îndemnat pentru acestea, de a poruncit ca să-l orânduească domn în Moldova și-l sfătuește ca să se poarte cu vred­nicie în dregătoria aceasta și prin slujbe cre­dincioase să se arate bărbat și să se păzească ca nu cumva prin lenevire, sau necredința lui, să fie Vizirul rușinat înaintea Împăratului”.

Și după ce îi vorbește toate aceste, ese Chi­haea și merge în cabinetul Vizirului și-i spune cum că, chematul acela carele este să se pue domn în Moldova, ar fi venit acolea și așteaptă poruncile Măriei sale. Atuncea Vizirul îndată, dacă nu are altă treabă, poruncește lui Capi­gilar Chehai-agasi, sau celui mai dintâi dela perdea, ca să aducă în lăuntru pe domnul cel nou și aducându-l, așteaptă puțin în sala cea dinainte și nu intră în divan sau Orțagasi, până când nu sunt tocmiți în rând toți slujitorii Vizirului și oamenii lui cei dela camară pe de amândouă părțile în sală fiește carele după starea sa; și atuncea merge înlăuntru și sărută mâna Vizirului carele șade între perini după obiceiul turcesc și Chihaia stă de-a dreapta lui. Și după ce-i sărută mâna pășește puțin înapoi și rămâne stând de-a dreapta, iară Vizirul ri­dicându-și capul său și posomorându-și fața; îl heretisește cu politică și-i zice: „Hoș gheeldi Bei”, adică bine ai venit Domnule. „Prea înăl­țatul, prea dreptul și prea milostivul Împăratul nostru, oblicind cum că domnul acela carele a stătut până acum în Moldova, s'a arătat leneș la împlinirea poruncilor sale și a asuprit pe supușii săi; a poruncit ca să fie scos din dre­gătoria sa; și eu l'am rugat ca să te pue pe tine în locul aceluia, fiindcă te știu că ești om de treabă și cinstit și credincios Porții; și întru tot prea puternicul Împărat a ascultat rugă­mintea mea și s'a milostivit asupra ta de ți-a încredințat domnia Moldovei. Deci acum, datoria ta este, ca să te arăți cunoscător prin credință către o milă așa mare Împărătească ce ți s'a făcut. Și pe vrăjmași și pe prieteni să-i aibi uniți cu noi și pe supușii tăi să-i stăpânești cu blândețe; pe cei drepți să-i aperi și pe făcătorii de rău să nu-i treci cu vederea; cu veniturile domniei cele după lege și după obiceiu să fii mulțumit și pe supușii tăi cu nimica să nu-i asuprești cu sila; iară birul și darurile care ești îndatorit a le da Împăratului să le trimeți la curte la vremea știută și de vei urma tu acestea, apoi cât vei trăi, vei gustă mila împărătească; iară de vei face împotrivă, apoi știut să-ți fie că sfârșitul tău într'alt chip nu va fi, decât nenorocit”. Atuncea domnul dacă știe limba turcească, răspunde însuși la cuvintele Vizirului; iară dacă nu știe, apoi răspunde prin Dragomanul cel mare al curții și mulțumește pentru împărăteasca facere de bine care l'a întâmpinat nefiind el vrednic; și se făgăduește că va urma poruncilor trimese și toată puterea lui încă și viața o va jertfi bucuros la slujba Împăratului; și se roagă ca să nu-și întoarcă Împăratul mila sa de către dânsul.

Iară Capigilar Chihagasi aduce din porunca Vizirului un caftan și întâi îl dă domnului de îl sărută și apoi îl îmbracă cu dânsul peste celelalte strae; și după ce l'a îmbrăcat se apropie de Vizirul a doua oară și-i sărută mâna și poala straiului și-i aduce înainte pe Capu Chihagasi a lui ce-l întovărășește și se roagă Vizirului ca să-l primească și pe acela supt apărarea sa și dacă îl primește Vizirul apoi îi răspunde: Nehoș; adică prea bine, și apoi îm­bracă și pe acel Capu Chihagasi cu un caftan mai prost.

După săvârșirea acestor cerimonii, sărută domnul de a treia oară mâna Vizirului și ese din divan fără de a mai zice vreun cuvânt și merge în cabinetul lui Chihaia și îndată după aceea merge și Chihaia după dânsul tot acoloși îl heretisește pentru dregătoria sa cea nouă, îi dă cafea și șerbet și vorbește cu dânsul pentru ale Domniei, sau pentru alte lucruri.

Și până când șed la vorbă, gătește Imira­horul sau comitul Vizirului un cal, prea fru­mos împodobindu-l, și Baș Ceauș cu 24 de Ceauși și cu 4 Ceatiri de ai Vizirului pedeștri și alți Agaleri sau slugi mari de ai Vizirului de curte și lcigaleri sau slugi de casă, așteaptă eșirea Domnului. Și îndată ce ie Chihaea înștiin­țare, cumcă toate acestea sunt gătite cu rân­duială poruncește de aduc înlăuntru mirodenii și afumă cu dânsele pe Domnul, care la Turci este un semn, că trebue să purceagă; după aceea sărută Domnul mâna lui Chihaia și eșind încalică pe cal și ese afară din curtea Vizirului mergându-i înainte patru Alai ceauși cu această rânduială, adică: înaintea lui merg atâția Ceauși, câți cere el, cu Ceaușilar Emini; după aceea urmează Agalerii Vizirului, și lceagalerii și după acești urmează el înconjurat de patru Ceatiri, carii merg doi înaintea calului și cei doi pe de amândouă părțile de îi țin picioarele; în urmă mai aproape de dânsul, vine Capu­chihaea al său și după aceea boerii din Moldova dacă sunt față, sau alți Greci boieri din Țarigrad, cari sunt rudenii sau prieteni cu Dom­nul acela; și așa cu acest fel de alai ese din curtea Vizirului, pe poarta Bacce-Capu ce se zicea mai înainte Hricopile și ese din cetate afară și merge drept la biserica cea mare a Patriarhului din Țarigrad și văzându-l ori și cine trecând, fie Turc, sau Creștin trebue să se scoale pe picioare, măcar de șeade la lucru, să'și pue mâinele pe piept cruciș una peste alta și să'și plece capul în jos. Încă și când trece pe la poartă, trebue pe toate strajele inicerilor să le așeze în rând căpitanii lor să'l heritisească când trece, asemenea ca și pe Vizirul, adică își pleacă capetele și mâinile drepte le pun la piept și slobod în jos poalele cele de dinainte ale straiului. Și această mai de pe urmă, este la dânșii un semn de cinstea cea mai mare, prin care dau a înțelege, că ei într'atâta îl cinstesc pe dânsul, încât stau înaintea lui cu picioarele acoperite și nu într'alt chip, fără numai din porunca lui se vor mișca de pe la locurile lor; și cu această petrecere ajungând el la biserica Patriarhiei, rămân Turcii stând la uliță, iară el intră în ograda bisericii și descalică la scară, adică o peatră care este pusă mai vârtos pentru acest lucru și Ceaușii strigă cuvintele aceste obișnuite:

Hac teala Padișahumuze Vebei Efendimuze cioc ilar umurler virsum devlet ile cioc iasa. Adică dreptul și prea înaltul Dumnezeu să dea Împăratului nostru și Voevodului Domnului nostru, viață îndelungată și să trăiască, mulți ani fericiți.

La poarta cea dinafară despre uliță, îi viu întru întâmpinare preoți cei de mir ai Patriar­hiei și la scara cea de mai sus pomenită, Mi­tropoliții și Arhiereii și alți bărbați bisericești carii pot să fie de față la vremea aceea; iară mai la urmă întâmpină Patriarhul la ușa bise­ricii pe Domnul și-l blagoslovește cu semnul sfintei cruci și merge în biserică cântându-i cântăreții Patriarhului: Cuvine-se cu adevărat; și în mijlocul bisericii se însemnează spre altar cu semnul crucii și sărutând icoanele sfinților, să sue în strana aceea care este făcută pentru Domnul Moldovei și pășind în treapta cea mai de jos a stranei, cetește întâiul diacon ecteniea întru care îl pominește pe dânsul și după ec­tenie intră Patriarhul în altar îmbrăcat cu sfin­țitele vestminte, împreună cu patru Mitropoliți sau mai mulți și Domnul încă merge în altar după Patriarh și plecându-și genunchile își ra­zemă capul de sfântul pristol și Patriarhul pu­indu-i omoforul pe cap, îi cetește rugăciunea care se obișnuia a se ceti odinioară la încoronarea Împăraților Greci și ungându-l cu sfânt mir se scoală pe picioare și merge înapoi la strana sa, cântându-i cântăreții Polihronu și apoi să sue și Patriarhul în strana sa și poruncește ca să fie tăcere și face Domnului aceluia cu­vânt de laudă în scurt și îl sfătuește să fie cu frica lui Dumnezeu și apărător bisericii. După cuvânt urmează Polihronu pentru Patriarhul și atuncea vine Domnul și Patriarhul în mijlocul bisericii; iară Patriarhul îl întărește pe dânsul cu împărtășirea blagosloveniei și el sărută mâna Patriarhului; și la eșirea din biserică, îl petrece Patriarhul până la scara sus pomenită și să­rutându-se unul pe altul, încalică el pe cal și dinaintea ogrăzii bisericii îl primesc Turcii petrecătorii săi și de acolo se întoarce înapoi la palatul său, tot cu aceeași orânduială cu care a fost venit strigându-i Ceaușii de multe ori. Și dacă ajunge acolo, poftește la sine numai pe căpitanii petrecătorilor și le dă dulceți și cafea și le împărțește bacșișul obișnuit; după aceea heretisindu-l ei împreună cu oamenii lor, se întorc înapoi la curtea Vizirului.

A doua zi vine Patriarhul cu Mitropoliții și după aceea toată boerimea care se află la Ța­rigrad și heretisesc pe Domnul cel nou; și obiș­nuesc încă și solii împăraților și ai republicelor creștinești de'l heretisesc însuși ei, sau prin Dra­gomanii lor, mai ales, dacă au mai dinainte cunoștință cu dânsul.

În celelalte zile se zăbovește el cu plătirea ba­nilor cu care este dator pentru luarea Domniei și cu bacșișurile care le-au pus Otomanii cu nume de pișuriș adică, dar de bună voie, însă vederat îl asupresc cu dânsele dupre nesățioasa lor lăcomie.

Și după ce plătește acei bani pe jumătate, apoi îi trimit semnele Domniei două tuiuri și un steag, care se chiamă în limba lor sângeac, mai cu multă pompă, decât la punerea unui Vizir de aceia cari se cinstesc câte cu trei tu­iuri, pentrucă acestora li se dă fără de nici o slavă, dela Miralem-Aga carele le are sub stă­pânirea sa, iar unui Domn de Moldova sau de țara Românească, le trimite cu mare alai prin toată cetatea până la curtea sa. Căci la vremea cea hotărîtă, ceaușii și slugile Vizirului cari au fost petrecut pre Domn la biserică, se adună foarte dimineață în ziua aceia la Miralem-Aga, adecă la acela ce păzește steagurile împărătești, care nu este mică boerie la curtea Împărătească, și înțelegind Domnul că s'au adunat toți aceia acolo, apoi trimete și el pe Capu chihaielele sale și pe boerii cari sunt de față îmbrăcați foarte și mai ales cu cai împodobiți frumos și merg pe la Babihumaiulu sau poarta cea mare care este în afară la curtea Împărătească, și după ce sosesc acolo, îi primește Miralem-Aga cu mare cinste și îndată ce aduce acolo tubulhanaoa sau muzica Împărătească care este orânduită pentru Domn și începând tubulhanaua aceasta a cânta tot felul de cântări care se obișnuesc la Turci; tot alaiul ese cu orânduiala sa din curtea Împără­tească, făcând începutul Ciaușii tot doi câte doi; după aceștia urmează Agalerii Vizirului tot cu aceleași strae cu care se îmbracă și când merg în divanul Sultanului, după aceștia vine Capu­chihaia a Domnului cu boerii Moldovinești și mai pe urmă Miralem-Aga c'un steag și două tuiuri și cu tubulhanaoa înapoia lui; și cu această rândueală merg prin toată cetatea și toate străjile, fie unde ar fi, încă și aceia din curtea Vizirului, trebue să se tocmească în rând la uliță și slobozindu-și în jos poalele straelor, să-și puie mâinele cruciș pe piept și într'acestași chip să cinstească semnele împărătești.

Și așa sosind la curtea domnească iese Dom­nul cu curtezenii dinaintea palatului său, întru întâmpinarea acelui purtător de steag, și Miralem-Aga îi dă lui sângeacul și tuiurile cu capul ple­cat, împreună cu această urare: Allah teala mu­barec eiliie[20], adecă: Dumnezeu să-ți dee noroc la aceasta. Iar el iea sângeacul în mână și îl sărută cu cinste, și îl dă Sângectarului său sau Stega­rului său, să poarte grijă pentru dânsul și apoi poftește la sineși pe Miralem-Aga în sala cea mare sau divan și dându-i dulceți, cafea și alte după obiceiul turcesc, îl îmbracă cu o blană de samur și-i dă bacșișul cel obișnuit. Atuncea Mira­lem-Aga cu slugile curții se întoarce înapoi la palatul Împărătesc, iar tubulhanaoa rămâne la Domn și cânta pe toată ziua neubet sau semn de strajă câte trei ceasuri înainte de apunerea soarelui, care vreme se zice la Turcii ichindi, însă cinstea aceasta o au numai Domnii de Mol­dova și de țara Românească, iar Pașii nici unul în vremea care se află în Țarigrad, nu poate să aibă această muzică ostășească.

Și așa săvârșind el toate trebile care are să le hotărască cu curtea și plătind toți banii cu carii este dator, arată Vizirului prin Cihaia, cum că nimic nu-l împedică dela intrarea în stăpâ­nirea Domniei și se roagă ca să iasă înaintea Împăratului și să aibă voie de purces și după ce se hotărăște ziua aceia care alta nu obiș­nuește să fie, decât numai Duminica sau Marța, căci întru aceste zile se face divan înaintea Sul­tanului, după așezământul lui Suleiman.

Apoi în ziua aceia foarte de dimineață se adună la divan, Vizirul, Mufti și Cadileschiarii, ceilalți Viziri, Ienicer-Agasi, Silahdar-Agasi și alți cari după dregătoria lor au intrare slobodă și judecă pricinile jăluitorilor, la care ascultă și Împăratul în dosul unor parcane, sau cafas aurit și judecata această ține patru ceasuri, până când numai este nimene să mai jeluiască.

După isprăvirea divanului se poruncește dom­nului, ca să stea drept în rând cu boierii săi dela ușa divanului celui dinafară în Cubea și până la ușa cu care se închide Cubeaoa cea din lăuntru și apoi sculându-se Vizirul cel mare dela locul său merge la Împăratul cu ceilalți Viziri și cu Cadilischierii când trec își pleacă domnul capul către Vizirul cel mare și la cei­lalți Viziri și intrând ei la Împăratul, îl înștiin­țează Vizirul pentru pricinile ce s'au judecat în divan, sau pentru alte trebi ale obștei și după aceea îi spune că sluga sa domnul Moldovei se roagă ca să aibă voie a merge în domnia lui; și dacă îi dă Sultanul voie de purces, apoi îi spune Capugilar Chihaiasi ceeace a hotărît Sultanul și Muhțur-Agasi poruncește ca să-i pue pe cap o Cucă lucrată foarte cu meșteșug de pene de struți, însă Cuca aceasta este mai vârtos o po­doabă a Enicerilor, iară pentru că și domnii se socotesc între cetile Enicerilor, pentru aceea li se dă și lor această podoabă, care nu poate nimenea altul să li o pue pe cap, fără numai Muhțur-­Aga, pe carele atâta îl socotesc, ca când ar avea sub sineși pe toate cetile Enicerilor, numai pentru că este peste straja cea din curtea Vizirului.

Și într'acest chip fiind el împodobit, îl îm­bracă și Tefderdar-bașa cu un caftan, dând și boierilor lui 27 caftane mai proaste; și apoi îl duc în lăuntru doi Capugi-bașa țiindu-l vârtos de supt subsiori, împreună și pe alți patru boieri mai de frunte ce sunt cu dânsul; și viind la ușa diva­nului, îl silesc acei ce îl duc ca să-și plece capul până la pământ; și după aceia încă de două ori pășind câte trei pași rămâne stând drept în mijlocul divanului fiindcă nu este prea mare. Iar Împăratul din scaunul său arată Vizirului carele stă deadreapta sa cu mâinile puse cruciși una preste alta și-i zice ca să spue Domnului ceeace are de spus; iar Vizirul plecându-se până la pământ înaintea Sultanului, vorbește către Domn aceste cuvinte: „Fiindcă credința și buna cuviința ta, s'a făcut cunoscută Măriei sale Împăratului nostru, carele este scăparea a toată lumea, pentru aceia el s'a milostivit asupra ta, și 'ți-a dat domnia Moldovei, deci tu și de acum înainte să fii cre­dincios slujind cu dreptate și să fii ascultător poruncilor lui celor sfinte, cărora toată lumea se supune și să rămâi cu această evlavie către dânsul, iar pe supușii lui să-i aperi și să-i stă­pânești cu blândețe și cu sârguință, să aibi purtare de grijă a privighia la toate iznoavele vrăjmașilor, trimițând în toată vremea înștiințări sigure pentru unele ca acelea, având purtare de grije pentru acestea din toată puterea ta și apoi prea bine știi ce ai să aștepți, iară lenevindu-te la acestea nu te vei putea îndrepta cu disvino­vățiri deșerte”.

Atuncea Domnul dacă știe limba Turcească răspunde în scurt așa: „eu pe capul meu mă făgă­duesc că voesc a jertfi toată puterea mea la slujbele prea cinstitului și prea milostivului Împăra­tului meu, numai de nu-și va întoarce fața sa cea milostivă ele către mine, sluga sa cea nevrednică”.

Și după ce zice aceste cuvinte, îl scot Capigi­bașii iarăși afară din divan tot cu aceiași țe­rimonie cu care a intrat, însă cu dosul înainte, pentrucă nu este slobod să arate dosul către Sultan.

Și în vremea aceea gătește un cal arabesc Buiuc imirahor sau Comisul cel mare al Împă­ratului, împodobindu-l cu raft de aur bătut cu pietre scumpe și cu harșa cusută cu aur și cu argint și de a stânga cu o spată și de a dreapta cu buzdugan, iară doi Idiccii sau slugi dela grajdul Împărătesc țin calul în poarta curții și pe lângă dânsul stau doi Chiulahlii cu comanace albe pe capete și doi alergători cu strae de fir, cu comanace de argint și poleite cu aur, ce sunt făcute în chip de pahare.

Și așa eșind Domnul, încalecă pe cal și aș­teaptă venirea Vizirului și poruncește boierilor săi ca să stea în rând dea stânga lui și apoi se închină la Vizirul cel mare și la ceilalți Vi­ziri cu plecarea capului și cu mâinile la piept, mulțămindu-i și ei cu plecarea capului și apoi ducându-se aceștia înapoi pe la palaturile lor, ese și el din curte și merge drept la biserica cea mare, tot cu tovărășiea aceia cu care a și venit și cu muzica de oaste sub petrecerea Paicilor și a Chiulahliilor Împărătești și se pri­mește de cătră Patriarhul și de cătră ceialalți bărbați bisericești, tot cu aceiași pompă și țe­rimonie precum am scris mai sus, iară Cuca o ia de pe cap la intrarea în biserică și nu o pune până când nu ese și eșind din biserică, merge drept la palatul său, și acolo îl duc în divan Agalerii aceia carii l'au petrecut și luân­du-și bacșișurile lor, se întorc înapoi la curte, iară paicii și Chiulahlii rămân la dânsul și'l petrec până în Iași care este scaunul și orașul cel de căpetenie al Moldovei.

A doua zi îi trimete Reiz Efendi sau Logo­fătul cel mare al Împăratului, Hrisovul Dom­niei scris foarte cu meșteșug cu litere de aur și'i hotărăște să purceadă la scaun, cu cât se va putea mai în grabă, pentru că niciun Domn după ce merge înaintea Împăratului, nu poate să rămâe la Țarigrad mai mult de o săptămână.

La purcederea lui îi dă Împăratul un Schimne­-Agasi, care se înțelege acela ce sue pe Domn în scaun și dregătoriea aceasta se dă numai la slugile cele mai din lăuntru, adică lui Capigilar Chihagasi, perdelegiului sau Portarului celui mare, Imerahorului celui mare, sau celui de al doilea, adică Comisari Împărătești și nu prea rar și Silahdariului și Ciohadarului, cari sunt întâi între slugile cele mai din lăuntru ale cur­ții: însă acești doi nici odinioară nu obișnuesc a petrece însuși pe Domn, pentru trebuințele lor cele mari ce au la Curte, ce trimit pe alții în locul lor.

I să mai trimete lui și un Capigi-bașa, cu patru Capigii mai mici și patru Ciauși, doi Chiulahlii, doi Ciatiri și doi Paici Împărătești și o ciată de muzicanți, de care are și Vizirul.

Și după ce se săvârșesc aceste toate, apoi cu o zi înainte de purcederea sa din Țarigrad, se roagă Vizirului ca să-i dee voie să meargă să-și eie ziua bună dela dânsul; și dobândind voe, merge la curtea Vizirului cu Capu-Chihaea a lui și cu boierii și sosind el acolo, îl duce Chi­haia în cabinetul Vizirului și Vizirul îl sfătuește iarăși ca să fie cu credință și'i aduce aminte pentru cele ce l'au învățat mai nainte și altele pentru care cere trebuința ca să'i arate, iară el îi răspunde după cum cere trebuința și-i re­comenduește pe Capu Chihaialelile sale și pe sineși însuși și sfârșind vorba îi sărută mâna și atuncea îl slobode Vizirul dela sine cu aceste cuvinte:

„Eu te voiu vedea, urmează bărbătește și vi­tejește și Dumnezeu să-ți deie noroc și sănătate și să-ți fie la toate întru ajutor”.

După aceia poruncește de'l îmbracă c'un Caftan care se chiamă ițuncaftan, sau caftan de purcedere și săvârșindu-să și aceasta, merge după aceia la Chihaia și-și ia zioa bună dela dânsul și la urmă încalică pe cal și merge înapoi la palatul său, sau pre la ceialalți Vi­ziri; ca să se închine și acelora, însă aceasta se obișnuește a fi mai de multeori noaptea de­cât zioa, pentru ca să nu pricinuească Vizirului vreun prepus, că'și caută lui și alte răgele sau că le și are.

A doua zi ese din cetate foarte încet și merge cu mare pompă și tovărășie sub strigarea Ciau­șilor, care se obișnuește totdeauna la încălecare și la descălecare, precum am zis mai sus și 'nainte merg călărașii de Moldova, dacă sunt atuncea de față și steagul îl duc înainte; după aceștia urmează o muzică creștinească cu pauce și cu trâmbețe; după aceștia un steag alb, care este semn de pace și de supunere, între cele două tuiuri care i se dau lui dela Poartă; după acestea urmează Capu-Chihaialele Domnului și alți boieri de Țarigrad, pe cari îi împresoară două rânduri de Ciauși pre de amândouă păr­țile; după acestea vin pohodnicii Domnești de care nu poate să aibă mai mulți decât șapte ca și alți Viziri și sunt împodobiți cu harșele de mare preț și pre de amândouă părțile sunt împreunați de șase Satiri Domnești, și după dânșii doi Satiri Împărătești, după cari urmează și Domnul îmbrăcat cu turban Domnesc.

Capul calului său îl acoper doi paici Împă­rătești și scările le țin doi Iedeclii, puțin mai înapoia lui de a stânga, care este partea cea mai cinstită la Turci, merge Schimni-Agasi, și de a dreapta Sângeac-Agasi, sau acel ce poartă de grijă pentru steaguri, iară denapoia lui sunt slugile sale dela cămară, și după dânșii vechilii lui Sângeac-Agasi cu trei steaguri roșii și steagul cel din mijloc are în vârful lui luna jumătate, iară celelalte două numai câte un bumb poleit; după acestea, vine o ceată de Mehteri sau mu­zicanți Turcești, cari cu pauce mari și cu trâm­bițe fac muzică răsunătoare, iară mai pe urmă sunt slugile lui Schimne-Agasi și ale lui Sângeac-­Agasi și alții mai proști care trebue să meargă de'mpreună.

Și cu această orândueală merge alaiul încet până la conacul cel dintâi, care nu este departe de zidurile Cetății cei mari. Iară apoi la drum de acolo înainte, nu se pot păzi așa bine toate țerimoniile acestea, fără numai când intră în vreun târg, sau oraș, atuncea iarăși se bate meterhaneaoa și se face strigarea cea obișnuită a Ciaușilor și altele și la drum totdeauna tre­bue să meargă înainte până la al doilea conac, doi Ciauși și o slugă Domnească, ca să orân­duească sălaș și să facă gătire pentru bucate, care toate se fac după voia și după cerirea Domnului; că într'acea vreme, din porunca Îm­păratului trebue toți să asculte de dânsul ca când ar fi însuși Vizirul. Și dacă se arată vre un Turc cu necuviință, sau nu voește să as­culte de porunca lui, atuncea Domnul poate prin Beșli-Agasi al său să-l pedepsească după vina lui, sau dacă voește să fie mai lin cu dânsul, apoi îl dă pe mâna stăpânului său ca să-l pedepsească.

Și'ntr'acest chip ajungând el la Galați, orașul Moldovei cel dintâi despre Țarigrad, îl întâm­pină acolea toți boierii de țara de jos, și unii încă și din țara de sus, cari sunt mai pe aproape, și'l petrec până în Iași și pe drum încă fiind el cercetează pentru supușii săi, le ascultă jalobile și le hotărăște pricinile.

O milă de loc din Iași afară îi ese întru întâmpinare Caimacamii, cari sunt puși de dânsul încă dela Țarigrad prin scrisoare, împreună cu ceialalți boieri, ostași și târgoveți, pe care îi lasă de'i sărută mâna sau poala, călare fiind el și intră în oraș tot cu asemenea pompă și țerimonie, precum au eșit din Țarigrad și des­calecă la biserica cea mare a sfântului Nicolae și 'n ograda bisericei îi ese întru întâmpinare Mitropolitul, și ceilalți bărbați Duhovnicești cu smerenie și îl duc în biserică, păzind tot ace­leași obiceiuri bisericești, precum am arătat mai sus și după săvârșirea slujbei Dumnezeești, eșind din biserică se primește iarăși de cătră tovără­șiea sa cea Turcească, ce a fost rămas stând la uliță, făcându-i obișnuita strigare și muzică și cu petrecerea aceia merge la Curtea Domnească.

Și sosind acolo, îndată îl ia Schimne-Agasi, și'l duce în divanul cel mare, și rămâne stând lângă scaunul Domnesc, ce este așezat acolo și este cu trei trepte; și după ce se așează toți boierii pe la locurile lor, se lasă în Divan și ceilalți dregători de oaste și neguțătorii cei mai bogați din Iași și apoi se poruncește să fie tă­cere. Și Schimni-Agasi scoate porunca Împără­tească care se zice: hiuchim ferman, și o dă să o cetească secretarul, adecă Divan Efendesi, un Turc pe carele îl ține Domnul cu bună leafă în slujba sa.

Acest ferman obișnuește a se scrie cu aceste cuvinte: „Aleșilor și vrednicilor Boieri și Arhierei, pedestrași și călărași și voi toate slugile și supușii mei, sfârșitul vostru să fie fericit. Sosind la voi puternica poruncă prea luminatei noastre măriri căreia toată lumea este ascultătoare, să știți că în anul (N) luna (N), mila noastră cea nemărginită a văzut credința și slujbele cele făcute cu dreptate, ale prea alesului vrednicului Domn, dintru poporul care crede în Isus, și din neamul Nazareilor și l'am cunoscut a fi destoinic și vrednic de milostivirea, de mila și de ajutorul nostru, pentru aceea l'am miluit și l'am pus Domn în Moldova și i-am poruncit pre cu înțeles, ca să poarte grijă părintește pentru boieri, ori și din care stare ar fi, pentru mazilii cari sunt prin ținuturi și pentru toți supușii lui, să-i apere și să fie plecat asupra lor și poruncile noastre să le plinească cu bucurie și toate slujbele noastre să le săvârșească cu credință și cu dreptate. Iar vouă vă poruncesc ca să-i fiți ascultători în toate lucrurile și să vă supuneți lui și ceeace vă va porunci el vouă din porunca noastră, să faceți cu sârguință fără de zăbavă. Iar carele se va arăta cu necuviință și cu împrotrivire, și se va feri, de la ascultarea poruncilor lui, atunci el pre unul ca acela, ori din ce stare ar fi, poate să-i pedepsească răutățile lui cu sabia sau cu alte pedepse precum îi va plăcea lui. Deci pentru aceasta voi, pe acest de sus pomenit, să-l cu­noașteți vouă stăpân și Domn, carele este pus și orânduit vouă dela noi. Și vă păziți a nu gândi într'alt chip, sau să urmați împrotrivă; ci vă încredeți semnului nostru celui cu totul prea sfânt, (adecă Tura, sau iscălitura Împărătească) aceasta să știți. Dată în Țarigrad, anul (N) luna (N)”.

Și apoi după ce se cetește aceasta de către Divan-Efendisi, tălmăcind tălmaciul fieștecare fras unul după altul: răspund toți boerii c'un cuvânt toți odată: să fie voia Împăratului. Atuncea Schimne-­Agasi îmbracă pe Domn, c'un caftan ce-l aduce cu sine și-l ridică în scaun cu mâna cea dreaptă, slobozindu-se tunurile întru acea clipeală și fă­când Ciaușii obișnuita strigare.

Și într'acest chip fiind el întărit în scaunul său, poruncește de îmbracă pre Schimne-Agasi c'o blană de samur, iar pe Divan-Efendesi și pe Postelnicul cel mare, numai câte c'un caftan obișnuit.

După isprăvirea obiceiurilor acestora, începe întâi Mitropolitul să-i vorbească în scurt, pof­tindu-i noroc la stăpânire și îi sărută mâna și blagoslovindu-l, sărută și el mâna Mitropolitului. După aceasta vin Arhiereii și alți boieri de starea întâi ca să-i sărute mâna și poala. Și numele lor le spune Postelnicul cel mare, cu aceste cu­vinte: sluga Măriei tale (N) sărută prea cin­stita poala caftanului Măriei tale. Asemenea slujbă face și Postelnicul al doilea, boierilor celor de starea a doua si Postelnicul al trei­lea, boierilor stării a treia. După boieri ur­mează dregătorii de oaste fiecare dupre starea sa, cum și neguțitorilor și alți orășeni cinstiți din Iași.

După aceasta intră Domnul în cabinetul său cel din lăuntru, iar pe Schimne-Agasi îl duce Perdelegiul sau Portarul cel mare cu mare alai la gazda care e gătită.

A doua zi se adună iarăși boieri la Divan și așezându-se pe la locurile lor, iase Domnul mer­gându-i înainte Postelniceii și merge din sala cea mare în cea mică adică în spătărie[21]. Și așe­zându-se el acolea în scaun, chiamă Postelnicul pre toți boierii celor trei stări, adecă fieștecare Postelnic starea sa. Și apropiindu-se de dânsul fieștecare boier dupre starea sa, el sau îi scoate pre dânșii din slujbă, sau iarăși îi înoește, sau îi înalță dintr'o boerie mai mică într'alta mai mare, iar să scoată pe vre unul dintr' o boerie mai mare și să-l pue într'alta mai mică, nu îngă­duește obiceiul pământului, fără numai atuncea când primește cineva de buna voia sa. Însă la alte pricini poate să urmeze cu dânșii dupre plăcerea sa, asemenea ca când n'ar avea asupra lui pre nimenea în lume.

Și după ce așază pe toate dupre voia sa și pune în orândueală republica ce i s'a încredințat, trimete iarăși înapoi la Țarigrad pre Schimne-­Agasi și pre celelalte slugi împărătești, cinstindu-i cu multe daruri și scoțându-i din oraș cu mare slavă, petrecându-i însuși ca la o mie de pași din oraș și de acolo le dă un boier ca să-i pe­treacă până la Galați, iar el se întoarce înapoi în Iași.

CAP. IV. Despre întărirea sau înoirea Domnilor[modifică]

Într'acest chip precum am arătat mai sus, se da Domnilor Moldovei stăpânirea de la Poarta Otomană care măcar că se vede a fi prea bună, însă atâta este de nestatornică, încât neavând ei cele mai tari legături, nici gândesc când le cade din mâini; căci cu ce chip se arată Oto­manii asupra Moldovenilor, au arătat ei îndestul de luminat, încât cu dreptate să zice pentru dânșii acest proverb: că ei nu gonesc pe epure cu câinii, ci cu carul; nici pe cal nu caută să-l amăgească cu traista deșartă.

Căci ei au socotit a fi mult mai bine ca să 'mblânzască întâi cu măgulire pe taurul cel ne­înduplecat al Moldovei, a căruia sălbătăcire de multe ori o cunoscuse ei spre paguba lor, decât să înduplece turburarea lui cu sila; pentrucă ei au nădăjduit că după vreme își va lepăda sălbăticirea sa, și mai slăbind din putere, lesne îl vor putea strânge în chingi.

Deci cu acest scop n'au scăzut ei lui Bogdan al III-lea, fiul lui Ștefan cel Mare, nici un obi­ceiu al slavei, după ce a închinat el țara sa Porței Otomane; ce mai vârtos i-au întărit legile țării politice și bisericești și i-au lăsat toate semnele acele de mărirea Domnească ale țării și au fost mulțemiți să plătească ei curții pe tot anul patru mii de galbeni, ca un semn de închinăciune și după moartea lui Bogdan, alegând boerii domn pe fiul său Ștefan VI, ca pe un drept moștenitor al Domniei ce era, l'au cinstit Otomanii și mai mult: pentru că Sultanul i-a trimes lui sol pe comisul cel mare și l'a he­retisit poftindu-i noroc mult la intrarea în Dom­nie și iau trimis Tuiuri, un singeac, turban și caftan Domnesc și un armăsar împătrătesc.

Celorlalți următori ai săi li s'au mai în­greuiat dajdiea, iar din obiceiurile mărirei n'au cutezat Otomanii să smintească nimic, sau să nu primească alegerea vre unui Domn. Până ce au găsit ei vreme cu 'prilej în zilele lui Ioan Armanul, de au mai împuținat slobozeniile cele vechi și au aruncat în țară alte sarcini noui nepomenite. Căci acest Ioan apucându-se să facă oarecare iznoave și dobândindu-l ei în mâinile lor cu vicleșug, l'au pedepsit cu moarte călcând parola ce au dat; și așa au început ei deaicea să puie țării alte legături mai cu tărie, hotă­rând că dacă nu își va cere Domnul întărire Domniei dela Poartă, apoi să se pedepsească ca un vrăjmaș al împărăției.

Deci într'acest chip fiind Moldova lipsită din puterea ei și văzând Turcii că ea numai poate sta împotriva însărcinărilor lor, îndată după aceea sub stăpânirea lui Miron Barnovschi au început să facă alte obiceiuri cu care au însăr­cinat pe Domni ca să meargă ei însuși la curte să iee semnele Domniei și la fiecare trei ani, să meargă la Înalta Poartă să se arate înaintea Împăratului. Și pentru ca să se păzească acestea mai cu amănuntul, pentru aceea de multe ori au schimbat ei pe Domni și i-au scos din stă­pânire; prin care atâta s'au spăimântat Domnii, încât nu numai că se 'ndeletnicesc bucuroși ca să meargă la curte, după ce trece un an, sau doi, ca să-și ceară înoirea Domniei, ca o milă împărătească; ci încă și de frica lăcomiei Vizi­rului, cer de bună voie fermanul înoirii; care lesne se dă Domnului, numai dacă n'are Vizi­rul vre un prepus la credința lui, sau dacă nu face altul îmbiere cu vre o sumă mare de bani. Și atuncea Vizirul dă Sultanului un talhiș cu aceste cuvinte: „Fiindcă (N) Domnul acest de acum al Mol­dovei, s'au arătat atâția ani cu credință în stă­pânirea sa, și nici de răpunerea vieții sau a moșiilor sale nu s'au ferit în slujbile Împăra­tului și dajdiea obișnuită o au plătit în toți anii deplin la norocita Poartă Otomană. Și osebit de acestea pre boeri și pre ceilalți locuitori ai Moldovei, i-au stăpânit cu atâta bunătate și dreptate, în cât ei prin necontenite jalbe arată, că sunt mulțămiți cu stăpânirea lui și să roagă Măririi tale, ca să binevoești a-i înoi Domnia lui; pentru aceea, eu îl socotesc pre dânsul a fi vrednic de mila Împărăției tale și aștept po­runca cea prea înaltă a Mărirei tale”.

Scrisoarea aceasta o duce Talhișciul la Îm­păratul după obiceiul turcesc și după ce scrie Împăratul dedesupt cuvintele aceste obișnuite: „Amel oluna”; adecă: „să fie precum scrie”, apoi o trimite tot cu acel Talhișciu, iarăși înapoi la Vizinul. Însă Vizirul măcar c'a dobândit voie dela Sultanul ca să înoească pe Domn în stă­pânirea sa; iară pentru ca să poată scurge bani mai mulți, se arată ca când n'ar fi isprăvit nimic cu Sultanul despre acea treabă. Însă și Chihaea cu tăcerea sa stă întru ajutor lăcomiei Vizirului și chiamă la sine pe Capuchihaelele Domnului și zice cătră dânșii: cumcă prin șop­titurile și zavistiile altor slugi împărătești, s'au arătat Sultanul mai puțin plecat la aceasta, decât avea ei nădejde; și curmcă Măriea sa Vi­zirul a făcut de vreo câteva ori aducere aminte Împăratului pentru pricina aceasta și încă tot n'au luat răspuns deplin. Atunci Capuchihaie­lele văzând primejdiea Domnului lor ce le stă înainte, se aruncă la picioarele lui Chihaea și-l roagă pe dânsul, ca cât ar fi prin putință în tot chipul să stea pentru Domnul lor, făgăduind la urmă că'i vor mai mări darurile cele obiș­nuite, ce sunt pentru dânsul și pentru Vizirul. Și într'acest chip joacă pe pielea bieților Mol­doveni lăcomia de cinste și lăcomia de argint.

Și tot așa urmează, până când le îndestulează mândriea care îi stăpânește, împreună și lăcomia banilor.

Și la urmă învoindu-se amândouă părțile și unindu-se la toate și înțelegând Chihaia cumcă nu mai are nimic să mai scurgă, apoi sloboade dela sine pe Chihaiele; dându-le nădejde că le va merge bine treaba.

Și a doua zi trimete la dânșii pe o slugă a Vizirului, care încă nu se întoarce înapoi cu mâna deșartă și le dă de știre, cumcă Vizirul au dobândit la urmă voie dela Împăratul ca să înoească în stăpânire pe Domnul lor și le po­runcește să vie la curte. Și după ce vin ei la curte, merg întâi la Chihaea și după aceia intră la Vizirul și le arată că s'a milostivit Împă­ratul asupra Domnului lor și după aceia îi îm­bracă câte c'un caftan după obiceiul lor. După vreo câteva zile trimete Vizirul la Domn pe Capugilar chihagasi, sau pe altă slugă din curte, cu hrisovul cel nou al Domniei și cu Hin chim Ferman, ca să i le aducă lui la scaun. Și hri­sovul obișnuesc să-l facă asemenea ca și acela pe care îl dau Domnilor când îi pun întâi în scaun, numai cât în locul cuvintelor acestora: „Că din mila și milostivirea noastră ți-am dă­ruit Domnica”, zice: „Că din mila noastră ți s'a înoit și ți s'a și întărit Domniea”.

Iară porunca aceia sau Hiuchim Ferman, este într'acestași chip: „Pre alesule dintre Domni po­porului celui ce crede în Isus și prea vredni­cule dintre cei mai mari ai neamului Nazari­nesc, Domnule stăpânitor de acum al Mol­dovei (N) ajungând la tine acest ferm an al nostru, să știi c'atât slujbele tale cele credin­cioase le-am văzut, cât și pentru credința ta cea tare ce ai către noi, am înțeles cunoscân­du-te în tot chipul că ești vrednic de mila și milostivirea noastră, pentru aceia am dat po­runcă ca să-ți înoiască și să-ți întărească Domniea Moldovei, puindu-te în stăpânire și dându-ți putere deplin, asupra Moldovenilor supuși îm­părăției noastre: către cari să te arăți cu dra­goste ca și pân'acum și pe boieri și pe fiește­carele locuitor ori și de ce stare ar fi, să-i pă­zești și să-i aperi; și ca să nu te lenevești a arăta fără de zăbavă Porții noastre cei întru totul prea luminate, nevoia și greutățile și toate asupririle lor și să fii gata a împlini poruncile împărăției noastre care ți se vor trimete, puin­du-ți pentru noi toată virtutea ta cea cu poala ridicată[22]; și haraciul Moldovei de preste an să-l trimiți deplin la vremea hotărâtă la vistie­riea noastră; și te păzește să nu gândești sau să urmezi întru alt chip și crede iscăliturii noastre cei sfinte.

Dat la Țarigrad anul (N), luna (N)”. Într'acest ferman mai adaoge și Vizirul o scrisoare, cu care înștiințează el pe Domn, zicând că el prin rugămintea și regelăcul său, i-au dobândit la urmă înoirea Domniei din mila Împărătească.

Și luând Capigi-bașa scrisorile aceste, vine cu poșta până în Iași și ajungând la Galați tri­mete om inainte ca să înștiințeze pe Domn pentru venirea lui și pentru ziua aceea în care să intre în Iași.

Într'acea zi iese întru întâmpinarea lui Domnul cu toată curtea sa, o mie de pași din oraș afară și întâlnindu-se amândoi, se închină unul la altul de călare și merg alăturea Capigi-bașa de a dreapta care se înțelege la Turci scara cea mai mică. Întorcându-se amândoi în oraș, înaintea Domnului merge o slugă de a lui Capigi-bașa, carele duce în mâinile sale fermanul Împără­tesc învălit într'o basma albă și caftanul Dom­nesc pe brațile sale: iar înapoi vine o ceată de Mehteri împărătești și Ceaușii fac când și când obicinuita strigare; și cu această orânduială so­sind ei la curte și așezându-se Domnul în scaunul său, cu toți boierii în sala cea mare, scoate Capigi-bașa fermanul, și îl dă în mâinile lui, iară el îl dă lui Divan Efendisi ca să-l cetească, care aseminea toate se urmează ca și la punerea Domnilor, precum am scris mai sus.

Osebit de înoirea aceasta care se face după fieștecare trei ani și se numește Mucarerul cel mare; se mai face încă și altă înoire pe tot anul, care se chiamă Mucarerul cel mic, la care se face cu mult mai puțină cheltueală, decât la aceea, care vom arăta mai jos; însă la aceasta, nu se înoește hrisovul Domniei, ci se trimete numai ferman nou, c'o slugă de a Vizirului din starea de mijloc, căreia i se dă și bacșiș mai puțin.

CAP. V. Despre scoaterea sau maziliea Domnilor[modifică]

Fiindcă am vorbit pentru punirea și pentru înoirea Domnilor Moldovei, cu dreptate poate să ceară dela noi cetitorul cel poftitor de știință, să spunem și pentru maziliea lor.

Deci vom rămâne la acea orândueală ce am arătat mai sus și din izvoarele care le avem înaintea ochilor, vom ispiti cu amăruntul, obi­ceiurile ce se urma în vremile vechi, cum și într'aceste de acum, la scoaterea Domnilor.

În veacurile cele dintâi întru care a început Moldova să fie Domnie deosebită, nu se scotea Domnii nici decum din stăpânire și nici putea niminea să-i scoată; pentru că ei stăpânea fără hotar asupra supușilor săi, ca niște Împărați, fiindcă puterea lor era moștenitoare, iar nu o dobândea prin alegerea boierilor măcar că isto­ricii arată că unii din stăpânitorii Moldoveni au fost isgoniți din scaun; însă aceastea s'a făcut prin tulburările cele din lăuntru, iară nu de altă silă străină, căci Moldovenii nu voia a ști naș­terea cea dintâi, care pricinuește pe la stăpâ­nirile Europei tulburările cete mai mari; și nici legile pământului nu îngăduea să împărțească frații Domniea între sine și era numai în voia părintească ca să lase în dieată următor la scaun după moartea sa, pe acela din fii săi, pe carele îl voia el. Iar când se întâmpla vreodată să-l împedice vreo moarte grabnică hotărîrea această părintească, sau când vreo lăcomie ne­măsurată a cinstii, a fiilor Domnului celui mort, stârnea gâlceavă pentru luarea Domniei, atuncea într'alt chip nu putea să fie, ci trebuia să se scoale cu război și apoi acela lua Domniea, că­ruia slujea norocul de biruia; iar cel biruit dacă putea să scape, fugea la Ardeal sau în țara Le­șească, căci în țările acestea avea Domnii moșii și aștepta acolo până ce găsea vreme cu prilej, de'și înmulția puterea și-și întărea oastea. Și dintr'aceasta s'a pricinuit de adeverează atât istoricii cei Leșești, cât și cei Ungurești, îndem­nându-se unul dela altul, zicând că Domnii Mol­dovenești le-ar fi fost supuși, numind supunere, aceea care nu era alta decât oarecare așezămân­turi de pace.

Osebit de aceasta s'a mai întâmplat câte odată la unii din Domni de i-au scos boierii din scaun pentru tiraniea, sau pentru alte năravuri rele, pedepsindu-i câte odată și cu moartea.

Iar afară de aceste, nu era alt chip cu care putea să se lipsească Domnii de stăpânire; ci acela carele apuca să dobândească Sceptrul în mâni, îl și ținea fără nici-o împotrivire până la sfârșitul vieții sale.

Această orândueală s'a călcat întâi în zilele lui Petru V Rareș, fiul cel afară de cununie al lui Ștefan celui mare, izgonindu-l din scaun Împăratul Suleiman, zicând c'ar fi aprins el ce­tatea Chiliea; și încă trăind el, au pus în locul său, pe Ștefan al III, carele s'a arătat pe sine că este strănepotul lui Alexandru I. Și asemenea s'a întâmplat aceasta și cu Petru VI Șchiopul, că alegându-l boierii Domn, după moartea cea strașnică a lui Ioan Armanul, l-au scos Turcii din scaun îndată după aceia; însă căindu-se ei pentru dânsul, în scurt după aceea, l-au pus iarăși în stăpânire.

Iar a tăea capetele Domnilor, obicinuia Turcii foarte rar și mai ales numai la vreo răscoală de față când făcea vreunul, până ce a căzut puterea alegerei în mâinele lor, după fuga lui Miron Barnovschi, puind în stăpânire după plă­cerea lor pe Ilie III, fiul lui Alexandru IV; căci după aceea n'a avut nici unul nenorocirea aceea ca să fie ucis în scaun, fără numai Eu­stație Dabija și tatăl nostru Constantin Cantemir. Cela ce are poftă să cerceteze mai cu amăruntul pricina aceasta, caute dacă va voi la cap. II, la catastihul Domnilor.

Scoaterea sau maziliea Domnilor Moldovei se urmează mai într'acestaș chip. Când hotă­răște Vizirul ca să scoată pe Domn din scaun și dobândind la aceasta voe dela Împăratul prin Talhiș, atuncea foarte se păzește la taină și nu spune nimănui ca să știe, fără numai Domnul acel nou ca nu cumva să oblicească Capu-Chi­haielele Domnului celui din scaun și să-l în­științeze; pentru aceea, poruncește Chihaea al Vizirului Domnului celui nou, să vie la curte noaptea îmbrăcat în alte strae și viind îi poruncește ca să-și pue caimacami și să le po­runcească, ca să facă aceea ce este să se urmeze din porunca Împăratului și isprăvindu-se aceasta, orânduește Vizirul pe un Capigi-bașa ca să aducă Domnului fermanul și să-l ducă pe dânsul la Țarigrad; iară Domnul cel nou trimete cu Capigi-bașa pe unul din slugile sale, cu cărțile și cu poruncile sale către caimacami c'o scri­soare osebită către toată boerimea. Iară lui Capigi­bașa, i se mai dau și alte două fermanuri Îm­părătești unul către Domn și altul către Caima­cami acei orânduiți de Domnul cel nou. Fermanul acela care este către Domn, obișnuește să fie cu aceste cuvinte: „Pre alesule dintre Domnii cei ce cred în Mesia și mai vrednic dintre cei mai mari din poporul lui Isus; (pentru că Dom­nilor celor maziliți li se dă tot acelaș titlu, ca și celor stăpânitori); carele ai fost mai nainte Domn al Moldovei, sfârșitul tău să fie fericit. Ajungând la tine porunca întru tot prea luminatei Îm­părăteștii noastre măriri, căreia toată lumea este ascultătoare, să-ți fie știut; că tu prin trân­dăvirea ta la slujbele noastre și prin lenevirea la împlinirea poruncilor măririi noastre cei Îm­părătești, te-ai făcut vinovat a tot felul de pe­depse și canonisiri (Câte odată se adaogă și pedepse de moarte). Însă fiindcă îndurarea și mila noastră este nemărginită asupra ta; pentru aceea am poruncit ca să ți se ia domnia și în locul tău să se pue pe (N); deci tu fără a mai zăbovi un ceas, sau o clipeală, să te ridici cu toată casa ta, cu slugile și cu averea și să vii la pragul Porții Împărăției noastre, ci-i întru tot luminate. Și te ferește să nu gândești sau să urmezi într'alt chip. Și crede iscăliturei noastre cei sfiinte. Dată la Țarigrad: anul (N) luna (N)”. Iară fermanul cel ce este către caimacami, este cu aceste cuvinte alcătuit: „Aleșilor dintre boerii poporului Mesiei, sfârșitul vostru să fie bun; ajungând la voi fermenul acesta al Îm­părăteștei noastre măriri, să știți că ne-am în­științat, cum că (N) Domnul vostru acest de acum, s'a purtat leneș la împlinirea poruncilor noastre și slujbele noastre nu le bagă în seamă și n'are purtare de grijă pentru popor și pentru boeri ne apărând precum se cade pre supușii noștrii, nefăcându-le lor dreptate, ci mai vârtos îi asuprește și-i scurge în tot chipul. Și din­tr'aceasta, milostivindu-se asupra voastră, mila noastră cea nemărginită, am poruncit ca să-l scoată din stăpânirea Domniei și să-l aducă la prea luminata Poarta Împărăției noastre. Deci voi să ascultați de fermanul acesta al nostru și prea pomenitul Domn ce l'am scos din stă­pânire, să-l dați cu toată casa sa, slugile și averea în mâinele lui Capigi-bașa al nostru, ce l-am trimes acolo pentru această pricină. Însă vă păziți, să nu vă arătați către dânsul nici unul cu necuviință sau să luați cât de puțin din averea lui. Osebit de aceasta, să împliniți fără de apărare, toate acelea care vă va po­runci vouă din porunca noastră, Domnul nostru cest nou (N) și vă păziți să nu gândiți, sau să faceți într'alt chip. Și credeți peceții noastre ce[le]i cu totul prea sfiinte”.

„Dată la Țarigrad, anul (N) luna (N)”.

Și dacă au Turcii frică să nu facă Domnul vreo răscoală, înțelegând pentru maziliea sa, sau să nu fugă pre la stăpânirile cele crești­nești de prin prejur, atuncea dau poruncă Se­raschierului de Babadag, sau Pașii de Bendir, ca să dea lui Capigi-bașa vreo câțiva ostași cu carii să poată apuca pre Domn și cu bună strajă să-l trimită la Țarigrad.

Iară dacă sunt toate liniștite în toate părțile și nu este pricină la mijloc, pentru care să facă Domnul; apoi vine la Iași numai singur Capigi­bașa cu poștă menzil și cu acele două fermanuri, cu atâta grăbire încât îi este prin putință și pre cale tăinuește pricina pentru care este trimis, mai vârtos după ce sosește la Galați, care este orașul cel dintâiu al Moldovei de cătră Turcia și pentru ca să apuce pre Domn fără de veste zice că este trimes cu altă poruncă.

Și așa își întocmește mersul său, în cât po­triveștesă sosească în Iași mai nainte de amiază-zi, la care vreme toți boerii se află adunați la Curte. Și așa sosind el, merge drept la curtea Domnească și intrând în divan heritisește acolo pe boerii ce sunt adunați și dă fermanul în mâinile Caimacamilor, care sunt orânduiți de Domnul cel nou, pre carii îi arată lui cu degetul o slugă a Domnului celui nou, carele este trimis cu dânsul, îmbrăcat în strae turcești și când le dă el lor fermanul, le zice așa: „Domnul vostru este scos din stăpânire, deci să ascultați poruncile Dom­nului nou”.

Și apoi heretisindu-i în numele Domnului celui nou și acea slugă a sa le dă scrisoarea și porunca stăpânului său și la urmă adunân­du-se toți boerii în Spătărie, intră și Capigi­bașa acolo, viind Domnul până la ușe întru întâmpinarea lui și închinându-se puțin unul altuia poruncește Domnului Capigi-bașa, ca să se suie în scaunul său, fiindcă are să-i ves­tească o poruncă Împărătească. Iară Domnul este ascultător la aceasta, măcar deși pricepe din urmările acestea, că va să-i facă mazilie și se așează în scaun nezicând alt nimic, de cât numai aceasta: „Fie porunca prea milosti­vului și întru tot prea luminatului Împărat”.

Și după aceia scoate Capigi bașa fermanul, și-l dă lui, eară el aducându-l la gură și la frunte dupre obiceiu, îl dă lui Divan Efendisi ca să-l cetească; și în vremea cetirei se scoală Domnul pe picioare și Capigi bașa, împreună cu toți boerii și după cetirea fermanului, ia Capigi-bașa pre Domn de subțioară și-l coboară din scaun, așezându-l lângă dânsul într'alt scaun mai jos; după aceea se întoarce Domnul către Capigi-bașa și-i zice așa: „Că el este Împăratului dator cu nemărginită mulțemire, pentrucă n'a voit să piarză până în sfârșit pre sluga sa cea netrebnică; ci voește să-l învețe numai prin pedeapsă lină. Și cum că el toate acelea ce sunt hotărâte pentru dânsul, le așteaptă plecat și-și cunoaște vina sa; însă nu se desnădăjduește cu totul de mila Împărătească”.

Încă și altele ca acestea, care socotește el că sunt pentru gustul Turcilor și isprăvindu-și el vorba, îl lasă Capigi-bașa în seama boerilor pe trei zile și le poruncește, ca în cât ar fi prin putință mai curând să facă gătire pentru trăsuri și pentru alte lucruri ce sunt trebuincioase la drum și orânduind el acestea, merge d'acolo la gazda care este gătită pentru dânsul de Cai­macami, iară Domnul rămâne în curtea sa trei zile. După aceia având toată puterea domnească ca și mai 'nainte, îi dau boerii tot aceiaș cinste ca și când era în scaun, și îndrăznind cineva să se arate către dânsul cu necuviință, sau cât de puțin nebăgător de seamă, poate să zdro­bească ciolanele aceluia cu topuzul sau buzdu­ganul ce i s'a dat lui de la Sultanul, când au intrat în stăpânire; încă și cu sabiea sa spin­ticând pre vreun boier, măcar și din cei mai mari (însă numai însuși cu mâna sa), nici de către Împăratul nu se socotește a fi greșală. Pentru că Turcii au acest proverb: „O piatră care a fost pusă vreodată în vreo zidire, ră­mâne tot piatră de zidit și poate să vie o vreme, întru care va fi iarăși de trebuință la vreo zidire”.

În cuprinderea acestor trei zile, acei ce sunt orânduiți Caimacami poartă grije pentru cai, trăsuri și alte ce sunt trebuincioase la drum, pentru rădicarea Domnului și trecând zilele acestea cu vade, purcede Domnul din Iași către Țarigrad, cu toată curtea, familia și averea sa, dintre care nimenea nu cutează dinaintea ochi­lor lui să ieie măcar preț de un ban și iese din curte pe poarta cea mică ce este de către amiazăzi și toți boerii și dregătorii de oaste, îl petrec o milă de loc din oraș și descălecând de pre cai, îi sărută mâna cu mare cinste și se despărțesc luându'și voie de la dânsul asemenea ca și când ar fi șezând în scaun. Iară el le mulțumește pentru cinstea care i-au arătat și pentru petrecirea ce au avut cu dânșii și-i sfătuește cu politică dupre obiceiu, ca să fie ascultători la poruncile Împăratului, și a Domnului celui nou și după aceia se întorc boerii iarăși înapoi la Iași, iară pentru dânsul lasă doi petrecători ca să-i poarte grije pentru conac și pentru gătirea mesei.

Într'această călătorie, se păzește Capigi-bașa ca să nu se întâlnească Domnul cel nou, cu acest mazîlit. Iară întâmplându-se una ca aceasta, apoi acela încunjură pre cestălalt și-i face loc și după ce trece Dunărea dincolo, are voie ca să trimeată înainte la Țarigrad pre unii din slugile sale la Viziriul și pre la alți prieteni buni, dacă are, ca să înduplece pre slugile cele mai mari dela poartă.

Și dacă știu ei cum vor sătura lăcomia de bani acelor mai mari ce sunt în vâslă, atuncia ei prea lesne dobândesc poruncă cătră Capi­gi-bașa, ca să aducă pre Domn la palatul său. Iară dacă nu pot scoate porunca aceia apoi ajungând Capigi-bașa la cetate cu Domnul, aș­teaptă cu tăcere până când face înștiințare cu unul din slugile sale lui Chiaia, zicând că a adus pre Domn până acolo și așteaptă porunca Vizirului cum să urmeze cu dânsul.

Și dacă este Domnul pârât cu vreo vină mai mare, sau dacă voesc Turcii ca să scurgă dela dânsul bani mai mulți, atunci se dă poruncă lui Capigi-bașa ca să-l străjuiască. Și aceasta se face numai atuncea când voesc Turcii să urmeze cu dânsul mai cu milostivire, în casa lui Capigi-bașa sau a lui Bașbachiculi, adică a Visternicului. Iară dacă voește Împăratul ca să simțească Domnul mânia lui, apoi îl bagă pre dânsul în cele șapte turnuri, unde nimeni nu poate să șează la prinsoare fără numai din însuși porunca Împăratului, însă măcar să fie el ori și unde la opreală, tot nu poate să fie lesne într'alt chip slobod, decât numai prin bani mulți și daruri mari.

Și dacă poate scăpa la urmă trăește slobod în curtea sa, până când mai găsește vreme cu prilej ca să ia Domniea.

Și măcar să se afle scos din Domnie, dar când merge la biserica Patriarchiei, șade în strana cea Domnească, întru care nimenia altul nu poate să șează, fără numai când este la Țarigrad vreunul din ceilalți Patriarchi.

Asemenea cinste are și Doamna lui, având în tinda bisericii strană osebită pentru dânsa, care este mai înaltă decât celelalte strane.

Osebit de aceasta și casă își zidește dupre plăcerea sa și o împodobește precât îi este la putință. Și are petrecerea sa slobodă cu solii curților Europei, adică ai Franțezilor, ai En­glezilor și ai Veneției și cu alții. Pentru că Turcii cred, că unul ce se află trăind în Țarigrad nu poate să facă nici o lucrare în potriva Porței Otomane și când merge undeva, ia cu sine patru sau și mai mulți din slugile sale, și dacă voește încalică pe cal împodobit cu cele mai frumoase tacâmuri; și împreună cu toate slugile sale, poartă strae ori de care văpsea dupre cum voește, iară celorlalți creștini este oprit să poarte strae verzi și ciobote galbene. Și când merge el la curtea Vizirului, descalecă la scară și i se dă titlul Domnesc de către Chiaia și de la alții și i se dă cafea și altele dupre obiceiul turcesc, dân­du-i toată cinstea care obișnuesc Turcii a o da Domnilor celor stăpânitori și mai înainte avea, atât Beizadelele Domnilor, cât și Domnii cei maziliți, dela vistieria împărătească o leafă ho­tărîtă pre toată ziua, dela cinci până la zece taleri împărătești. Însă mai la urmă s'a ri­dicat acest obiceiu. Și de bir este slobod cu toți oamenii săi până'n vremea de acum; și poate în iveală să-și facă vin pentru curtea sa, iară să-l vânză nu este volnic: însă aceasta nici Domnii nu au cerut nici odinioară. Pentru că la Moldoveni și mai ales la obrazele cele mari, tot felul de vânzare se socotește a fi necinstită, osebit de vânzarea pâinei care fac pe moșiile lor.

Și atuncea are un Domn și mai mare norocire, când nu se vădește vina pentru care vor să-l maziliască, ce satură numai lăcomia Vizirului. Pentrucă după obiceiul turcesc schimbându-se Vizirii foarte des, apoi Vizirul cel nou ca să descopere înșelăciunea și vicleșugurile celuilalt, face îndată cercetare pentru cele ce a luat cu strâmbătate și preste suma hotărâtă, de la Domnul Moldovei și al Țării Românești. Și apoi pentru ca să mai mărească el vina celuilalt, de multe ori iartă pre un Domn cu greșale mai mici și descoperă lăcomia celuilalt, numai ca să dee înțelegere și pentru îndestularea lăcomiei lui.

CAP. VI. Despre Boieriile Moldovinești și despre stările lor[modifică]

Fiindcă până aici am pomenit de multe ori pentru boierii Moldovei, dupre cum și în capetele următoare avem să vorbim încă și mai de multe ori, socotim a fi de folos ca să arătăm cetitorului celui iubitor de știință și pentru boieriile lor.

Ei se numesc în limba țării Boieri, care nume este împrumutat dela slavoni, prin schimbarea cuvântului celui drept slavonesc, boleariu, cu care popoarele slavonești obișnuia în vremile vechi a numi cu acest nume pre toți magnații lor.

Ivirea boierilor lor este neștiută și întunecată, pentru lenevirea istoricilor Moldovenești.

Numai atâta cât adeverează pildele noroadelor celor de prin prejur, a Serbilor și a Bulgarilor, cumcă slujbele lor sunt cu mult mai vechi decât descălecarea Moldovei.

Însă stăpânitorii acei de mult ai Moldovei, nu împărția dregătoriile cele mai de frunte ale curții, pre la boierii lor așa cum se urmează acum și sunt așezate de Alexandru I cel bun, după ce a primit el dela Ioan Paleologul, numele de Despot și coroană crăiască, voind ca să-și întocmească toată curtea sa, dupre obiceiurile curții Împărătești.

Și aceasta o va crede fieștecarele prea lesne, numai de va alătura cu amăruntul boieriile ceste de acum ale Moldovenilor, cu acele ce era mai nainte la împărații Grecești, pre care le-a scris Curopalat și Gheorghe Codin într'o carte osebită, căci va afla la amândouă tot un nume și tot o slujbă a boierilor celor mari, care atât la Divan stau lângă Domn, cât și prin ținuturi împlinesc poruncile lui și slujesc curții. Drept aceia ei se împărțesc acum în Moldova, ca și odinioară la Greci, în boieri de sfat și în boieri de Divan.

Boierii de sfat, adecă aceia cari sunt în trebile țării sfetnicii cei din lăuntru ai Domniei, sunt acești șeapte. Adecă:

1. Logofătul cel mare este înaintea tuturor celorlalți și la toate sfaturile este Prezident și Director, carele întâi pune înaintea celorlalți sfetnici, pricina aceea pentru care este să facă sfat din porunca Domnească. Și după ce aude el hotărîrea fieștecăruia, înștiințează pre Domn pentru hotărîrea ce s'a făcut. Iar când este trebuință, ca să fie Domnul rugat în numele tuturor boierilor pentru oarecare pricină, apoi numai singur el poate să facă acea arătare și pentru aceea i s'a și dat nume Grecesc, Logofetis. El mai are și trebuința hotărîtului și desfacerea pricinilor, atât pentru stăpânirea țarinilor, cât și pentru datoria ce este la munca lor și curtenii încă sunt sub stăpânirea lui, adecă aceea cari nu au ajuns în starea boierească; și pentru semnul boieriei lui, poartă la grumazi gherdan cu lanț de aur și în mâna sa toiag aurit; și când era Moldova încă deplin în floarea sa, era sub această boierie și oblăduirea cetății Moncastron, ce se zice acum Acherman. Însă după ce au luat Turcii cetatea dela Moldoveni, i s'a dat zăciueala din ținutul Cernăuțului.

2. Vornicul de țara de jos, poartă grijă la curtea Domnească, pentru toate trebile aceștii provinții și are sub sineși toate curțile cele dregătorești, ce sunt în partea aceasta a țării și înaintea lui se aduc toate pricinile lor cele de judecata politicească. El răspunde la pricinile cele de osândire și poate să hotărască pedeapsa morții la tâlhari, la ucigași și la prădătorii de biserici și la alți făcători de rele și fără de a întreba pre Domn. Pentru semnul boieriei lui, poartă toiag aurit; și odinioară când se ținea Basarabia de Moldova, era asupra lui oblăduirea cetății Chilia, iară decând s'a luat Basarabia dela Moldoveni, i s'a dat Bârladul sub stăpânire, însă pentrucă el trebue să fie necontenit la curte, dupre slujba ce are, pune în locul său pre alți doi din boieri.

3. Vornicul de țara de sus, are asemenea putere în provinția sa, ca și vornicul de țara de jos și încă poartă în mâini toiag aurit, pentru cinstea boieriei lui și sub stăpânirea sa este ținutul Dorohoiului.

4. Hatmanul sau arhistratigul a toată oastea. Această dregătorie o avea în vremile împăraților Grecești, ispravnicul cel mare al curții împărătești. El este căpiteniea tuturor Călărașilor și are sub stăpânirea sa toată oastea cea cu leafă, atât călărimea cât și pedestrimea. Are oblăduirea asupra ținutului Sucevii și când merge la curte poartă în mâini toiag aurit.

5. Postelnicul cel mare. El orânduește toate în curtea domnească și are sub sine pre toate slugile cele dinlăuntru ale curții și pre călărașii cari sunt orânduiți pentru poșta Țarigradului și a Crămului, ce să numesc Beslii. La sfatul cel de taină, nu are el nici loc de șidere, nici cuvânt de răspuns; însă de multe ori este și el primit, ori cu învoeala celorlalți, sau din porunca Domnească și atuncea trebue să-l socotească vechil în locul Domnului și are purtare de grijă, ca ceilalți sfetnici cât de curând și dupre voința Domnului să hotărască pricinile cele mai pătrunzătoare ale țării. El are oblăduirea Iașului și este cel mai ales judecător al locuitorilor lui și la curte poartă toiag de argint.

6. Spătariul cel mare, este orânduit asupra celor purtători de spata Domnească și are stăpânire peste jumătate din ținutul Cernăuțului și la praznicile cele mari ce se zic Despotice, se îmbracă. în haină de fir și cu un turban cu pietre scumpe și la vremea în care ascultă Domnul Dumnezeeasca Liturghie, sau șeade la masă, poarta spata Domnească.

7. Paharnicul cel mare, la praznicile cele mari, dă el întâi Domnului paharul cu vin și are suh sineși pre ceilalți paharnici, și toate viile domnești sunt în purtarea sa de grijă, silind ca să se lucreze cu rânduială și să se culeagă la vreme, și pentru aceea toți vierii stau sub stăpânirea lui și nimeni nu este slobod în toată țara să-și culeagă viea, până nu va lua voie dela dânsul prin oarecare dar mic, care voie să dă mai ales la 14 zile ale lunii lui Septembre și aceasta îi aduce lui destul venit; și osebit de acestea are și stăpânire asupra ținutului Cotnarii.

8. Cu acești șeapte sfetnici se mai socotește și Visternicul cel mare. Acesta strânge banii venitului Domnesc și plătește acolo unde i se poruncește de Domn și are sama cheltuelilor și a veniturilor și toți scriitorii visteriei ce se zic dieaci de visterie, trebue să asculte de poruncile lui și numai pentrucă are la mâna sa, cheile dela casa sfatului de taină, pentru aceea se socotește și el al optulea între sfetnici, însă nu are între dânșii nici loc de ședere nici cuvânt. Iară când este la sfat și vre o pricină de-ale visteriei, atuncea și el șeade dimpreună, însă nu pentru ca să fie și el sfătuitor, ci numai ca să asculte poruncile celorlalți și să le împlinească.

După acești opt sfetnici, urmează boierii de Divan, cari se osebesc în trei stări. Starea întâi, ce se numesc boierii mari, sunt aceștiea:

1. Stolnicul cel mare. Este orânduit peste culmea domnească și preste oamenii ei, și orânduește bucatele pentru masa Domnească, pre la sărbători și la alte veselii ale curții, și le încrede pre dânsele prin gustare și stă la masă până la al treilea pahar, și osebit de alte băuturi, i se mai dă dela cuhnea Domnească, și cele trebuincioase pentru masă.

2. Comisul cel mare, are în purtarea de grijă toate grajdurile și tacâmurile cailor, slugile lor, fierarii și carățașii. Și este orânduit preste Braniște, un șeș pentru fânaț ce este lângă Prut, și poartă grijă de se cosește pre dânsul fânul pentru grajdiul Domnesc și de acolea este hotărât pentru dânsul, un venit știut. Preste acestea, mai are încă la câte trei ani, câte 20 taleri, dela fiște care moară cu dubac, de care sunt pe Prut îndestul de multe.

3. Medelnicerul cel mare, la praznicile și veseliile cele mari, dă Domnului de spălat înainte de masă și are jumătate din venitul dela Ștefănești.

4. Clucerul cel mare, carele s'ar putea zice și ispravnic mare al Curții, este asupra tuturor cămărilor domnești, întru care se păstrează legumile, untul, mierea, brânza, sarea și altele ca acestea și poartă grijă ca să se strângă toate la vremea lor și să se păstreze bine și dă din trânsele când este de trebuință și când îi poruncește Domul. Domnii i-au rânduit lui zeciuelele oilor care le țin locuitorii țărani de pe lângă munte.

5. Sardarul (Kampiducs) ce se înțelege general leitenant, după obișnuirea limbelor Europei; este mai mare poruncitor peste călărimea din ținutul Lăpușnei, a Orheiului și a Sorocii; și apără țara care este între Prut și întru Nistru și intre Basarabia, de năvălirile Tătarilor de Krăm și de Bugeac.

6. Serdarul cel mare; este asupra casapilor și are datorie ca să aibă purtare de grijă, să fie vite de tăiat pentru masa Domnească și să împărțească carnea, pre la cei ce au tain din Curte.

7. Jitnicerul cel mare; strânge grâul care este pentru trebuința Domnească și poartă grijă ca să se pue prin jitnițe!

8. Pitarul cel mare; este asupra pitarilor, și poartă grijă ca să fie făină și să se facă în toate zilele pâine proaspătă, atât pentru masa Domnească cât și pentru ceialalți tainții.

9. Șetrarul cel mare; are purtare de grijă pentru corturile Domnești și la drum pentru armele cele mari și cele mici, așază taberile, și are adică slujbă atâta ca un Feldțaig-maister, cât și ca un General cvartir maister.

10. Armașul cel mare; este poruncitor celorlalți armășei care sunt ca la vreo 60. Când este cineva judecat la moarte atuncea are el datorie, ca să poarte grijă pentru plinirea hotărârei Domnești. Preste aceasta mai are el purtare de grijă și pentru temnițe și pentru tubulhana, adică muzica Enicerilor.

11. Logofătul al doilea; este în locul Logofătului celui mare; și când are acela împiedecare de alte trebi mai mari, atuncea orânduește el pe acesta în locul său, ca să hotărască arăturile și moșiile.

12. Ușerul sau portarul cel mare; este asupra celorlalți ușeri, și poartă grijă pentru Capigi-bașa și alte Agale, ce se trimit de Vizirul dela Curtea Împărătească.

13. Aga; ia aminte pentru străjle din Iași și este poruncitor peste Segbanii de scuteală, cari slujesc fără de leafă, numai pentru ca să fie slobozi de bir. El hotărăște pricinile cele mai mici ale locuitorilor din Iași și dacă întâlnește el pe ulițe pe vreun om necuvios, sau beat, îl pedepsește pe unu ca acela pe loc, măcar să fie ori unde. Peste acestea săvârșește el toate acelea ca și un Enicer Aga la Turci.

14. Postelnicul al doilea; isprăvește slujba Postelnicului celui mare și ia aminte peste toată curtea. Însă slujba lui cea mai aleasă este, ca să ducă în lăuntru la Domn pe boierii cei mari, cari sunt scoși din slujbe și pe ceialalți dregători ai țării și când are vreunul dintre dânșii ca să se roage pentru ceva la Domn, atuncea el are datorie ca să ducă în lăuntru cererea lor, și să le aducă răspuns înapoi.

15. Logofătul al treilea, sau Secretarul Domnesc; pecetluește scrisorile Domnești cu pecetea cea mică, le scrie și le dă la Domn ca să le iscălească și este orânduit peste cămară și peste uricari, adică scriitorii de hrisovuri. Isprăvește pricinile Mănăstirilor și duce în lăuntru la Domn pe Mitropolitul, pe Episcopi și pe ceialalți bărbați bisericești. Și când vin soli de pe la alte curți, atuncea el are purtare de grijă pentru dânșii, ca să li să facă țeremoniile după obiceiul curții și poartă la sine în lanț de aur pecetea, cu care pecetluește el anaforalele, sau hotărârile cele de judecată pe care le iscălește Logofătul cel mare cu mâna sa.

16. Căpitanul de Darabani, ocârmuește pe darabani, care nume este alcătuit din cuvântul cel nemțesc, taraban; și se înțelege pedestrași cari străjuesc la Curtea Domnească, el cearcă străjăle ziua și noaptea, le rânduește și le schimbă; și când lipsește Aga din oraș, este el deplin în locul lui.

Toți boierii acești de sus pomeniți sunt starea I-a și se numesc boieri mari. Și osebit de cinstea care le o dă lor oficia sau dregătoria lor, mai au încă și această putere, ca în toată Moldova pe unde sunt cu așezarea, să judece pe supușii lor și să le hotărască pricinile. Însă boierii de starea a II-a și de starea a III-a, nu au puterea aceasta.

Sardarul, Logofătul al II-lea, și Logofătul al III-lea, Postelnicul al II-lea, cum și Căpitanul de Darabani, măcar că sunt sub ascultarea altora și au asemenea slujbe ca și boierii cei mari, cari au tot aceleași dregătorii și ar fi mai mult să se socotească în starea a doua; însă pentru că slujbele lor le dau mai multă cinste, decât ale acelora din starea a II-a și pentrucă în toate zilele sunt mai mult pe lângă Domn, pentru aceea au șederea lor între boierii din starea dintâi.

Osebit de aceștia ce am pomenit mai sus, se mai socotesc întru această stare și Vameșul și Căminarul, carele strânge la sine zăciuiala Domnească din țară; însă nici unul dintre dânșii nu au loc știut în divan, ei trebue să stea la același loc unde le poruncește lor Domnul, însă mai sus de Serdarul nu pot încăpea.

Iară starea a doua a boierilor de divan, sunt:

1. Spătarul al II-lea, poartă spata Domnească în sărbătorile cele mai mici și în lipsa Spătarului celui mare, isprăvește toate slujbele aceluia.

2. Paharnicul al II-lea, asemenea urmează în slujba Paharnicului celui mare, și mai ales are purtare de grijă pentru viile Domnești, care sunt pe lângă Huși și pentru lucrarea și culegerea lor ca să fie la vreme.

3. Vistiernicul al II-lea. poartă seama cheltuelelor vistieriei, trei luni după Vistiernicul al III-lea, și le supune Vistiernicului cel mare, care orânduială asemenea se urmează cu toți ceialalți slujbași economi.

4. Stolnicul al II-lea, are purtare de grijă în toate zilele pentru cuhnea Domnească, orânduește bucatele pentru Domn, le așază pe masă și le încrede întâi prin gustare.

5. Comisul al II-lea, face slujba Comisului celui mare și în toate zilele are privighere pentru grajdul Domnesc și când voește Domnul să meargă undeva călare, atuncea îi pune el șaua pe cal și îl aduce lui înainte. Leafa lui este a treia parte din venitul Comisului celui mare.

6. Medelnicerul al II-lea.

7. Clucerul al II-lea.

8. Suldgerul al II-lea.

9. Jitnicerul al II-lea și

10. Pitarul al II-lea, asemenea ca și Visternicul al 2-lea, trebue să-și poarte slujba trei luni, după dregătorii ce sunt cu aseminea nume în starea a 3-a.

11. Armașul al II-lea, are izvod pentru toți cei ce șed la închisoare și sunt să se pedepsească și-i arată în toate Sâmbetele seara la Domn și-l întreabă pe dânsul ca să-i poruncească ce să urmeze cu robii. Și când este să se aducă cineva înaintea Domnului, pentru vreo greșală, atuncea el aduce pe unul ca acela împreună cu vre-o câțiva armășei.

12. Ușerul al II-lea, în lipsa ușerului celui mare, poartă el toată slujba aceluia.

Boierii din starea a 3-a, sunt:

1. Postelnicul al III-lea, se află ziua și noaptea, în curtea Domnească împreună cu alți doi postelnicei și slujba lor este aceasta: când are să spună Domnul ceva Postelnicului celui mare, atuncea ei aduc porunca aceea la dânsul, încă și pentru alte porunci Domnești care li se spun lor de către slugile Domnului, au purtare de grijă ca să se plinească și să aducă răspunsul lor la Domn. Pentru aceea, acești trei au voie slobodă ca să intre în cabinetul cel mare, care la alți boieri nu este slobod.

2. Spatarul al III-lea, în toate zilele poartă spata Domnească; și pentru aceea, osebit de boieria lui, mai are și altă dregătorie între slugile Domnești.

3. Paharnicul al III-lea, este asupra viilor Domnești dela Bacău și dela Trotuș și poruncește vierilor ca să culeagă poama de vreme și să o calce.

4. Visternicul al III-lea, este sub ascultarea Visternicului celui mare și este dator ca să-i dei[e] samă pentru slujba dregătoriei sale. Și după ce poartă Visternicul cel mare sama cheltuelilor Visteriei trei luni, apoi o dă Visternicului al III-lea și purtând-o el o lună, o iea dela dânsul asupra sa Visternicul al II-lea. Și acesta precum am zis mai sus, după trecerea unui cvert de an, o dă iarăși Visternicului al III-lea, și acesta iarăși după 30 de zile, își dă sama acea încredințată lui la Visternicul cel mare. Și întru acest chip, necontenit se petrece slujba Visteriei prin acești trei Visternici; așa cât purtându-o cei doi mai mari câte trei luni, ajunge apoi la acest mai mic două luni. Asemenea orândueală se păzește și la celelalte dregătorii, precum vom arăta mai jos.

5. Comisul al III-lea, are asemenea slujbă ca și Comisul al II-lea.

6. Sludgerul al III-lea și

7. Jitnicerul al III-lea, fac slujbele celor mai mari cu boieriea aceasta, ca și Visternicul al III-lea, ajungându-i slujba totdeauna a patra lună.

8. Cămărașul de suldgerie, împărțește carnea după cântar.

9. Cămărașul de jitniță are samă pentru pâinea care este în jitnițele Domnești; și pentru leafa sa, are dela fieștecare car câte 30 aspri.

10. Patru Vornici de poartă, sunt cu șederea dinafară de curte și desfac acolo pricinile cele mai mici, pedepsesc pe curve; și pe femeile care cu sila se necinstesc cu păcatul curviei, sau de bună voie se pleacă a fi țiitoare, le împreunează prin cununie cu făcătorul păcatului aceluia, dacă sunt de starea proastă; iară când este vreo parte cu obraz cinstit, atuncea înștiințează pe Domn. Și când șade Domnul în scaunul cel de judecată, stau și ei deoparte și zic poporului să tacă și aduc în divan pe jăluitori și când vre unul dintre aceia zăbovește și nu vine cu pârâșul său la vadea înaintea Domnului, atuncea ei pe acela îl însemnează în condica lor, pentru ca cel ce nu se arată la vadea, se face prin aceea vinovat neascultărei către Domnie și este rămas din judecată. Și pentru slujbele acestea li se dă lor ca o leafă, adetiul din târgul Romanul.

Pe toți boierii aceștia de mai sus pomeniți, îi ține țara pentru slujbele Domnești; și pentru aceea rar poate să ajungă cineva la aceste dregătorii, de nu va fi neam de boier, măcar de și este la voia Domnească, ca ori și cui, încă și celor mai proști, să dea vreo boierie de acestea.

Jupânesele lor au fiecare loc de ședere după starea bărbaților în sala Doamnei care este în harem (Ghinekion). Osebit de boierii aceștiea obișnuiți ce am zis mai sus, cari slujesc la curtea Domnească mai au Domnii și slugi de casă, cari se chiamă boiernași, cari nu numai din neamul boieresc, ci și din birnici și din oamenii cei mai de jos, se primesc întru această stare, prin care asemenea dobândesc putere și volnicie boierească.

Aceștia sunt:

Cămărașul cel mare este asupra slugilor cabinetului celui mare și asupra vistieriei Domnești, ce este deosebită de cealaltă vistierie a țării; el dă porunci pe la curtenii cei dela cămară și pe la boierii cei din starea cea mai mică. Așează cumpenele și măsurile neguțătorilor după care trebue să-și vânză marfa lor și iau aminte ca să nu vânză cu alte cumpene și cot viclean și pedepsește după pravilă pe călcători; încă și neguțătorii cazaclii cari aduc în Moldova negoțuri de prin orașele căzăcești și din Rusia, stau sub porunca lui.

Vatavui de aprozi; este asupra aprozilor de Divan, și are asemenea slujbă ca și un Ceauș-bașa la Poarta Otomană. El împlinește datoriile celor jăluitori, cu volniciea judecății și la toți cei ce sunt împreună judecători la Divan, le arată el locul lor. Și pentru semnul dregătoriei lui, poartă în mâinile sale biciu cu mănuchiul învălit cu argint.

Vatavul de stolnicei; este mai mare peste slugile mesii și când duc aceștia bucatele din cuhnie, la masa Domnească, merge el înaintea lor, țiind în mâinile sale biciu, însă nu legat cu argint.

Vatavul de paharnicei; este poruncitor peste paharnicei, adecă aceia ce dau pe la boieri paharele cu vinul la masa Domnească, sau pe la alte ospețe.

Cuparul, dă Domnului în toate zilele paharul cu vin când șade la masă și este mai mare peste pivnița din curte; el dă pe la crășmari măsură dreaptă, însemnată cu pecetea Domnească și când găsește el pe vre unul vânzând vin cu măsură mai mică decât acea poruncită, atuncea pe unul ca acela îl pedepsește el după lege.

Ciohodarul; poartă grijă de ciubote și de papuci pentru Domn și pentru toată curtea și Domnului îmbracă el ciobotele și are sub sine pe toți cismarii din Iași.

Medelnicerii; de aceștiea se obișnuește să fie trei sau patru și în toate zilele pun masa Domnească, aduc apă pentru spălat și au sub paza lor, toate tacâmurile mesii cele de argint, blidele, talgirile și paharele, precum și fețele cele de masă, șervetele și celelalte podoabe pentru masă.

Cămărașul din lăuntru; are la mâna sa straele, petrile cele scumpe și alte giuvaeruri Domnești și este mai mare peste slugile cămărilor celor de jos.

Vatavul de copii; este asupra slugilor dela cămara cea cu arme și din divan și venitul lui curge din slujbele lor; pentrucă aceștia se trimit foarte des pe la boierii ce se află la țară și sunt chemați de Domn, și vatavul lor, are câte un leu, din șase lei, care le dau lor fieștecare boier chemat după obiceiu.

Cămărașul de dulceți; poartă grijă ca să se aducă seara pe masa Domnească mâncările cele lucrate în zahar și întru alte chipuri și are porțelanul sub mâna lui.

Cămărașul de rafturi: are asupra sa, șălile și frâile sau rafturile, cele împodobite cu aur și cu argint și toate alte podoabe ale cailor.

Pivnicerul, este mai mare peste slujitorii de pe la pivniți, iară el stă sub ascultarea cuparului și butnarii și alți oameni cari lucrează în pivniți, sunt sub mâna lui. Și pentru leafa sa, are drojdiile vinului, din care face rachiu.

Logofătul de visterie; este poruncitor celorlalți scriitori de visterie și păstrează catastivele și stă sub ascultarea Visternicului celui mare.

Cămărașul de catastive; are la sine toate izvoadele și toate catastivile pentru osebite cheltueli Domnești împreună și condica ostașilor; și când se face adunare oștilor pentru cercetare, atuncea cetește el numele fiecăruia. Și asemenea face și când li se dă leafa, dând după aceea fiecăruia Căpitan condica ostașilor din ceata lui, pe care o scrie el însuși cu mâna lui; și pentru osteneală, are de fiecarele câte un taler nemțesc; adecă doi lei, zece parale.

Cămărașul de lumini; are sama birului de ceară și de săpun ce se numește haimen. Și îl cheltuește la luminări și opaițuri pentru curte.

Vornicul de târg; strânge dejma din toată marfa care se vinde cu măsura și cu cumpăna, ci se numește la Moldoveni mortasipie și ia luminări dela Cămărașul de lumini și le împărțește pe la slugile din curte; și mai are datorie ca să poarte grijă și pentru lemnele de foc ce sunt de trebuință pentru curte și la vreme trebuincioasă să le împărțească prin odăi și prin cuhne.

Vatavul de aprozi de târg; este asupra slujitorilor divanului, cari strâng birul și alte dări ale orășenilor și le aduc la Visterie; cari stau toți sub Visternicul cel mare, împreună cu Vatavul lor.

Vatavul de paici; are supt sine pe cei opt paici Domnești cari sunt încinși cu brâe de argint, cu sabie și cu lănci cu mănunchele și vârfurele legate cu argint poleite cu aur, iară pentru slujba Domnului sunt aceștia.

Doi Vornici, carii sunt și mai mari peste ținutul Vasluiului.

Un comis: carele poartă grijă pentru grajdul ei, pentru caretă și pentru cai.

Doi Cluceri, cari poartă grijă pentru hrană, de orz și de fân, atât pentru slugi, cât și pentru grajd.

După aceștia sunt slugile cele de neam boieresc cari slujesc la curtea Domnească, pentru ca să iasă mai la înalte trepte de boierie:

Adecă:

50 Slugi ale divanului, carii stau împrejurul Domnului când șede în divan și chiamă înlăuntru pe boieri.

24 Slugi la cămara cea cu arme.

12 Slugi la cabinetul cel mare.

3 Slugi la cabinetul cel mic.

7 Postelnici mai mari și

24 Postelnicei mai mici, sau și mai mulți după cum voește Domnul să aibă.

50 Aprozi de divan, cari se asemănează cu Ceaușii Turcești, adecă: au datorie să aducă la divan, pe pârâți; cari nu se arată la vadea și să împlinească datoriile de pe la datornicii cei răi de plată.

24 Paharnicei carii slujesc la masă și dau pe la boieri paharele cu vin.

24 Stolnicei, carii aduc bucatele dela cuhne, la masa Domnească.

60 Armășei, carii țin la opreală pe tâlhari și pe boierii carii umblă să fugă, sau fac vreo greșală mai mare.

Ușierii, carii duc la gazdă și slujesc pe solii Turcești ai Porții Otomane și ai Hanului Tătarilor de Crăm.

CAP. VII. Despre oastea Moldovenească[modifică]

Fiindcă am vorbit pentru boieriile Moldovenești și pentru dregătoriile slugilor din curtea Domnească, urmează acum ca să dăm o scurtă înștiințare și pentru oastea ce ținea Moldova odinioară și încă tot mai ține și până acum.

Hronicile patriei noastre, povestesc, cum că, când încă era Moldova slobodă, avea oaste la șaptezeci de mii și de multe ori și până la o sută de mii de oameni. Și nici va fi necrezut aceasta, de vom socoti cu ce megieși puternici a avut Moldova război pe acele vremuri: Adecă cu Turcii, Leșii, Cazacii, cu Ungurii și cu Muntenii. Și cum că își apăra slobozenia ei de către năvălirile lor, până în vremea lui Bogdan III-lea, ci încă și hotarele și le-au lungit. Însă această putere a Moldovenilor după cum a fost ajuns vârful cel mai înalt sub stăpânirea lui Ștefan cel Mare, așa a început după aceea a-și cădea încet, încet; căci stăpânitorii țării, carii au fost în urma lui Bogdan III-lea (care a închinat Moldova la Turci) ne mai având frică de năvălirile vecinilor pentru că se afla sub paza Turcilor, au părăsit purtarea de grijă de război, dupre cum pretutindinea se obișnuește în vreme de pace.

Și pentru că ei socotea a nu mai fi de trebuință să ție atâțea oameni, neavând trebuință de dânșii, au îngăduit bucuroși de nu numai că au căzut cetele ostașilor din vitejia lor cea veche ci încă au scăzut și din numărul lor. Însă tot povestesc hronicile Moldovenești că până în vremile Movileștilor, nu s'au ținut oameni de oaste mai puțini decât patruzeci de mii. Iară apoi în urma acestora, atât prin turburările cele din lăuntru, cât și prin sila Turcilor, (carii au luat prilej din răscoalele Domnilor, de au micșorat puterea Coronii Moldovenești): atâta a căzut puterea Moldovenilor, încât acum de abia sunt vrednici să stea împotriva vrăjmașilor lor, cu șase sau opt mii de ostași. Și aceștia se osebesc între sine, în ostași cu leafă și ostași de scuteală, cari slujesc cu cheltueala lor, numai ca să fie scutiți de bir. Preste ostașii cei cu leafă sunt acești dregători:

1. Baș bulu-bașa: acesta poruncește la zece bulu-bași sau căpitani, dintru carii fieștecarele are supt mâna sa mai câte o sută de Simeni, ce se numesc așa turcește și se înțelege ostașii aceia cari slujesc cu bună leafă dintre Sârbi, Bulgari, Arnăuți și Greci și sunt pentru straja Domnească din curte, cari necontenit se schimbă între sineși pre rând și au lăcașurile lor pre lângă zidul curții.

2. Patru căpitani nemțești, cari aveau mai nainte sub porunca lor, preste o mie de oameni; iar acum de abia au rămas câte 25 de oameni supt steagurile lor.

3. Patru căpitani căzăcești, încă avea mai nainte asemenea o mie de ostași, sau și mai mulți supt ocârmuirea lor, iară acum de abia au rămas cu 40 sau 50 de oameni patrioți ai lor, cari sunt mai ales din Zaporojeni.

4. Douăzeci de căpitani călăreți, povățuesc ca la o sută de oameni și fieștecarele are leafă, pe lună 6 lei 30 parale, sau 3 taleri nemțești.

5. Unsprezece Vel căpitani, adecă căpitani mari, sunt toți supt ascultarea Hatmanului. Căpitanii Tătarilor Lipcani, adecă ai Schiților acelora cari au fost locuit în Litvaniea și acum sunt Mohametani: acești căpitani sunt patru sau și mai mulți dupre voința domnească.

6. Beșliagasi, are sub ascultarea sa doi căpitani de ai Beșliilor. Acesti Beșlii sunt Tătari sau Turci, pre cari îi ține Domniea pentru împiedecarea răpirilor de către oștile Turcești și pentru pedepsirea Turcilor, când fac vreo necuvință, pentrucă muftiii zic că este mare greșală ca să bată și să pedepsească necredincioșii (creștinii), pre vre un mohametan; aceștia sunt mai sus decât ostașii cei de scuteală.

7. Bulugbașii de târguri, sunt în fiecare târg câte patru sau cinci, iară în Iași sunt zece și stau sub ascultarea Agăi. Opt căpitani preste dărăbani și asupra lor este vel căpitan de dărăbani, carele încă stă sub ascultarea Agăi.

8. Nouăsprezece căpitani de polcuri, întru care polcuri sunt o mie de oameni de prin cele 19 ținuturi ale Moldovei și fieștecare polc era mai nainte câte din zece roate, cari se zic la Moldoveni sutași; însă acum foarte le-au scăzut numărul. Aceștia sta mai nainte sub ascultarea Vornicilor celor mari, acelui de țara de jos și acelui de țara de sus; iară acum toate cetele ostașilor s'au dat supt ocârmuirea Hatmanului.

Aceia carii se află dintru acești căpitani pre lângă hotar, păzesc străjile munților și trecirea apelor; iară cei ce sunt în mijlocul țării unde nu este frică pentru vrăjmași, străjuesc la curtea Hatmanului și se trimet de către dânsul în slujbele țării, și cumcă ei să fi fost odinioară Husari, ne arată numele cetelor acelora, care se numesc Hănsari. Hănsarii de țara de jos și de țara de sus, sunt ai celor doi vornici mari a provințiilor acestora; și nu fac slujbă ostășească, ci sunt numai pentru lucrarea țarinilor și pentru aceia le-au și stârnit lor Moldovenii acest proverb, care zice: dela arme la sapă.

Tot către această stare se socotește și ceata vânătorilor Moldovenești, care are spre locuire cu vatavul ei, un sat mai mare de o sută de case, la munte în ținutul Neamțului, carii au datorie la vreme de război, să fie tot pre lângă Domn în taberi; iară la vreme de pace se zăbovesc numai cu vânatul și aduc la curte tot felul de fiare, cerbi, oi sălbatice și altele care se află prin codri; pre unele vii, pentru desfătarea Domnului și pre altele moarte pentru masa lui și pentru aceea sunt scutiți de bir; iară pentru cheltuiala încărcăturii puștilor, au leafă osebită.

9. Călărașii de Țarigrad sunt 50, cu vatavul lor și toți vorbesc turcește și au datorie să meargă la Țarigrad când este trebuință și pentru aceea osebit că sunt slobozi de bir, mai au și dela Visteriea țării câte 20 de taleri.

10. Călărașii de Galați, încă au vatavul lor și fac asemenea slujbă ca și călărașii de Țarigrad, fiind și la număr tot 50; însă când se trimit undeva, nu li se dă mai mult dela Visterie decât câte 10 taleri.

11. Umblătorii de Hotin sunt 50 și asemenea atâțea umblători de Soroca, și toți înțeleg limba Leșească și Rusească; și când cere trebuința, se trimit în țara Leșească și în Rusia și amândouă cetele au câte un vatav osebit.

12. 24 de fuștași: la vremea de pace strejuesc la perdelele Doamnei și la gvardiea curții în care se închid slugile curții pentru greșele mai mici. Și când este să se bată cineva cu toege din porunca Domnească, atuncea ei au datorie ca să isprăvească această slujbă. Și când ese Domnul din oraș cu alai sau la altă desfătare, atuncea ei merg pe lângă dânsul pe de amândouă părțile cu fuști lungi în mâini. Și asemenea slujbă fac și la război și au un căpitan osebit asupra lor care se chiamă vatav de fuștași.

Aceste sunt oștile carele ține țara cu cheltuiala sa pentru Domni.

Iară când voește vreun Domn, să ție mai mulți ostași cu cheltuiala sa, nu are împiedecare dela nimenea; însă ei niciodată nu îndrăznesc să'și înmulțească. oștile, fără numai atuncea când voiesc să facă vreo răscoală; căci ei socotesc a fi mai de folos ca să-și strângă banii în visteriile lor, decât să-i împrăștie pe la ostași, neavând trebuință de dânșii.

CAP. VIII. Despre obiceiurile și țerimoniile curții Domnești[modifică]

Acum credem că va fi un lucru plăcut pentru cetitorul cel poftitor de știință, ca să-i descoperim împreună și pompa și orânduiala care se păzește pe la alaiurile cele răsfățate și ospețele Domnești, precum și la biserică.

Ori și când ese Domnul afară din oraș, ca să meargă la vreo biserică sau mănăstire sau și la război, atuncea nu se întâmplă mergerea lui într'alt chip, decât numai cu cea mai mare pompă sub petrecerea a mulțime de ostași. Înainte merg vreo câțiva povățuitori și îndreptători de drum, care sunt buni pentru această treabă dintre ostași și dintre alergători.

După aceștia urmează călărimea, înaintea căreia merge steagul și căpitanii cetelor, așa în cât între fiecare ceată se lasă loc deșert, ca să se poată deosebi una de alta; și de amândouă părțile steagului merg căpitanii cetelor și iau aminte pentru ostași ca să meargă toți cu rânduială și în dreaptă linie. După aceștia urmează călărașii și umblătorii cu vatavii lor și după dânșii caii domnești, mergându-le înainte două tuiuri care se dau Domnului dela Poarta Otomană. După aceștia vin fii Domnului și ceva mai depărtișor de dânșii urmează tatăl lor, drept în mijlocul liniei, înconjurat de Paici de pe amândouă părțile; pentru a cărora îmbrăcăminte și slujbă am arătat mai sus. Mai depărtișor de-a dreapta urmează Comisii și vatavii slugilor de curte, iar de-a stânga Postelnicul cel mare cu ceilalți postelnici.

În linia de a treia după Domn, merg Bulugbașii patru pe deamândouă părțile și adică cei mai vechi, mai aproape de Domn și mai pe urma cetei aceștii dântâiu, sunt Sigmenii sau ostașii cei cu leafă pe de amândouă părțile. Pentru care iau aminte Căușeii ce se înțeleg căprari după obiceiul Europei, ca să meargă în dreaptă linie și cu pas potrivit. Iară mai aproape în urma Domnului este locul Spătarului care duce armele domnești. După aceștia urmează boerii cei din lăuntru dupre cum se numesc, adică: Vistiernicii, Paharnicii, Ciohodarul, Medelnicerii; după aceștia vatavul de copii cu slugile, al doilea Paharniceii și al treilea Stolniceii.

După aceștia urmează Singeacul cel mare, adică steagul cel mare care are în vârf luna jumătate împreună cu alte două steaguri ce se dau Domnului când intră în stăpânire dela curtea Împărătească. După steaguri merge Tubulhanaua sau muzica Enicerilor, după care merg armașii pe deamândouă părțile; după aceștia, în linia dintâiu, sunt boerii cei mai mari; într'a doua cei din starea II-a și într'a treia cei din starea III-a, iară cei fără de slujbe, merg fiecarele după starea și boeria sa unul după altul.

Sfârșitul tuturor cetelor este o grămădire amestecată de slugi boerești, de orășeni și de neguțători.

Iară când este să meargă Domnul la vreun război, apoi urmează armele cele mari adică tunurile, sub purtarea de grije a Șertrarului celui mare și Căpitanul de Darabani cu pușcașii sau tunarii și cu toate cele trebuincioase ale unei tabere și zahereaua; iară dacă nu merg la război, apoi urmează și aceștia cu ceilalți boeri după boeria lor.

Și cu acest fel de orânduială ajungând Domnul la vreo biserică, sau mănăstire, rămâne toată călărimea stând la poartă și se închină la Domn când trece, iară pedestrimea câtă poate încăpea în ogradă, se tocmește în rând în cât este prin putință și ajungând Domnul la scară descalecă de pe cal strigând Ceaușii, să trăiască mulți ani! După aceia îi iese întru întâmpinare Mitropolitul cu sfânta cruce și cu diaconii săi cântând și sărutând Evanghelia intră în biserică cântând cântăreții: „Cade-sesă te fericim”. Și după ce se închină cu evlavie pe la sfintele icoane, pe dinaintea analogului pe unde numai preoții și el pot să treacă, merge în mijlocul bisericei și se însemnează cu semnul crucii și întorcându-să către strana să se sue într'însa, și heretisește cu plecarea capului întăi pe Mitropolitul și apoi pe boierii care sunt așezați pe la stranele lor. Și fiindcă facem arătarea pentru obiceiurile și țerimoniile curții, pentru aceia nu va fi de prisos să arătăm oaresce și pentru orânduiala stranelor din biserici.

La stâlpul cel de-a dreapta din biserică este scaunul sau strana domnească cu trei scări, săpată și poleită și amândoi pereții ei împodobiți cu stema Domnească și deasupra cu o coroană poleită, sub care este icoana sfântului aceluia pe care-l are Domnul păzitor. De cealaltă parte la stâlpul dela stânga, este altă strană pentru fii domnilor, asemenea ca și cea Domnească însă numai cu două scări.

De-a dreapta lângă Domn stă Spătarul cu spata domnească pe umăr și cu topuzul în mână; iar de-a stânga Postelnicul cel mare, și mai un rând de Postelnicei până la scaunul de-a stânga, cu toege în mâini. Dinapoia acestora sunt celelalte slugi ale curții, fiecare după starea sa.

De-a dreapta Domnului către altar este strana Mitropolitului și a unuia din Episcopi, după care urmează Arhimandriții și Egumenii mănăstirilor până la strana cântăreților; de-a stânga în dreptul Mitropolitului stau alți doi Archierei cu Egumeni cu asemenea rânduială, de-a dreapta mai întâi după bărbații bisericești este Visternicul cel mare și ține la îndemânâ banii pentru Leturghie, pe care obișnuește Domnul a-i da la anaforă și pentru aceasta are șederea sa așa aproape, pentru ca să nu aibă atuncea pricină să-l cheme mai de departe și prin aceia să risipească evlavia ascultătorilor; iară dincolo de-a stânga este secretarul sau logofătul al III-lea, pentrucă este purtătorul de grije pentru pricinele mănăstirilor și ale părței bisericești.

În unghiul stranei de-a stânga stau cântăreții Moldovenești, iar de-a stânga cântăreții Grecești care pe rând într'amândouă limbile cântă cântările bisericești.

În urma stranei Beizadelelor stau boierii din starea I-a în rând până la stâlpul cel din tinda bisericei; după aceștia urmează boierii cei fără de slujbe, și după dânșii căpitanii cei mari și ceilalți căpitani împreună cu toți ceilalți câți pot încăpea în biserică.

Iar în urma stranei Domnești, sunt jupânesele boierilor celor ce sunt în dregătorie fiecare în drept cu bărbatul său până la stâlpul cel de pe urmă de-a dreapta bisericei.

La acest stâlp este strana Doamnei asemenea cu trei scări, iară Domnițele stau între Doamnă și între jupânesele boierilor. De-a dreapta Doamnei, stau jupânesele cele din curte care sunt în slujba ei, iar de-a stânga o păzesc doi Vornici și o apără de îmbulzirea poporului. În tinda bisericei sunt jupânesele boierilor celor fără de dregătorie, fiecare în dreptul bărbatului ei.

Și măcar că în toate stranele acestea sunt scaune, dar nimenea nu cutează să șează pe dânsele fără numai la vecernie; și nimenea nu are voie să fie cu capul acoperit, fără numai singur Domnul și numai la părțile cele mai mari ale sfintei Liturghii își ia de pe cap și la priciastnă merge întâi Mitropolitul și sărută icoanele și după dânsul merge Domnul; și când se pogoară din strana sa se depărtează și boierii puțin de pe la locurile lor, ca să i se închine lui la întoarcere și săvârșindu-se Dumnezeiasca Leturghie dă Mitropolitul anaforă Domnului, Doamnei și Beizadelelor, Domnițelor și împreună și la toți boierii cei ce sunt în dregătorie; însă acestora le o dă el șezând în strana sa. Mai pe urmă dă Logofătul al III-lea prinoasele preoților ca să guste dintru dânsele.

Și după acestea ies boierii înaintea Domnului din biserică și încălecând pe caii lor dinaintea bisericei se întocmesc în rând și stau cu capetele goale până ce trece Domnul și apoi urmează și ei după dânsul la curte, tot cu aceiași orânduială precum am zis mai sus. Și ajungând acolo, descalecă la scara cea din afară, pentru că nimenea nu cutează să meargă călare până la scara cea din lăuntru și se întocmesc rând pedestru și primesc pe Domn cu cinste la descălecarea sa. Și după ce sue el scările se întoarce către dânșii și le mulțumește cu capul gol; și după aceia se duce fiecarele la casa sa.

Masa domnească când nu este vreo veselie se pune mai totdeauna la amiazi în sofrageria cea mică dar de multe ori și în cea mare sau în sala Doamnei Ghinechion. Și totdeauna se opresc la masă doi boieri mari și alți doi mai mici și boieri de oaste dacă este loc și câte odată și ostașii vechi.

Iară la masa de seară, nu șade nimeni altul fără numai acela care este rudenie cu Domnul, sau carele este de către dânsul socotit mai mult decât ceilalți, sau carele îl poate zăbovi pe dânsul cu măguliri și vorbe dulci.

Uneori șade și Doamna cu dânsul la masa de amiazi; iară alteori se pune pentru dânsa masă osebită în Ghinechion sau harem, și are pentru slujba mesei pe unii din slugi și Medelniceri și pe cupari și fete alese din neam de boier.

Iară la zile mari de gală, se pune masa în divanul cel mic. Sunetul dobilor, a paucelor și a trâmbițelor dă semn pentru darea bucatelor pe care le duc din cuhne la masă stolniceii; mergându-le înainte vatavul lor și Stolnicul al II-lea și le dă Stolnicului celui mare ca să le așeze pe masă și viind Domnul, zice Mitropolitul rugăciunea mesei după obiceiu și blagoslovește bucatele; iară Medelnicerul cel mare dă apă de spălat și așezându-se Domnul la locul său, se așează și ceilalți fiecarele după boieriea, sa; iară boierii cei de starea I-a, stau împrejurul lor și-și fac slujbele sale.

Stolnicul cel mare încrede întâi bucatele care sunt puse pe masă. înaintea Domnului și când începe Domnul a mânca, se slobod tunurile și se bate meterheneaua cea turcească și cea moldovenească.

Băutura cea dintâiu o dă Domnului paharnicul cel mare cu un pahar mic, care se zice „credința” în limba țării, turnând vinul într'însul din alt vas mai mare. Atuncea Mitropolitul și cu ceilalți Archierei (cari au dinaintea lor bucate de pește și de lapte fiindcă ei nu mănâncă carne după canoanele sfântului Vasile) se scoală pe picioare împreună cu toți boierii și se închină la Domn când bea, iară după aceia nu se mai scoală însă tot se pleacă uneori către dânsul când bea, măcar de și sunt beți.

Boierii cei mari stau la masă până la paharul al 3-lea, iar după aceia Spătarul cel mare dă spata la Spătarul al II-lea, și Paharnicul al II-lea drege cu paharul împreună, și ceilalți boieri din starea II-a fac slujbele celor mai mari. Și mai pe urmă le dă Domnul și lor la fiecare câte un blid cu bucate de pe masă, arătând semn pentru mila sa și sărutându-i mâna îl ia fiecarele și-l pune în odaia cea mai deaproape, în care se pune osebită masă pentru dânșii.

Asemenea cinste arată el și la ceealalți boieri mai mici care sunt de față; adecă Bulugbașilor și Căpitanilor. Și după ce au mâncat cu toții și au băut merg iarăși la masa domnească pe la scaunele lor și poartă grije ca să dea paharniceii vin pe la boieri și stolniceii să ridice bucatele de pe masă și să le ducă și slugile să schimbe talgirile și să păzească toate după orânduială.

Armașii stau la coada mesei cu buzdugane și străjuesc pe Domn și după ce au băut cu toții împrejur de vreo câteva ori, și au început capetele a-și înfierbânta, mai beau cu toți câte un pahar mare de vin, mulțămită pentru darul și mila Dumnezeiască, al doilea îl beau pentru Împăratul, însă fără de a mai pomeni vre un nume; pentrucă Moldovenilor li se pare a fi un lucru necurat și urât, a bea pentru sănătatea Turcilor, dar pentru sănătatea Împăraților creștinii le este cu primejdie ca să închine. Paharul al 3-lea îl bea Mitropolitul după ce face puțin cuvânt pentru sănătatea Domnului, și când pomenește numele lui îndată se scoală toți boierii de pe la locurile sale și stau în mijlocul divanului în rând.

Și după săvârșirea rugăciunei, face Mitropolitul cruce în fața Domnului și-l blagoslovește, și puind Domnul paharul la gură, se slobod toate tunurile împrejur, și se bat meterhenelele. După Domn bea Mitropolitul un pahar ca de o sută de dramuri, însă nu se depărtează dela locul său, și numai cât se scoală; iară boierii care stau sau șed pe acolo deșartă toți doi câte doi paharele care li se dau. Și după aceia sărutând mâna Domnului, și țiindu-l Postelnicul cel mare de subțiori se așează iarăși pe la locurile lor cele de mai înainte.

După această băutură, se mai deșartă paharele pentru sănătatea Doamnei, a Beizadelelor și a Domnițelor și pentru alții; pentrucă Domnii nu obișnuesc a se scula mai nainte dela masă până când nu se aduc luminările, pe care le așează pe masă Medelnicerul cel mare; și apoi atuncea se scoală toți dela masă și se slobozesc de către Domn și când pune și el șervetul pe masă, este semn că s'a sfârșit ospățul. Și înțelegând de aceasta Postelnicul cel mare, lovește în pământ cu toiagul său cel de argint pe care îl poartă în mâini, și după acest semn îndată se scoală toți cari pot să mai stea pe picioare, iară acei cari sunt atâta de beți de nu se mai pot sluji de picioarele lor, îi ridică alții și-i duc de acolo.

Și sculându-se Domnul, îi aduce Medelnicerul apă de spălat și prosop de șters.

Și Mitropolitul săvârșind rugăciunea, își face Domnul trei închinăciuni, și se întoarce către boieri și cu capul gol își ia seara bună dela dânșii; și întorcându-se după aceia cu dosul cătră masă, cu mare grăbire iau slugile curții bucatele de pe masă, fieștecarele ce poate apuca; pentrucă ei își socotesc loru-și cinste ca să mănânce oareș-ce de pe masa Domnească; însă pentru ca să nu lipsească vre un vas de argint, le este oprit ca să scoață afară vre un vas cu bucate; sau dacă sunt câte mulți la un loc și fiecarele voește să mănânce deosebi, atuncea trebue să arate câte vase a luat, la cel ce este peste cămara cea cu arginterii și să i le aducă iarăși înapoi.

Iară muzica Domnească petrece pe boieri până la casele lor; și a doua zi să adună iarăși cu toții în divan și sărută mâna Domnului, și-i mulțemesc pentru cinstea care au avut-o și se roagă pentru ertare la greșalele care le-au făcut la beție.

CAP. IX. Despre vânatul Domnilor[modifică]

Dupre cum toți Domnii pământului obișnuesc a iubi vânatul, asemenea îl iubesc și Domnii Moldovei foarte. Nu ca să se gândească, că ei, ca un popor ce este cu totul plecat la arme socotesc mai mult vânatul (pentru că este în chip de războiu) decât toate celelalte deprinderi trupești, ci numai pentru aducerea aminte că le-au dat prilej de ș'au aflat patriea lor și au luat-o iarăși în stăpânire.

Iară fiindcă Domnii mai în urmă, au pășit peste măsură și întru acest lucru și bieților țărani carii locuea în câmpii și în pădurele acele care era în îndemânare pentru vânat de abea le lăsa numai atâta vreme câtă le era de trebuință pentru agonisirea hranii lor, și pentru acea de multe ori s'au stârnit răscoale. Si osebit de aceasta, au mai luat seama oamenii cei înțelepți, cum că Domnii carii era cu totul plecați vânatului, lenevia și trebile țărei lăsându-le cu totul numai asupra sfetnicilor săi; și vremea care era rânduită pentru trebile aceste, o chel­tuea numai la aceste zburdări. Pentru aceia Domnii cei din urmă, au socotit paguba aceasta și au pus măsură și vreme desfătării aceștia întru acest chip, încât nici țăranul nu este asu­prit până întru atâta, nici Domnii nu sunt lip­siți de aceasă desfătare.

Ei au rânduit pentru acest lucru, zilele cele ce sunt aproape de posturile cele așezate de bi­serica răsăritului, la care vreme se adună la acest vânat Domnesc, toate breslele, boierii, os­tașii, mazilii și neguțătorii împreună și vreo câteva mii de țărani din satele de prin prejur, carii intră prin codrii și gonesc fiarele; iară de către câmp despre toate părțile cuprind margi­nile pădurilor vânătorii, unii cu câinii, iară alții cu mreji și întru acest chip fără de oste­neală mare, prind fiarele pe care le gonesc ță­ranii cu chiotele lor. Și pentru deșteptarea sâr­guinții vânătorilor au rânduit Domnii câte un bacșiș știut pentru fieștecare fiară vânată.

Celui ce vânează un iepure i să dă 25 de aspri, pentru o vulpe 60, pentru un râmător sălbatic un taler, pentru un urs, un galben și pentru o ciută 80 de aspri.

După isprăvirea vânatului, se aduc fiarele cele curate, o parte în cuhnea Domnească, iară cealaltă parte se împărțește pe la boieri și pe la dregătorii oștii, iară pe cele necurate, vulpi, lupi, urși, mâțe sălbatice și alte fiare care mai sunt prin codrii Moldovei, le lasă Paicilor, sau slugilor Domnești, carii nu își scot loruși puțin folos.

Osebit de aceste patru vremi ale anului ce sunt rânduite pentru vânat, poate Domnul de câteori voește, să strângă locuitori și să-i pue la vânat, căci niminea nu poate să'l oprească, sau să-i stea împotrivă, dupre cum am și zis mai sus, însă își pricinuește prin aceia nume rău și în urmă veșnică defăimare și nici nu poate să fie el bine încredințat că nu îl vor pârî boierii la Poartă pentru niște asupriri ca aceste.

Iară când îl îndeamnă pe dânsul o vreme frumoasă, sau gustul locului, ca să-și facă vreo desfătare ca aceasta, atuncea își orânduește el un vânat din adunarea curtenilor săi și a os­tașilor, carii totdeauna au datorie să'l asculte; însă nici aceasta nu o fac așa des, încât să cheltuească vremea la vânat și să-și lenevească trebile țărei.

CAP. X. Despre îngroparea Domnilor când mor în scaun[modifică]

Moldovenii nu cinstesc pe Domnii săi, numai când sunt în viață; ci încă și după ce mor; căci îndată după ce moare Domnul, dacă este vară îi bălsămuesc trupul și până atuncea ră­mâne ne îngropat în patul său, până când se adună toți boierii cei mari și cei mici, Arhiereii, Arhimandriții și Egumenii tutulor Mănăs­tirilor, cum și Monahii carii sunt vestiți pentru viețuirea cea sfântă și Preoții cei mai aleși.

În vremea aceasta îl îmbracă cu hainele și juvaerurile Domnești și boierii cei mari și cei mici și celelalte slugi stau împrejurul lui, cu asemenea smerenie, ca și în viața lui și tot po­porul umblă în oraș cu capetele goale pentru jelire și în toate zilele până când îl îngroapă, trag toate clopotele ziua și noaptea; și'n ziua îngropării, se face alai asemenea ca și acela pe care îl face el în viața sa când merge undeva.

Partea bisericească merge înainte și cântă cântările îngropărei după obiceiul bisericii ră­săritului; și pe amândouă părțile merg ostașii cu puștile și cu steagurile întoarse, arătând cu toții jelire în fețele și întru îmbrăcămintea lor, cu care împărtășesc încă și pe caii lor, făcându-le lăcrămarea ochilor cu must de ceapă.

Năsăliea o ia pe umere boierii din starea întâi și se schimbă pe rând, de cătră tovarășii lor cei din stările cele mai de jos, arătând că stau spre ascultarea poruncilor Domnului lor atât în viață, cât și după moartea lui.

Mai în urma alaiului este muzica ostășească amestecată cu dobe, care dau un sunet jalnic, fiind slăbănogite.

Și cu această rândueală îl duc pe dânsul la biserica cea mare și până când se cântă pro­hodul, îl pun jos lângă strana aceea întru care a șezut el în viață.

După aceasta se suie cuvântărețul în anvon și face pentru dânsul cuvânt pre larg, poves­tind faptele și năravurile lui cele bune și ară­tând paguba care s'a pricinuit țării cu moartea lui; iară mai pe urmă mângâie pe ascultători pentru paguba aceea, dându-le nădejdi că ia­răși vor afla faptele acele slăvite la fiiul urmă­torul lui.

După săvârșirea cuvântului, se apropie de năsălie toți Arhiereii, Egumenii, boierii cei mari și cei mai mici și toți aceia carii au fost în sluj­bile lui și îi sărută mâna dreaptă și crucea care este în mâna aceea.

Și apoi după ce îi dau lui și această cinste mai de pe urmă; dacă a hotărât el mai dinainte să-l îngroape în oraș, îl duc la locul cel de îngropare, tot cu aceeași petrecere cu care l'au adus la biserica cea mare și boerii din starea întâi, îl slobod în mormânt cu năfrămi de mă­tasă și Mitropolitul aruncă întâi țărâna peste secriu; și isprăvindu-se aceasta, se slobod tu­nurile și se bat mehterhenelele, cu care este amestecat vuetul clopotelor și așa se face un vuet încurcat, care nu se sfârșește până când este mormântul acoperit deplin.

Iară dacă a poruncit el ca să-l îngroape în vreo Mănăstire depărtată de oraș, apoi se orân­duesc numai vreo câțiva din boieri cu slugile curții și cu mare pompă îi duc trupul acolo, arătându-i asemenea cinste ca și în viață, căci dacă au să treacă prin vreun oraș, sau târg, îl ia din carâtă pe umerele lor și așa îl duc până ce trec de acea parte de oraș. Și dacă sosesc la Mănăstirea aceea care este rânduită pentru îngropare, îl îngroapă cu aceeași rân­dueală precum am zis mai sus, și așează stema Domnească în păretele cel mai de aproape al bisericei.

CAP. XI. Despre legile țării Moldovei[modifică]

Ce fel de pravele au fost în Daciea în vre­mele vechi, este neștiut, pentru tăcerea Istoricilor.

Însă dintru asemănarea obiceiului de pe la celelalte popoare barbare putem să prepunem, cum că voea Domnilor și dreptul firesc au avut putere ca și o lege scrisă.

Însă după aceia cu biruirea craiului Decebal, de Împăratul Nerva Traian, s'au gonit popoa­rele Dace din Daciea și țara s'a făcut ținut Romanesc, umplându-se cu popoare Romanești ș'au primit și legile Romanești dela locuitorii ei cei noi și au ținut atâta cât a fost țara supt stăpânirea împăraților Romanești și Țari­gradești.

Iară după ce a fost ea golită de locuitorii săi prin năpădirile barbarilor și împărații Ța­rigradului văzându-să siliți a o părăsi purtând grije numai pentru dânșii; au început apoi și legile Romanești între Daci până într'atâta a se strica și a se schimba, încât, după descăle­carea cea norocoasă a lui Dragoș, mai că nu știea judecătorii să judece drept.

Și pentru aceea Alexandru Despotul cel dintâi al Moldovei, pe carele l-au numit locuitorii cel bun, pentru faptele lui cele mari; voind să vindece rana aceasta, a primit dela Împărații Țarigradului, cu coroana Crăească împreună și legile Grecești; care era cuprinse în cărțile lui Balsamon[23].

Și din cărțile acele prea largi, au scos numai aceea ce este acum Legea Moldovei.

Însă obiceiurile cele multe, pe care le-au fost luat ei de pe la popoarele cele învecinate cât au umblat ei rătăciți prin prejur, nu le-au putut aminti; precum la moștenirea în scaun, la obi­ceiul dieților și la împărțirea acareturilor de moștenire și a moșiilor, fiecare neam pe pământ are osebit obicei.

Pentru aceea și la Moldoveni s'a făcut două legi una scrisă, care este întemeeată pe canoa­nele împăraților Romanești și Țarigradești și pe canoanele soboarelor bisericești; iară alta nescrisă care se poate zice ivirea sau apucare a neamului căci să și zice în limba noastră, obicei, cu cu­vânt slavonesc.

Însă pentrucă aceste obiceiuri nefiind scrise, de multe ori le călca și le schimonosea judecătorii cei strâmbi, pentru aceea Vasile Albanitul, carele a fost Domn în Moldova în veacul trecut, a pus oameni bine încuviințați și pricepuți la legi, de au adunat la un loc toate Legile țărei, cele scrise și cele nescrise, făcând dintru dânsele o carte osebită de Legi, cari și până în ziua de astăzi este pentru judecătorii Moldovei ața dreptății după care judecă drept.

CAP. XII. Despre Divanul de judecată al Domnilor și al boierilor[modifică]

Anul deplin, osebitele zilele postului ce sunt oprite de biserică, se face judecată în Divan înaintea Domnului, pe toată săptămâna de trei sau patru ori. Divanul acesta, care cu cuvânt turcesc se înțelege sala cea de judecată, este tot­deauna în mijlocul palatului Domnesc. Într'acesta este la peretele cel dinapoia scaunului Domnesc și deasupra lui chipul Domnului Iisus Hristos, carele se arată de față la judecată și dinaintea Sfântului Chip arde necontenit o făclie. În partea dea stânga, care și la Moldoveni se socotește partea cea mai cinstită, după obiceiul Turcesc, este șederea Mitropolitului și după dânsul sunt boierii cei ce sunt în slujbă, fiecarele după starea sa; iară dincolo dea dreapta la păretele Divanului, este șederea boierilor celor fără de slujbe. În mijloc deadreapta mai aproape de Domn, stă Spătarul cu Spata Domnească; și ceva mai de­părtișor tot de această parte, sta Postelnicul cel mare c'un rând lung de postelnicei; iară ceilalți cari mai sunt de trebuință la Divan, aprozi și armași, stau drept dinaintea Domnului.

Și făcând Domnul puțină rugăciune către judecătorul Hristos, se așează în scaun și po­runcindu-se fiecarele să tacă, aduc Aprozii în­lăuntru după porunca păzitorilor dela perdea, pe doi trei dintru poporul cel jeluitor, care se află adunați la perdea. Și după isprăvirea je­luirii și după hotărîrea ce li se face, se slobo­zesc iarăși afară pe altă ușă a Divanului, dacă nu este să-i ducă la temniță.

După aceștiea urmează alții, până când nu este nimenea altul să mai jeluească, iară bătând ceasul de amiazi, se pune celorlalți jeluitori altă zi cu vadea, ca să vie la Divan.

Această judecată este atâta de înfricoșată și nefățarnică, încât însuși Logofătul cel mare pâ­rându-l măcar un țăran și auzind că se pome­nește numele său, îndată trebue să se scoale de la locul său și să stea dea stânga pârâșului său până când își isprăvește jalova sa.

Pricinile cele mai mari le hotărește însuși Domnul; iară cele mai mici le lasă asupra boierilor și aceștea le cercetează pe la casele lor și le hotăresc; și dacă se împacă cu judecata lor amândouă părțile, pârâșul împreună cu cel pârât, apoi asemenea se ține în seamă ca și când s'ar fi curmat în Divanul Domnesc. Iară când vre­unul dintr'amândoi gândește că i s'a făcut strâm­bătate; atuncea poate să mai cerce la Divanul Domnesc și acolo să cerceteze pricina de al doilea; și dovedindu-se vreun boier c'a făcut judecată fățarnică, luând mită, sau făcând părtinire, sau neavând măcar pricepere să judece, atuncea se pedepsește cumplit; iară de va cunoaște Domnul, că acelui carele a jeluit, i s'a fost făcut judecată dreaptă, apoi îl pedepsește pre acela cu bătae, pentru c'a defăimat judecata boierului și pentru că n'a ținut în seamă porunca stăpânească, îl globește Domniea cu ceeace socoate, plătind el îndoit și cheltueala celuilalt, pre care l'a tras el la judecată.

Când voește Domnul să asculte însuși jalovile și pricinile cele mari; atuncea chiamă înaintea sa în Divan pe pârâșul și pe cel pârât și dă voe la amândoi ca să spue toate ce au, pârâșul de pârât și cel pârât, pentru apărarea sa; și cercetându-se pricina, spune întâi Mitropolitul gândul său cu glas și după dânsul ceilalți boieri judecători, fieștecare precum socotește măcar de și știu că Domnul are alt gând; și hotărăsc pe cel pârât sau a fi slobod sau îl judecă a fi vi­novat; iară boierii cei fără de slujbe nu cutează să zică nimica, nici să-și arate gândurile lor, fără numai atuncea când sunt întrebați de Domn. Și după ce s'au auzit gândurile tutulor, cunos­când pe unul a fi vinovat, întreabă Domnul pe Mitropolitul, de ce pedeapsă e acela vrednic după legile politicești și bisericești, iară Mitropolitul arată întâi hotărîrea legilor și după aceea, pune înainte mila Domnească, căreia nu poate judecata să-i pue hotar și făcând și boierii asemenea, pe urmă arată și Domnul gândul său și hotărește pe cel pârât ori a fi slobod, sau îl judecă la moarte, sau la altă pedeapsă. Și aceia carii sunt pârâți pentru vre-o greșeală mare vrednică de chinuit, se dau pe mâna Armașului celui mare, ca să-i pue la prinsoare; iară aceia cari au fost aduși la judecată pentru vre-o datorie, se dau pe mâna Vătafului de aprozi.

Chinurile și pedepsile sunt de multe feluri pe tâlhari îi spânzură; pe prădătorii de biserici îi ard; boierilor care omoară pe cineva le tae ca­petele; iară pe țăranii cari fac vre-o ucidere de om, îi pun în țeapă, având moarte mai pre­lungită și mai cumplită; și acest fel de greșale, pre rare ori poate să aibă pedeapsa mai lină, de către stăpânitori, fără numai atuncea când se poate învoi ucigașul cu rudeniile celui ucis, împăcându-se de față înaintea Domnului, zicând, că ei îi iartă lui greșala și nu cer să se răs­plătească sânge pentru sânge, sau moarte pentru moarte. Și dacă poate ucigașul să dobândească ertarea aceasta dela dânșii, atuncea poate el oareșce să se nădăjduească spre mila Domnească; însă pentru aceea tot nu poate el să fie bine încredințat că va rămânea cu viață; căci având Domnul știință pentru purtările lui cele mai dinainte, că nici c'un fel de pedeapsă nu l'a putut face să înceteze dela răutățile sale; sau fiind măcar și alte pricini, pentru care nu voește el să-i dăruească viața; atuncea le dă el răspuns după obicei, zicând: că măcar că jăluitorii și rudeniile celui ucis, pot să-i erte greșala lui, însă el nu poate suferi ca să trăească în țara sa ucigași de oameni și răpitori de odihnă, ca să umple cu puroile lor și mădulările cele să­nătoase ale țărei; și cu acest cuvânt hotărește el pe unii ca aceea să-i pedepsească cu moarte, sau să-i trimită la ocne.

Când ascunde vreun boier banii Domnești, sau face vre-o socoteală primejduitoare împotriva Domnului său, care de multe ori să și întâmplă, după cugetele cele nestatornice ale Moldovenilor; atuncea pe unii ca aceea poate Domnul să-i pe depsească cu moarte, fără de a se sfătui cu ceilalți boieri; iară dacă n'are frică că va avea pagubă din pricina prelungirii, sau n'are de a purta grijă, că vor pune acei sfătuiți în lucrare socoteala lor, văzând nevoea; atuncea el ca să-și arate dreptatea judecăței sale, și să înspăimânteze pe ceilalți; aduce pe acel vinovat înaintea Di­vanului și-l dovedește pe dânsul din scrisorile lui pe care le-au prins, (dacă are) sau cu alte temeiuri deale vicleșugului lui și îl pedepsește cu moarte sau cu altă pedeapsă și dacă este vinovat de moarte, nu poate să-l pedepsească cu altfel de moarte, fără numai cu tăerea ca­pului; iară dacă este să-l pedepsească cu bătae, atuncea nimeni altul nu poate să-l bată, fără numai însuși Domnul cu mâna sa, adecă cu topuzul sau buzduganul care măcar că este bătaia cea mai cumplită, dară cinstea nu este vătămătoare, sau cu toege și cu bice, care este pedeapsa cea mai de ocară.

Alte pricini n'au zăbavă la Divan, ci o pri­cină ca aceea de judecată ia sfârșit într'o zi și mai ales în ziua cea dintâiu, sau dacă este prea încurcată, se hotărește în trei sau patru Diva­nuri; și când nu poate Domnul ca să vie în Divan, având împedecare de alte trebi, sau fiind bolnav ; atunci toți boierii se așează pe la locurile lor, șezând asemenea ca și când ar fi Domnul de față și judecă și hotărăsc pricinele jeluitorilor, trimițând înscris către Domn judecățile lor, împreună cu înștiințarea pentru toată curgerea pricinei.

Osebit de aceasta, mai este slobod fieștecă­ruia ca să dea jalova sa la Domn, când merge el la vreo biserică, sau când ese la preumblare și luându-le Spătarul al III-lea, le pune pe masa domnească, când se întorc la curte înapoi, după aceia merge Logofătul cel de taină și le citește înaintea Domnului și scrie d'asupra lor hotă­rârea domnească.

Iară jalovele cele mincinoase, sau care cuprind vreo cerere fără dreptate le rumpe; și după aceea le dă Spătarul acela iarăși în mâinile jeluitorilor, și povățuitorul aprozilor are purtare de grijă ca să se plinească hotărîrea domnească.

Niciodată nu s'a auzit povestind să se fi în­tors prin daruri judecata vreunui Domn, sau să se fi abătut dela dreptate făcând părtinire vreunei părți; măcar de este și știut că la boieri s'a întâmplat unele ca acestea câteodată; aceasta este orânduiala cu care ajung jalovele celor asupriți la judecătorii cei mai înalți ai Moldovei, adică la Domnii și cu care se judecă de către dânșii. Deci s'arătăm acum oarece și pentru judecățile cele mici; aceste sunt de două feluri, adecă judecăți de obște ale țării și judecăți deosebi ale unui ținut.

Toți sfetnicii domnești și boierii cei de divan din starea I-a îndată ce se află afară din Iași au putere în toată Moldavia să judece și să hotărască pricinele cele de judecată; însă Vor­nicii cei mari au amândoi mai multă putere în provinciile lor; căci de judecata lor, nu poate să se ferească nici unul carele este de sub stă­pânirea lor; însă pe ceilalți boeri nu-i primesc atuncea ca să le fie judecători, ci calcă jude­cata lor și se întorc la divanul domnesc; dară și cu judecata Vornicului neîmpăcându-se o parte sau alta, are voie ca să dea jalovă la di­vanul domnesc și apoi acolea nu se mai cerce­tează pricina de al doilea, ci se caută numai să vază, de este judecata curmată drept după legea țărei, precum scrie în mărturia Vornicului care se dă după obiceiu la partea cea învingă­toare; asemenea numai atuncia se cercetează și judecata altui boier, când nu se mulțumește vreo parte cu dânsa și dă jalovă la divan; iar când se află nedreaptă judecata vreunui boer, care se obișnuește să fie prea de multe ori, atuncea unul ca acela trebue să sufere pedepse grele; iar aflându-se la cercetare că s'a judecat drept și jeluitorul numai pentru gâlceavă a vătămat cu defăimare cinstea boierului, atunci acela se pedepsește cu bătae, plătind îndoit și cheltuiala aceluia cu care s'a judecat.

S'a mai îngăduit boerilor din starea I-a ca și în Iași să judece și să hotărască pricinile; însă dacă voesc amândouă părțile cele gâlce­vitoare; pentrucă nimeni nu poate să fie oprit dela divanul domnesc. Când a hotărât vreun boier în divanul domnesc o pricină de judecată care a fost dată în seama lui, atuncea trebue el ju­decata să împreună cu temeiurile hotărârei, să o dea la Logofătul cel mare, prin mâna unui Logo­făt de divan, și văzând acesta că s'a făcut judecata după legea politicească și bisericească și după închipuirea pricinei, atuncia scrie cu mâna sa dedesubt: „S'a cercetat”. Și o dă Logofătului al III-lea, ca să o întărească cu pecetea diva­nului, făcând-o prin aceia neschimbătoare; iară dacă cunoaște el că boerul a făcut judecata ne­dreaptă, atuncea rumpe scrisoarea și îndrep­tează pe jeluitorul la divanul domnesc; însă afară din curte nu poate Logofătul cel mare, să cerceteze judecata altui boer, sau să o lepede.

Un boier de stare mai mică nici într'un chip nu poate să poticnească judecata unui boier mai mare, iară pentrucă boerii cei mari, trebue să fie la curte mai necontenit neputând căuta pentru toate pricinile în toată țara; pentru aceia în fiecare oraș și târg, s'au orânduit osebiți judecători, ca să judece pe locuitori.

Aceștia în vreo câteva locuri se chiamă Pâr­călabi, iar într'altele Vornici și Cămărași; Pâr­călabii sunt câte doi, la Hotin, la Cernăuți, la Suceava, la Neamț și la Soroca; și pentrucă cetățile acestea sunt cele mai alese, pentru aceia se și zic pe numele dregătoriei aceștia ale oblă­duitorilor lor; și mai sunt câte doi și la Ro­man, la Botoșani (Tg. Doamnei), la Orchei, la Chișinău, la Lăpușna, la Fălcii, la Galați, la Tecuciu, la Tutova și la Putna; iar la celelalte târguri mai mici, precum este Bacăul, Tg. Fru­mos, Hârlăul și Covurluiul, au numai câte un Pârcălab; la Bârlad sunt doi vornici judecători, în locul Vornicului celui mare de țara de jos și asemenea sunt doi și la Dorohoi, în locul Vor­nicului de țara de sus; doi la C.-Lung și unul la Vasluiu; asupra ocnelor sunt osebit doi că­mărași.

Aceștia toți, măcar că au putere să caute și să cerceteze toate pricinile, însă de a le hotărî, n'au voie, fără numai pe acele mai mici; iară pe cele mari, trebuie să le trimită către Vor­nicul cel mare al părței aceia, sau la divan. La această întâmplare, hotărăsc ei celor cu pricina o zi de vadea, întru care este să iasă amândoi înaintea Domniei; și aceasta se face într'acest chip, adică: Pârcălabul scrie o scrisoare întru care arată, că: „(N) și (N) având gâlceavă unul cu altul pentru această pricină, au dat jalovă și s'au apucat că se vor afla la divan în cu­tare zi”, asemenea scrisoare se dă de către dânșii la amândouă părțile; și când nu se arată vre-unul în divan la vadeaoa însemnată, apoi acela trebue să plătească gloabă; un țăran 25 galbeni, un mazil 100 și un boier 600; nepu­tând să facă la aceasta nici o îndreptare, fără numai atuncea când poate să arăte c'a fost îm­pedecat de vreo boală sau de vreo slujbă dom­nească, sau cu altă treabă. poruncită de cei mai mari.

CAP. XIII. Despre veniturile cele vechi și cele deacum ale Moldovei[modifică]

Cum că Moldova, după descălecarea lui Dra­goș, a fost moșie moștenitoare, numai câte la un Domn singur, arată destul de luminat atât hronografiile noastre, cât și hrisoavele Domnilor celor vechi; căci locuitorii cei noi ai Moldaviei, n'au putut să-și aleagă moșiile anume și să le ia în stăpânire; ci după vitejia fiecăruia, le-a dat Domnii boierii, dăruindu-le și sate și moșii; și adevărul pricinii aceștia îl întăresc toate hri­soavele neamurilor celor vechi din Moldova, care le au pentru stăpânirea satelor și ale moșiilor lor; dintru care se vede că sunt numai danii, pentru care au să mulțămească dărniciei Dom­nilor.

Și pentru ca să se vază mai luminat, iată c'am adăogit a pune aicea și acest hrisov, pe care l'a dat Ștefan-Voevod cel mare, lui Teodor-Cantemir strămoșului nostru, care se cuprinde în­tr'acest chip:

„Fiindcă Teodor Cantemir Pârcălabul de la Chilia și de la Smil, s'a arătat întru apărarea acestor cetăți ca o slugă credincioasă, și ca un ostaș viteaz al crucei lui Hs., împotriva năvă­litorilor turcești și tătărăști; însă pe urmă cu voia lui D-zeu, pustiind și luând Turcii toate locurile acestea și el prin puterea lor fiind si­lit ca să-și părăsească moșiile părintești, care au fost dăruite moșului și strămoșului său, de Domnii care au fost mai înainte de noi, pentru sluj­bele lor cele credincioase; pentru aceia din mila și din dragostea creștinească dăruim mai sus numitului Teodor Cantemir, trei sate în ținutul Fălciilor cu toate ale lor, pădure, câmp, ape și pescării; și-l facem mai mare preste tot codrul Tigheciului și Căpitan mare preste călărimea de Tigheciu; (care era pe atuncea la opt mii de oameni precum arată istoricii)” .

Așijderea tot asemenea zic și hrisoavele care sunt date pe la alte familii.

Și pentru aceasta nici un neam boeresc nu este în Moldova, care să nu'și aibă numele său împrumutat după numele satului, pe care l-a făcut el întâiu, fiindu-i dăruit de domnie, pre­cum s'a numit și Cantemir după aceia Siliștean, despre satul lui cel cu aseminea nume; Raco­vitză, de pe Racova; și Ureche depe Urechești.

Iară fiindcă în vremele aceste mai din urmă, s'a îmulțit prea tare numărul boerilor, în cât se părea că aceste danii vor împresura de tot venitul Domniei; pentru aceia Domnii au împăr­țit în osebită vistierie veniturile cele de trebu­ință pentru folosul obștei, care era mai înainte pentru cheltuelile Domnești, cât și pentru chel­tuelile cele trebuincioase ale obștiei; și pentru cheltuiala curții lor, ș'au oprit toate orașele și târgurile din Moldova, împreună și 12 sate de pe aproape, încă și ocnele, vămile, și zeciuiala sau dajdiea oilor, a râmătorilor și a stupilor, de pe la țărani și dela mazili; pentrucă boierii tot au rămas slobozi până acum de dările aceste. Iară celelalte venituri, pe toate le-au lăsat pentru trebuințele obștei și pentru boieri; și au așezat cu întărire, ca fiecare casă țărănească, care se zice fumărit, să dea la vreme de pace, pentru trebuința republicei, câte 80 de aspri; (adecă 1 leu), iară la vremea deschiderei vreunui răz­boiu să dea o rublă adică 120 de aspri, și la nevoe mai mare câte un galben 200 de aspri; adică 2 lei și 20 de parale, iară mărimea su­mei care se făcea dintre aceștia, poate cetitorul s'o cunoască dintru aceasta, căci era cu îndes­tulare pentru cheltuială la 40 de mii de ostași Moldoveni și 14 mii de streini Nemți, Cazaci, Sârbi, Bulgari, Albaniți și Greci. Iară veniturile domnești, era pe an preste 900 de mii de lei și cum că dela C. Lung se aducea câte 24 de mii de oi, zăciuială, știm din catasticele cele de socoteală ce se pot vedea.

Iară acuma, vai! întru atâta sărăcie și tică­loșie s'a acufundat Moldova, încât abia poate să iasă a șeasa parte din veniturile cele mai dinainte, adică: din vămi ese ca la 45 mii de lei, din ocne 15 mii, din orașe și din târguri pe unde sunt Pârcălabi 22 de mii și cinci sute, din zeciuele 15 mii; iară în anul cel dintâiu la inceputul stăpânirei, când dau și boerii ze­ciuială, se cuprinde ca la 30 de mii din ze­ciuiala stupilor și a râmătorilor, 37 de mii și cinci sute, de pe la curteni, sau boieri din starea cea mai mică, 22 de mii și cinci sute; care so­cotindu-se preste tot, se fac ceva mai mult decât 150 de mii de lei.

Aceste venituri pot Domnii după plăcerea lor să le cheltuiască pentru dânșii și pentru curtea lor.

Iară veniturile cele pentru obște, nu sunt așe­zate după putința locuitorilor, ci după măsura lăcomiei turcești; căci aceia ce cer ei, nu se poate a nu se primi; și Domnul nu este silit ca să dea și el din venitul său ajutor locuitorilor pentru ușurarea lor.

Purtarea de grije pentru venitul de obște, este asupra celor dintâiu șapte boieri de sfat; aceștia toți au voe ca să intre în vistierie, adică odaia întru care se face sfatul de obște și mai șade atuncea între dânșii și Visternicul cel mare; pentrucă este asupra visteriei și are și cheile dela cămara vistieriei.

Când vine vreo poruncă dela curtea turcească sau când este de trebuință pentru alte pricini ale obștei, atuncea poruncește Domnul prin scrisoare, ca să se adune acolea acești șapte boieri și să facă sfat asupra pricinei aceștia; și adu­nându-se ei în vistierie se sfătuesc, și trimit înștiințare la Domni cu Visternicul cel mare, după cum au socotit că cere trebuința ca să se ur­meze; și dacă este plăcut Domnului sfatul lor, poruncește ca până într'atâtea zile să se pue pricina în lucrare.

Atuncea se trimit prin ținuturi doi, trei sau și mai mulți, după cum cere trebuința și aceștia adună banii, sau zahereaua sau și alta care le este lor poruncit și le dau în seama Visterni­cului, luând dela dânsul scrisoare de primire.

Tot acestora șapte boieri de sfat, are Vister­nicul datorie, pe tot cvertul anului să le dea seama pentru primiri și pentru cheltueli.

La vremile liniștite, se găsesc la cămara Vis­teriei, câte 45 până și la 60 mii de lei; iară când se trimite Domn nouă dela Poartă sau acel vechiu când se înoește în Domniea sa, cu vreun ferman de înoire; atuncea trebue să se adune ca vreo 75 mii de lei; care se iau de pe la bieții locuitori, ori cu ce chip, numai ca să potolească nesățioasa lăcomie de bani a Tur­cilor.

Pentru aceia, trebue să privim înaintea ochilor apunerea cea mai din afară, înmulțindu-se în toate zilele lipsa și ticăloșia.

CAP. XIV. Despre birul și darurile ce dă Moldova Portii Otomane[modifică]

Din vremele întru care s'au ivit armele tur­cești la țărmurile Dunărei și până în zilele lui Ștefan Voevod cel mare, și-au apărat Moldove­nii tot cu vitejie slobozenia, neplecându-și gru­majii sub jug strein, fără ca să înșele nici prin măguliri nici prin promisiuni mari, dară nici prin pilda megieșilor săi a Muntenilor.

Iară cum că Domnii Moldovei de multe ori au dat bani la Turci, precum arată hronicele Pa­triei noastre, nici noi nu ne dăm în lături; pentrucă Domnii noștri cei înțălepți, când pu­teau să-și răscumpere cu bani strimtorările și nevoile lor, mai bucuroși își golea punga, decât să-și rănească țara și pe locuitori; urmând după pilda Senatului Veneției, cel slăvit pentru înțe­lepciunea ocârmuirei. Însă alt bir care să fi fost necontenit în toată vremea, nu a putut să li s'arunce lor dela nime, până după vremea lui Ștefan cel mare; căci atuncea fiul său Bogdan Chiorul, din porunca tatălui său după cum se zice, a închinat țara sa Turcilor, cu așezământ ca să le dea pe an câte 4 mii de galbeni, 40 de cai și 24 șoimi, însă nu bir, ci numai ca semn de închină­ciune. Și când va merge însuși Împăratul la răz­boiu, atuncia să trimeată și el la oastea turcească 4 mii de Moldoveni, ca să fie pentru deschisul drumurilor și pentru întocmirea podurilor; și această tocmeală cu așezământ a ținut mai un an[24] pentru că Turcii fiind mulțumiți că au pus numai funia în capul boului Moldovenesc n'au cutezat s'o scurteze până ce l-au înblânzit.

Iară mai pe urmă după răscoala lui Ioan Armeanul fiind scurse de tot puterile Moldove­nilor, au făcut Turcii început ca să ceară dela Petru Voevod Schiopul, următorul lui Ioan, câte 12 mii de galbeni ca un bir, sau haraciu și măcar că boierii s'au învoit la aceasta, iară Petru nu a voit să primiască, pentru ca să nu-și pricinuiască în urmă defăimare, c'a pri­cinuit el întâiu bir Moldovei; ci părăsindu-și scau­nul, s'a dus la Ardeal la moșiile sale și în locul lui au pus Turcii pe Iancul Sasul, un om crud (hain) și tiran, Sardanapalul Moldovenilor, carele s'a primit și a învoit Turcilor toate cele ce cerea, numai ca să dobândească Domnia, căci el nu avea frică că'și va vătăma numele său cel bun; pentrucă nici l-a avut vreodată.

Iară apoi mai în urmă după aceia, ispitindu-se Domnii de multe ori ca să-și lepede jugul și mai ales când se întâmpla și alte tulburări în țară, au găsit Turcii vreme cu prilej de au mai mă­rit birul acela, în cât acei 12 mii de galbeni, adică 30 de mii de lei s'au suit la 97 de mii și cinci sute de lei, care se plătesc acum la Visteria curții turcești.

Și pentru ridicarea banilor acestora, când nu sunt Turcii încurcați în războiu cu alte stăpâ­niri din Europa, trimit ei la Moldova pe tot anul, câte o slugă de taină de a Împăratului, cu nume de Hasne-Agasi. Acesta după ce so­sește și intră în oraș cu mare pompă, numără banii aceia ai haraciului și-i dă iarăși în seama Domniei ca să-i trimeată la Țarigrad; și pentru această osteneală, i se dăruesc 11.250 lei și o blană de samur și altele; ori i se dau bani mai mulți, mai ales când se poruncește în scrisoarea Vizirului, sau când este știut, că acel Hasne­-Agasi are mare trecere la Împăratul.

Și după ce plătesc Capuchihaialele Domnului, banii aceia la visteria împărătească; primesc scrisoare la mână de la Hasne-Agasi și o dau apoi lui Meden-Calfasi (mai marele băilor) și acesta le mai dă și altă scrisoare, întru care zice: „Că s'a plătit haraciul pentru tot anul acesta”. Și după aceia aduc ei hârtiile aceste două la Mectubci-Efendi, Logofătul cel întâiu al Vizirului, sau la Logofătul Vizirului cel de taină; și luând acesta scrisorile celorlalți le dă altă scrisoare de la sine, „precum că s'au plătit banii”.

Și mergând Capuchihaialele la Vizirul cu scri­soarea aceasta mai de pe urmă, îi îmbracă el cu câte un caftan și scrie atât Vizirul, cât și Tefterdarul, o scrisoare către Domn într'acest chip.

„(După titlu), banii cari aveți să plătiți pe tot anul s'au adus și s'au plătit drept deplin cu trimisul nostru Hasne-Agasi și prin Chihaia­lele tale, care ne'ncetat slujesc la Poarta Oto­mană, deci foarte bine; să fii preste măsură bine­cuvântat întru toate lucrurile tale și să-ți fie cu pace pânea întru tot prea luminatului nostru Împărat și Domnului nostru celui sfânt; eu te voiu vedea, urmează tot asemenea și de acum înainte, cheltuindu-ți la slujbele Împăratului toată puterea cu poala ridicată și să te înfricoșezi de a face rău sau a te împotrivi porun­cilor ce ți se vor trimite, și umblă în credință cu picior statornic. Pace ție”. Osebit de hara­ciul acesta de peste an, pentru carele am arătat acum, mai dă Moldova încă și la Baeramul sau paștele turcesti ca un peșcheș Împăratului 8.750 de lei și două blane una de samur preț de 3.250 de lei și alta de râs; Validei Sultane adecă mumei Împăratului 7.500 de lei și o blană de râs; pentru ceară de făclii pentru curtea împărătească 9.000 lei; pentru seu de uns co­răbiile cele de oaste 18.000 de lei; lui Chizlar-­Agasi (mai mare peste fameni) 2.500 de lei și o blană de samur; Vizirului 7.500 de lei și o blană de mult preț, lui Chihaia 3.750 de lei și o blană de samur, Tefterdarului 500 lei și o blană de samur, lui Reis-Efendi 750 lei și o blană de samur. Celelalte daruri cari se îm­părțesc pe la slugile împăratului și ale Vizi­rului, postavuri, pânzuri de mătase și blane de samuri mai proaste cari se zic paicea pentru că sunt făcute din picioarele samurilor prea rare ori se coprind în bani mai puțin de 60.000 de lei.

Osebit de acestea când se face vre-un ră.z­boi cu Leșii, sau cu Rușii, mai are țara da­torie când poruncește Vizirul, să facă pod peste Dunăre, sau să dea cai pentru grajdul împă­rătesc sau pentru trăsurile tunurilor și să dea zaherea, însă cheltuiala acestora se scade din haraci.

La punerea Domnilor, nu se plătește totdeauna sumă potrivită, ci se hotărăște plata aceia, după lăcomia de bani a Vizirului și după ambiția candidatului adică a celui ce voește să ia dom­nia; măcar că obiceiul este ca să dea Împăra­tului 37.500 de lei, Validei Sultane 5.700, Vi­zirului 22.500, lui Chihaia 11.250, Tefterda­rului 1.500, lui Reis-Efendi 750 de lei.

Darurile, ce se zic Bairam-peschiș, pentru celelalte slugi ale curții și boieri se sue la 60.000 de lei. Lui Sehimne-Agasi, carele aduce pe Domn în scaun, i se dă 10.000 de lei și prea de multe ori cuprind toate cheltuelile a­ceste încă și până la 300.000 de lei. Numai însă nu le dă Domnul de la camara sa, ci numai țara are datorie ca să le plătească pe toate.

Încă și înoirea sau întărirea Domnilor cere cheltuelile sale.

Aceasta este, ori cea mică, sau cea mare, precum am arătat mai sus, cea mică se face numai cu hiuchim ferman care se plătește nu­mai cu 37.500 lei sau și mai puțin, mai ales când este Vizirul voitor de bine Domnului a­celuia.

Iară înoirea cea mare, la care se înoește hri­sovul Domniei, după trei ani ai stăpânirii, cere aseminea cheltuială ca și la punerea din nou a unui Domn.

Osebit de aceste când se trimite către Domn cu vreo poruncă, vreun Capigi-bașa sau altă slugă Împărătească, atuncea nici acela nu poate să rămâe ne dăruit.

CAP. XV. Despre neamul boieresc din Moldova[modifică]

Cela ce voiește a cerceta pentru ivirea nea­mului boieresc, nu are trebuință după pilda altor popoare, să crează iscodirile cele neade­vărate și întunecoase. Căci Istoricii Grecești și Latinești carii de toți învățații lumii sunt cu­noscuți a fi adevărați, ne arată lumina cea mai curată la pricina aceasta și eu nici nu cred că va tăgădui cineva că n'au fost ostași și cetățeni Romani popoarele acelea, pe care le-au răsădit Traian în Dacia, după ce a biruit el pe Craiul Decebal, risipind toată Împărăția Dacilor și când ne-ar lipsi și mărturiea aceasta, adecă: cum că Adrian după moartea lui Traian, dând barba­rilor multe țări din Asia, numai pentru aceia s'a oprit pe sineși a nu părăsi și Daciea, pentru că se temea să nu surpe atâtea mii de Romani, ce locuia într'însa; atuncea cetitoriul cel știutor de întâmplările vremilor celor vechi, voind ca să se încredințeze pentru adevărul pricinei a­ceștia, îi va fi din destul ca să-și aducă aminte numai de obiceiul cel necontenit al Romanilor, după care le era lor oprit a nu primi pe ni­minea în vreun legion de nu va fi din politic și de neam.

Deci socotim că nu va mai fi de trebuință să facem vreo adeverință de mărturie împotriva lui Enea Silvie, care zice: că Moldova a fost numai un loc de ocrotire pentru Romanii cei isgoniți, pentru că nici odinioară mărturiea unui istoric carele a fost pe vremile acelea, nu poate să se socotească mai puțin decât închi­puirile și presupunerile cele de sine ale altuea, carele a fost cu o mie de ani mai târziu.

Iară chipul cu care s'a sădit înainte și s'a ținut în Dacia vița Romană așa multe sute de ani, de la Traian, până în vremile noastre; nu ne este voea ca să-l descoperim așa pre larg[25] ci numai singur adevărul acesta îl punem îm­potriva celor ce sunt cu îndoeală, adecă: limba Moldovenească care mai mult decât toate alte limbi se asemenează cu limba Romană, ne în­dreptează la spița neamului nostru destul de luminat, încât nimenea nu poate să mai stea împotrivă cu nimic.

Însă noi cu toate acestea, tot nu îndrăznim a zice cu încredințare, cumcă neamurile boie­rești cele mai de frunte care sunt acum vestite în Moldova, a întrecut cu slava pre neamul acesta și mai înainte, supt stăpânirea Romanilor când locuia în Daciea; căci prefacerea pămân­tului nostru ne este cunoscută îndestul și știm prea bine, că Dragoș descălecătorul Moldovei, n'a dat boierii mai mari celor ce avea nume de neam, ci acelor carii întrecea pe alții cu vi­tejia și cu credința, puindu-i în dregătoriile cele politice și în cele ostășești și mai știm încă, că ei prin satele cele ce era pustiite de năvă­lirile Tătarilor, au așezat țărani goniți de prin țara Leșască; și ori că punea numile sale sate­lor acelora, mai ales care erau făcute de dânșii; sau după cum se vede a fi mai adevărat, li se da lor satele ca un semn pentru că s'au boierit.

Și prea știut este, că în vremile cele mai dincoace, prin puterea turcească răsăpindu-să crăiea Serbilor și crăiea Bulgarilor, împreună și scaunul Grecilor căzând sub stăpânire streină, multe neamuri boierești din cele mai de frunte ale popoarelor acestora, s'au tras la Moldova ca la locul cel de obștie pentru scăpare de pe vremea aceea și prin purtările lor cele cu cre­dință, au dobândit slavă și boierie.

Aseminea s'a întâmplat și cu vreo câteva neamuri boierești de ale Tătarilor, care, sau c'au căzut în robie prin răsboaele cele necontenite ce avea Schiții cu Moldovenii, sau și pentru neunirile care cumva se întâmpla între dânșii, se pleca de bună-voe Domnilor Moldovei și creștini făcându-se se punea la slujbele țării, atât la cele politice cât și la cele de oaste.

Însă după aceea mai ales în veacul cest trecut, începându-se a se trimete de la Țarigrad Domni în Moldova și aceștia până când era țarigradeni, își cumpăra robi Cerchezești și Avasești și după ce'i slujea pe dânșii robii aceștia multă vreme cu credință îi punea pe la dregătoriile curții Domnești și după aceea încă și în starea boierească.

Și Domnii au mai primit în slujbele boierești și vreo câteva neamuri Leșești, mai ales care era plecate asupra țării, dupre cum și din Moldoveni, mulți au primit boerii Leșești.

Într'acest chip, înmulțindu-se prea tare nu­mărul boierilor, au socotit Domnii și au deo­sebit boieriile în trei stări. În stare cea dintâi au așezat pe aceia, carii sau că au fost puși însuși de Domni prin dregătoriile cele mai mari ale țării, sau că era născuți dintr'același neam, ei au asemenea protie înaintea celor mai mici ca și boierii cei mari în Rusia[26].

În starea a doua, sunt curtenii, sau oamenii cei din curte, carii au dobândit un sat și altul prin moștenire.

În starea a treia sunt Călărașii, carii pentru folosul moșiilor ce le sunt lor dăruite de Domni totdeauna merg la război cu cheltuiala lor.

Cei mai de pe urmă sunt rezeșii, cari se ase­menează cu odnodvorții Rusești și n'au vecini, ci locuesc câte mulți în sate și își lucrează mo­șiile lor însuși ei, sau cu slugile ce le au năimite.

Neamurile boierilor pe cari le arată dintru început istoriea Moldovenească, sunt încă și până acum toate și este de minune, că nici un neam boieresc din cele vechi, nu s'au stins de tot fără numai singur neamul lui Vasilie Albanitul, Domnul Moldovei, carele era mai mult la nu­măr decât toate celelalte; iar acum s'au stins de tot și măcar că oarecare neamuri au scăpătat la atâta sărăcie încât, din câte cinci mii de case ce avea mai fiecare supt stăpânire, deabia au rămas câte cu cinci, însă tot a rămas măcar neamul.

Deci noi voim ca să arătăm aicea neamurile acestea fiecarele pe numele lor și fiindcă toate sunt deopotrivă încât pentru vrednicie, pentru aceea le-am pus după rânduiala alfabetică, adecă[27]:

Abazeștii
Arbureștii
Azanii[28]
Arăpești
Bantoșeștii
Bașotești
Balșeștii, (două neamuri)
Bogdăneștii
Bouleștii
Buhușeștii
Burgheleștii
Buțurenii
Vârlăneștii
Ganeștii
Ghengeștii
Goenești
Darieștii
Doniceștii
Durăceștii sau Doneștii
Dragoșeștii
Joreștii
Zorileștii
Isaceștii
Cantacuzenii[29]
Cantimirești[30]
Carabașeștii
Carpeștii
Catargieștii
Clucereștii
Costăchești, sau Gavrilițeștii
Costineștii, Serbi
Crupențscheștii, Leși
Chiriaceștii
Micleștii
Mileștii
Mireștii
Mihuleștii
Movileștii[31]
Moțoceștii
Murguleștii
Naculeștii
Niculeștii, Greci
Paladeștii, Grecii
Petralifii, Greci
Pilateștii,
Pisoscheștii Leși
Prăjeștii
Razii, Greci
Racovițeștii
Ropceneștii
Roseteștii, Greci Sturzeștii
Stăvăreștii
Stărceștii
Talpeștii
Tanschii
Totoeștii
Tudureștii, Greci
Turculețeștii
Tălăbeștii
Tămășeștii
Tăutuleștii
Urecheștii
Frăticeștii
Hinceștii
Hăbășeștii
Hăzareștii
Hrisorvergi[32]
Țibăneștii
Țifeștii
Cerchezeștii, Cerchezi
Ciogoleștii
Șepteliceștii
Șipoteneștii
Șoldăneștii.

Moldovenii avea[u] mai înainte obiceiu care prin lungimea vremei, s'a fost făcut ea și o lege de nu da boierie oamenilor celor tineri, măcar de era și din neamul cel mai de frunte, până când nu își arăta ei credința la alte slujbe mai proaste și se făcea iscusiți prin deprinderi, pentru aceea boierii cei mai mici, își da pe copii lor îndată după ce trecea anii copilăriei, de slujea pe la boierii cei mari; însă nu'i punea la altă slujbă fără numai cât slujea la masă și avea privighere pentru stăpănul lor într'altă casă mai aproape și după ce 'nvăța ei până 'n trei ani, obiceiu­rile curții și năravuri împodobite, atuncea stă­pânul lor îi punea înaintea Domnului și prin rugămintea lui îi așeza între slugile divanului celui mare și după un an îi schimba în diva­nul cel mic și de acolea în spătărie și după ce da vreunul acolea probe de cugete bune și de năravuri cinstite, încât putea să aibă cineva vreo nădejde, atuncea să primea între slugile cămării celei mari și mai trecând vreo câțiva ani, se făcea Postelnicel, prin rugămintea altor boieri, pentru că socotea lucru necinstit să vorbească însuși părinții cu Domnul pentru fii săi. De acești Postelnicei sunt 12 și toți poartă în mâini înaintea Domnului toege albe supțiri, de mă­sura statului lor.

Și după ce își arăta ei către Domnul și în slujba aceasta credința și iscusința sa, apoi îl punea și la alte dregătorii ale curții, încă și'n slujbile cele de taină; și așa după ce își petrecea tinerețile sale, îl ridica mai întâi în starea III-a a boieriei și mai pe urmă la starea cea dintâi, iară când cunoștea Domnul la vreunul o minte prea deosebită și înțeleaptă, atuncea în puțini ani putea să-l ridice la boieriea cea mai mare, măcar de ar fi fost și din starea cea mai proastă.

Însă în vremea de acum adăogându-se mân­driea și sărăciea, socotesc boierii, că își vor ne­cinsti starea lor, dacă vor sluji pre alți boieri mai mari; și fiindcă nici lăcomia cinstii nu le dă voe să trăească prostește, ci socotesc numai cu ce chipuri ar putea face prin mijlocirile rude­niilor sale ca să intre în rândul boierilor celor dinlăuntru ce se zic boiernași și să iasă deodată.

Și pentrucă starea aceasta, este ca și o ră­sadniță a ocârmuirei, din care obicinuește a să plini numărul boierilor celor mari, pentru aceia nici se poate spune ce fel de neoameni ajung la cele mai înalte trepte ale boieriei, și aceasta este pricina pentrucare de multe ori se află între boierii cei mari oameni trufași, sumeți și mânioși; și nu numai fără de nici o știință pentru ocârmuirea trebilor obștiei ci încă cu totul fără de năravuri bune și fără de viețuire cinstită, la carii nimic nu se găsește vrednic de laudă, fără numai acel fel de bunătate, ce este la vreunul dăruită din fire, care n'are ajutor pe dinafară nici c'un fel de creștere.

La această întâmplare socotesc că nu va fi rău ca să povestesc, în ce chip dau Domnii boierii pe la boierii Moldovei. La sfârșitul lui Decemvrie ce este ziua înaintea praznicului sfântului Vasile, toți boierii din porunca Spă­tarului celui mare își lasă semnele boieriilor sale în spătărie; sau în postelnicie, a doua zi, adecă ziua cea dintâi a lunei lui Ianuarie, cu trei sau patru ceasuri mai înainte de răvărsarea zilii se adună la curte toți boierii, atât cei ce sunt în slujbă, cât și cei fără de slujbă și merg cu Domnul la biserică fără de semnele boieriei asemenea ca când ar fi scoși de prin dregătorii; și săvâr­șindu-să utrenea es din biserică și se întorc la curte și Domnul se așează în scaunul său în spătărie, iară boierii toți rămân stând afară în divanul cel mic, după aceea Domnul prin că­mărașul cel de taină, chiamă la sineși pe Pos­telnicul cel mare, dacă voește să-l mai lase în dregătorie; iară dacă nu, apoi chiamă pe acela pe carele a socotit să-l pue în locul lui și in­trând el înlăuntru, îi vorbește Domnul, făcându-i aducere aminte pentru slujbile care a făcut țării, însuși el sau părinții lui, arătându-i pricina pentru care voește să-l pue într'această dregă­torie, sau să-l înoească întru dânsa și-l sfătuește să fie cu credință, dându-i bune făgăduinți și împreună lăudându-se; și spuindu-i ce are să urmeze; îi dă un toeag de argint, pe care luân­du-l el, sărută mâna Domnului și poala hainei lui; și pășind înapoi puțin, îl îmbracă Cămă­rașul cel mare cu un caftan.

Postelnicul cel mare primește întâi semnele dregătoriei, nu pentru că el se protimisește doară înaintea celorlalți, căci el este al cincilea după rând, precum am arătat mai sus; ci pentru că el are datorie să chieme înlăuntru pe ceilalți boieri, pentru aceea fiind el întărit desăvârșit, îndată chiamă înlăuntru, din porunca Domnului, pe acela pe care voește Domniea să-l cinstească cu dregătoriea Logofeției cei mari, acestuea după puțină sfătuire, îi dă Domnul un toeag aurit; iară Postelnicul cel mare îi pune caftan peste umere și luându-l cu blândețe de subsiori, îl apropie către Domn ca să-i sărute mâna și poala, asemenea slujbă face Postelnicul cel mare și celorlalți sfetnici și boierii de starea întâi.

Iară pe boierii de starea a doua, îi chiamă înlăuntru Postelnicul II-a și îi îmbracă cu caftan, iară pe cei din starea III-a, îi slujește la aceasta Postelnicul III-a, însă pe acești de pe urmă nu îi îmbracă cu caftan; ci din porunca Dom­nească se întăresc numai prin dregătoriile lor. Și după ce se isprăvește aceasta, merg toți cu Domnul iarăși înapoi la biserică, ca să as­culte liturghia și boierii cei noi, se așează în biserică pe la locurile celor scoși din dregătorie, iară aceștia rămân în tinda bisericii, cu ceilalți boieri.

După săvârșirea liturghiei, chiamă Domnul la masă pe care voește el; iară mai de către seară, trimite dar fieștecăruia sfetnic și boier de starea I-a, câte două pahare de argint cari cuprind mai două oca.

Iară boierilor celor din starea II-a, fieștecăruia numai câte un pahar; și apoi toți le bea pline cu vin înaintea Domnului. Cucoanele boierilor celor mari, încă se dăruesc de către Doamnă, câte c'un pahar oareșce mai mic.

A doua zi iarăși se adună boierii la curte și mulțămesc Domnului pentru facerea de bine care i-a întâmpinat, aducându-i fieștecarele dar prin Postelnicul cel mare, câte un cal de mult preț, sau alt lucru frumos ce are, asemenea cinste arată și Doamnei, cucoanele boierilor întru aceiași zi în sala cea mare (Ginechion) adecă a haremului.

În cealaltă vreme a anului, prea rar obișnuesc Domnii să facă schimbare boierilor, măcar că nimic nu poate să-i împedice, ca ori și în care vreme când vor voi să schimbe pe boierii cei vechi și să pue pre alții noi. Însă pentru că s'au fost obișnuit ca să schimbe și să prefacă boieriile numai la începutul anului, pentru aceia poate că și ei urmând obiceiului celui vechiu, au ales pentru aceste țeremonii vremea aceia a anului, care obișnuiau și ceilalți Domni mai înainte de dânșii, a o socoti bună pentru treaba aceasta.

CAP. XVI. Despre ceilalți locuitori ai Moldovei[modifică]

Eu nu cred că mai este altă țară de potriva Moldovei, intru care să se afle locuind așa multe feluri de noroade, căci osebit de Moldoveni, ai cărora moși s'au întors din Maramureș, mai lo­cuesc întru dânsa și Grecii, Albaniți, Sârbi, Bul­gari, Leși, Cazaci, Ruși, Unguri, Nemți, Ar­meni, Evrei și Tiganii cei plodoși.

Grecii, Albaniții, Sârbii și Bulgarii trăiesc întru dânsa slobozi și alții se îndeletnicesc cu neguțătoria, iar alții slujesc cu leafă la Dom­nie. Nemți, Leși și Cazacii sunt puțini și unii sunt ostași, eară alții slujesc în curte, însă din Leși s'au ridicat vreo câțiva și în starea boie­riei. Iar Armenii sunt supuși ca și ceilalți ne­guțători și târgoveți și sunt prin orașele Mol­dovei și plătesc asemenea bir la Domnie și bi­sericile lor sunt ca și ale papistașilor și nici sunt mai mici nici mai puțin împodobite decât ale pravoslavnicilor și sunt slobozi de a-și păzi le­gea lor. Evreii încă sunt supuși și plătesc pre an mai mare bir decât cel de obște și cu alt nu se îndeletnicesc, decât numai cu neguțătoria și cu cârciumăritul și unde voesc acolo pot să-și facă sinagogă însă numai de lemn, eară de piatră n'au voe. Ruși și Ungurii totdeauna au fost ță­rani boierești ai Moldovei. Țiganii sunt împrăș­tieți prin toată Moldova și nici un boier nu este carele să nu aibă robi vreo câteva salașe de dânșii. Iară de unde și când a venit acest neam în Moldova, nici ei singuri nu știu și nici în hronicile noastre nu se găsește nimic pentru dânși, și toți vorbesc un grai amestecat cu multe cuvinte grecești și persienești și nimic alta nu lucrează decât meșteșugul zlătăriei și al fe­răriei și asemenea sunt închipuiți ca și ceilalți țigani de prin alte țări, au asemenea năravuri ca și aceia; și faptele lor cele mai mari și sem­nele cele pentru deosebire, le este trândăvirea și furtișagul.

Se mai zăbovesc pentru neguțătorie și Turci mulți în Iași și prin alte târguri, însă nu le este slobod să-și cumpere moșii nici într'un loc, cu cât mai puțin măcar să-și facă casă la târg sau la vreun sat, sau să-și zidească moschee adecă casă de rugăciune, sau să-și facă la vedere ru­găciunile și închinăciunile. Măcar că nici Poarta n'a silit ca să li se dea voe nici la unile de acestea și măcar de ar da Dumnezeu, ca să aibă pentru acest lucru tăcere deapururea.

Cei ce sunt adevărați Moldoveni, osebit de stările boierești, pentru care am pomenit mai sus, unii sunt târgoveți, eară alții țărani; târgoveții sunt aceia, carii se află cu locuința prin orașe și prin târguri, iară țăranii sunt aceia cari lo­cuesc prin sate; cei de pe la târguri, nu sunt supuși nimărui fără numai Domniei la care își plătesc dăjdiile lor și se îndeletnicesc la toate lu­crurile, iară neguțătorii sunt prea puțini din Moldoveni; pentrucă Moldovanului din fire este născută mândriea, sau să zic mai bine lenea, căci ei ori ce neguțătorie, socotesc că este lucru de rușine, osebit numai de neguțătoria cu pâinea care o fac ei pe moșiile lor. Și eu socotesc, că aceasta este pricina cea mai mare, de se găsesc prea puțini din Moldoveni târgoveți bogați și căci este în țară necontenit lipsă de bani, măcar de și se trec preste hotar afară mai multe lucruri, decât cele ce se aduc în lăuntru, căci negu­țătorii, cei streini, Turci, Jidovi, Armeni și Greci, carii se zic țeleni, au apucat în mâini toată ne­guțătoria Moldovei, din pricina lenevirei patrio­ților noștri și turme întregi de dobitoace mici și mari, pre care le cumpără din Moldova cu puțin preț, le duc pe la Stambul și pre la alte cetăți și acolo le vând cu preț îndoit și întreit. Însă fiindcă aceștia sunt cei mai bogați, nu au voie să fie cu moșii și cu case statorniciți în Moldova, pentru aceasta banii cei mai mulți se petrec afară din țară, iară preste Dunăre înapoi vin prea puțini și de abia sunt cu îndestulare pentru plătirea birului și ale altor cheltueli Turcești.

Țăranii nici nu sunt drepți Moldoveni, ci aceia cari se află țărani, se trag sau din Ruși, sau din Ardeleni cărora le zic Moldovenii Ungureni și adevărat că în veacul cel dintâi după descă­lecarea Moldovei, cu totul a împărțit Dragoș celor ce venise cu dânsul, toată țara cea nouă care a fost găsită golită de locuitori. Iară mai pre urmă văzând ei că nu este bine ca să lu­creze și să muncească boieri la boieri, pentru că toți care era din neamul Romanilor se so­coteau că sunt boieri și pentrucă neamul acesta fiind deprins numai cu armele, se socotea a fi mai vrednic, decât a se pune tocma să lucreze pământul; pentru aceia următorii lui Dragoș, au fost siliți să-și caute cu învoeala Domnilor, prin alte țări de prin prejur și să-și aducă oa­menii carii era deprinși cu munca și să-i așeze pre la moșiile lor.

Adevărul la pricina aceasta îl întărește sin­gur numele țăranului, care se zice la Moldoveni vecin, pentru adeverință, precum că aceia au fost întâi țăranii, carii au fost siliți la această muncă de armele cele cu noroc ale Moldovenilor. Și pentru aceia în țara de sus, unde a în­ceput Dragoșești[i] a locui, sunt mai multe sate țărănești, iară în țara de jos, unde au locuit ei mai în urmă, nu sunt alți țărani, fără nu­mai aceia, pre carii i'au cumpărat cu bani boierii dela cei din țara de sus și i'au pus pe la mo­șiile lor, sau aceia pre carii i'au cumpărat ei dintre răzeșii aceia, carii pentru sărăcie ș'au vândut moșiile lor cele părintești și i'au silit cu strâmbătate ca să primească jugul supunerei.

Pentru aceea când trage un boier pre vre unul ca să-l supue cu judecată, lesne se poate veadea din ce stare este, căci dacă poate jă­luitorul să adevereze, cum că neamul său ar fi stăpânit vreo moșie, (măcar de au și pier­dut-o apoi din pricina sărăciei, sau a vremilor celor turburate), sau că ar fi fost în ciata căIă­rașilor, sau a curtenilor, sau a aprozilor, atuncea îndată îl hotărăște judecata a fi slobod. Pentrucă la slujbele acestea, nimenea nu poate să încapă, fără numai oamenii cei slobozi. Iară dacă n'are cu ce să adevereze aceasta, apoi unul ca acela rămâne subt stăpânirea boierului.

Cei ce au fost aduși din țara Leșească și au fost așezați în mijlocul Moldovei, ș'au uitat limba lor, pentru îndelungarea vremii și au deprins pe această Moldovenească. Iară Ungurii, pentru c'au rămas nesmintiți în legea lor cea papistășească, își țin împreună și limba lor, măcar că și pre această Moldovenească toți o înțeleg.

Acești țărani toți ori și din ce limbă ar fi, sunt foarte aspru asupriți, cu munca stăpânilor lor. Căci lucrul nu le este lor așezat cu ho­tărâre, ci numai singur în voia stăpânului stă câte zile să-i lucreze ei. Iară banii sau dobitoacele lor, nu poate el să le ieie cu sila și agonisin­du-și țăranul cât de multă bogăție, stăpânul său nu poate să ieie nici o parte dintr'însa; iară luând-o el cu sila, atuncea judecata îl silește ca să i-o dea înapoi. Însă voind el să-i facă strâm­bătate, îl bate atâta de mult, până când țăra­nul de bună voia sa îi dă ceeace cere el, iară ca să'l omoare, îl oprește legea și întâmplăn­du-se cu vre un chip ca să-l omoare, atuncea nu numai că stăpânul acela să judecă la moarte, ci încă și femeia și copii celui ucis se slobod cu pace. Pentrucă nici nu are putere asupra vieții sau a morții unui Moldovean, fără nu­mai singură Domnia. Iară să vânză vreun boier pre țăranul său, are voie, însă nu afară din satul întru care s'a născut și dacă voește să-și vânză toată moșia împreună cu țăranii, i să dă voie.

Mărimea birului lor eate la voia Domniei și n'are nici nume, nici vreme hotărâtă și într'a­devăr zic, că eu ași socoti pre țăranii Moldo­venești, că sunt cei mai bicisnici decât toți lo­cuitorii de sub soare, dacă împotriva voinței lor, nu i-ar scoate din sărăcie rodirea pământu­lui și săcerișurile cele bogate. Căci ei sunt foarte leneși și trândavi pentru lucru, ară puțin, sa­mănă puțin și totuși seceră mult și nu se ne­voesc ca să-și agonisească cu munca, aceea ce ar putea ei să aibă, și se mulțumesc ca să adune în jătnițele lor, numai atâta cât socotesc că le va fi deajuns într'un an pentru hrana lor, sau până la pâinea cea nouă, dupre cum obișnuesc să și zică. Pentru aceea când se în­tâmplă vreun an neroditor, sau când îi împe­dică dela seceriș vre-o năpădire a protivnici­lor, sunt în primejdie să moară de foame, și dacă au vreo vacă sau două, socotesc că le este destul pentru hrana lor și a copiilor, pentru că unele dintre dânsele dau pe zi câte 40 sau cel mai puțin 24 oca[33] de lapte și dacă are unul 20 de stupi prea lesne poate din venitul lor să-și plătească birul pe tot anul. Căci când este și timpul dupre pofta prisăcarilor, atuncea fiește care stup dă pre an câte șeapte roi. Apoi socotește, că la retezat din toți se scoate câte două sau și mai multe oca de miere și ocaua se vinde câte o rublă.

Cei ce locuesc la munte, au oi, miere și poame cu îndestulare și cei dela câmp au pâine, boi și cai. Iară la cei ce sunt megieși cu Tatarii, le merge mai rău decât la toți. Căci Tătarii nu numai că fură dela dânșii toate cele ce pot să apuce, ci cu chip că merg cu războiu asu­pra Leșilor, răzbat în Moldova și fac prăzile cele mai mari, prind pre toți locuitorii de prin sate și ducându-i cu dânșii, îi vând la Țari­grad cu chip că sunt Ruși, măcar că acest fel de năpădire de mult s'a oprit de multe ori prin poruncile împărătești, însă la aceasta cine poate să se păzească așa bine, de șeretlicurile Tăta­rilor? Și pre cei ce îi duce întâmplarea la Ța­rigrad sunt mai norociți; căci acolo dacă gă­sesc Capuchihaielile Domniei, pre vreun Moldovan robit, unde îl găsesc de acolo îl iau fără de plată și îl slobozesc cu pace.

Cele ce am pomenit mai sus pentru țăranii Moldovei, numai cu locuitorii din trei ținuturi nu se urmează asemenea. Căci ei măcar că nu sunt din starea boierească, însă nu sunt supuși nici la un boier și sunt de sine ca o republică, adecă cel dintâiu este: Câmpul lung în ținutul Sucevei și este ocolit cu cele mai înalte vârfuri de munți și sunt într'însul ca vreo cincisprezece sate și fieștecare au obiceiuri și judecăți ale lor deosebite. Uneori primesc și dela Domnie doi Vornici, însă de multe ori îi și gonesc afară din ținut, când întărâtă cugetele locuitorilor asupra lor și se lasă în nădejdea cetăților ce au făcute din fire. Ei nu pricep lucrul pământului, pentru că nici au țarini prin munții lor, ci tot lucrul lor este numai păstoriea oilor și împreună plătesc și ei bir pre tot anul, însă nu atâta cât li se cere lor dela Domnie, ci numai cât făgăduesc ei Domnilor la intrarea în scaun și așezământul acesta totdeauna îl înoesc ei prin trimișii lor, când se pune stăpânitor nou în Moldova și când voește vre un Domn să urmeze mai aspru cu dânșii și să le arunce alte sarcini noui, atuncea ei nu stau îndelung la tocmeală, ci cu toții nu voesc să le primească și fug prin părțile cele nerăsbătute ale munților. Pentru aceasta și Dom­nii, nici odată n'au cerut dela dânșii mai mult, fără numai atâta cât s'au îndatorit să dee.

Uneori prin îndemnările unor capete răscol­nice, au eșit ei de supt stăpânirea Domnilor și s'au dat supt paza Leșilor, care întâmplare a și dat pricină unora din istoricii Leșești, de au zis, că Moldova a plătit dajdie la Leși.

Însă aceasta este știut de fiește carele: că Moldova mai înainte până a nu cădea supt stă­pânirea turcească, avea așezământ de pace cu Leșii, după cum mărturisește însuși vlădica Pia­zițius, măcar că'i stă împotrivă Dlugoș, Sarni­țius și Oricovius. Iară după aceea începând a plăti haraciu la Turci, nici n'au avut Leșii gând ca să o silească să fie supt ascultarea lor, ci mai ales unii din Craii lor umbla să le dea aju­tor, ca să se pue iarăși în slobozenia ce avea mai înainte.

Al doilea republică mai mică, este Vrancea în ținutul Putnei, la hotarul țărei Românești din toate părțile încunjurat cu munți strașnici și sunt întru dânsul 12 sate cu două mii de case și nici locuitorii aceștia n'au știință pentru plugărit. Pentru că și ei se îndeletnicesc cu păstoriea oilor, ca și Câmpulungenii, și plătesc pre an la Domnie o dajdie știută și hotărîtă și se țin cu legile sau obiceiurile lor iară porunci și judecători dela Domnie nu primesc.

Al treilea, este Tigheciul, în ținutul Fălciilor adică un codru ce este despre hotarul Tătarilor de Bugeag și este pieptul Moldovei cel mai tare între Prut și între Basarabia. Locuitorii plătesc la Domnie pre tot anul o dajdie mică și sunt toți călăreți și mai nainte era ei la număr opt mii de oameni, iară acum deabia sunt două mii pentru oaste și întrec cu vitejiea pre toți cei­lalți Moldoveni, încât se obișnuește a se zice pentru dânșii acest proverb „Cinci Tătari de Crăm, plătesc mai mult decât zece de Bugeag și cinci Moldoveni, biruesc pre zece Tătari de Crăm. lară cinci Codreni adecă, Tigheceni, bat pre zece Moldoveni”. Pentru dânșii am vorbit mai mult la partea întâea.

CAP. XVII. Despre năravurile Moldovenilor[modifică]

Fiindcă ne-am apucat să arătăm năravurile Moldovenilor, pentru care lucru nici unii din cei străini, sau prea puțini au știință adevărată, dragostea ce avem asupra patriei noastre, și neamul dintru care suntem născuți, ne îndeamnă ca să lăudăm și să închinăm pre locuitorii ță­rii, cărora avem să le mulțămim pentru iubirea noastră, ne stă însă și dragostea adevărului în cale, ca să lăudăm aceia, care cu dreptate ar fi să se hulească. Căci mai de mântuire le va fi lor, când li se vor așterne slobode înaintea ochilor greșalele care le fac, decât să fie înșe­lați și amăgiți cu vreo măgulire mângăioasa și apărare iscusită și prin aceia să creadă că urmează bine întru greșalele acele, pentru care toată lumea cea cu năravuri bune îi hulește. Deci noi din pricina aceasta voim să zicem cu­rat, că noi la năravurile Moldovenilor nu pu­tem să aflăm nimic lesne ca să putem lăuda, osebit de credința cea adevărată și primire de oaspeți.

Din toate greșalele care sunt obișnuite și pre la alți oameni, au și Moldovenii de nu prea multe, încă nu prea puține.

Năravuri bune sunt rari la dânșii, pentru că nu au nici creștere cum se cuvine, nici deprin­dere la năravurile cele bune și pentru aceia cu greu se va găsi vreunul mai împodobit cu nă­ravuri bune decât alții, de nu va avea vreo fire bună spre ajutor.

Dârziea și semețiea este maica și sora lor, căci dacă are vreunul cal bun și arme bune, atuncea gândește că nici un om nu poate să-l întreacă și nu s'ar feri, de ar fi cu putință însuși cu Dumnezeu să se lupte. Și toți de obște sunt îndrăzneți și semeți, foarte înținați de a începe gâlceavă, însă prea lesne să liniștesc și se îm­pacă iarăși. Luptă cu sabia câte doi numai, nu obișnuesc; și țărănimea încă prea rar se întoarce la arme, numai din vorbe, ci cu bețe, cu ciomege și cu pumnii astupă gura cea fără de omenire a protivnicului lor și asemenea fac și ostașii, rar săr cu sabia unul la altul numai din sfadă și când se întâmpla aceasta vreodată, trebue aciea sa sufere pedepsele cele mai cum­plite. Ei cu toții sunt șegalnici și veseli și inima nu le este departe de gură; însă dupre cum uită degrab mânia, asemenea și prieteșugul nu țin îndelung și de băutură n'au greață prea mare, însă și prea tare plecați asupra ei încă nu sunt. Desfătarea lor cea mai mare este uneori a pe­trece în ospețe dela 12 ceasuri până la 9 după miazănoapte și alteori și până la revărsarea zilei și beau până ce varsă. Dar aceasta încă nu se obișnuește în toate zilele, ci numai pe la sărbători mari și earna când este vreme rea, și silește frigul pre oameni ca să șează pre la ca­sele lor și să-și încălzească mădulările cu vin. Rachiu nimenea nu iubește, fără numai ostașii, iară ceialalți beau numai câte un pahar înainte de masă. Cei ce locuesc în țara de jos și pe lângă hotarul țărei românești, iubesc vinul mai mult decât ceilalți.

Odineoară s'au apucat pre rămas un Moldo­vean cu un Muntean, să vază carii sunt mai bețivi, Moldovenii sau Muntenii, ș'au mers pe podul din Focșani, care este hotar între Moldova și între țara Românească și atâta sau gâlcevit amândoi cu paharele, până când a căzut Mun­teanul de multă băutură de vin. Iar pre Mol­dovean pentru învingere, l-au dăruit Domnia cu boerie.

Arcul îl întind ei foarte bine, și se pricep a purta și sulița. Iar cu sabia totdeauna fac ei mai multă izbândă, iar puște poartă numai vâ­nătorii, pentru că zic că este lucru cu rușine, să se lupte la oaste cu acest fel de arme, cu care nu poate să se cunoască nici meșteșugul războiului nici vitejia.

Ei la începutul războiului totdeauna sunt foarte vitezi și de al doilea mai slabi de inimă.

Iar dacă îi înfrâng protivnicii înapoi, atuncea prea rar au bărbăție să înceapă de a treia oară, însă au învățat dela Tătari de se întorc iarăși înapoi din fugă și prin această apucare cu meș­teșug, au smuls biruința de multe ori din mâinile protivnicilor.

Către cei robiți se arată acum cu blândețe și acum cu tiranie, după cugetul lor cel nesta­tornic și să ucigă pre vreun Turc, sau vreun Tătar, socotesc drept datorie creștinească și pre cel ce se arată cu blândețe către aceste nea­muri, îl socotesc că nu este creștin bun; și această urmare au adeverit-o ei prea cu îndes­tulare la pustiirea aceasta mai de pre urmă a Bugeagului, când a năvălit Petriceicu asupra Basarabiei, după războiul Austriecesc.

Ei nu au măsuri în cugetile lor, când le merge bine sunt semeți, iar de le merge rău părăsesc bărbățiea și la vederea dintâiu nimic nu li se pare cu greu. Iar dacă li se întâmplă la aceia cât de puțină sminteală împotrivitoare, atuncea cad în uimire și nu știe ce să facă și la urmă, dacă văd că ostenelile lor sunt zădar­nice, se căesc că s'au apucat însă prea târziu.

Deci dar nu putem zice alt nimic, fără nu­mai că. din prea osebită și nemărginită prove­dință a lui Dumnezeu, o împărăție așa mare și înfricoșată a Otomanilor, biruind cu armele sale pre toată puterea romanilor în Asia și o bu­cată nu prea mică în Europa și pre Unguri, Sârbi, Bulgari și alte stăpâniri nenumărate, aducând cu sila sub stăpânirea sa și pre Greci norodul cel mai înțelept. Iar pre un norod așa prost și fără de putere, n'a fost vrednică ca să-l silească cu război, ca să i se plece sub stăpânire și mai pre urmă umblând de atâtea ori să lepede jugul cel primit de bunăvoe, to­tuși a rămas neatins și nesmintit, atât la obi­ceiurile lui cele politicești cât și la orânduelile cele bisericești.

De alta, nu numai că Moldovenii nu sunt iubitori de științi, ci mai la toți le sunt și urâte. Și așa nici numele științelor și ale meșteșugu­rilor frumoase nu le sunt lor cunoscute; și zic, că oamenii cei învățați își perd mințea și când voesc să laude învățătura cuiva zic că este nebun de știința cea multă și cel mai de ocară lucru este pentru că zic, că numai preoților se cuvine să, învețe, iar pentru mireni este destul să citească și să scrie și să-și iscălească numele și să știe cum își vor pune la isbod boii, caii, oile, stupii și altele de acestea; iar celealte toate sunt netrebuitoare.

Femeile lor măcar că nu le ascund de băr­bați așa cu băgare de seamă ca Turcii, însă totuși obișnuesc prea rar a se depărta de pe la casele lor, dacă sunt măcar de puțină ceva stare.

Cucoanele boierilor sunt bine închipuite, iar pentru frumusețe cu mult mai în urma celor proaste. Căci acestea sunt cu chip mai frumos, iar cele mai multe sunt desfrănate unele beau pe acasă vin mult, iar la adunare prea rar se arată vreuna beată. Pentrucă un obraz femeesc se socotește a fi mai cinstit cu cât mănâncă și bea mai puțin pe la ospețe, și pentru aceia prea rar poate cineva să o vază aducând câte o bu­cățică la gură, sau să-și deschiză buzele până întru atâta, ca să i se vază dinții, ci așa de tăinuit vâră bucatele în gură, cu cât îi este prin putință, și nimic nu socotesc mai de ru­șine, decât a se vedea părul capului la vreo femee cu bărbat sau văduvă și este cea mai mare greșală, a descoperi la vedere capul vre­unei femei. Însă fecioarele socotesc rușine să-și acopere capul măcar cu cât de subțire pânză, pentrucă goliciunea capului, o înțeleg semn de feciorie.

Celelalte obiceiuri atâta sunt deosebite, ca și aerul în cele mai multe părți ale țării. Locui­torii din țara de jos, care sunt obișnuiți de mult să trăiască în răsboiu cu Tătarii, sunt os­tași mai buni și oameni mai sălbatici decât ceia­lalți și mai mult sunt rescolnici și nestatornici și dacă n'au niciun protivnic străin să bată răz­boiu, atuncea de trândăvire prea lesne se amă­gesc și stârnesc zurba asupra mai marilor săi, însă și însuși asupra Domniei. Pentru Dumne­zeiasca slujbă au puțină știință și mulți dintre dânșii, mai ales oamenii cei proști, cu toții zic: că fieștecăruea om este hotărâtă dela Dumnezeu ziua morții sale și mai înainte de ziua aceea nu poate nimenea să moară, nici să piară la războiu[34], și aceasta le dă lor atât de mare băr­băție, încât, uneori orbește se slobod asupra protivnicilor lor. A ucide, sau a prăda pre Turci, pre Tătari și pre Evrei, nu socotesc că este păcat nici ucidere, și cei ce locuesc aproape de Tătari, fură și ucig cu sirguință și când fac vreo pradă în țara Tătărască, zic că n'au pră­dat, ci ș'au întors numai al lor înapoi, pentru că zic că Tătarii n'ar fi având acum alt nimic, fără numai aceia ce au apucat cu sila dela strămoșii lor. Prea curviea este rară la dânșii. Iară cei tineri nu numai că socotesc a nu fi păcat, ci încă le este cinste ca să iubească pre ascuns curviea până ce sunt holtei, asemenea ca când ar fi slobozi de toate legile. Pentru aceia de multeori se aude la dânșii vorba aceasta:

„Fătul meu! ferește-te de furtișag și de ucidere, că eu nu te voi putea scăpa de spânzurătoare, iară pentru că te vei culca cu cineva, n'ai să porți frică de peire, numai să plătești banii pe­zevenchiului”.

Primirea lor de oaspezi, care o arată către cei nemernici și drumeți este foarte vrednică de laudă, căci măcar că sunt prea săraci din pricină că se află megieși cu Tătarii, însă nici­odată nu este să nu dee oaspețului sălaș și mân­care, țiindu-l în dar trei zile împreună cu do­bitocul său și pre cel nemernic îl primesc cu fețe vesele, ca când ar fi frate, sau altă rudenie a lor și unii așteaptă cu masă până la 7 ceasuri din zi și ca să nu mănânce singuri trimit pre slugi pe la căi, ca să cheme la masă pe câți drumeți îi vor întâmpina. Numai singuri Vasluenii n'au lauda aceasta, că ei nu numai că își închid casele și cămările de către oaspeți și când zăresc pre vreunul că vine atuncea se tăinuesc, îmbracă haine sparte, și vin înapoi în chip de calici, și cer milostenie însuși dela cei străini.

Locuitorii de țara de sus, au mai puțină pri­cepere la războiu și nici sunt deprinși așa bine cu armele, căci ei mai bucuroși își agonisesc pâinea în sudoarea fețelor sale ș'o mănâncă cu liniște și în odihnă.

Asupra religiei sunt plecați mai până la Eres și nu numai în ținutul Sucevei sunt vreo 60 de biserici de piatră și în toată țara de sus mai mult de 200 mănăstiri mari de piatră, ci încă și munții sunt plini de monahi și de sa­hastri, carii acolo în liniște își jertfesc lui Dum­nezeu viața cea cuvioasă și singuratecă.

Furtișag este între dânșii prea puțin, sau nici ca cum și totdeauna s'au aflat buni credincioși Domniei și măcar de s'a și întâmplat între dânșii vreo turburare, însă și aceea a fost numai din pricina boierilor de țara de jos și mai înainte de a se căsători sunt curați și sunt oameni prea încuviințați cu cari prea rar se află asemenea vreunul din țara de jos.

În slujbele țării sunt mai harnici decât cei­lalți și trebile gospodăriei le fac foarte bine și poruncile le plinesc cu cea mai mare râvnă și la primirea oaspeților, se îndeletnicesc mai mult decât ceilalți locuitori din țara de jos.

Jocurile Moldovenilor au cu totul altă închi­puire, decât pre la alte popoare, căci ei nu joacă doi cu doi, sau patru cu patru, ca Franțezii, sau ca Leșii, ci joacă mai multe obraze deodată, împrejur sau în rând și altădată nu joacă bucuroși, fără numai la nunte, când se țin toți de mână și joacă împrejur cu pas potrivit după cântare, mergând despre dreapta spre stânga, atuncea se chiamă horă, iară când stau în rând și se țin de mână, însă fruntea și coada slobodă, atuncea se chiamă danț cu cuvânt Leșesc.

La nunte sunt obișnuiți să joace mai înainte de cununie în ogradă, sau și în drum și adecă cu două rânduri, unul de bărbați și altul de femei și la amândouă rândurile pun câte un povățuitor, om bătrân și cinstit, carele poartă în mâini toiag de lemn poleit și legat la capăt cu naframă cusută și unul dintre dânșii trage după sineși pre ceilalți din rândul său, despre dreapta spre stânga și iarăși despre stânga, așa încât să stea față în față. După aceia în­dărăpt spate la spate și apoi se întoarce fieștecare rând cu încordare atâta de încet ca să nu se încurce, încât abia se poate zări vreo mișcare și întru amândouă rândurile își alege loc fiește­carele după cinstea sa Cocoanele și fecioarele boierilor, își iau loc dupre starea bărbatului, sau a tatălui lor, însă locul cel dintâi, este pentru povățuitor, al doilea, pentru Nun și al treilea pentru Mire. Asemenea și în rândul femeilor este întâi povățuitorul; apoi nuna, după dânsa mireasa, măcar de sunt și de stare mai proastă decât ceilalți iară la urmă se amestecă amândouă rândurile și joacă ocol împrejur, avându-și fiește­carele femeia sa din dreapta, iar holteii câte o fată de starea lor și uneori obișnuește hora să se întoarcă în trei părți sau patru, sau și în­tr'unul, dupre voia și iscusința povățuitorului.

Osebit de jocurile acestea ce se obicinuese pre la veselii, mai sunt și alte jocuri cu eres, alcătuite cu număr nepotrivit adică 7, 9, 11 și jucăușii se chiamă călușeri și se adună odată într'un an, se îmbracă în haine femeești și pun pe cap cunună de pelin împletită și împodo­bită cu alte flori, vorbesc cu glas femeesc și ca să nu se cunoască, își învelesc fața cu pânză albă și in mâini poartă sabie goală, ca să taie cu dânsa ori și pre cine ar cuteza să le des­copere fața, căci puterea aceasta le-au dat-o lor un obiceiu vechi, așa încât nimenea nu-i poate trage la judecată când fac vreo ucidere întru acel chip.

Povățuitorul cetei se chiamă Stareță și cel de al doilea Primicer și are datorie să întrebe ce fel de joc poftește Stareța și apoi să spue celorlalți în taină, ca să nu auză norodul numele jocului, până când nu-l va vedea cu ochii, pentrucă ei au mai mult de o sută de sărituri și unele așa de potrivite, încât aceia cari joacă se pare că nu se ating de pământ ci se poartă în văzduh și cu acest fel de urmări, cu jocuri și cu săltări, prin toate târgurile și satele se petrec acele zece zile, ce sunt între praznicul înăl­țărei, și a coborîrei Sfântului Duh, și într'această vreme nu se culcă ei nicăeri, fără numai sub stra­șinile bisericilor și zic: că de se vor culca la alt loc, ar fi căzniți de strigoaice și când se întâl­nesc pre drum două cete de călușări, bat război una cu alta și ceata cea biruită face loc celei­lalte și după ce fac învoiala de pace, apoi ceata cea biruită este supusă celeilalte nouă ani și întâmplându-se să se omoare vreunul la acest fel de bătălie, atuncea nu se încape judecată și nici judecătorul nu întreabă pre cel ce a făcut ucidere și cel ce intră în vreo ceată de acestea, trebue nouă ani în tot anul să se afle adunat dimpreună, iar întâmplându-se să nu se arate vreodată, atuncea zic ceilalți că este căznit de duhuri rele și de strigoaice și prostimea cea ere­tică crede, cum că ei au putere să gonească acel fel de boale. Căci ei fac vindecare într'acest chip, adecă: aștern la pământ pre acel bolnav și încep a sări și la o notă anume a cântării îl calcă fieștecarele dela cap până la călcâie și mai pre urmă îi zic la urechi niște cuvinte al­cătuite de dânșii într'adins și poruncesc bete­șugului să se depărteze și după ce fac ei aceasta de trei ori în trei zile, apoi urmează lucrarea care o nădăjduea ei; și așa într'acest chip cu prea puțină osteneală se pot vindeca boalele cele mai grele cari se împotrivesc meșteșugului doftoresc. Asemenea lucrare are nădăjduirea și în farmece.

CAP. XVIII. Despre obiceiurile logodnelor și a nuntelor în Moldova[modifică]

Fiindcă am arătat pentru purtările și năra­vurile Moldovenilor, socotesc că cititorul cel iu­bitor de știință nu va fi nemulțumitor ca să-i descoperim în scurt și obiceiurile ce au ei pe la logodne și pe la nunți.

Ei căsătoresc pre copiii lor la vârsta care este hotărâtă de biserică și este rușine ca să-și ceară fecioara bărbat, căci obiceiul țării este ca să-și aleagă holteii loru-și neveste, iară nu părinții fecioarelor să-și caute gineri. Drept aceia plăcând unui holtei o fecioară, trimite la părinții aceia starosti, cari se chiamă pețitori, cu cuvânt Latinesc, care este stricat din cuvântul petitores și aceștia ispitesc pre departe cugetele părinților fecioarei, ca să nu le fie atuncea ru­șine, când n'ar voi părinții și cunoscând că le este lor voia ca să o deie, apoi merg starostii în casa fecioarei cu toate rudeniile mirelui și cel mai de frunte dintre starosti începe să aducă cuvânt, pre care l'am pus și noi aice, pentrucă mai în tot locul obișnuește, să se facă cu aceste cuvinte, adecă:

„Moșii și strămoșii părinților noștri celor mai dinainte umblând la vânat prin codrii, au aflat această țară, întru care ne aflăm și noi acum și ne hrănim și ne desmierdăm cu mierea și cu laptele dintr'însa. Deci prin pilda aceasta fiind îndemnat și slăvitul boer (N), a mers la vânat prin câmpi, prin codrii și prin munți și a dat preste o fiară, care fiind rușinoasă și cinstită, nu a stătut față cu dânsul, ci a fugit și s'a ascuns și viind noi pe urma ei, ne-a adus într'această casă. Deci, D-voastră trebue să ne-o dați sau să ne arătați unde a fugit fiara aceasta pre care noi cu atâta osteneală și sudoare am gonit-o din pustie”. Și mai adaogă încă și zice și alte ale­gorii și metafore după cum se pricepe.

Iară părinții zic dintâi, cumcă acest fel de fiară n'a venit în casa lor, ci poate că ei i-au rătăcit urma și ea se va fi ascuns aiurea, la vre-un megieș. Însă dacă silesc starostii ca nu­mai decât să le-o arate, atuncea scot părinții înaintea lor, o fată urâtă și bătrână, îmbrăcată cu strae sdrențuroase, și întreabă ei pe starosti de este această fiara aceia pe care o caută ei. Atuncea starostii zic, că nu este aceia. „Căci fiara lor este cu părul galben ca aurul, cu ochii ca de șoim, dinții săi stau ca mărgeaua, cu bu­zele roșii ca cireșile, la trup ca o leoaică și la piept ca o gâscă, cu grumajii ca de lebădă, degetele mai gingașe decât ceara, și fața mai strălucitoare decât soarele și luna”. Și dacă tă­găduesc părinții dealdoilea precumcă nu au văzut de acel fel de fiară, atuncea starostii dau răs­puns, zicând: „Că câinii lor atâta sunt de adul­mecatori încât niciodată nu i-au înșelat și acum le-au dat semnele cele mai adevărate, cumcă fiara aceia pe care o caută ei ar fi ascunsă acolea”. După aceea lăudându-li-se și cu arme și cu silă scot apoi părinții pre fiica lor, împodobită dupre putința și averea lor și văzând-o starostii zic, că aceasta este fiara pre care o caută ei și atuncea chiamă pre un preot, sau dacă acesta este împedicat cu alte trebi, apoi chiamă pre cei mai bătrâni din megieși și înaintea acestora își schimbă mirii inelele și după aceea îndată ia­răși tăinuesc părinții pre fiica lor și așează masă și în vreme când șed la masă, hotărăsc ziua aceia întru care va să fie nunta.

Iară dacă sunt mirii feciori de boieri, atuncea fără de învoeala Domniei și fără de mărturia arhiereului nu poate să fie nici logodna nici cu­nunia, căci cu pecetluitul sau mărturia arhie­reului se ia aminte ca să nu se facă vreo nuntă în potriva așezământurilor bisericei, și cu învoiala și știrea Domniei, pentru ca să nu se unească mai deaproape prin legătura aceasta multe neamuri boierești fără de voia Domniei.

Și după ce se hotărăște ziua întru care va să fie nunta, atuncea în Lunea cea dinainte merg rudeniile dimpreună atât la casa mirelui cât și la casa miresei și aduc muzicanți, cari rar pot să fie alții de cât numai țiganii și se ospetează unii cu alții și după ce se râdică masa, apoi fetele și alte femei cern făina cară este ca să fie pentru nuntă, pentru aceia să și zice, ziua cernutului, și dacă sunt tot într'un târg sau întru'un sat, sau măcar dacă nu sunt tocma cale de 2 sau 3 zile depărtate una de alta, apoi atuncea se începe veselia nunței de Joi, la amândouă păr­țile și ține până Duminică. Iară Duminică se gătesc toți prietenii și rudeniile mirelui ca să aducă mireasa, și trimit înainte conăcarii să spue de venirea mirelui și cei ce sunt adunați la mi­reasă, străjuesc la drum și caută să-i prinză până a nu sosi ei la casa miresei și ei pentru ca să nu li se întâmple aceasta își caută cai foarte ageri, iară de se întâmplă să se prinză, apoi la oamenii cei proști îi leagă pre dânșii foarte vârtos și îi pun îndărăpt pre cai, iară la cei mai de frunte, numai cât îi încunjiură ru­deniile miresei, și luându-i între dânșii îi duc la casa ei ca când i-ar fi robit și după ce sosesc acolo, îi întreabă pre dânșii ce caută? Iară ei dau răs­puns că ar fi trimeși să vestească război și oastea încă îndată va sosi, ca să ia cetatea. Și după ce zic ei cuvintele acestea îi poftesc înlăuntru și îi silesc de bea vreo câteva pahare de vin și după aceia îi trimet earăși înapoi cu vreo câți­va din oaspeții miresei și după ce văd oamenii miresei, că se apropie mirele, dau drumul co­năcarilor cu ocări și degrab să întorc iarăși înapoi și dacă pot petrecătorii mirelui ca să-i ajungă pre dânșii, apoi asemenea îi leagă și ei și iau împreună cu sine și după aceia adunân­du-se amândouă părțile de oaspeți la casa mi­resei, fac întrecere cu alergarea cailor, dându-se bacșiș celui ce se arată mai cu vitejie. Adică la cei mai proști o năframă, iară la cei mai cinstiți postav de bun preț, sau vreo pânză de mătasă, și după ce se trimet oamenii înainte ca să puie semne unde să alerge și dând unul prin chiot semn ca să alerge, atuncea cei ce socotesc că au cai mai buni dau pinteni și cela ce ajunge întâi ia acel bacșiș singur din mâna miresei și calului său i se pune cunună de flori împodobită.

Seara după vecernie merg mirii la biserică cu toată slava câtă le este lor prin putință și pri­mesc cununia. În mijlocul bisericei se așterne un covor, pe care stă mirele deadreapta și mi­reasa deastânga și sub dânsul pun galbeni, atât sub picioarele mirelui cât și sub ale miresei, iară la oameni cei mai proști pun taleri, un semn care se înțelege că ei nu caută la lume, ci toată mărirea sa o calcă în picioare. Lângă dânșii stau nunii cu două făclii potrivite și așa le citește preotul slujba cununiei și le schimbă ine­lele câte de trei ori și împodobindu-i pre amân­doi cu cununi îi poartă pre la icoane ca un danț, cântând cântăreții obișnuita cântare.

În vremea aceasta aruncă rudeniile pre la cei ce stau împrejur arginți mărunți (parale), nuci și hamei uscat, ca să arate că cer de la Dumne­zeu dătătorul de viață numai timpurile cele ro­ditoare de nuci și de hamei, iară cealaltă bo­găție și însumuțare a lumei aceștia, pre toată trebue să o lepede. Pre urmă dă preotul la a­mândoi tinerii pâine întinsă în miere și gustă de trei ori ca un semn de iubire și de unire nedespărțită. Și pentru ca să dea preotul pricină privitorilor să râză la această prăznuire de veselie, îi amăgește de trei ori cu această îmbucătură, și luând sfârșit și obiceiurile acestea să întorc apoi cu toții iarăși la casa miresei cu aceiași orânduială cu care au venit înhobotând fața miresei cu o pânză prea subțire de mătase roșie, priponind-o cu două să­geți pe care apoi le bat în perete la capul tine­rilor, frații sau rudeniile miresei atuncea când este să se aducă mireasa la cămară.

Și apoi mănâncă și bea alte ori până la nouă ceasuri dimineața și după al noulea ceas să a­duce pre masă un cocoș fript cu pene cu tot, iară unul dintre oaspeți intră sub masă și cân­tând ca cocoșul vestește revărsarea zilei și după aceia dând toți oaspeții câte un bacșis bucă­tarului, să ridică de la masă, iară mirele cu mireasa, țiindu-se de mână stau în mijlocul ca­sei și un scriitor citește cu glas izvodul cel de zestre și apoi zestrea aceasta care era mai înainte pusă într'o casă deosebit ca să o vază toți oa­menii, se încarcă toată într'un car și se aduce la casa mirelui. După aceia povățuitorul sau vătășelul mire­sei cere în numele ei ertăciune dela părinții sei, adică: face pomenire pentru nașterea, pentru creș­terea și pentru alte faceri de bine care a avut ea de la dânșii și le mulțumește pentru dânsele și își cere blagoslovenie de la dânșii și această blagoslovenie i se dă ei sau însuși prin gura părinților săi sau și prin alții în numele părinților și pentru amândoi rugând pe Dumnezeu și pe îngerul lor cel păzitor ca să-i păzească și să le dee dragoste deplin și pat nespurcat și apoi le dau la amândoi să bea câte un pahar de vin, care se chiamă băutura căii cei înțelepte; și așa îi slobod dela sine și când voiesc să iasă pe ușa casei, atuncea le stau înainte la ușă cu sa­bia scoasă, frații miresei sau dacă nu are frați apoi frații părinților ei și îi propesc stând în ușă cu sabia curmeziș ; iară mirele se rescum­pără pe sine dela dânșii cu un cal bun sau cu alt dar ce are la îndemână și eșind să suie mireasa numai singură într'o trăsură dimpreună cu maica sau o soră a mirelui, pentrucă din casa părintească nu poate să ia cu sine nici slugă nici slujnică și așa merge după bărbatul său carele merge înainte. Și după ce sosesc la casa mirelui mai deșartă vreo câteva pahare de vin și după aceia duce nuna pe tineri la cămară iară mirele să ia aminte ca să poată înțelege a doua zi oarece părinții nevestii pentru fiica lor, căci ei a treia zi după nuntă vin la dânsa cu toate rudeniile lor ca să o vază, care se chiamă cale prea mare, pentrucă întru acea călătorie, dupre cum să întâmplă, sau se împărtășesc pă­rinții de cinste multă sau de rușine multă, căci dacă se află fiica lor fecioară, atuncea nu nu­mai că sunt toate bune, ci încă îi și ospătează cu masă frumoasă, la care se aduce după aceia și cămașa miresei pe un blid cu semnele fecio­riei și o arată pe la toți, la care obișnuește să arunce fiește carele câte un bacșiș mic însă aceasta se face numai între oamenii cei proști, iară la cei cinstiți să arată numai la socri.

Iară dacă fiica lor și-a fost stricat fecioria mai dinnainte, atuncea a doua zi după mâncare, chiamă mirele la sine pe toate rudeniile sale și le arată că nu ș'a găsit mireasa fecioară, deci ei caută căruțele cele mai rele și cu curele rupte înhamă pe părinți în loc de cai, după ce vin și Pe fiica lor o pun în căruță, iară pe dânșii îi silesc cu bătăi ca să o tragă singuri până la casa lor; și așa o ia înapoi ca pe o curvă și nimeni nu poate să le facă sminteală la drum. Iară îndrăs­nind cineva săi sloboază pe dânșii, atuncia unul ca acela osebit de alte bătăi se mai pedepsește și de către judecătorul locului ca un călcător de legile și de obiceiurile țării.

Iar zestrea miresei toată o oprește bărbatul ei și toată cheltueiala care a făcut-o el la nuntă o plinește cu porunca judecătorilor de la părinții aceia care nu și-au păzit pre copilul lor.

Și așa urmează între țărani cu bieții oameni aceia; iară cei mai de frunte își păzesc mai de aproape pe fetele lor, încât nu poate așa lesne să se întâmple unele ca acelea; iară de se și în­tâmplă să nu fie vre una fecioară, atuncea pli­nesc părinții fecioria prin zestre mai mare, cu sate și cu bani și nemulțumindu-se ginerele lor nici cu aceia, apoi părinții iau pe fiica lor ia­răși înapoi și lui îi dau voie ca să ia pe alta.

Când cunună Domniea, atuncea se pune masă în curtea domnească și mirelui se dă asemenea gugiuman ca și cel domnesc, împreună și un cal și la masă șade deadreapta Domnului cu gugiumanul pre cap și toate slugile curței dom­nești îl slujesc asemenea ca și pre Domnul lor și când merge la biserică, sau la casa sa, i se face alai ca și cel domnesc, cu muzica Moldo­venească și Turcească.

A treia zi merge împreună cu mireasa, cu da­ruri la Domn și la Doamna, și mulțămesc pentru o cinste așa mare.

CAP. XIX. Despre obiceiurile îngropărei în Moldova[modifică]

Moldovenii îngroapă pe morți cu orânduiala aceea care este așezată de biserică; căci îndată după ce moare cineva îl spală cu apă caldă și până a nu amorți trupul mortului îl îmbracă cu hainele cele mai noi și mai bune pre care le-a avut; și după aceia îl pun pre o năsălie în mijlocul casei sau a tinzii. Însă nu-l îngroapă îndată în ziua aceia dintâi ci așteaptă până a treia zi; ca nu cumva să se întâmple să în­groape de viu pre vre un bolnav carele numai a fost leșinat. După ce aud clopotele se adună megieșii și se tânguesc și ei împreună cu rude­niile mortului, și în ziua îngropărei încă vin cu toții și petrec pe mort la biserică, mergând preoții înainte și rudeniile în urmă și după săvârșirea prohodului, îl îngroapă în țintirimul bisericei. Iară, când moare vreun boier de oaste, atuncia caii lui se îmbracă cu postav negru și deasupra lor pun hainele cele mai de preț și înaintea năsăliei duc o suliță, întru care este spânzurată o sabie cu mănuchiul în jos; și deamândouă părțile merg vreo câțiva ostași înzăoați și încoi­fați; și în ochii cailor pun must de ceapă sau praf de pușcă, ca să se arate ca când ar plânge și caii asemenea ca oamenii pentru moartea stă­pânului lor.

Trupul unui boier îl petrece însuși Domnul înpreună cu tot alaiul și dacă a fost el unul din cei mai mari, atuncea merg înaintea lui cu semnul cel de boierie până la groapă și după aceia duc semnul iarăși înapoi și îl pun în spă­tărie, sau în divan și locul boieriei lui rămâne deșert cel mai puțin trei zile.

Jelirea nu este la toți de o potrivă, când moare vreun țăran, trebue feciorii lui să umble șase luni cu capul gol, măcar de este și la mijlocul ernei și să-și lase părul și barba și cât dedeparte să aibă a merge nu cutează să-și învelească capul cu nimica. Asemenea și cei mai de frunte obișnuia mai înainte să urmeze patruzeci de zile; iară acum au părăsit acest fel de eres și numai cât îmbracă haine cernite și-și lasă părul capului să crească.

Iară când moare fratele vreunei fecioare de țăran atuncea ea după obicei taie din părul ca­pului său și leagă la crucea care se pune la mormântul frăține-său și ia aminte într'un an ca să nu lipsească de acolo sau să cază jos, iară întâm­plându-se se lipsească atuncea mai pune iarăși deal doilea altă legătură de păr.

Ei de obște un an de zile în toate Dumini­cele merg cu toții la mormânturi și plâng pe morții lor și cei mai bogați năimesc femei care știu a cânta osebite versuri de jale, în care arată ele mișelia și ticăloșia vieței aceștia, dupre cum se poate vedea dintr'un acest vers care mai toate au începeri asemenea: „Plâng și mă tâguesc, pentru viața cea rea a lumii aceștiea ce se rumpe ca și ața, și celelalte”.

După aceia, ca când ar fi mortul viu așa îl întreabă pentru multe lucruri și zic că s'a su­părat pe lumea aceasta și nu voește să le dea răspuns: iar mai pe urmă zic; că pentru atâta rugăminte a rudeniilor lui, se umilește și începe să vorbească, și învață pre dânșii ceeace au să facă și ceea ce trebue să părăsească și zice cât de acum înainte nici va mai vorbi cu dânșii nici se va mai întoarce înapoi, pentrucă a început a gusta din desfătările raiului, care le-a gătit Dumnezeu slugilor sale celor credincioase și alte multe de aceste bârfituri femeești.

PARTEA ECLESIASTICĂ ȘI LITERARĂ[modifică]

CAP. I. Despre religiea Moldovenilor[modifică]

Lenevirea celor mai nainte de noi, este sin­gură pricina, de nu putem să spunem acum, ce fel de religie au avut locuitorii Moldovei mai nainte până a nu răsări soarele dreptății în părțile noastre, iară de vom voi să credem cum că Dacii cei vechi, s'au tras din Schiți, dupre cum zic împreună și toți istoricii cei ce ne sunt nouă cunoscuți; atuncea gândesc că și prepusul acesta, va fi adevărat, adecă cumcă și ei s'au închi­nat tot la aceiași idoli, de cari mărturisea hro­nicile Rusești că s'au închinat și Schiții, adecă la Perun, zeul tunetului; Volos, al dobitoacelor; Pohvist, al văzduhului; Lado al veseliei; Cupalo, al săcerișului, și la alți idoli ca aceștia, precum: Osliado, Corza, Dașuba, Striba, Semargle și Mocoza.

Și se vede că și Romanii, pe cari nici un popor nu i-au întrecut cu eresurile, nu numai că n'au părăsit slujba cea veche a idolilor, ci încă au mai înmulțit-o și cu de ai lor. Și aceasta va crede prea lesne fieștecarele, numai de își va aduce aminte pentru Romani, cumcă ei ori și când biruia vreo țară, jertfea atât la idolii neamului celui biruit, cât și la ai lor, ba încă și când au biruit ei Egipetul adecă pre Maica cea roditoare a idolilor, au și luat cu sine mulți idoli de acolo și aducându-i la Roma au jertfit împreună și acelora.

La aceasta se mai adaugă și această credință, care avea toți cei ce era plecați cu totul asu­pra slujbei idolești; încât nu numai fiecare țară, ci încă și fiecarele casnic avea idol de casă păzitor vieței sale și credea că poartă grije osebită pentru dânșii și cela ce nu se înpăca cu dânșii nici țara sa nu putea să și-o stăpâ­nească cu norocire, nici în casa sa nu putea să trăească cu pace.

Însă în vremea în care a secat în Moldova eresul păgânesc și s'a primit legea creștinească, nu arată istoricii nici c'o mărturie luminată; ci se socotește cu părere, că întâi sub stăpânirea marelui Constantin s'au început în Dacia la ve­dere deprinderea religiei creștinești; pentrucă în vremea lui Constantie fiul marelui Constan­tin, avea amândouă Daciile arhiereii săi, după cum adeverează Tipicul soborului de la Sardiea. Și se poate ca și în vremea de mai nainte să vor fi plecat mulți a urma steagului lui Hs.; prin învățăturile cele sângerate ale Mucenicilor.

Iară acum tot neamul se ține de biserica ră­săritului și nu are cugete streine nici pentru o închietură a credinții și nu părăsește nimic din cele ce sunt poruncite de biserică și nu face nimica ce este oprit de dânsa.

Vre un eres sau vre un eretic nu s'a arătat nici odinioară în Moldova, cu cât mai puțin să se poată încuiba. Poate că este și din pricina aceasta pentrucă poporul niciodată n'a primit teologie sholastică și meșteșugurile cele amăgitoare ale celor îmbolditori; ci a crezut că învățătura Evan­gheliei și a sfinților părinți și fără de școale este îndestul pentru mântuirea sufletelor.

Nici o religie nu este urâtă Moldovenilor ca acea papistășească, măcar de și țin de biserica apusului mulțime de locuitori Unguri cari au și episcop la Bacău. Ei zic, că toate celelalte religii eretice sunt cunoscute și prea lesne se înțelege depărtarea lor dela biserica cea pravoslavnică; însă pa­pistașii ascund chipul lor cel de lup sub cojoc de oaie, căci ei uneori numesc pe pravoslavnici frați și uneori shismatici și achefalon, adecă fără de cap, pentrucă nu cinstesc pe Papa ca pe un cap al bisericii; iară alteori îi numesc eretici și pentru aceia prostimea nu poate să deosebească binele de rău, ca să se poată păzi de veninul lor.

Deci iată că neînduplecarea Moldovenilor la nici un fel de erez, se vede c'a fost statornică, rămâind dea pururea sub biserica răsăritului, căci fiecarele ce știe istoria bisericei, prea bine va fi știind, că Ungaria și Ardealul unde au fost locuit patrioții noștri mai înainte de descăle­carea lui Dragoș, niciodată n'au fost supuse scaunului Țarigrădesc și grecesc; ci totdeauna au fost sub scaunul Romei; drept aceia și locuitorii lor au fost fii ai bisericii apusului, până a nu răzbate într'însele eresurile lui Luter și ale lui Calvin; și fiindcă următorii lui Dragoș totdeauna și-au ținut religia care au fost avut-o ei mai înainte acolo, căci nicăieri nu se zice c'ar fi părăsit ei biserica apusului și s'ar fi li­pit de biserica răsăritului; pentru aceia este ve­derat că tot aceiași învățătură a fost întru acea vreme și la biserica apusului pe care o are acum numai biserica răsăritului, pentru aceia se vede că în urma apusului au căzut din credința cea ade­vărată creștinească, însă nu răsăritul. Dar să lă­săm aceasta și să venim la pricina noastră.

Moldovenii țin mărturisirea credinței dupre cum au alcătuit-o sfinții părinți, la soborul dela Niceea și adăogirea papistășească o leapădă a­decă: „Și dela fiul” și pentru purcederea sfân­tului Duh, cred asemenea, precum zice Hs., la evanghelia dela Ioan; și dupre cum nu primesc purcederea dela fiul, asemenea nu primesc nici adăogirea lui Palama, care zice: „Dela Tatăl singur”. Au șeapte taine și cina cea de taină o țin dupre așezarea sfinților părinți, a lui Vasile celui mare și a lui Ion Hrisostomului și o și săvârșesc cu pâine dospită și se împărtășesc sub amândouă formele a pâinii și a vinului.

Icoanele sfinților le cinstesc, însă nu cioplite ci numai zugrăvite, dar zic că numai lui Dumnezeu singur se cuvine slujbă și cred că drepții încă n'a[u] ajuns desăvârșit desfătarea raiului, ci o așteaptă până la ziua judecății împreună cu Pavel; și au întru sufletele lor nădejde fără de îndoiaiă, care le pricinuește lor bucurie nespusă, încât nu le lipsește nimic pentru vredniciile lor. Iară pentru purgatorium, nu cred, însă adeve­rează, că păcatele cele mici se pot erta și după moarte, prin rugăciunile bisericei și prin milos­tenii.

Sfânta scriptură o citesc în biserică dupre tălmăcirea celor 70 de dascăli; iar Vulgatele și toate alte tălmăciri le leapădă.

Osebit de Miercuri și de Vineri, postesc de două ori într'un an, la vremile orânduite și în postul mare și în postul prea curatei fecioarei, se înfrânează încă și de pește; și mai sunt unii carii din eres mare ce au, nici Lunea nu mănâncă carne și singuri ei își mai fac încă și alte posturi, precum la praznicul sfântului Atanasie, Grigorie și Dimitrie; și unele din fe­mei măcar de nu se și îmbracă cu haine mo­nahicești, se hotărăsc din bunăvoință ca să nu mănânce carne întru toată viața.

Osebit de acestea, prostimea și în Moldova ca și întru alte țări, care încă n'are știință pentru învățături, este foarte plecată asupra eresurilor și nu este încă desâvârșit spălată de tina sa cea veche; încât și la nunți, la îngropări și la alte în tâmplări știute de dânșii, cinstesc prin versuri și cântări, niște dumnezeiri necunoscute și duhluitoare de idoli. Deci, adecă: Lado și Mano[35], Dzina[36], Dragaica[37], Doina[38], Stahiea[39], Dra­cul din tău[40], Ursitele[41], Frumoasele[42], Simzienele[43], Joimarțele[44], Papaluga[45], Chiraleica[46], Colinda[47], Turca[48], Zburătorul[49], Miază-noapte[50], Striga[51], Tricoliciul[52], Legătura[53], Deslegătura[54], Farme­cul[55], Descântecul[56], Vergelatul[57]. Și altele de acestea.

CAP. II. Despre stăpânirea Bisericească[modifică]

Povățuirea cea pre dinafară a Bisericii este numai a Domniei, care ia aminte cu sârguință și cu purtare de grijă, ca urmările și învăță­turile bărbaților bisericești, să fie întocmai după așezământul credinței și ca nici unul dintre dânșii să nu se abată din drumul adevărului și să tăinuiască inimă de lup sub cojoc de oaie, nici păstorul să nu fie leneș pentru turma sa, sau să-i dee vreo sminteală prin pildă rea. Iară purtarea de grije cea din lăuntru pentru su­flete, cum să le îndrepteze pre calea cea ce­rească, este încredințată Mitropolitului, care ca un păstor credincios și ca o slugă privighetor al Domnului, cercetează bisericele sale și le a­șează lor Arhierei carii de și nu are vreo înțe­legere pentru știință, însă sunt plini de Duh sfânt; și nimic nu părăsește din cele ce soco­tește el că sunt de trebuință pentru pășiunea și pentru mântuirea oilor sale. Însă fiindcă după ce s'a înmulțit la număr locuitorii Moldovei, s'au prea îngreuiat lucrul acesta, încât un om singur nu era puternic ca să-l săvârșească, pentru aceea spre ușurința sa, s'au mai așezat în Moldova încă și alte trei scaune Arhierești, adecă: la Roman, la Rădăuți și al treilea la Huși, însă celui dela Ră­dăuți și celui dela Huși, numai cât li s'a dat nume de Episcopi, iar cel dela Roman este Episcop desăvârșit și i s'a dat voie ca să puie mitră pe cap, însă asupra tovarășilor săi celor doi, nu are el putere, ci numai protie înaintea lor.

Mitropolitul Moldovei a luat blagoslovenie sau întărire la hirotonia sa, dela Patriarhul de Țarigrad, de când s'a așezat în Moldova scaun Mitropolesc și până pe vremea soborului dela Florenția; iară atuncea la acest sobor, fiind Mi­tropolitul acel de atuncea al Moldovei, om prost și puțin învățat la Sfânta Scriptură, a iscălit și el toate așezământurile cele mincinoase și amă­gitoare ale soborului, (împotriva solului ce l'a fost trimis cu dânsul Alexandru cel bun, Dom­nul Moldovei), numai ca să dobândească scau­nul al șeaptelea ce i s'a fost făgăduit de către Papa, împreună și alte măriri; însă după ce s'a spart soborul nu a cutezat să se întoarcă iarăși înapoi în Moldova. Pentru aceea, Marco Ar­hiepiscopul dela Efes, a trimis Mitropolit în Moldova pe Arhidiaconul său, bulgar de neam, care a fost foarte vestit pentru cuvioșia și pentru credința cea bună și fiindcă și Patriar­hul de Țarigrad s'a fost plecat în partea celor cu dușmănie, i-a poruncit lui ca să-și caute blagoslovenia sa totdeauna la Arhiepiscopul de la Ohrida și dintr'acea vreme, obișnuia Mi­tropoliții Moldovei să-și ceară blagoslovenia lor necontenit dela Ohrideanul până la începutul veacului trecut.

Iară apoi după ce a luat Domnia Vasile Albanitul și căutând el ca să puie iar la întemeiere lucrurile cele ce ajunsese la neorânduială, prin lenevirea Domnilor celor ce au fost mai înainte de dânsul și prin alte turburări din lăuntru; pentru aceea i-a scris lui o carte Par­tenie, care era pre atuncea Patriarh la Țari­grad într'acest chip: „Facem înștiințare Măriei tale, ca să știi, cum că biserica moldovenească totdeauna a fost su­pusă bisericii răsăritului la Maica cea adevă­rată și voitoare de bine tuturor creștinilor și Mitropoliții săi ca și toți ceilalți primea blagos­lovenia lor dela scaunul cel de obște al Ța­rigradului și a fost sub această ascultare vreo câteva sute de ani, până pe vremea împărăției lui Ioan Paleologului, când s'a iscălit la so­borul de la Florenția Mitrofan Patriarhul cel rău și a adus prin aceia prepus asupra scau­nului celui de obște și cel mai dintâi al Ța­rigradului, la toți iubitorii de credința cea adevărată. Însă după turburările acestea, curățin­du-se îndată din cale uneltele și urzitorii bete­șugului celui rău și Biserica cea sfântă a lui Dumnezeu mireasa Mielului celui fără de prihană, s'a întemeiat iarăși în odihna sa cea mai dinainte și în cinstea sa cea veche, rădicându-se împreună și toate prilegiurile de vreun prepus rău.

Deci se vede a fi lucru necinstit și cu necu­viință, ca Biserica moldovenească, care totdeauna a fost mădularea cea mai aleasă și mai de frunte a Bisericii cei mari, să-și caute blagoslovenia sa, la scaunul cel mai mic și nu la cel mai mare. Pentru aceia te rugăm pre Măriea ta, smerenia noastră, împreună cu tot sfințitul sobor, ca să bine voești a întrupa iarăși la alt scaun mai vrednic, mădularea această cinstită a Bisericii și să poruncești ca Mitropoliții Moldovlahiei (așa numesc grecii Moldova) să-și caute blagos­lovenie ca și mai nainte la scaunul nostru cel de obște al Patriarhiei și cu adevărat va fi spre cinstea lui Dumnezeu și spre slavă maicii noastre a Bisericii și nouă ne va fi pricină de bucurie veșnică.”

Deci Domnul Vasilie, îndemnat fiind cu această scrisoare a Patriarhului și a soborului, a poruncit îndată, ca de acolea înainte, să nu-și mai caute Mitropolitul Moldovei blagoslovenie aiurea, fără numai la Patriarhul de Țarigrad.

Și mai pe urmă tot sub stăpânirea acestui Domn, adunându-se în Iași sobor din țară asupra Iconoclastrilor și alți eretici din vremea aceia, a întărit și această poruncă împreună cu în­voiala și iscălitura tutulor Patriarhilor încă și cu a Ohridianului.

Mitropolitul Moldovei are cu totul osebită cinste la Biserica răsăritului, care alți Mitropoliți n'au și măcar că n'are nume de Patriarh, dar nu este supus nici la unii, căci măcar că-și caută întărire și blagoslovenie la Patriarhul de Țarigrad; însă acela nici îl poate scoate pre dânsul din scaun, nici poate să-l aleagă și nici este el îndatorit ca alți Mitropoliți, să aștepte psiful dela Biserica cea mare a Țarigradului, ci dacă dobândește întărire dela Domnie, săvârșesc punerea mâinei trei Arhierei din Moldova și trimit scrisoare cătră Patriarhul, cu înștiințare cumcă „s'a ales (N) prin chemarea Duhului Sfânt, iară nu din altă pricină omenească și este om învățat și cuvios și temător de Dumnezeu”.

Asemenea scrie și Domniea cătră Patriarhul, altă scrisoare osebită și-l roagă pre dânsul, ca și cu blagosloveniea sa, să întărească pre acel nou hirotonit. Iară Patriarhul nu poate cumva să nu priimească, ci trebue la toate să urmeze dupre cererea Domniei.

El este slobod și de dajdiea aceia ce se dă Patriarhului cu nume de ϰοινότητος ϰαὶ βοηθείας[58] și nicio lege nu-l îndatorește pre dânsul ca să întrebe pre Patriarhul, ori și pentru care pri­cină ce este să se facă în Biserica Moldovei, căci el are putere asupra Bisericii sale asemene ca și Ohrideanul. Însă măcar că el este așa puternic în dregătoriea sa, nu poate nici să puie nici să scoată pe vreunul din Episcopii săi, căci numai Domniea are să cerceteze pentru purtă­rile și pentru învățătura celor ce se fac Arhierei și pentru pricinile acele pentru care ar fi să-i scoată, avănd putere ca să-i și scoată, pentrucă aceste toate le-au oprit Domnii asupra sa și Mitropoliților au lăsat numai punerea mâinilor, dupre așezământul Apostolicesc. Însă și Domniea măcar c'are stăpânire nemărginită asupra su­pușilor săi, fără de voia Mitropolitului nu poate nimic să schimbe, să adaoge sau să lepede. Dar și legea această oprește numai pre Domnii cei cuvioși, iară când este vreunul călcător de lege, nu poate să-l oprească nicio lege.

Mai este datoria Mitropolitului, când va ho­tărî Domniea pre cineva ca să-l pedepsească cu moarte atuncea să stea înaintea Divanului, sau să întărească judecata Domnească, sau să o în­drepteze, dupre hotărîrea legilor. Și Domnii încă primesc aceasta ca niște creștini și iubitori de dreptate.

Episcopii încă fără de zătihnire își săvârșesc datoriea chemării lor prin eparhiile lor, și așează preoți, pe carii aflăndu-i cu vreo greșală mare, îi și lipsesc pre dânșii de darul preoției, fără de nicio milostivire și nimine nu stă la această împotriva judecății lor, însă ca să puie ei sau să scoată pe vreun Egumen, sau vreun Arhi­mandrit, nu li s'a dat acest fel de putere; și aceștia stau numai sub Divanul domnesc și când fac vreo greșală mai mică, atuncea se pe­depsește fieștecarele, cel mai mic de cătră cel mai mare, adică pre Diacon îl pedepsește Preotul său, pre Preot, Protopopul; pre Ieromonah sau pre Monah, îl pedepsește Egumenul sau Arhiman­dritul său; pre Protopop, pre Egumen și pre Arhimandrit, Episcopul; și pre Episcop, Mitro­politul; iară pre Mitropolit îl pedepsește Domniea. Însă Domniea se pedepsește numai singură de con­știința sa și de Dumnezeu, carele a pus pre Sultan ca să îndrepteze și să pedepsească uneori pre Domni.

Iar la greșalele cele mai mari, care sunt vrednice de a se pedepsi cu moartea, sau cu lipsirea darului hirotoniei, stau sub judecata Episcopilor săi, numai Preoții, Ieromonahii și Monahii; iară Egumenii, Arhimandriții și Epis­copii, se pot pedepsi numai de către Domnie. Însă și datoria Episcopilor este, când vre unul dintre aceștia face oareșce împotriva canoanelor bisericești, sau altele, să înștiințeze cu scrisoare pre Mitropolit și atuncea el arată pricina la Domnie.

Mitropolitul are pe an dela fieștecarele preot din Eparhiea sa, câte două sute de aspri și o piele de vulpe, sau de jder, iară alta nu poate să mai ieie nimic. Și dela Episcopi încă n'are nicio dajdie, fără numai cele ce îi dăruesc ei lui de bună voia lor. Așijderea și Episcopii au ase­menea venit de prin Eparhiile lor.

CAP. III. Despre Mănăstirile din Moldova[modifică]

Toate mănăstirile din Moldova sunt așezate întocmai și urmează canoanelor acelora care sunt scrise pentru Monahi, de sfântul Vasile.

Mănăstiri mari cu Arhimandriți, sunt numai patru, iară mai mici cu Egumeni, sunt mai mult de două sute și mai pre atâtea și schituri, pe care le au sub stăpânire mănăstirile acestea.

Acestea sunt unele închinate și altele slobode. Acelea sunt închinate la Ierusalim, sau la Sinai, sau la sfântul Munte.

Căci, în Moldova s'a făcut obiceiu, când cineva din Domni sau din boieri face vreo mănăstire, atuncea își împărțește toată averea sa întocmai copiilor săi și mănăstirii, adecă, pre câtă parte la fieștecarele din copii, pre atâta dă el și mă­năstirii și dacă se teme ca nu cumva după moartea sa să se strice și să se răsipească mănăstirea, atuncea o închina el la o mânăstire mai mare, la care socotește el din părțile ce am arătat și atuncea Arhimandriții mănăstirilor ace­lora, se îndatoresc ca să iee asupră-le purtarea de grijă pentru mănăstirea aceia și să privigheze, ca să aibă monahii purtări bune și cinstite, dar și din venitul mănăstirei numai atâta lasă în urmă cât socotesc că este de trebuință pentru hrana fraților, iară pre celălalt venit îl ia pentru trebuința mănăstirei celei mari și-l trimit acolo pre tot anul.

La mănăstirile cele slobode trebue frații singuri să-și are și să secere și în ceasurile care sunt slobode de trebile cele Duhovnicești, trebue să muncească cu mâinile la cele ce li se po­runcește de către Egumenul, adecă la vii, la țarini și la grădini și să strângă rodurile acestora pentru folosul mănăstirei.

Toate mănăstirile dau pe an dajdie la Domnie, după mărimea moșiilor, ce au sub stăpânire, iară Mitropolitul și Episcopii, nu dau nimic și Monahii toți atâta sunt de ascultători la canoa­nele sfântului Vasile, încât mai bucuroși ar muri de o sută de ori, decât să bage în gura lor carne măcar odată fiind chiar sfătuiți și de vre-un doctor și din mânăstire afară nu ies nici odinioară, fără numai atuncea când sunt trimeși de Egumenii săi, sau cu altă trebuință a sa, însă cu blagoslovenie. Economia casii e asupra celor mai bătrâni și mai vechi și primirea oas­peților care se păzește pre la toate mănăstirile este foarte de lăudat, căci nemernicind orice strein, creștin, jidov, turc, sau armean, nu numai că au datorie să-l primească cu bucurie, ci încă și un an deplin, dacă voește să șează, trebue să-l hrănească după putința mănăstirei, cu cinste și fără de cârtire, împreună și pre toți cei ce sunt cu dânsul și dobitoacele sale.

CAP. IV. Despre limba sau graiul Moldovenilor[modifică]

Istoricii arată osebite cugete pentru alcătuirea limbii Moldovenești, mulți dintre dânșii zic că este alcătuită cu schimbare din limba latinească, fără de a fi împrumutată și dela alte limbi; iară alții zic, că este din cea italienească. Însă noi vom arăta temeiul despre amândouă părțile, ca să poată cetitorul să înțeleagă adevărul mai cu amăruntul.

Aceia cari zic că limba Latinească este maica cea adevărată a limbei Moldovenești, se razimă pe aceste temeiuri; adecă zic:

I. Că bejenarii Romanești, au venit în Dacia cel mult mai nainte până a nu se strica limba Romanilor în Italia, prin năvălirile Goților și ale Vandalilor; și cumcă nici unii din istorici nu arată că s'ar fi întors ei iarăși înapoi la Italia în vremea când stăpânea barbarii și pentru aceia locuitorii din Dacia n'au avut de unde să-și schimbe limba lor cea veche.

II. Cumcă Moldovenii nici odinioară nu s'au chemat Italieni, precum s'au chemat alți Romani în multe locuri după aceea, ci totdeauna ș'au ținut numele său cel vechiu, pe care îl avea toți Romanii, când era Roma cetatea a toată lumea, măcar că aceasta nu stă împotrivă, căci Ungurii și Leșii îi numesc pe dânșii Vlah; care nume obișnuesc neamurile acestea să-l dea și Italienilor.

Iară eu mai bucuros cred, că neamurile acestea fiind învecinate și mai cunoscute cu Moldovenii, întâi Moldovenilor au dat acest nume Vlah și apoi mai pe urmă la Italia; însă nu l'au luat dela Italia ca să-l dea Moldovenilor.

III. Că. adeverința cea mai cu temeiu pentru zisul acesta, sunt cuvintele cele multe curat Latinești, care încă tot se obișnuesc în limba Moldovenească, care în cea Italienească nici odi­nioară nu se află; iară cuvintele acelea pe care le au adăogit în limba Italienească, Goții, Vandalii și Longobarzii, nici cum nu se află la Moldoveni.

Și pentru ca să arătăm mai luminat am pus aicea aceste cuvinte:

Latinește Italienește Moldovinește
Incipio Comincio Încep
Albus Bianco Albu
Civitas Cita Cetate
Dominus Signore Domn
Mensa Tavola Masa
Verbum Parola Vorba
Caput Testa Capul
Venatio Caccia Vânat

Iară cei ce mărturisesc cum că limba Moldo­venească este alcătuită din cea Italienească zic așa:

I. Că are tot aceleași vorbe ajutătoare am, ai, are, ca și cea Italienească.

II. Că articulii ei, sunt asemenea ca și la aceea.

III. Că oarecare cuvinte sunt cu totul Ita­lienești, adecă: schiop, italienește schiopo; iară latinește claudus, precum și cerc, italienește cerco, iară latinește quaero și fiindcă cuvintele acestea sunt necunoscute în limba latinească, pentru aceea, nu pot să fie aiurea, decât din cea italienească.

Însă cei ce cugetă precum am arătat dintru întâi, zic împotrivă așa:

I. Că Moldovenii au adevărat vorbele acelea ajutătoare, însă nu italienești ce însuși ale lor.

II. Că asemenea aceasta este și cu articulile cuvintelor, căci nici cu o parte din graiu, nu se depărtează mai mult limba Moldovenească de către cea italienească decât cu acestea, pentrucă Italianul pune articulul înaintea cuvântului, iară Moldoveanul îl pune pe urma cuvântului; adecă italienește l'uomo, la moglie și moldovenește, omul, femeia.

Și Italianul are numai un articul bărbătesc adecă singuratic; il, și î[n]mulțit gli sau i și femeesc singuratic la înmulțit le; iară Moldovenii au două articule singuratice, ul și le, pe cel dintâi îl pun la cuvintele cele ce se încep cu literă glasnică; iară pe celălalt, la cuvintele, ce se încep cu literă neglasnică; adecă omul, latinește homo; calul, latinește equus; scaunul, scamnum; vasul, vaso; șarpele, serpens; cânele, canis și altele.

Iară la număr înmulțit pun articolul ii, pe urma cuvintelor celor ce însemnează lucru viu; precum caii, oamenii, latinește equi, homines; iară lucrurile cele moarte se sfârșesc cu articulele, precum ca scaunele; vasele, ș. c. l.

Articule femeești încă au două singuratice adecă, ea și a, precum: muerea, găina; latinește mulier, galina, iară cuvintele care se sfărșeșc cu e, dobândesc la înmulțire articula ile; adecă găina, găinile.

III. Cumcă poate să se prepue cu adevărat, că cuvintele acelea, care se asemenează mai mult cu limba Italienească decât cu cea veche a Ro­manilor, să fie rămas în limba noastră dela Genovezi, din pricina însoțirii cei multe ce avea Moldovenii cu dânșii, când stăpânea ei schelile mării Negre, căci într'acest chip au împrumutat Moldovenii cuvinte și dela Greci, dela Turci și dela Leși, după ce au început a face neguță­torie cu dânșii, adecă, dela Greci, pedeapsa, παίδευσις; chivernisirea, ϰυβέρνησις; snopire[59] προϰοπή[60]; azima, ἄζυμον; drum, δρόμος; pizma, πεῖσμα.

Deci fiind c'am arătat zisele despre amândouă părțile, noi nu putem hotărî care dintre amân­două să fie mai adevărate, pentrucă ne este frică ca nu cumva din dragostea patriei să ni se întunece ochii și să prisosim oarece și apoi să cunoască alți mai bine; pentru aceia lăsăm asupra cititorului, ca să judece însuși, iară noi ne îndestulăm ca să arătăm aicea numai zisul lui Cavatie carele zice, adecă:

„Este de minune că limba Moldovenească are mai multe cuvinte Latinești decât Italienești, măcar de și locuiesc acum Italieni, unde au locuit mai înainte Romanii”, însă poate să nu fie până întru atât de mirat, pentrucă Italienii și-au schimbat limba cu mult mai în urmă; după ce a venit neamul Moldovenesc în Dacia.

Și fiindcă în limba Moldovenească să află oarecare cuvinte, care nu sunt nici latinești nici de pe la alte limbi de prin prejur, pentru aceia se vede că sunt rămășițe de pe la Dacii cei vechi, căci nimic nu poate să ne împedice pe noi a nu crede cumcă bejenarii Romanești după ce au venit în Dacia, și-au năimit loruși slugi din Daci, sau poate că rămâind vreunul fără de femei, s'a și însurat luându-și femei dela Daci și cu acest chip lesne și-au putut amesteca în limba lor cuvinte streine; precum stejar, pădure, hlășteu[61], cărare, grăesc, privesc, nemeresc.

De alta și limba Moldovenească are ale sale răspicări sau rosturi ca și toate alte limbi.

Vorba cea mai împodobită este împrejurul Iașului în mijlocul țării; pentrucă oamenii cei ce sunt în partea aceasta se mai supțiează, fiindcă sunt aproape de curtea Domnească.

Cei ce locuesc la Nistru, amestecă multe cu­vinte leșești; și vasele pentru care au trebuință în casă, încă le numesc cu nume Leșești, încât de abia pot să înțeleagă ceilalți Moldoveni.

Și ceice locuesc în partea muntelui despre Ardeal obișnuesc adese ori cuvintele Ungurești.

Iară Fălcenii amestecă limba cu cea Tătă­rească și Galațienii cu cea Grecească și cu cea Turcească.

Iară partea femeească din Moldova are cu totul altă vorbă decât partea bărbătească; căci ele schimbă silaba bi și vi în ghi și hi adică în loc de bine, zic ghine; vie, hie și silaba pi o schimbă în chi; precum pizma, chisma, piatră chiatră; încă și un bărbat când se deprinde cu vorba aceasta cu greu poate să se desvețe și se vădește singur pe sine zicând, c'au șezut prea mult în brațele maicăsa; pentru aceia și ocăresc ceilalți pe unii ca aceia, zicându-le feciori de babă.

Muntenii și Ardelenii, au tot o limbă cu Moldovenii, numai cât le este vorba puțin mai groasă, precum giur, Românul jur, Dumnezeu, Dumnezău, acum, acuma, acela, ahăla și mai au ei și alte cuvinte care nici sunt cunoscute Moldovenilor, iară la scrisoare nu le obișnuesc ci urmează întocmai după ortografia graiului Moldovenesc și cu aceia cunosc ei într'adevăr, că vorba Moldovenească este mai curată decât a lor, măcar de și nu o mărturisesc fiind opriți de antipatiea ce este între Moldoveni și între Munteni.

Și cu mult mai prost vorbesc Cuțovlahii, care locuesc în Rumele pe hotarul Macedoniei, căci ei își amestecă limba foarte ciudat cu cea gre­cească și albaneză, amestecând în cuvintele Ro­mânești uneori câte un vers întreg grecesc și alteori câte unul arnăuțesc, și ei înțeleg între sine destul de bine limba aceasta încurcată; iară un Grec, sau Albanit, sau Moldovean nu este puternic să înțeleagă nimic; însă când ar fi câte trei aceștia la un loc și auzind vre un Coțovlah vorbind, ar putea să înțeleagă ceeace zice el, când își vor tălmăci fiecarele versul limbei sale unul la altul.

CAP. V. Despre literile Moldovenilor[modifică]

Mai nainte de soborul dela Florenția avea Moldovenii litere Latinești, după pilda tuturor celorlalte popoare, a căror limbă încă este alcă­tuită din limba cea Romană, iară apoi după aceia unindu-să la acest sobor Mitropolitul Moldovei cu Latinii; și diadohul său Teoctist Bulgarul, diaconul lui Marco Efesanul, pentruca se lip­sească aluatul Latinilor din biserica moldove­nească, ca să rădice prilejul să nu poată ceti amăgiturile lor oamenii cei tineri, au îndemnat pe Domnul Alexandru cel bun, ca nu numai pe oamenii cei ce avea cugete străine la cre­dința pravoslavnică, ci încă și literile latine să le lipsească din țara sa și să primească în locul lor pe cele slavone și cu râvna aceasta prea mare și fără de vreme, s'a făcut el urzitoriul cel dintâi al celui dintâi al barbariei întru care se află Moldova acum.

Iară fiindcă literile slavonești n'au fost deajuns pentru rostul tuturor cuvintelor acelora pe care le-au schimbat neamul Moldovenesc din limba latină, cât și pentru acelea pe care le-au îm­prumutat ei de pe la neamurile cele învecinate; pentru aceia a fost ei nevoiți ca să mai afle și alte litere pricinuind cu aceasta limbii Moldo­venești mai multe litere decât la toate celelalte limbi din Europa adecă 47 împreună cu alte semne prosodicești și ortograficești[62].

[63]

Literile capitale ale Moldovenilor, sunt ase­menea ca ale Grecilor și ale Slavonilor și amân­două soiurile obișnuesc ei întocmai.

În răvașe și în catastive se obicinuește scri­soarea Moldovenească; iară în cărțile cele bise­ricești și în hrisoavele Domnești în isvoadele vis­teriei și alte scrisori ale curții, de două sute de ani, nu se obișnuește altă scrisoare afară numai cea Slavonă, pentru aceia și feciorii boierilor, altă limbă nu învăța fără numai cea Slavonă întru care nu poate să învețe alte științe și în­vățături, ci după ce deprinde a ceti, trebuia să învețe de rost ceaslovul și psaltirea, și după aceea li se tâlcuea evangheliea, faptele apostolilor și cele cinci cărți ale lui Moisi; iară celelalte scrip­turi din legea veche prea rar; asemenea aceasta învăța și fetele boierilor, pentru că mai bine să poată a ceti și a scrie în limba sa, iară ca să învețe gramatica Slavonească, prea rar se afla cineva; pentrucă în limba aceia era prea puține gramatici și mai ales numai aceia pe care a făcut-o Macsim dela Candiea carele s'a sfințit și aceea încă numai odată s'a tipărit în Moldova.

Însă în veacul trecut sub stăpânirea Dom­nului Vasilie Albanitul, întorcându-se Moldova iarăși sub ascultarea scaunului Țarigradului, au început ei iarăși să se deștepte și să vie la lumină dintru întunericul cel adânc al barbariei, care se lățise asupra țării, căci întăiași dată prin economia Domnului acestuea, s'a așezat în Iași școala grecească și a poruncit ca să se pri­mească Monahi greci pe la toate Monastirile cele mari, ca să învețe pe feciorii boierilor științi și învățături în limba grecească și a rânduit ca să fie în biserica cea mare o strană de cântăreți grecești și Liturghiea să se slujească jumătate grecește și jumătate slavonește, după cum urmează și până acum întocmai.

Și au făcut împreună și tipografie Grecească și Moldovenească și a poruncit de a tipărit cărți bisericești și legi și cu acestea a dat el prilej de s'a obișnuit a se ceti în limba Moldove­nească, întâi numai Evanghelia și faptele Apos­tolilor, iară mai pre urmă și toată liturghiea; iară pe urmă după vreo zece ani, a urmat aceștii rânduele frumoase și Șerban Cantacuzino Domnul țării Românești și a așezat în țara sa și el școale grecești, împreună și tipografie Grecească și Românească.

Iară la sfârșitul anului trecut[64] a început unii din Moldoveni să învețe și latinește și la acest lucru vrednic de laudă a făcut întâi început și pildă celorlalți un Miron Logofăt și istoric mai adevărat al Moldovenilor, trimițându-și feciorii săi în țara leșească ca să învețe limba latinească și meșteșugurile slobode.

După aceea a adus în Moldova și Domnul Duca, pe un Monah Engal și pe un tânăr anume Ioan Papie (care după aceea la Moscova i s'a dat nume Comnen și a fost pe urmă și Mitro­polit la Drista) și i'au pus pe dânșii dascăli Beizadelelor sale.

Și mai pe urmă a adus în Moldova și tatăl nostru Constantin Cantemir, pe un Monah foarte iscusit anume Ieremiea Cacavela născut la Can­diea și a învățat pe fii lui și pe alți feciori de boieri; și dintr'acea vreme a început mulți din Moldoveni să învețe grecește, latinește și ita­lienește.


S F Â R Ș I T



Hartă apărută în ediţia germană a lui Büsching (1769—1770). Deşi nu este harta originală realizată de principele Cantemir, se pare că a fost inspirată de aceasta.

Note[modifică]

  1. Vezi în istoria lui cea turcească la viața lui Mohamet II, fața 143 și 144.
  2. Vezi adunarea Istoriilor rusești, cartea a III-a, fața 256.
  3. Adică Români albi, în opozițiune cu Kara Iflak (Vlach) Români negri care sunt locuitorii țării românești.
  4. Se cheamă rutean, pentrucă odinioară a fost al Rutenilor supuși ai regatului Poloniei.
  5. Și mai cu seamă: sare, miere, unt, ceară și mult lemn, care se transportă nu numai la Constantinopol, dar până și 'n Egipt și'n Africa Turcilor, pentru a construi năvi și case.
  6. La Ptolomeu Gerasus, sau Ammiann Porota, la Grecii vechi Pyretus.
  7. Ordinioară Tyras, Grecii moderni îi zic Dinastris, Turcii Turla.
  8. Pare a se trage din vechiul nume Brythologi. (Bonfiniu).
  9. Nu numai Moldovenii, țin că acest lac se numește așa dela poetul Ovidiu. dar și vecinii Poloni sunt de această părere și anume Saroniciu în descrierea Poloniei, zice că, „Lacul lui Ovidiu este între Hypanu și Nistru, aproape de gurile acestuia”. Acolo se vede un zid legat cu plumb, care se întinde până la mare, cale de o jumătate milă. (Vezi Cap. IV).
  10. Cum că Ovidiu a fost exilat în Sarmația și urbea Tomi; spune el însuși când zice: „Ne mea Sarmaticum contegat ossa solum”. Iar în satul Isaccea se găsește o lespede de mormânt pusă pesemne de către un leah:
    „Hic situs est vates, quem diri Caesaris ira
    Augusti patria cedere iussit humo.
    Saepe miser voluit patriis occumbere terris,
    Sed rustra; hunc illi fata dedere locum.”
                    Sarnicius, Annal. 1. 2. cap. IV și ultimul.
  11. Se vede urmele unui vechiu târg cu acest nume, tot în partea unde se pune Poloda Daciei antice.
  12. Textul inscripției avea greșeli în ediția din 1825 (1851?) așa încât aici a fost redat după originalul în limba latină.
  13. Pe malul apusan al lacului se văd în mijlocul pădurilor celor dese urmele unei vechi cetăți, pe oare locuitorii o numesc Orchii. Judecând după pozițiunea locului ea corespunde cu Petrodava vechei Dacii.
  14. După pozițiunea lacului și oarecare asemănare a numelui, se crede a fi Sandava vechei Dacii.
  15. Bugeac se înțelege în limba Turcească unghi, și se numește așa, pentrucă pământul între Nistru și între Dunăre asupra Mării Negre se întinde dealungul și face un unghiu ascuțit; și se vede că această numire ar fi asemenea cu numele cel vechiu Besis, care nume l-au pus acestui ținut Istoricii și Geografii cei vechi, și poate că dintru aceasta s'a și izvodit numele Basarabia după cum se vede dela Ovidiu carele zice cu glas trist: Trăesc cu ticlăloșie în părțile Besoskai. Și Ptolomeu scrie zicând: Din sus de Dacia locuesc Peucinii și Bastarnii. Cum că Bastarnii sunt una cu Besis, zice între alții și Matei Pretorul zicând: Sunt o sumă cari cred că Bastarnii ar fi tot aceleași popoare, cari odinioară se chema Besis, și acum se zic Basarabieni.
  16. Moldovenii și Turcii zic Chilia, Grecii de astăzi Lycostomon. Bonfiniu cu unii vrea s'o cheme Achillea.
  17. Bielski, p. 239 zice, că Pacinații și Comanii ar fi Litvani, cari după ce au eșit din părțile Bosforului Cimmerianu mai întâi legară amiciție cu Genuesii cari ținea Bosforul și că aceștia, împreună cu Moldovenii și Bassarabenii ar fi zidit cetățile: Mancob, Kerkel (notă: acest oraș (Kerci) nu apare în ediția din 1825 (1851?) și a fost adăugat aici potrivit textului original în limba latină), Krimu, Azov. Caffa, Chilia, Moncastru și Târgoviștea, ș. c.
  18. Cuvântul apare ca „bordam” în ediția din 1825 (1851?) și a fost corectat după textul original în limba latină.
  19. Pentru acest domn a mărturisit Dlugoș în Istoria Leșeaseă zicând: O, ce domn vrednic de minune, întocmai de mare ca și Voevozii Eroicești, de care ne minunăm atâta, carele pe vremea noastră a fost cel întâi între stăpânitorii lumii de a lucrat biruințe așa slăvite împotriva Turcilor. El, după judecata mea, a fost cel mai vrednic să i se fi încredințat domnia și stăpânirea peste tot pământul; și mai vârtos dregătoria de Voevod și Ar­histratig împotriva Turcilor cu sfatul cel de obște, cu învoiala și cu hotărîrea creștinilor.
    La alt loc anul 1774, foaea 531, numește el pe acest Ștefan luptător și domn treaz, mare și de frunte. Și multe alte laude să găsesc pentru dânsul la acest scriitor.
  20. Primul cuvânt corectat după originalul în limba latină
  21. Se numește așa, pentrucă spata Domnească este totdeauna pe masa întru aceea odaie; și nimeni nu intră acolo, fără numai cei șeapte boieri mari.
  22. Aceasta este o zicere la Turci, care se înțelege o gătire spre a face o slujbă cuiva.
  23. Mai corect, „cărțile numite Basilice”.
  24. Aici este iară o greșală căci acest așezământ s'a păzit o lungă vreme (Ed.). Originalul în limba latină spune că „a durat aproape un secol întreg”.
  25. În ediția din 1825 (1851?) lipsește nota pe care o dăm după originalul latin: „Căci aceasta avem să o arătăm în Hronicul romano-moldovlahilor”.
  26. Numiți Boiarski rod.
  27. Ediția din 1825 a fost tipărită cu litere chirilice, și deci urmărește ordinea literelor în alfabetul chirilic.
  28. Carii se trag de la Azan un frate al lui Ioan carele a fost Domn în țara Românească pentru carele pominește Honieat.
  29. Greci, ce se trag de la Ioan Cantacuzino Împăratul Ța­rigradului.
  30. Tătari de Crăm.
  31. Din neamul acesta au fost cinci Domni.
  32. Greci, neam de împărat.
  33. În manuscrisul original în limba latină este vorba despre „livre”.
  34. Fatalismul există și până astăzi între Români (Ed.).
  35. Numele aceste le cântă mai ales la nuntă și pentru aceia se vede că se înțeleg a fi Venera și Cupidon.
  36. Alcătuirea acestui cuvânt, se poate socoti că este din nu­mele Diana; însă ei obișnuesc a-l numi cu număr înmulțit, adecă: Dzinele, și iscodesc zicând că sunt niscai fecioare frumoase și dăruesc frumusețe.
  37. Aceasta se înțelege Ceres, cum se vede; căci la acea vreme a anului pe când încep a se coace semănăturile se adună la un loc toate fetele țăranilor de prin satele ce sunt pre aproape și aleg pe cea mai frumoasă dintre dânsele și-i pun numele Dră­gaica și cu mare tovărășie merg cu dânsa prin țarini, împodo­bind-o cu cunună împletită de spice și basmale multe și-i dau în mâinile sale cheile de pe la șurile (sau grajdurile) lor; și Dragaica aceasta într'acest chip împodobită, cu mâinile întinse și cu basmalele legate asupra vântului ca când ar zbura, merge acasă dela țarini și umblă prin toate satele tovarășilor săi, cân­tând și săltând împreună cu toate tovarășile sale, cari de multe ori o numesc pe dânsa soră și stăpână și toate felele țăranilor din Moldova cu mare poftă se străduesc după cinstea aceasta măcar de și sunt ele obișnuite să cânte totdeauna cumcă aceia care se face în chip de Drăgaică, nu poate să se mărite până după trei ani.
  38. Se vede că aceasta a fost la Dacia numele lui Mars sau Belona, pentrucă se pune la începutul cântărilor celor de război.
  39. Zic că este o femeie cu chip de uriaș și străjuește pe la casele cele vechi părăsite și mai vârtos pe la zidurile cele ce sunt în pământ și pe la comori.
  40. Așa numesc ei pe duhurile cele ce zic că locuesc în apă.
  41. Zic că sunt două femei care se află de față la nașterea copiilor și le împărțesc darurile sufletești și trupești, precum le este lor vrerea și hotărăsc mai nainte toată norocirea și nenoro­cirea ce este să întâmpine pe copil în toată viața sa.
  42. Aceste zic ei că sunt neveste de văzduh și îndrăgesc de multe ori pe feciorii cei tineri și frumoși; și pentru aceia când lovește de năpraznă pre vre un om tânăr, slăbănogire sau dambla, atuncea dau ei vina boalelor acestora numai singur frumoaselor acelora și zic că acela schimbându-și dragostea în urâciune și umblând cu dânsele în pizmuire, își răsplătesc ele întru acest chip.
  43. Acesta este numele sfântului Ioan Botezătorului și zic ei că soarele săltează în ziua praznicului acestui sfânt; și pentru aceia toți țăranii se scoală mai nainte de lumina zilei și privesc la ivirea soarelui cu ochii sticliți; și fiindcă ochiul nu poate suferi îndelung lumina aceasta, ci începe a sălta, pentru aceea ei soco­tesc că săltarea aceea este a soarelui. Și după ce fac ispita aceasta, se duc iarăși pe la casele lor cu bucurie.
  44. Așa numesc ei pre niște femei, care zic că umblă pe la toate casele dimineața în joia patimilor, la care vreme pe la toate casele se face foc; și zic că aceste femei dacă găsesc atuncea pe vreo femee din casă dormind, o fac de acilea înainte de este leneșe la tot lucrul preste an.
  45. Vara când este secetă cu primejdie pentru semănături atuncea îmbracă țăranii câte o copilă mai tânără de 10 ani, cu cămeși de frunze de copaci și de buruiene și cu toate celelalte copile și copii de vârsta ei umblă jucând și cântând și cum sosesc la fiecare casă, obișnuesc babele să le toarne pe cap apă rece; iară cuvintele pe care le cântă ele sunt mai întru acestaș chip adecă: Papalugo sui-te la cer și deschide porțile sale și ne trimite ploaie de sus, ca să crească grâul și păpușoiul, mălaiul și altele.
  46. Se asemănează cu rugăciunea creștinilor chirie eleison; de unde și este alcătuită, căci fiecare casnic obișnuește la botezul Domnului, de face o cruce de lemn și o împodobește fiecare după putința sa, cu pânză albă, sau cu o materie de mătase; și după vecernie o poartă ca o Litanie, prin toate casele în tovă­rășie de o mulțime de copii, care de multe ori strigă cuvântul acesta: Chiraleica.
  47. Aceasta se potrivește cu cuvântul Calenda al Romanilor și se obișnuește în multe chipuri, la începutul fiecăruia an nou, atât la prostime cât și la cei mari.
  48. Este o joacă, care s'a iscodit în vremile cele bătrâne din pricina urâciunei ce avea Moldovenii asupra Turcilor; adecă în ziua de Crăciun, îmbracă pe unul c'un sac de pânză la care leagă un cap de bou și preste acela încalecă altul, însă tocmit ca când ar fi ghebos și așa merg pe la toate casele și ulițele, cu jocuri și cu cântări.
  49. Zic și cred, c'ar fi o nălucă de om tânăr și frumos și se apropie noaptea de fecioare, mai vârtos de neveste tinere și toată noaptea face cu dânsele lucru necuviincios și nu se poate vedea de către cei ce'l pândesc. Iară noi am auzit, că oare carii băr­bați mai cu inimă au prins zburători de aceștia și aflându-i cu trup ca și alte făpturi, i-au pedepsit precum li s'au căzut.
  50. Zic că este o nălucă, care umblă pe la răspântiile căilor dela apunerea soarelui și până la miazănoapte și se preface în tot chipul.
  51. Aceasta este alcătuită din cuvântul grecesc „strigli” și la Moldoveni încă are asemenea înțelegere ca și la Romani, adecă zic c'ar fi o babă bătrână și omoară pe copiii cei de curând năs­cuți, cu meșteșug diavolesc. Însă acest eres stăpânește mai mult pe Ardeleni; pentrucă ei zic, când începe a umbla striga, gă­sesc atunci pe copii morți în leagăn, fără de a fi ei ceva bol­navi și pentru aceia având ei prepus preo femeie bătrână, o leagă de mâini și de picioare și o aruncă în apă; și dacă se afundă zic că este nevinovată iară dacă plutește pe deasupra apei apoi zic că este vinovată și scoțând-o din apă o ard de vie fără de a mai face cercetare, măcar de și strigă ea în zadar până la sfârșitul său, cum că nu este vinovată.
  52. Se înțelege asemenea ca și la Franțezi, lugaru [loup garou] și zic că cu vrăji se pot preface oamenii în chip de lup și de altă feară stri­cătoare și pot să le ia firea lor întocmai și cum că dau năvălire asupra oamenilor și asupra dobitoacelor și fac vătămare.
  53. Aceasta zic ei, că ar fi un fel de vrajă, cu care se poate zătihni mirele de a se împreuna cu mireasa și mai zic că pot să oprească cu dânsa și pe lupi și pe alte fiare sălbatice ca să nu poată face stricăciune la oi și la alte dobitoace.
  54. Este vindecarea de mai sus, care poate să se facă prin alte mijlociri de acestea mai puternice precum zic ei.
  55. Se obișnuește la prostime și zic că femeile pot cu această mijlocire să facă pe ai săi iubiți ca să fie plecați asupra lor; sau pe cei ce le sunt lor urâti, să-i facă să î[n]nebunească.
  56. Acesta este un fel de vraje, cu care zic ei, că se pot vin­deca de toate boalele care nu sunt de moarte și eu voesc despre această pricină să povestesc oarece aice, precum am văzut în­sumi în patria mea, adică: Cămărașul cel mare al tatălui meu avea un cal foarte scump și fiind mușcat de un șarpe la câmp, atâta s'a umflat în cât se zicea că nu este prin putință, ca să se poată vindeca; și chemând el pe o femee bătrână ca să vază pe cal, i'a zis lui femeia ca să caute un izvor și să aducă apă ne­gustată de nimenea cât de îngrabă, și umblând el ca să-și tri­mită pe sluga sa ca să aducă apă, i'a zis lui bătrâna ca să meargă însuși el, dacă voește să-i trăiască calul; atuncea a ascultat-o pe dânsa boerul și i'a adus un vas cu apă, pe care a descântat-o ea cu niște cuvinte vrăjești și apai i'a dat-o lui ca să o bea; și după ce a băut-o cam cu greu, pentrucă a fost adus prea multă apă, îndată a văzut că a început calul să-și vie în fire, carele zăcea la pământ mai mort; iar el a început a se umfla și a dobândit dureri nesuferite și mai descântând baba de al doilea, s'a făcut calul sănătos până într'un sfert de ceas; iar boierul a vărsat apa din sine fără a-i rămânea lui înnapoi vreo durere, sau vreo bubă din pricina aceia. Și altă babă iarăși, un grajd plin de cai cu râie, asemenea cu descântec în puține zile i'a vindecat desăvîrșit, măcar de au și fost caii cale de trei zile depărtați de dânsa și numai cât a zis cuvintele acele vrăjești preste păr de cal, și aceasta încă o știu însumi.
  57. Aceasta zic Moldovenii, că este un fel de minune, cu care pot ei să-și cunoască mai înnainte tot norocul și nenorocul, care îi va întâmpina peste an, că ei în noaptea care este spre ziua cea dintâi a lui Ianuarie, pun vergi, dupre cum știu ei, la care mai au trebuință și de linte și de bob, și de oale, pe care le așează între o laltă după obiceiul lor.
  58. Adică, de împărtășire și ajutor.
  59. În manuscrisul original în limba latină este vorba despre „procopie”, nu „snopire”.
  60. În ediția din 1825 (1851?) lipsește exemplul „blestem, βλασφημῶ”.
  61. Halesteu este corupt din ungurește, halastó, cuvânt compus din hal pește și lac, adecă lac de pește, baltă cu pește (Nota Trad. rom.).
  62. Cu încetul toate aceste adaosuri și iznoave s'au alungat (Ed.).
  63. În manuscrisul original în limba latină sunt enumerate și literele, după cum urmează:

    Az
    Buchi
    Vede
    Glagol
    Dobro
    Iest
    E
    Jivete
    Dzealo
    Zemle
    Ije
    I
    Kako
    Liude
    Mislete
    Naș
    On
    Pocoi
    Râți
    Slovo
    Tferd
    Uc
    U
    Ferta
    Fita
    Chier
    Hier
    Ier
    Ieri
    Ier [mic]

    „acest ier era mereu la coada cuvintelor care se sfârșeau în consoană, astăzi însă Moldovenii pun în locul lui un semn deasupra, ca în cuvântul iert”

    Ot
    O
    Ți
    Cerv
    Șa
    Ștea
    Iat
    Ie
    Înea
    Iako
    Iu
    Xi
    Psi
    Titla
    Ge

  64. În manuscrisul original în limba latină este vorba despre „secolul trecut”, adică al XVII-lea.

Legături externe[modifică]

Latină[modifică]

(SURSĂ: https://la.wikisource.org/wiki/Descriptio_Moldaviae)

Descriptio Moldaviae[modifică]

DEMETRII CANTEMIRII MOLDAVIÆ PRINCIPIS

DESCRIPTIO ANTIQVI ET HODIERNI STATVS MOLDAVIÆ

AD FIDEM CODICVM DVORVM IN BIBLIOTHECA ACADEMIAE MOSQVITANAE SCIENTIARVM SERVATORVM POST ALEXANDRVM PAPIV-ILARIAN ITERVM EDITA 1714


Index[modifică]

   1 Pars prima - GEOGRAPHICA
       1.1 CAPUT I - DE ANTIQUIS ET HODIERNIS MOLDAVIAE NOMINIBUS
       1.2 CAPUT II - DE MOLDAVIAE SITU, ANTIQUIS ET HODIERNIS LIMITIBUS ET REGIONIS TEMPERIE
       1.3 CAPUT III - DE AQUIS MOLDAVIAE
       1.4 CAPUT IV - DE PROVINCIIS ET CIVITATIBUS MOLDAVIAE HODIERNIS
       1.5 CAPUT V - DE MONTIBUS ET MINERIS MOLDAVIAE
       1.6 CAPUT VI - DE CAMPIS SYLVISQUE MOLDAVIAE
       1.7 CAPUT VII - DE ANIMALIBUS FERIS ET DOMESTICIS
     2 Pars secunda - POLITICA
       2.1 CAPUT I - DE FORMA REIPUBLICAE MOLDAVICAE
       2.2 CAPUT II - DE ELECTIONE PRINCIPUM MOLDAVIAE
       2.3 CAPUT III - DE RITIBUS CONSECRATIONIS PRINCIPUM MOLDAVIAE ANTIQUIS ET HODIERNIS
       2.4 CAPUT IV - DE CONFIRMATIONE PRINCIPUM
       2.5 CAPUT V - DE EXAUCTORATIONE PRINCIPUM
       2.6 CAPUT VI - DE BARONIBUS MOLDAVIAE EORUMQUE GRADIBUS
       2.7 CAPUT VII - DE EXERCITU MOLDAVIAE
       2.8 CAPUT VIII - DE CERIMONIIS AULICIS IN EXITU ET CONVIVIIS PRINCIPUM
       2.9 CAPUT IX - DE VENATIONIBUS PRINCIPIS
       2.10 CAPUT X - DE EXEQUIIS PRINCIPUM
       2.11 CAPUT XI - DE LEGIBUS MOLDAVIAE PROVINCIALIBUS
       2.12 CAPUT XII - DE TRIBUNALI PRINCIPIS ET BARONUM
       2.13 CAPUT XIII - DE ANTIQUO ET HODIERNO MOLDAVIAE PROVENTU
       2.14 CAPUT XIV - DE TRIBUTO ET DONARIIS, QUAE MOLDAVIA OTHMANNICAE AULAE PENDIT
       2.15 CAPUT XV - DE NOBILITATE MOLDAVA
       2.16 CAPUT XVI - DE RELIQUIS MOLDAVIAE INCOLIS
       2.17 CAPUT XVII - DE MOLDAVORUM MORIBUS
       2.18 CAPUT XVIII - DE CEREMONIIS, QUAS MOLDAVI IN SPONSALITIIS ET NUPTIIS OBSERVANT
       2.19 CAPUT XIX - DE MOLDAVORUM EXEQUIIS
   3 Pars tertia - DE STATU ECCLESIASTICO ET LITTERARIO MOLDAVIAE
       3.1 CAPUT I - DE RELIGIONE MOLDAVORUM
       3.2 CAPUT II - DE HIERARCHIA ECCLESIASTICA
       3.3 CAPUT III - DE MONASTERIIS MOLDAVIAE
       3.4 CAPUT IV - DE LINGUA MOLDAVORUM
       3.5 CAPUT V - DE LITTERIS MOLDAVORUM
   4 Annotamenta

Pars prima - GEOGRAPHICA CAPUT I - DE ANTIQUIS ET HODIERNIS MOLDAVIAE NOMINIBUS

Totam, quam nunc vocamus Moldaviam, adiacentesque occasum versus regiones, trium fere orbis partium domitores Scythae tenuere, incertis tamen pro patrio more sedibus. Post plura nomina a succedentibus sibi invicem horum cohortibus illis partibus indita, Graecis eius regionis incolae aliquando Getae, aliquando Daci dicti sunt, tandem sub Romanorum monarchis, Dacorum appellatio praevaluit. His, Nervae Traiani virtute, devicto rege eorum Decebalo, partim extinctis, partim in diversa sparsis, tota illa, quam possederant, regio, in provinciae Romanae formam redacta, Romanis distributa civibus et in tres partes divisa est: Ripensem, Mediterraneam et Alpestrem. Illi Hungariae Valachiaeque partem adscripsere, istius Transylvania nomen habuit, huius denique appellatione maior nostrae Moldaviae pars, quae Hierasum et Danubium inter iacet, cum Valachiae contiguae limitibus fuit comprehensa. Labefactata post illa tempora Romanorum dominatione, oppressere Moldaviam crebrae barbarorum, Sarmatarum, Hunnorum, Gothorum invasiones, coactaeque fuere Romanae coloniae superare alpes, ac in montana regione Maramoris contra barbarorum furorem quaerere receptaculum. Ibi, posteaquam per aliquot secula locorum difficultate defensi, suis legibus regibusque vixissent, tandem circa annum Domini [ ], cum premi se animadverterent incolarum multitudine, regis Bogdani filius Dragosz, cum 300 saltem hominibus venantis specie montium transitum ortum versus tentare constituit. Hoc in itinere casu invenit bovem sylvestrem, Moldavis dzimbr dictum, et dum eum persequitur, ad montium radices descendit. Porro cum catula quaedam venatica, quam prae ceteris diligebat, Molda dicta, fortius ferae instaret, aestuans haec in profluentem se proiicit et telis ibidem interficitur, canis vero, quae in ipsis aquis quaesiverat fugientem, rapidis fluvioli undis absorbetur. In huius memoriam fluvium MoldavamDragosz primum appellavit: loco ubi haec acciderant suae gentis nomen Romanindidit, bovis vero sylvestris caput novi principatus insigne esse voluit. Post perlustratis viciniis, ubi campos fertiles, fluviis irriguos, civitates arcesque munitas, sed habitatoribus destitutas, reperit, popularibus suis, quae invenerit, nunciat invitatque ad occupandum solum adeo foecundum. Sequitur haud invita iuventus Romana suum principem, magnis turmis montium fauces penetrat, tum monstratis singulari omine locis pedem figit et eorum inventorem Dragosz primum novarum sedium principem salutat. Ita restituta pristinis aliquando possessoribus provincia cum civitate Romana, Romanum Dacicumque nomen perdidit et, a Moldava fluvio, Moldavia tum ab exteris tum ab ipsis incolis dicta fuit. Sed nec ubique eadem mansit appellatio. Turcae enim, cum propter finitimas in Europa occupatas provincias saepius in Moldaviam castra moverent, Moldavis primo Ak Ulach nomen indiderunt. Post, cum Bogdanus ultimis parentis Stephani M. iussis admonitus his feudi nomine suas subiiceret ditiones, Othmanidae, consueti principum nomina in regiones illis parentes transferre, Bogdanli eos vocare inceperunt, vetus autem nomen adhuc in Tartarorum sermone remansit. Finitimi ex alia parte Poloni et Russi Moldavos Volochos, h.e. Italos, Valachos vero Montanenses, quasi montanos aut transmontanos, appellarunt. CAPUT II - DE MOLDAVIAE SITU, ANTIQUIS ET HODIERNIS LIMITIBUS ET REGIONIS TEMPERIE

Moldavia in latitudine a gradu 44, 54’ adusque 48° et 51’, extenditur. Longitudinis ratio incerta; plerorumque tamen geographorum sententia, occidentalis ipsius pars, quae Transylvaniam tangit, in longitudinis 45°, 39’ collocatur; alteri extremitati, ubi prope Albam Iuliam, incolis Czetate Alba, in acutum angulum desinit, gradus 53, minutae 22, ut ex tabula videri potest, assignantur. Ceterum cum partim montibus occupetur, ea nimirum parte, quae Transylvaniam spectat, partim in planitiem se explicet, quae versus Poloniae Ucrainam, Bassarabiam et Danubium vergit, non eadem ubique est aëris temperies. Montana frigidior, sed et salubrior ventus afflat, campestria calidior et minus sanitati proficuus.

Morbos tamen non multos novit Moldavia, respecta dico regionum magis calidarum; aliquando sed raro pestilentia febribusque malignis vexatur. Pestilentiam non ex aëris corruptione oriri experientia comprobatum est: Eandem vero nonnunquam e Polonia, quae et saevius grassatur, nonnunquam per Aegypticas et Constantinopolitanas quae ad emporium Gallatz appellere solent naves, in nostras regiones irrupisse animadvertimus. Febrium malignarum, alia ibi, quam in reliquis Europaeis partibus, natura est. Vehementissimae esse solent, ac fere pestilentiales, ita ut illis laborantes plerique tertia die extinguantur; rari septimae diei crisin experiantur, rarissimi sanitati reddantur. Tantum autem huic morbo inest contagium, ut cum non adeo pestilentiam expavescant incolae, intimi etiam amici hoc laborantis consuetudine abstineant. Longaevos esse incolas, vel aëris intemperies, vel victus ratio, vel naturalis virium imbecillitas prohibet. Rarissimi septuagenarii, vix aliquem octuagenarium reperies. Sani tamen vitam plerumque ducunt, eoque vitae brevitas illis compensatur, quod sine morbis, qui[1] habent, alacrius transigere possint. Rustici praeterea multo plures attingunt annos, quam nobili genere nati et in deliciis mollique vita educati. Terrae motus, qui fere ubique calidiorum locorum delicias turbare solent, raro sentimus, neque unquam auditum est, aliquam civitatem aut montem terrae motu collapsum subversumque fuisse.

Moldavia non eosdem semper agnovit limites, sed mox ampliores, mox strictiores, pro ratione incrementi et decrementi reipublicae. Tandem Stephanus princeps cognomento Magnus, circa annum salutis [ ] hosce quos hodie quoque retinet limites posuit. Meridiem versus semper ipsius terminos definivit Ister fluvius, inter Europaeos maximus, et ulterius illud eius ostium, quo se prope Ciliam, veterum Lycostomum, vel ut nonnulli Achilleam, in Pontum exonerat. Ab ortu antiquus provinciae finis Pontus erat, sequentibus autem temporibus, Bassarabia et Bender per Turcica arma ademtis, arctius ex illa parte constricta est. Hodieque Prutum flumen ab ostio usque ad pagum Traian, inde Traiani fossam, per Botnam amnem, et rectam lineam ad Bicul amnis ostium, ubi se in Tyratem exonerat, ductam habet terminos, prout in delineatione clare patet. Poloniam et Oczacovienses Tartaros e septemtrione et oriente a Moldavia submovet Tyras sive Nistr fluvius, Turla Turcis dictus: cuius littora olim tantum ad Chotinum usque Moldavici iuris erant, recta linea inde per Prutum et Czirimusz fluvios fines illius regionis describente, post vero Stephani M. virtute adiacens ex Podoliae parte provincia usque ad ostium rivuli Seraphinecz Moldavicae adiecta est potestati: atque ita hodie coniuncti inter se amnes Tyras, Seraphinecz, Colaczin, et Czirimusz, boreales Moldaviae limites, ub provincia Campus Longus Ruthenus est[2], constituunt. Occasum versus hodie multo amplior est, quam olim fuit Moldavia. Nam ante Stephani M. tempora, omnes illi, quibus cingitur, montes Transylvanorum erant, arctisque ex ea parte premebatur limitibus. At huius fortitudine, aliquoties debellato Mathia Hungariae rege, repulsi Transylvani coactique sunt pactionibus imminentem sibi gladii ictum evitare. Cesserunt harum legibus omnia, quibus hae duae provinciae separantur, montium iuga, iusseruntque illas partes Moldavis parere, quae inter fluvios in Moldaviam descendentes essent mediae. Itaque ducta est a fontibus amnis Czirimus per origines fluviorum Suczava, Moldova, Bistriza et Totruss (Tortuss) usque ad fluvium Milcow linea, eaque limes inter has duas provincias constitutus. Valachiae disterminandae olim Siret et Totruss fl. erat, post vero virtute eiusdem Stephani Magni districtus Putnensis dominio Moldaviae adiectus fuit, ita ut hodie rivulus Milcow et Siret has provincias disterminet. Meridionali parti Danubius ponit terminum. His limitibus circumscripta Moldavia, ambitu 237 horarum itineris vel 711 milliariorum italicorum continetur, quem computum facile inire poterit, cuicunque adiectam huic tractationi mappam geographicam consulere libuerit. Olim autem, cum Bessarabia nondum Turcico, Tartaroque milite esset firmata, horas 247, milliaria 822 in circuitu habebat. Vicinis cingitur Moldavia ab occasu Transilvanis et Valachis, a borea Polonis, a meridie Turcis. Cum his omnibus acriter Moldavis decertandum fuit, dum defenderent adhuc suam libertatem. De quibus probatae fidei scriptor polonus sic fatur: „hi (Moldavi) natura, moribus ac lingua, non multum ab cultu Italiae absunt; suntque homines feri, magnaeque virtutis, neque alia gens est, quae pro gloria belli et fortitudine, angustiores fines cum habeat, plures ex propinquitate hostes sustineat, quibus continenter aut bellum infert, aut illatum defendit”. Et paulo inferius: „Tantae autem sunt virtutis, ut cum omnibus his gentibus, quarum fines attingunt, eodem tempore semper bello contenderint, victoresque fuerint: nam Stephanus, qui patrum nostrorum memoria principatum Daciae obtinebat, una propemodum aestate Baiezetem Turcam, Mathiam Hungarum, et Ioannem Albertum Polonum bello magno devicerat”. Orichovius, An nal. 5. ad annum 1552. Oppressa tandem Turcarum viribus republica, nullis aliis bellis petita fuit, nisi quae contra Turcas fuerunt suscepta, adeoque cum his hostes amicosque habuit communes. Soli Tartari Nogacenses, quibus in Bassarabia Turcae sedes dederunt, crebris vel in media pace incursionibus Moldaviam vexarunt, ac ad eam, quae nunc est, paupertatem redegerunt. CAPUT III - DE AQUIS MOLDAVIAE

Aquas plures, notatioribusque naturae lusibus ornatas, in alia tam arcta regione ac Moldavia est, vix ullibi reperies. Maiores fluvios, navigationisque capaces, quatuor numerat: Danubium, Tyratem, Hierasum et Siretum. Danubius, etsi tantum spatio id alluat, quod hodie Moldaviae principi subiacet, commoda tamen quam plurima in hanc regionem confert. Etenim, praeter mercatorias variarum gentium naves, quae illius beneficio ad emporium Gallacz appellere possunt, Moldavis merces suas[3] per Hierasum Constantinopolim aliasque Ponto adiacentes civitates transferendi, indeque haud exiguum lucrum sibi parandi concedit opportunitatem. De undis ipsius occultisque divitiis consulto tacemus, quod ea abunde iam exhauserint qui ante nos Germaniae Ungariaeque dederunt descriptiones.

In hunc se exonerat Prut, olim Hierasus, Ptolemaeo Gerasus, Ammiano Porota, antiquis Graecis Pyretus, e montibus Transilvaniae, Carpaticis veterum, qui hanc inter et Poloniam limites definiunt, ortum ducens, totamque Moldaviam secans. Aquam habet omnium quas novimus levissimam et saluberrimam, licet propter arenam, quam secum trahit, turbulentior appareat. Haec tamensi in vasculo vitreo asservetur, in fundum submergitur, limpidissimumque relinquit liquorem. Experimentum illius fecimus cum essemus in Moldavia, invenimusque mensuram centum drachmarum triginta drachmis leviorem esse aequali quantitate aquae ex aliis fluviis acceptae.

Siretus fluvius Moldaviae proprius, ex ultimis ipsius versus Poloniam terminis profluens, atque intra eosdem meridiem versus ostio bifido in Danubium se proiiciens. Satis amplus est amnis et profundus: sed quia sylvis undique et montibus circumseptus est, atque in nonnullis locis vadis (impeditus, nondum adhuc ubique aperiri potuit navibus semita.

Meridiem versus magnam Moldaviae partem alluit Tyras, hodie Nistr, recentioribus Graecis scriptoribus Dinastris, Turcis Turla, notior, quam ut quidquam de eo referri operae pretium existimemus. Id saltem memorare iuvabit, Turcas per hunc omnem commeatum apparatumque bellicum Constantinopoli per Euxinum Pontum Benderam, olim quoque Caminiecium, hodie Chotinum transferre. Ceterum aquas trahit, limpidas licet, graves tamen, sanitatique bibentium maxime contrarias. Effunditur in Euxinum Pontum ad Albam Iuliam.

Praeter hos minora quoque flumina Moldaviam irrigant: Barlad, qui in Tecucziensi agro, ab oriente versus occasum, sub pago Szerbanestii Sireto miscetur; huius amnis antiquum nomen investigare non potuimus. Suczava, qui urbi Suczavae, totius olim regionis metropoli, nomen dedit. Moldova, cuius nominis rationem supra explicavimus, Cap. I. Bistriza, ex alpibus Transylvaniae ortum ducens, aquas trahit adeo celeres et rapidas, ut et maxima saxa e montibus, per quos se praecipitat, abripiat et circumvolvat. Totruss, non minoris rapiditatis fluvius, haud procul a Bistriza fontes habet. Hierasus excipit Czirimussum flumen, quod limites inter Moldaviam et Poloniam definit, et inferius Ziziam. Tyrati miscentur, Reut fluvius, qui prope Orcheium singularem et amoenissimam insulam constituit, et Botna, cuius tamen dimidiam partem Tartari Budziacenses possident.

Amnes fere innumeros habet Moldavia. Potiores tamen, et quorum nomina exquirere potuimus, hic recensere non pigebit.

In Siretum se coniiciunt, Banila, Molnitza, Szomuz maior et minor, Vale niagra, Faraon, Racatau, Dzerulu Sohului, Milcow et Putna qui duo post inter se coniuncti Siretzel (hoc est parvus Sireth) nomen obtinent.

Suczavam augent Soczeviza, Solca et Solonez.

Moldavae dant aquas Homor, Slatina, Rissca, Nemtz, Topolica, Vale alba etc.

Bistricio Cracou amnis miscetur.

In Totruss (Tortuss) se exonerant Tarlev Salsus et alter, Oituz, Cassin, Vale saca et Vale re.

Barlad excipit rivulos Barladez, Sacovez, Vilna, Rebricze, Vasluy, Vasluez, Racowa, Crasna, Lohan, Docolina, Hobalna, Horiata, Smila, Tutova, Berhecz, Zeletin, Corod.

Czirimussum constituunt Czirimuss albus, niger, et Putila.

Ziziae aquas largiuntur Szubana, Sitna, Miletin, Bahlui, Bahluez, Sirca.

Hierasus sive Prut secum rapit Colaczin, Cosman, Cuczur (Czuczur), Czuhr, Bassev (Basseu), Corovia, Caminca, Caldarussa, Zizia, Gyrla mare, Dele, Vale mare, Vale Bratuleni, Moszna, Nirnova, Calmaczui, Lapuszna, Strimba, Serata orientalis et occidentalis, Kigiecz, Larga et Ilan.

In Tyratem moldavici effluunt rivuli Seraphinecz, cuius ostium ultimum constituit Moldaviae versus meridiem angulum, Czorna, Ikiel, Bicovez, Isnovez, Bicul.

In Reut se effundunt Solonez, Czuliuk maior, minor et medius, Dobrusze, Cula et Cogilnic.

Atque haec in Moldavia. In Bassarabia, flumina Cahul, Salcze et Ialpuh Danubio, Coglinik Tyrati dant incrementa.

Ex his unicus Ialpuh perpetuo fluit, reliqui omnes stagnorum magis quam amnium specimen prae se ferunt; quin et Cogilnik fontes per se habet nullos, sed dum autumnalibus pluviis turget, rivulus aliquis dici potest, tota vero aestate siccus et aridus fossae instar manet, unde Tartarorum Budziak incolentium iumenta, non raro, aquarum penuria, suffocantur.

Nec lacuum in Moldavia, quam fluviorum, maior penuria. Inter quam plures, tam natura, quam arte factos, quinque potissimum notari merentur.

Lacus Bratesz[4] inter Prutum et Siretum ad oppidum Galacz situs, in latitudine sesqui milliario italico, in longitudine duobus milliaribus extenditur. Fontes nullos habet, sed exiguo, nec adeo profundo alveo, Prutez vocato, ex Hieraso nutritur, idque eo tempore, quando pluviis imbribusque huius aquae accrescunt: reliquo tempore ille canalis siccus manet et putredinem nonnunquam lacui inducit. At primo vere intumescens nivibus solutis Danubius, non solum Hierasum retrudit, sed et totum lacum aquis novis et piscibus abunde replet, quos facile, recedentibus undis, capiunt incolae.

Lacum Orcheiensem, ad oppidum συνόνυμονReut et Cula fluvius constituit, sex milliaribus longum, latum duobus. Huius latitudinem et longitudinem auxit agger, quem ad reprimendam aquam, et magni proventus molendina extruenda, erexit princeps Basilius Albanus. Insulam habet in medio, parvam equidem, sed vineis olim nobilissimis, variisque fructuum generibus consitam.

Lacus Doroheiensis, ab urbe vicina cognomine ita dictus, non procul a Ziziae fluvii fontibus, piscium, quibus abundat, copia memorandus.

Lacus Colaczin, in Poloniae confinibus, hac re potissimum notatu dignus, quod ex eius boreali australique parte duo fluvii Colaczin et Seraphinez oriantur, Moldaviae Poloniaeque, inter Tyratem et Hierasum limites describant.

Ultimus et celebratissimus est lacus Ovidii, Lacul Ovidului[5] incolis, prope Akierman, olim Albam Iuliam, in Basarabia situs, eo nomine potissimum illustris, quod prope hunc notissimus poëtaromanus Ovidius[6] in exilio degere iussus fuisse dicatur. Alveo satis arcto in Tyratem prope huius ostia se exonerat, sed tot et tantis paludibus circumdato, ut eius latitudo, quoad pedibus iter negatur, ultra duo milliaria italica se extendat. Hunc pons iungit, ut ex ipsius architectura coniicere potuimus, structurae antiquissimae: quod satis evincit et eius operis firmitas, et lapidum, quibus constat, magnitudo.

Omnes hi, quos hucusque enarravimus, amnes et stagna, egregiis referti sunt piscibus. Praecipue illi rivuli, qui e montium cacuminibus descendunt, delicatissimas praebent pestrovas, lostosas et liposas, quos quotidie diebus ieiunio destinatis, vivos ad mensam principis citatis equis solent adducere.

Thermas, acidulas et minerales aquas, aut non habet, aut non detexit Moldavia; forsitan in uno Hieraso fluvio satis se medicamenti contra omnes morbos habere existimans. CAPUT IV - DE PROVINCIIS ET CIVITATIBUS MOLDAVIAE HODIERNIS

Tota Moldavia tribus olim absolvebatur partibus, inferiore, superiore et Bassarabia, in quibus universim provinciae minores numerabantur viginti tres. Posteaquam vero sequentibus temporibus Turcarum tyrannide oppressa esset Bassarabia Aronis principis perfidia tradita Tigine cum duabus partibus, novemdecim tantum regiones, neque hae integrae, hodiernis principibus remanserunt.

Inferior, incolis Czara de dzios dicta, duodecim minoribus provinciis, quas districtus vulgo recepto nomine vocant, constituitur.

Medium totius regionis tenet

1. AGER IASSIENSIS. In hoc Iassi, ad fluvium Bahluy, quatuor milliaribus superius quam in Hierasum se exoneret, sita urbs, totius Moldaviae metropolis. Sedem principatus Suczavia huc transtulit Stephanus M., quo melius quasi e medio ditionem suam contra Turcarum et Tartarorum insultus tueri posset, cum animadverteret Suczaviae, quod remotior esset a barbaricis limitibus, difficilius id fieri. Ante huius tempora pagus erat vilissimus, vix tribus aut quatuor habitatus colonis, molendinoque instructus, quod seniculus quidam[7] molitor, Ioannes aut diminutivo vocabulo Iassi dictus, possidebat. Huius nomen retinere urbem a se construendam princeps voluit, primumque templum, quod nunc cathedrale est, St. Nicolao dicatum, aedificavit, mox sibi et baronibus palatia extrui curavit. Moeniis murisque eam cinxit Radul princeps, alii aliis ornamentis aedificiisque publicis, ita ut et hodie plus quam XL templa, partim lapidea, partim lignea, maxima ex parte sat eleganter constructa, numeret. Ante L annos censu facto, duodecim privatarum aedium millia reperta sunt; post vero, crebris incendiis, nec non Tartarorum et Polonorum incursionibus, ita devastata est, ut vix tertia earum pars remanserit integra. Praeter aulam principis, quae universae regionis divitias eo contrahit, archiepiscopus Moldaviae semper ibid em manet, quamvis ille non Iassiensis, sed a pristina metropoli Suczaviensis vocetur. Iassiis autem proprie tantum protopopatus est, quod inferius pluribus dicetur.

A meridie hunc tangit

2. AGER CARLIGATURIENSIS, in quo nihil memoratu dignum, nisi Tyrgul Frumos, secundum etymon forum pulchrum, octo horis Iassiis versus Soczavam distans, ad eundem Bahluy fluvium situm, oppidum haud contemnendum, palatio principis lapideo instructum, cui praeest singularis praefectus, quem patria lingua parcalabium (h.e. commendans) vocant.

Ulterius occasum versus in longitudinem extenditur

3. AGER ROMANENSIS, primus, quem redeuntes ex Transylvania Romanorum coloniae, post Bathie incursiones, occuparunt, suoque antiquo nomine appellarunt. Ibi Roman, apud Bonfinium legitur Forum Romanorum, oppidum et sedes archiepiscopalis, in confluente Moldavae et Sireti fluminum, cui duo parcalabi a principe praeficiuntur. Hic primam nostros reduces fixisse sedem, multorum equidem, sed non universim est recepta opinio. Ostendunt enim inde haud procul in orientali Sireti littore alium locum, hodie Smedorova incolis dictum, ibique primam illam amplissimamque urbem conditam fuisse perhibent. Certum eandem a Stephano Magno longo post tempore instauratam et pristino splendori redditam fuisse, at aliquot post annorum decuriis a Petro cognomine Raress nescio quas ob causas denuo destructam incolasque in urbem Roman transmigrare iussos.

Huic ortum versus sub Iassiensi et Karligaturiensi adiacet.

4. AGER WASLUYENSIS. In hoc, Wasluy duodecim horis Iassiis in tractu versus Danubiam distans, urbs ad ostium rivuli Wasluy, ubi se in Barlad conicit, sita, aliquando principum sedes, quorum palatia et hodie ibidem extant. Huius cura, confirmata iam Iassiis metropoli, Wasluyensi parcalabio est commissa.

Meridiem versus in longitudinem porrigitur

5. AGER TUTOVIENSIS, nomen a Tutova amne, qui eum quasi medium secare videtur, adeptus. Praecipua istius est Barlad ad fluvium cognominem urbs, olim satis ampla, nunc vero desolata, omnibusque ornamentis destituta. Propria haec est sedes Vornicii de Czara de dzios (procuratoris inferioris Moldaviae), qui tamen cum semper aulam sequi debeat, duobus vornicis minoribus suas demandat vices.

Inferius uno milliari italico ad eandem ripam conspiciuntur rudera civitatis vetustissimae, hodie Czetate de Pamint i.e. civitas terrea appellata. Neque domus cuiusdam fundamenta reperiri potuerunt, nec aliud quidquam monumentum, unde de ipsius conditoribus certe aliquid statuatur. Soli ibi patent e terra constructi muri, unde forsitan haud sine ratione ad Tartarorum impetus repellendos ab incolis antiquitus factos fuisse existimemus.

6. AGER TECUCZIENSIS, Barladum ab occasu tangit, sat amplus quidem, sed nulla re memorandus, nisi Tecuczio, ad fluvium Barlad, octo horis Barlado versus Galaczium distante, oppido parvo, muris destituto et ignobili, duorum parcalabiorum sede, quibus provinciae illius administratio commissa est.

Ab occidente Sireti ripas tegit

7. AGER PUTNENSIS, cui fluvius Putna[8] nomen dedisse videtur. In eo Focszanii, oppidulum ad amnem Milcow, in Valachiae finibus situm, cuius starosta[9]illius provinciae rebus prospicit.

Adziud, non magni momenti est oppidum, suparius ad fluvium Sireth.

In radicibus montium Vranczie, non procul a Mira, Monasterio pietatis b.m. principis Constantini Cantemirii monumento, antiquissimae civitatis rudera reperiuntur, in quibus tamen nulla temporis aut conditorum invenire potuimus indicia. Locus ipse hodie ab incolis Kracsuna vocatur.

Ad alteram Sireti ripam inter Siretum, Danubium et Hierasum medius est

8. COHURLUYENSIS AGER, itidem a fossa Cohurluy, quae, licet per octo horarum spatium se extendat, semper sicca manet et rarissime aquis repletur, nomen habet. Ibi notari merentur Galacz oppidum, equidem structurae elegantia aut amplitudine non admodum conspicuum, sed emporium totius Danubii celeberrimum. Huc quotannis bis vel ter non solum e vicinis Ponto locis, Crimea, Trapezuntio, Sinope, Constantinopoli, sed et ex Aegypto, quin etiam ex Barbaria naves appellunt, lignisque moldavicis, quercu, cornu, abiete, nec non melle, cera, sale, butyro, nitro et frumento oneratae recedunt, qua ex re haud exiguum cunctis Moldaviae incolis nascitur emolumentum. Haud procul inde, in orientali Sireti ostio, conspiciuntur ruinae vetustissimae urbis, quae hodie ab incolis Gierginavocatur. Hanc Traiani temporibus fuisse conditam, argumento fuerunt eruta ex ipsius ruinis nostris temporibus numismata, nec non marmor, hac cum inscriptione:

IMP. CAESARI. DIV. FILIO. NERVAE. TRAIANO. AUGUSTO. GERM. DACICO. PONT. MAX. FEL. B. DICT. XVI. IMP. VI. CONS. VII. P. P. CALPURNIO. PUBLIO. MARCO. C. AURELIO. RUFO[10]

Supra hunc ad Hierasum occurrit

9. AGER FALCZIENSIS, in quo Falczii, oppidum haud inelegans ad Hierasum. Hanc sedem quondam Taiphaliorum fuisse evicerunt reperta nostris curis in viciniis vetustissimae urbis vestigia. Legebamus aliquando in Herodoti manuscriptis historiis ad Hierasum tribus diebus ab Istro bellicosissimam Taiphalorum gentem habitasse, civitatemque amplissimam condidisse. Huius rudera cum nullibi in campis apparerent, aliquot homines locorum gnaros in adiacentes Hieraso sylvas misi exploraturos, possentne invenire aliqua indicia, e quibus de vero urbis loco certius aliquid statui posset. Reversi retulerunt, visa esse sibi in sylvis densissimis, quae occasum versus sitae sunt, per quinque milliarium italicorum spatium in longitudinem ad fluvium protensa moeniorum turriumque fundamenta e cocto latere constructa, eaque, quamvis in campis interiacentibus non extent, circuli cuiusdam oblongi formam referre. Praeter haec confirmavit meam sententiam hodierna huius provinciae appellatio, quod Falczii a Taiphalia corrumptum esse similitudo nominis asserere videatur.

Superius in mediterraneis est Husz, oppidum exiguum, tamen episcopi sedes, nulla re magis memorandum, quam illo proelio, quo Petrus M. Russiae autocrator, cum parvo exercitu, Turcarum saepius repetitos insultus anno 1711 per quatriduum fortiter sustinuit et repulit. Haud longe ab eo loco conspicitur collis ingens manu factus, Tartaris Chan Tepesi i.e. Chani tumulus, incolis Mogila Rabuy dictus. De huius origine variae feruntur sententiae. Aliqui Tartarorum quendam Chanum cum toto exercitu a Moldavis ibi deletum tradunt, ac ipsius monumento hunc tumulum impositum; alii reginam quandam Scytharum, Rabie dictam, cum contra habitantes eo tempore in Moldavia Scythas, hucusque exercitum duxisset, ibi cecidisse, et a suis sepultam narrant. Quid verum falsumve, in tanta huius historiae obscuritate, pronunciare non audemus.

Falczios a septentrione cingit

10. AGER LAPUSZENSIS. Ad hunc olim pertinuit Tigine, Turcis Bender, urbs et olim munitissima, et nunc a Turcis multis operibus aucta ad Tyratem; nostris temporibus, regis Sveciae, e Pultaviensi pugna profugi, receptaculum. Frustra eam saepius oppugnarunt ante initas subiectionis leges Turcae, sed quod vi non potuerunt, fraude impetrarunt et Aronis principis, cui Moldavi Tyranni nomen indiderunt, perfidia. Hic enim, cum propter saevitiam et tyrannidem, quam in Moldavos exercuerat, sua ditione a proceribus expulsus esset, ad turcicum imperatorem confugit, eique pollicitus est, si principatui restitueretur, saepius expetitum Tiginecum XII pagis ipsius militi tradere et in perpetuam possessionem donare. Commotus hoc munere Sultan ipsum quidem sceptris restituit, contra munitissimum totius provinciae oppidum et firmissimum contra Polonos et Tartaros propugnaculum in operae praemium accepit[11]

Itaque nunc Lapussna praecipuum est huius regionis oppidum ad rivulum συνόνυμον situm, ubi duo parcalabii a principe constituti degunt, qui provinciae negotiis prospiciant. Praetera Kissnou, ad flumen Bicul, non magni momenti urbecula. Haud procul ab ea conspicitur series maximorum lapidum, ita in recta linea dispositorum, ac si humana industria illuc essent collocati. At hoc credere impedit et ipsorum lapidum magnitudo, et spatii, per quod extenduntur, longitudo. Continent enim aliqui trium aut quatuor ulnarum spatium in tetragono, eorumque series trans Tyratem usque ad Crimaeam pergit. Vernacula lingua kieile Bykului vocant, diabolorumque opus esse, rustica refert simplicitas, obstruere amnem Bycul coniuratorum. Certum, aliquot principes alveum huius amnis, qui longo tractu inter montes decurrit, obstruere tentasse, quo vicina loca, non nisi secandis foenis apta, in lacum converterentur, at nunquam opus potuisse perficere.

Supra hunc Tyrati adiacet

11. AGER ORHEIENSIS. Nomen nactus est ab Orhei urbe, ad fluvium Reut, non adeo magna, sed eleganti, et omnibus ad humanam vitam necessariis abundante. Victum largiter suppeditat haud longe ab ea ad orientem distans lacus Orheiensis, egregiaque, quam ille constituit, insula, de qua supra cap. III egimus pluribus[12]

Ultimus longo tractu Tyratis ripas legit

12. AGER SOROCCENSIS. Huius urbs praecipua est Sorocca[13], olim Alchionia, ad Tyratem sub collibus in campo sita, parva quidem, sed pro illius, quo structa est, aevi ratione munitissima. Murum habet quadrangularem, sed firmissimum, altissimisque turribus defensum et e silice structum, quo vicini colles abundant. Superiora huius provinciae versus septentrionem, aquae lignorumque penuria colere prohibet, adeoque illa unicum, quod in Moldavia est, sed non adeo magnum eremum constituunt, quae loci pars in accuratioribus tabulis geographicis, deserta inscribitur.

Hanc urbem defendere, quia, perdita Tigine, haud parvum est contra Polonos propugnaculum, duo militaris ordinis praefecti a principe iubentur.

Superior Moldavia, incolis Czara de sus, septem minores provincias comprehendit.

1. AGRUM CHOTINENSEM, qui supra Soroccensem ad Tyratem versus septentrionem porrigitur. In eo Hotin, urbs ad Tyratem, e regione Camenecii, inter amplissimas Moldaviae civitates numeranda[14]. Olim ab occidente muris fossisque altissimis, ab oriente praecipiti Tyratis ripa salebrosisque a natura ipsa munita erat rupibus: at in ultimo, quod cum Russis habuerunt, bello Turcae captam a se civitatem anno 1712 antiquis moeniis ex parte nudarunt, contra recentiorum in morem adeo fìrmis operibus cinxerunt, et plus dimidio amplificarunt, ut hodie non immerito elegantissima munitissimaque Moldaviae civitatum appellari possit. Cum Moldaviae principi pareret, singulari praefecto ipsius cura credebatur: iam ubi a Turcis oppressa est, pasza turcico, contra pacta et foedera polona, quae confìrmant, in Moldaviae urbibus nunquam praesidium turcicum positum iri, regitur[15]. Occasum versus sequitur

2. AGER DOROHOIENSIS, in quo Dorohoi, oppidum non adeo nobile, haud procul a Ziziae fluminis fontibus. Propria haec est sedes vornici de czara de sus, id est procuratoris superioris Moldaviae, in cuius locum, cum propter aulicas occupationes suae provinciae negotiis vacare non possit, duo minores vornici constituuntur.

Stephanestii, oppidum ad Hierasum, in quo nunc Turcae, expurgato amne, navale et promptuarium pro Hotini praesidiis constituisse feruntur.

Inferius situs est

3. AGER HIRLEVENSIS. Ibi Harlev, non magni nominis oppidum, cui regendo singularis parcalabius (sive commendans) datus est.

Cotnar, oppidum nulla alia re magis memorabile, quam vitibus egregiis, omnesque alias facile superantibus; ipsius regimen magno Paharnico (id est Pincernae) commissum est. Hoc in oppido catholicae religionis incolae superbissimae structurae lapideas habent ecclesias.

Botoszany, oppidum cum viciniis principis coniugi tributarium, cuius proventus singularis ibi constitutus camerarius dominae principis colligit.

Hos corona quasi cingit

4. CZERNAUCIORUM AGER, longo tractu Poloniae conterminus.

Huius oppidum praecipuum

Czernaucii, in boreali Hierasi ripa situm, cuius administratio magni Spatharii muneri est annexa. Prope pagum Cozmin ad amnem Cuczur, haud procul ab eo loco, ubi se in Hierasum exonerat, visuntur antiquissimae urbis ruinae, conditorum tamen, etsi saepius accurate inquisiverimus, nulla ullibi potuimus reperire indicia.

Ab occidua Sireti ripa sequitur

5. AGER SUCZAVIENSIS. In hoc notari merentur

Suczava, olim totius Moldaviae metropolis, principis et archiepiscopi sedes, iam fere tota in ruinis iacet. Sita est ad amnem Suczava, qui ipsi et nomen dedisse videtur, in colle plano, muris et fossis altissimis cincta[16]. Suburbium habebat in collis planitie protensum, satis amplum. Praeter principis, procerumque palatia, numerabantur ibidem lapidea templa quadraginta, plura lignea, privatarum aedium XVI millia, quae tamen omnia collapsa sunt, ablata inde sede principali. Hodie Hatmanni sive supremi exercitus ducis curae commissa est.

Radauz oppidum et sedes episcopalis, haud procul a Suczava, ad eundem amnem et Siret, ad illum angulum Sireti fluminis sita, ubi meridiem versus declinat.

6. AGER NIAMCZENZIS huic proxime subiacet, et sat longo spatio inter Moldavam et Bistriziam amnes extenditur. Ibi

Niamcz, ad amnem cognominem, urbs in altissimo monte aedificata, naturaque ipsa adeo munita, ut omnem hostilem impetum spernere videatur. Saepius tentata, bis tantum expugnata fuit, semel a Turcis sub Suleimani imperio, semel nostris temporibus a Ioanne Sobiesky, Poloniae rege, nec capta fuisset, nisi fames paucissimos Moldavos, qui in praesidio erant, post plurium dierum obsidionem eam Polonis tradere coëgisset. Quondam duplici muro erat instructa, per quem unica saltem porta permittebat transitum, post vero destructo a Turcis exteriori, interior tantum integer Moldavis remansit. Antequam Turcis subiiceretur Moldavia, quocunque ingruente bello principes liberos et thesauros suos eo a c in arcem vix expugnandam mittebant, et hodie quoque si quando a vicinis impetuntur incolae tutissimum hic habent receptaculum. Hunc in finem olim sat ampla palatia struxerant principes, quae et hodie ibi visuntur, sed non ea qua decet cura conservantur. E regione ad flumen Bistriciam situm est Piatra oppidum.

Claudit ordinem

7. AGER BACOVIENSIS, qui singularem vornicum praesidem habet; huius sedes est

Bacovium, in insula Bistriziae fluvii oppidum, pomorum fructuumque ubertate celebratum. Habet praeterea episcopum ecclesiae occidentalis, qui Bacoviensis nominatur. Sunt enim in submontanis districtibus complures subditi Moldavorum, tum natione, tum religione, ut se vocant, Catholici, quos Stephanus Magnus, victo Mathia, Hungariae rege, inde abegerat, et suis baronibus donaverat. Praecipuus Cantemiriorum pagus in districtu Roman, Pharaoni dictus, cujus incolae plus quam 200 familiarum omnes catholicae sunt religionis, lapideamque et antiquissimam habent ecclesiam.

Ocna, et Totruss ad amnem Totrusz, nulla re magis memoranda oppida, quam egregiis salis meatibus, quae ibi in viciniis reperiuntur. Hac, qui amplior est, ex Moldavia in Transylvaniam patet ingressus.

Bassarabia, quae tertia olim erat Moldaviae pars, tota campestris est, montes sylvasque nullas, flumen, quod perenne dicere posses, unicum habet, Ialpuh; fontibus rivulisque prorsus caret, unde ad succurrendum aquarum penuriae, puteos quam profundissimos incolae fodere debent. Pro lignis iumentorum fimo utuntur, eoque in sole tosto suas casulas calefaciunt. Sabiugata ea fuit a Turcis antequam totus principatus iis subiiceretur, non moldavici amplius iuris, etiamsi hodie quoque circa Danubii oras oppida et pagi pleni sint moldava gente, non minus christianam religionem profitente, quam tyrannidem utriusque Barbari ferente: sed partim Tartaris habitata est, partim Turcis, Seraskieri mandatis obedire iussis. Ipsa regio quatuor hodie provinciis absolvitur: Buziacensi, Akiermanensi, Ciliensi et Ismailensi.

Mediterranea tenet

1. BUDZIAK[17], Tartaris Nogaiensibus, quos nunc alii Budiacenses, alii Bielogrodienses vocant, concessum habitaculum. Cum enim circa annum Heg. 976, D-ni 1568, Selimi II iussu Crymeae Chanus fluviorum Tanais et Volgae combinationem tentaret, plusquam triginta Nogai eorum Tartarorum familiae, quae eousque Russiaco imperio paruerant, ab hoc defecerunt, et cum popularibus suis in Crymeam recesserunt. Hos cum non caperet Chersonesus, novae illis sedes in Budzaiensi agro tributae sunt. Ex illo tempore, accedentibus subinde novis e Nogaia familiis, adeo ista natio accrevit, ut numero vix cuiquam alii Scytharum ordae cedat. Ipsi in duas stirpes se dividunt, Orak Ougly, et Orumbet Ougly, genealogiasque suas sollicite conservant. Vitam patrio more in campis degunt, oppida nulla habent, praeter Causzenii ad fluvium Botna, qui exiguo spatio eam regionem tangit. Olim tamen sat elegantibus civitatibus hanc provinciam consitam fuisse temonstrant hinc inde conspicuae veterum aedificiorum ruinae: prae ceteris rudera dntiquissimae civitatis ad ripam Tyratis, hodie Tartarpunar, id est puteus Tartarorum dictae. Alissimo illa rupi imposita sunt, e cuius radicibus fons limpidissimus emanat. Nulla tamen ibidem inscriptio aut indicium, a quo condita esset, potuit reperiri. Sunt e ad flumen Ialpuh, haud procul ab ostio ipsius, alius urbis vetustioris vestigia, vulgo Tint[18] appellata. Collapsam illam anno [ ] instauravit Stephanus M.; post autem Turcae solo adeo aequarunt, ut vix locus ipsius hodie indicari possit. Ex ipsius ruderibus aliud oppidum e regione veteris struxerunt, quod et hodie floret et Tobak vulgo vocatur. Pontum tangit eo forte in loco, ubi vetus Aepolium.

2. AGER AKKIERMANENSIS. In hoc Akkierman, incolis Czetate alba, Romanis olim Alba Iulia[19], Graecis Mνϰαστρον, Polonis Bielograd, in ipso Ponti Euxini littore sita; urbs satis ampla et munitissima. Cum Moldaviae pareret, a magno Logotheta regebatur, hodie ipsius praesidio singularis Ianiczar Aga praeest Recentiissime celebrata fuit S. Iohanne novo, qui ibidem sub [ ] Turcarum tyranno subiit martyrium. Huius reliquias miraculosas, cum toto principum thesauro et cimeliis, anno [ ] e Moldavia abstulit Iohannes Sobiesky, Poloniae rex, cum se pro ecclesia et Christo, Papa pecuniam elargiente, militare iactaret.

Infra hunc ad Danubii ripas protenditur

3. AGER CILIENSIS. Huius urbs praecipua Kilia[20], olim Lycostomon, ad septentrionale Danubii ostium, eodem nomine a Graecis nautis appellare solitum, quod lupinarum faucium instar undas eructare videretur. Urbs est non spatiosa admodum, sed emporium celeberrimum, frequentatum ab omnibus, non circum iacentium solum maritimarum civitatum navibus, sed et remotioribus, Aegyptiis, Venetis et Ragusaeis, qui inde ceram et cruda boum coria solent abducere. Incolas non Turcas solum habet, sed et Iudaeos, Christianos, Armenios, aliosque diversarum nationum, quibus omnibus Nasir quidam, quem inspectorem vulgari nomine diceres, prospicit. Sub Suleimani imperio a Moldavis fuit exusta, atque ex eo tempore ad pristinum splendorem pervenire non potuit.

Interiores Danubii ripas legit

4. AGER ISMAILENSIS. Ibi notari merentur:

Ismail, Moldavis olim Smil dictus, munimentum haud contemnendum, Turcico milite firmatum, cui singularis Muteweli praeest.

Cartal ad Danubium, ubi Ialpuh flumen recipit, e regione Isakcze, fortalitium haud magni nominis. Ibi anno 1711, cum contra Ruthenos bellum Turcae gererent, Danubium ponte iunxerunt, et copias in Moldaviam traduxerunt. Urbi conservandae saltem Dizar h.e. commendans, constitutus est.

Renii olim Moldavis dictum, nunc Turcis Timarowa, eiusdem ordinis muninentum, haud procul ab Hierasi ostio ad Danubium situm. Ibi, etsi othmannico imperio pareat, nullus Turca; praesidium christianis constat, qui omnes natione Moldavi sunt, ipsiusque praefectus iisdem sacris addictus, vulgo Beszliagasi vocatus, silistriensi Bassae, qui semper Seraskier esse solet, est subjectus.

Atque hae fere erant urbes et oppida Moldaviae, quibus incrementum dedit ibertas, ademit iniusta inimicaque rebus publicis florentibus tyrannis. Harum conditores, neque veteres referunt, nec recentiores historici, nec ex inscriptionibus aut monumentis hucusque potuerunt erui. Nulla earum temporis aut populi conditoris aliquod praebet indicium, nil muris insculptum reperies, nisi quando hi ab aliquo principe instaurati fuere. Sola Suczavia in suis moeniis refert insculptos magno lapidi septem turres, corona imperiali, quam duo leones sustentant, tectas. Porro in ipsis turrium fundamentis area lapidea visitur, in qua duo pisces squamosi, capitibus deorsum, caudis sursum inflexi apparent, atque illis subiectum tauri syl vestris caput, quod stellam sex radiis instructam inter cornua tenet. At cum tauri sylvatici caput demum post secundam transmigrationem Romanorum in Moldaviam, de qua cap. I diximus, Moldaviae scutum esse inceperit, haec sculptura itidem magis de reparatione murorum Suczaviae, quam de illorum constructione testari videtur. Praeterea cum unanimi consensu omnes nostrae gentis historici testentur Moldavos, dum ex Maramoris in patriam pristinam redirent, civitates munitas arcesque habitatoribus vacuas reperisse, haud incongrue inde colligi posse videtur, ad multo remotiora tempora illarum fundationem esse reiiciendam. Confirmant hoc praeter alia, ratio structurae murorum in plerisque civitatibus, qui certe, exceptis paucis, quos ob Tartarorum incursiones recentius opus videri supra indicavimus, non aliam nisi romanam architecturam referunt. At omnia superant probatissimorum e Romanis historicorum testimonia, quibus evincitur, a Traiano mperatore magnas Romanorum civium colonias in Daciam fuisse traductas, eiusque successorem, Hadrianum, cum plures in oriente ditiones Barbaris cederet, solo metu ne illae darentur internecioni, retentum fuisse a Dacia deserenda. Accedit aeternum huius rei monumentum

FOSSA TRAIANI IMPERATORIS, hodie etiam sui conditioris nomen retinens, de qua miror neminem, neque veterum, nec recentiorum historicorum quidquam tradidisse memoriae. Haec, ut ipse αὐτόπτης testis sum, duplici aggere a Petrivaradino in Hungaria incipit, ad montes Demarkapu, ferream portam, descendit, inde simplici vallo per totam Valachiam et Moldaviam transit, Hierasum ad pagum Traian dictum, Botnam ad oppidum Causzen secat, transactaque tota Tartaria ad Tanaim flumen desinit. Ipsa ultra 12 cubitos hodie adhuc profunda est, unde forsitan haud sine ratione colligere possemus, ipsius spatium, dum strueretur, altero tanto latius profundiusque, atque adeo egregium adversus barbarorum irruptiones munimentum fuisse. Quae cum ita sint, concedi minime potest, quod aliqui statuere[21] voluerunt, Genuensium opera aedificatas esse Moldaviae urbes. Neque enim romanus miles, qui ibi perpetuo copiosus in praesidio erat, sine urbibus et tecto degere poterat, neque credendum videtur Genuenses, qui saltem mercaturae ergo in Ponto pedem figere quaerebant, in interiora Moldaviae penetrare voluisse, et in locis magis agriculturae, quam mercaturae opportunis, urbes construere. Si vero quis adhuc a Dacis veteribus, rebus illorum sub Decebali regno satis florentibus, eas constructas esse existimaverit, post a Romanis occupatas, suisque coloniis sedes datas, huic equidem contradicere non auderemus. CAPUT V - DE MONTIBUS ET MINERIS MOLDAVIAE

Ab occasu, ubi Transylvania et Valachia contermina est, Moldavia undique fere altissimis cingitur montibus: unde et Alpestris Daciae nomen a Romanis accepit; reliqua eius pars orientem versus fertilissimis campis patet. Montes arboribus frugiferis, pomariis, aliisque, quos alibi arte producere necesse est, natura sunt consiti, quibus interpositi subinde e montium cacuminibus iucundo susurru ruentes limpidissimi rivuli horti amoenissimi speciem conciliant: campi vicissim segetes, quas frigidior montanus aër crescere non permittit, abunde protrudit.

Montium altissimus est Czahlow, si antiquorum fabulis notus fuisset, non minus celeber futurus, quam Olympus, Pindus aut Pelias. Situs est in Nemcziorum agro, haud procul ab amnis Tazlev fontibus, et in medio perpetuis riget nivibus, ipsum autem cacumen nunquam nivibus tegitur, quod superare nivem demittentes nubes videatur. Ex eius cacumine, quod turris in formam altissime erigitur, rivulus aquae limpidissimae delabitur, magnoque cum fragore per praecipitia devolutus in Tazlov fluvium se coniicit. In medio ipsius statua conspicitur antiquissima, quinque ulnis alta, vetulam ovibus ni fallor XX cinctam referens, e cuius naturali parte, perennis aquae fons profluit. Difficile certe iudicatu, monstravitne hoc in monumento natura suos lusus, an solers artificis manus ita efformaverit. Nulli enim basi imposita est ea statua, sed cum reliqua rupe concreta cohaeret, a ventre tamen et dorso libera: et si etiam concedere velles, rimas artificioso calce esse illitas, cuius generis plura veterum inventa temporum iniuria intercidisse non negamus, vix tamen concipi potest, qua ratione canalis ille per pedem in naturam ductus sit, cum circumcirca nullibi vel fontis vel ullius alvei vestigia appareant. Probabile est, inservisse eam idolorum gentilium cultui, cuius administri solenne habebant, vel naturae, vel magiae artibus aliquid efficere, quo admirationem possint et divinitatis opinionem credulae plebi iniicere.

Ceterum ipsius montis altitudo inde colligi potest, quod sereno coelo, sole ad occasum declinante, Akkiermanni, quae urbs LX horarum spatio ab eo distat, totus et tam distincte, ac si in propinquo esset positus, queat conspici, cui simile nescio possitne de aliis etiam celebratissimis montium cacuminibus exquiri. In circumiacientibus collibus subinde conspiciuntur equorum, canum alarumque rupibus impressa vestigia, haud aliter ac si ingens equestris exercitus ibi aliquando transiisset. Multas de illis fabulas incolae referunt, sed quae veritati magis consentanea sit, de illis inquirant opinionibus curiosi rerum naturalium scrutatores.

Aliud etiam est montium iugum Ineul incolis dictum, boream versus, circa Czirimussum amnem, in ipso angulo, ubi Moldaviae, Poloniae et Transylvaniae concurrunt limites; altitudine quidem priori non comparandum, at non inferius singulari et nunquam alias observato naturae lusu. Etenim, rorem, qui ante ortum solis herbarum folia tegit, incolae colligunt, et postquam in vas collocarunt, aquae supernatans butyrum elegantissimum inveniunt, quod nec odore, nec colore, nec sapore ab ordinario butyro differt. Id autem non per totum annum fit, sed saltem tribus mensibus, Martio, Aprili et Maio, at reliquis vel humidioribus vel siccioribus nihil tale reperitur. Tanta est autem illius butyri nutritia facultas, ut si oves illo tempore in montium cacumina ad pastum ducantur, paucis diebus per nimia pinguedine suffocentur: quamobrem experientia edocti pastores illis mensibus greges suos intra montium radices continent.

Neque vero etiam solito montium munere, metallicis puto mineris, nostrae Alpes destituuntur. At antiquis has aperire temporibus, et principum sobrietas et metalli fossorum defectus prohibuit: nostris temporibus obstitit Moldavis Turcarum nota avaritia, metusque ne dum divitias quaererent, cum fundo et operam et fructum perderent. Ceterum non steriles esse hisce subterraneis opibus, argumento sunt profluentes ex illorum radicibus rivuli. Illi enim, cum angusto contineantur alveo, saepiusque, dissolutis nivibus aut imbribus, augeantur, non raro erumpunt, post in lectum redire coacti, arenam in locis, quae submerserant, relinquunt, in qua haud pauca auri purissimi grana reperiuntur. Haec Cingari colligunt, sordibus purgant, tantumque inde auri sibi comparant, ut et quatuor auri occas, quae 1600 drachmas faciunt, singulis annis principis coniugi tributi nomine possint solvere. In Chotinensi agro, haud procul ab ipsa urbe, reperiuntur in Tyratis ripis efficti a natura ipsa globuli ferrei, ita rotundi, ut sine alio ullo opere tormentis adhiberi possent, ferro tamen rudiori et nisi igne emolliatur, ad nullum aliud opus apto. Dum neglectum adhuc esset Chotinium, crebrius Caminiecum vehebantur, hodie autem vix permissuros esse Turcas arbitror, ut suo cum detrimento Poloni apparatum bellicum sibi instruant.

In Bacoviensi agro haud procul ab urbe Totruss, salinae sunt abundantissimae, incolis ocna dictae. Ibi nulla arte ad purgandum sal opus est, si terram uno alterove cubito submoveas, purissimum, et christalli aut porphyri instar pellucidum sal, nullis terreis particulis interstinctum reperies. Neque unquam deficiunt hi meatus, etsi quotidie plura hominum centena illis eruendis impendant operam. Etenim ubicunque salis tabulas extraxerint, subinde columnas huius chrystalli relinquunt, terram et concavitatem isiam sustinentes, ut locum habeant novae salis venae, in quem se exonerent: quo facto intra viginti annos eodem sale ita replentur acti cuniculi, ut nullum aliquanto eos evacuatos fuisse appareat indicium. Aliquando etiam in his pisces integri concreti reperiuntur qui nihilo ab aliis differunt, qui in fluviis vicinis capiuntur.

In aliis quoque locis multi tales salis meatus inveniuntur, sed hos aperiri prohibuerunt principes, ne propter effossi salis copiam imminueretur ipsius pretium, cum ea quae iam florent satis suppeditant necessaria. Montes integri in Moldavia extant, qui, si exterior terrae cortex adimatur, vitrei toti esse videntur. Maximum ex hoc in aerarium principis totamque ditionem lucrum redundat, quod praeter incolas, Budzakienses et Crymaei, quin et longe dissitae regiones, navibus sal quotannis inde avehant.

Nitrum ubique fere conficitur, quod campi Moldaviae fere omnes nigram, nitroque repletam terram monstrent.

Ad Tazlev salsum, haud procul a pago Mainestii in Bacoviensi agro, e fonte aliquo ebullit mixta aquae cleopyssa vel bitumen, quo ad unguendas rotas vulgo rustici nostri utuntur. Pecura illud vocant incolae, referuntque multo melius ad domesticos usus adhiberi posse, si modo ab aqua separetur, quam illud quod fit ex arboribus. CAPUT VI - DE CAMPIS SYLVISQUE MOLDAVIAE

Montium, quos hucusque narravimus proventus, longo passu superant campi Moldaviae, celebrati sua fertilitate apud antiquos recentioresque scriptores. In medio plurimarum provinciarum montibus fluviisque a Moldavia submotarum siti a nemine aluntur, omnibus victum suppeditant. Quae in montibus per tempestatum frigorumque iniurias produci prohibentur, in campestribus locis tam laetae crescunt segetes, ut triticum foecundis annis vicies quater, ador tricies, hordeum sexagies, milium, quod vix credet, qui non expertus est, trecenties seminata agricolae reddat. Avenae non aeque ac reliquarum segetum foecunda mater est Moldavia, nec adeo magnus usus. Nam illius loco hordeum equis in pabulum datur. Milium in superiore Moldavia quam elegantissime nascitur, unde inter nostrates ortum proverbium, milium in inferiore, malum in superiore parte Moldaviae corticem non habere. Hoc contusum pinsunt et ad panis formam coquunt, idque dum adhuc calidum est, frequentes cum butyro comedunt. Arborum frugiferorum non pomaria reperies, sed sylvas. Fructus sua sponte crescunt in montibus, sed in campis humana industria produci debent, at et ideo multo sunt delicatiores. Tanta praeterea illorum ubertas, ut pristinis temporibus in Moldaviam moturi Poloni nullo comeatu se indigere putarent, arbitrati sufficere sibi et exercitui fructus, quos abunde suppeditaret regio. Sed aliquoties plurimos ex illorum esu nimio morbos experti, ingentique, sine hostilibus armis, affecti clade cautius iam mercari didicerunt. At omnes reliquas terrae dotes longo passu superant egregia, quae longo tractu inter Cotnar et Danub, extenduntur vineta, tanta foecunditate, ut unicum pogon, quod est spatium XXIV orgyarum in τετραγόνψ, saepius quadringentas ad quingentas[22] mensuras XXXX librarum vini reddat. Generosissimum vinum nascitur Cotnari, quod est Harlevensis agri oppidum. Ignotum hoc est exteris, quod perdat vim suam, dum sine decenti cura in doliis vel mari vel terra vehitur; at omnibus Europaeis vinis, nec ipso Tocaiensi excepto, praestantius et nobilius esse afirmare ausim. Etenim, si in cella profonda et lapidea, quod apud nos fieri solet, per triennium conservetur, quarto anno tantas vires adipiscitur ut et cremati instar ignem concipiat. Vini tolerantissimum caput vix tertium poculum ferre potest, statim in crapulam mergitur, quam tamen nulii sequuntur capitis dolores. Colorem habet singularem, nec aliis vinis solennem, viridem nimirum, et quo antiquius est, eo viridiorem.

Atque ex hoc loco septemtrionem versus nulla amplius vineta, quae generosum vinum proferre possunt, reperiuntur, adeo ut et in Cotnariensium montium boreali parte, quamvis saepius fuerit tentatum, nunquam tamen aliqua vitis ad maturitatem pervenire potuerit. Ita dum detraxit reliquis boream versus adiacentibus regionibus vini ubertatem natura, in hoc uno loco quasi omnes suas vires exponere voluisse videtur. Ab hoc gradu secundum habetur quod Hussi in Falciensi agro producitur, tertium Odobestiense in Putnensi provincia ad Milcoviam flumen, quartum Necorestiense in Tecucziensi regione ad Siretum, quintum Greciense in Tutovensi agro ad Berhecz amnem, sextum denique quod in eadem ditione Costestienses campi protrudunt, ut alia ignobiliora innumera loca omittam. Hae vineae non incolis solum inserviunt, sed etiam pretii vilitas exteros mercatores, Russos, Polonos, Cosaccos, Transylvanos, quin et Hungaros allicit, ut magnam quotannis eius quamvis non melioris copiam in patriam suam transportent. Bessarabia quoque haud ignobilia olim, cum Moldavis pareret, vineta habuit, at ea iam collapsa sunt, postquam vini contemtores Turcae illam regionem colere coeperunt. Tamen qui in Ciliensi et Ismailensi agro habitant Christiani, quasdam adhuc vineas conservant, at vix tantum inde colligunt, quo suis subveniant necessitatibus.

Sylvis Moldavia quam plurimis superbit, tum caeduis, tum frugiferis arboribus conspicuis. Nautis inprimis commendata est quercus moldavica, eamque illi omnibus aliis lignis ad naves construendas esse aptiorem et contra carum firmiorem praedicant. Notarunt praeter alia album illum corticem, qui interius istos arbores tegit, nisi penitus illis adimatur, etiamsi vel minima particula remanserit, brevi tempore toti ligno inducere cariem, contra, si fuerit purgata, lignum contra omnes tempestatum, aëris et aquarum iniurias per plus quam centum annos incorruptum servari. Prae ceteris omnibus duo querceta Moldavis fuere celebrata, Cotnariense, et Kiegecziense. Cotnariensi, prope urbem eiusdem nominis, non natura, sed humana industria dedit originem. Campus erat amplissimus et ubique patens Stephani M. temporibus. In hoc cum Poloni magno cum exercitu castra metassent, adortus eos Stephanus M. profligavit, castris exutos in fugam vertit, plures caecidit, captivos eosque maxima ex parte nobiles plus quam XX milia coëgit. Pro his cum magnum lytrum Poloniae rex polliceretur, noluit assentire Stephanus, quod non pecuniam quaereret, sed tale sibi erigere cuperet trophaeum, quod ipsius posterioribus etiam seculis praedicaret victorias. Hunc in finem Polonis omnibus aratro iunctis totum illum campum, longum duobus, latum uno milliari, in quo commissum erat proelium, ligone subegit, praeparatisque hunc in finem glandibus consevit, quae iam in sylvas satis amplas et elegantes excreverunt. Moldavi eas hodie Dumbrevile Roszii, i.e. querceta rubra vocant, quod Polonico sanguine fuerint rigati. Poloni vero easdem Bucovina dixerunt, nec sine lacrymis unquam illius loci faciunt mentionem.

Alterum trans Hierasum in Bassarabiae limitibus situm Kigecz dictum, ab interiori parte triginta fere milliaria italica in circuitu complectitur. Munimentum hoc est fortissimum Moldaviae contra Scythas, quod saepius tentarunt, nunquam vero expugnare potuerunt. Arbores etsi procerae, ita tamen densae sunt, ut neque pedester homo aliter nisi per semitas solis incolis cognitas possit incedere. Olim plusquam XII m. incolarum strenuissimorum totius Moldaviae militum ibidem numerabantur: hodie post tot pugnas et mutuas strages vix duo millia remanserunt. Pactum hi habent cum vicinis Budziacensibus Tartaris, quo se obligarunt, his certam trabium summam quotannis concedere, quod Bassarabia sylvarum penuria maxime laboret. Id et hodie accurate observant; sed si violare Tartari leges, et plura, quod haud raro fit, postulare voluerint, armata manu resistunt, et saepe superiores evadunt. Sed de his plura inferius. CAPUT VII - DE ANIMALIBUS FERIS ET DOMESTICIS

De animalibus, quae Moldaviae cum vicinis regionibus communia sunt, longam facere narrationem non est nostri instituti, ut quibus non propositum est oberrantes hinc inde in sylvis cervorum, dorcadum, caprarum, vulpium, lyncium et luporum greges commemorare, sed illa referre, quae in animalibus moldavicis singularia observavimus.

Et ovium quidem tria diversa genera apud nos reperiri meminimus, alpestres, sorroccenses et sylvaticas. In Alpibus vix dici potest, quot et quanti ovium greges ubique conspiciantur. Cum enim quae occasum spectant Moldaviae provinciae non adeo segetibus producendis aptae sint, sola est ovium cura, quae illarum partium incolas occupet, victumque illis largiatur. Hinc et quotannis istarum ovium (TurcisKyvirdzik dictarum) plusquam LX millia per Graecos mercatores Constantinopolim pro sultani culina adducuntur. Earum enim caro a Turcis reliquis omnibus et propter suavitatem et digestionis facilitatem praefertur. Tribus autem potissimum in locis praestantiorem pastum inveniunt, in Kympullung Russico ad amnem Putila, Kympullung Moldavico ad fluvium Moldova, et montibus Vranzie in agro Putnensi. In campis, multo maiores alpestribus oves, sed non tam copiosae cadunt; ex his eae potissimum memorandae, quae in sorroccensi agro nascuntur. Illae omnes unam costam plus quam aliae habent, eamque quoad vivunt nunquam amittunt, at si in aliam traducantur provinciam, tertio anno agnum gignunt non habentem nisi costas solitas. Eadem ratione si alius agri ovis in sorroccensem transferatur, tertii anni agnellus una costa matrem superabit. Longe ab his diversae sunt oves sylvaticae, quales vix in aliis locis reperiri posse arbitror. Labium superius ad duas palmas in terram protensum habent, et hanc ob causam cum pascunt retrocedentes victum quaerere coguntur. In collo, quod brevissimum illis est, nullae vertebrae, neque adeo ad dextram aut sinistram caput deflectere possunt; pedes breves quidem habent, sed velocissimos, ita ut vix canes illas persequendo capere possint; praeter haec, tam acuto olfactu praeditae, ut venatores aut animal aliquod cum vento ad se venientes iam a milliari germanico sentire possint et se fuga eripere. Si vero adverso vento accesserint, nil nisi dum capiuntur, sentiunt.

Boves itidem montium incolae parvos habent; campestres vero magnos maiorum pulchrorumque boum greges, e quibus singulis annis plusquam XL millia per Poloniam Dantiscum aguntur, et inde Polonicorum nomine in vicinas re giones distribuuntur. In Moldavia par boum quinque imperialibus, in hieme tribus etiam emitur: contra Gedani XL et L imperialibus vendi accepimus. Pinguissimi praestantissimique reperiuntur ad rivulum Seratae in Falciensi et amnem Basseu in Czernauciorum agro, quod isti campi et sale abundent et herbas tenues pinguedinemque conciliantes producant. Horum proventus tantus est, ut non solum inde vitam sustentare incolae, sed etiam gravissima, quae Turcae exigere solent, tributa solvere queant. Circa utramque Tyratis ripam saepius etiam bubali sylvestres conspiciuntur: at illi non videntur esse indigenae, sed ex Podolia et Tartaria a borealibus ventis in hyeme illas regiones infestantibus congelatum Tyratem traiicere compulsi.

Sed in occidentalibus montibus aliud est animal, quod proprium esse nostrae regioni fere ausim. Zimbr Moldavis vocatur, magnitudine bovem domesticum aequat, caput tamen minus et oblongum[23], collum et ventrem graciliorem, pedes altiores, cornua tenuiora et erectiora habet, quorum extremitas acutissima pausliper exterius reflectitur. Animal est ferox et velox, ac caprarum instar per montium praecipitia scandere potest, unde vix nisi sclopeto occisum aut vulneratum capitur. Hoc est illud, cuius caput primus instauratae Moldaviae princeps Dragoss provinciae symbolum esse voluit.

Sues in Orheiensi agro ad pagum Tohatin inter Ikiel et Reut fluvios, non bifida, sed continua et fere equina ungula nascuntur: quod idem accidit porcellis, qui post tertium annum scrophis ex aliorum agris huc allatis proiiciuntur: neque id domesticis solum contingit, sed et sylvaticis, quorum in arundinetis circa Tyratem magna producitur copia.

Equos fert Alpestris Moldavia minores equidem et corporis habitu Ruthenis fere similes, at fortissimos, et laboris patientissimos, ungulis tam duris, ut per loca adeo aspera iter facientibus nunquam soleam inducere opus est. Campestres vero provinciae equos proferunt maiores, generosos, forma, symetria, velocitate et duritie conspicuos, nec Polonis Hungarisque solum, sed et ipsis Turcis laudatissimos, apud quos saepius teritur proverbium: Adzem dilberi Bogdan bargiri messhurdir, i.e. Persicus iuvenis et Moldavicus equus omnibus reliquis sunt laudatiores. Circa Bassarabiae limites magni quoque sylvestrium equorum greges reperiuntur, qui nihil a cicuris differunt, nisi quod paulo minores sint ungulisque praediti palmi latitudinem superantibus, coeterum rotundis et durissimis. Hos plerumque Scythae Budzacenses venantur, et vel conviviis vel suo usui adaptant. Namque sub autumnum, ubi tota illa regio perpetuis irrigatur imbribus et quasi in paludes convertitur, diem locumque conventus constituunt, mox omnes circumcirca campos ululatu et vociferantibus implent. Equi audito clamore, per undique reboantes campos huc illuc dispersi fugiunt, et cum nullibi strepitu vacuum locum inveniant, medio in prato quodam paludoso, illis Gioller dicto, coguntur. Ibi cum per latas ungulas fugere impediantur et in coeno haereant, a Tartaris hastis sagittisque petuntur, pars vivi capiuntur, pars occisi in illorum potestatem veniunt, quos inde pro rata benevolentia inter se distribuunt.

Praetermittam iam alia, quibus sylvae nostrae refertae sunt, fera animantia, lynceos, martes (non quidem quas vulgo vocant zebelinas) et vulpes etc., quorum pelles frigori potissimum arcendo inserviunt; de apibus saltem pauca commemorare iuvabit, quod ea, quae de illarum oeconomia observavi, nec iniucunda, nec forsitan omnibus nota sint. Maximum inde proventum habent incolae, eo quod interstincti ubique elegantissimis floribus campi et sylvae mellis et cerae colligendae perpetuam suppeditent materiam. Maius etiam lucrum habituri essent, si tot, quot singulis annis apes edunt, examina illis retinere liceret. Etenim provincialibus legibus cautum est, ne quis plura alvearia habeat, quam soli, quod ipse possidet, ratio permittit, ne eorum copia vicino afferat molestiam. Praeter favos communes, singularem quandam ceram fragrantissimi odoris, coloris subnigri conficiunt, at non in mellis receptaculum, sed impediendum lumen solare. Hunc in finem alveariorum custodes, si quod novum examen cum suo rege collectum vasi eiusmodi imponunt, consulto illud perforant multisque in locis fissuras faciunt. Apes, cum laborare non possint nisi in tenebris, illico antequam aliud quid agant, praefata cera nigriore ea foramina obducunt et post operari incipiunt. Hanc constituto tempore cum melle eximunt custodes, et quod ambrae fere odorem habeat, solaribusque radiis resistat, maiori pretio vendunt. Observatum est vicinarum sibi nimis apum examina, si in aëre occurrant, acerrimam ciere pugnam, neque ante desistere, donec una vel altera pars victa terga dare cogatur[24]. Victrices iam amplius nullum e floribus campisque mel colligunt, sed quotidie in devictae partis sedes ingrediuntur et iam praeparatum mel accipiunt, quod illae non possunt denegare. Custodes ubi vident strenue operari apes suas, nee tamen quidquam proficere, omnes quascunque in suis alvearibus reperiunt, creta in aqua liquefacta conspergunt, post altero die vicinum illum, in cuius apes habent suspicionem, accedunt, monstratisque albis maculis, ut reparet laesionem sibi illatam, adigunt.

Invenitur etiam in Moldavia et confiniis Pocutiae, avis quaedam, incolis Ierunka, Polonis Gluszka i.e. surda dicta. Gallinae sylvestris speciem referens, sed minor, et ipsa natura fatua et surda. Si venator centum tales in uno arbore invenerit, omnes unam post alteram sclopeto occidere potest, reliquis aspicientibus dum socia cadit. Ceterum carnem habet delicatissimam et albissimam, gustus suavitate perdrices etiam et phasianos superantem. Pars secunda - POLITICA CAPUT I - DE FORMA REIPUBLICAE MOLDAVICAE

Politicam reipublicae moldavicae descriptionem daturis, ante omnia de eius forma dispiciendum videtur, quod graviter in ea definienda viros etiam doctissimos lapsos esse reperiamus. Pristinis temporibus universam Daciam, posteaquam in provinciam Romanam redacta est, Romanis rectam fuisse et magistratibus et legibus, dubitare non permittunt evidentissima hac de re gravissimorum inter veteres historicorum testimonia. Destructo imperio, cum nec auxilia amplius nec rectores provinciae a Romanis mitterentur, assiduos vero barbarorum impetus sustinere non possent, et milite et ductore destitutae Italicae coloniae, vicinarum gentium exemplis moti, uni ex suis imperium in se dedisse videntur. Huius rationes accuratius exponere prohibet ingens ea, quae universas gentium illius seculi historias tegit caligo: id tamen certum, Moldaviae incolas, Italicae originis, qui contra Scytarum et aliorum barbarorum incursiones in montanis quaesiverant receptaculum, suos semper habuisse vel reges, vel principes. Ex eorum prosapia oriundusIoannesille famosissimus, apud Nicetam Choniadem, Valachorum Princeps, a quo Bogdanus natus, cuius filius Dragoss, primus nostris in patriam pristinam redeundi autor, eandem ab eis, qui illum in Moldaviam secuti fuerant, obtinuit dignitatem. Huius successores impetratam, partim haereditario iure, partim primatum electione, dominationem tanta gesserunt cum autoritate, ut Christianorum principum pluribus licet potentia et ditionum amplitudine, nemini tamen potestate et in suos iure cederent. Nullum deerat illis, quo maximi principes superbiunt, summae potestatis προτέρημα. Praeter Deum et gladium, superiorem in sua ditione agnoscebant neminem: nulli principi extero, vel feudi vel fidelitatis nomine, erant obstricti, bellum, pax, vita, mors et bona omnium incolarum ex ipsorum pendebat arbitrio, ac de illis omnibus pro lubitu iuste iniuste nemine contradicente poterat decernere. Denique et regium diadema ac despotae (Leunclavius, Pandect. cap. 71) nomen, Concilii Florentini tempore, Alexandro Bono Iohannes Palaeologus Constantinopoleos imperator concesserat. Si quando principem lacessebat vis inimica, illo iubente tota gens arma capere, vindictamque ab hostibus sumere debebat. Ita stetit et defensa fuit Moldavia, non contra vicinorum solum Polonorum et Transylvanorum iniurias, sed et Turcarum furorem, quin etiam Stefani M.[25] ductu, hostibus undequaque devictis, ulterius inimicas terras protulit suos limites. Verum enim vero huius dominatio fatalis periodus Moldaviae, summusque eiusque incrementi terminus fuit, ex quo sensim decrescere coepit, donec ad eam, quae nunc est, paupertatem pervenerit. Disparuit illico sub ipsius filio Bogdano praecipuus gloriae Moldavicae radius, absoluta Principis potestas, eique annexa belli pacisque iura, posteaquam Turcis fidem suam princeps obstrinxisset, et in feudi cognitionem quatuor aureorum millia Sultano quotannis solvere promisisset. Mansit tamen adhuc per haud breve tempus illius umbra aliqua, et in tutelam se magis dedisse Turcis, quam subiecisse respublica videbatur, forsitan quod nollent Turcae nondum confirmatos novorum civium animos commovere, vererenturque, ne dum eos mancipia vellent, hostes rebellesque experirentur. Extincta vero cum Stephano, Petri Raress filio, veteri Dragossiadum prosapia, ambitio procerum de diademate litigantium, Turcis Moldaviae tributa maiora imperandi, eaque, quam adhuc conservaverat, libertate spoliandi praebuit occasionem. Successu temporis, iidem, et principis electionem, quae proceribus relicta fuerat, penitus sustulerunt, principes exteros, quoscunque voluerunt, in principatum immiserunt, immissos exauctorarunt, mox exauctoratos denuo restituerunt, atque adeo omnia miscuerunt, ut tandem pleraque supremae potestatis iura, quae ante principum erant, aulae Othmanicae esse coeperint. Negare hic non possumus, maximam huius calamitatis causam fuisse ambitionem quorundam alienigenarum, qui, ut Principis gauderent nomine, quidvis promittere et concedere Turcis non dubitarunt; quod cum ex tributis consuetis solvere non possent, nova exactionum genera excogitare debuerunt. Ita, quae non nisi unicum iugum, neque id admodum grave, susceperat Moldavia, duplex et Turcarum et extranei principis postea persensit. Ut paucis omnia complectar, his in turbis, quae sibi proficua credebant prudentes Turcarum Imperatores abstulerunt, contra, e quibus commoda nulla sperabant, ut vel aliqua ex parte delinirent ambitiosorum candidatorum animos, principibusque reliquerunt. Ius bellum indicendi, pacem pangendi, foedus ineundi, Legatos de negotiis reipublicae ad vicinos principes mittendi, negatum est Moldaviae Dominis: contra, relicta in legibus sanciendis, mulctandis incolis, baronibus creandis vel exauctorandis, tributis imponendis, quin et episcopis constituendis, et aliis, quae sunt eiusmodi, libertas integra, eademque fere, quam olim habuerant, potestas. Extenditur ea, non solum in officiales civesque Moldaviae, sed et in mercatores Turcas, aliosque cuiuscunque conditionis homines, dum sunt in ipsius territorio. Horum vitam et necem in suis habet manibus. Si quem morte, verberibus, exilio, bonorum confiscatione reum pronunciaverit, licet id iniuste et tyrannice factum fuerit, rogare quidem et supplices offerre libellos possunt illi quorum interest, nemo tamen contradicere, aut quominus decretum principis ratum sit, resistere: contra, si aliquem a tota republica morti addictum liberare voluerit, nemo ipsius voluntati potest contrariari, aut a principe defensum violenter ad supplicium rapere. Dignitates omnes togae sagaeque ex ipsius arbitrio pendent: confert eas dilectis, adimit exosis. Neque in illis dandis ulla regula Principi est praescripta. Si quem rusticanum supremo, quem Moldavia dare potest, honore, Logothetae magni munere, voluerit ornare, publice contradicere nemo audet: vicissim, si nobilissima prosapia editum eodem spoliare voluerit, hic illico principis sui arbitrio se debet submittere. Eadem ipsi concessa est potestas non in minoris solum ordinis clericos, sed et Archiepiscopum, Episcopos, Archimandritas et Igumenos, et quodlibet ecclesiastici ordinis subiectum, si quid iniuste egerint, aut quod plebem possit offendere, aut contra principem et rempublicam aliquid fuerint moliti, princeps ipsos libere, et sine consensu Constantinopolitani Patriarchae, throno et ecclesiastica, licet non sacerdotali, dignitate privare, quin et, si res postulaverit, capitis damnare potest. Novos equidem praesules clerus eligit, sed non nisi a principe convocatus, cuius praeterea confirmatio requiritur, quae fit, cum princeps neoelecto sua manu baculum pastoralem tradit, quod ius, Imperatoribus Romanis Paparum artibus extortum, praeter Russiae Autocratorem, nemo alius principum Christianorum retinuit. Haec in personas Moldaviae incolarum principis iura sunt, non concessa solum ab Othmannica aula, sed et pluribus per diversos Imperatores confirmata diplomatibus. At non par ei in res eorum potestas permissa est. Ecquidem quantumcumque gravia provinciae tributa imperare voluerit, negare illa, aut eius se opponere mandatis, sine capitis periculo, nemo poterit: vicissim tamen rationem exactorum reddere ab Othmannica aula cogitur. Unde, licet nullum contra ipsum detur iudicium, si effusi innocentium sanguinis penes supremum Vesirium reus agatur, gravius tamen ei periculum imminet, si tota respublica de nimia tributorum exactione conqueratur, et vulgo, si convictus eius rei fuerit, exilio, aut bonorum publicatione multatur. Mortis enim poenam non nisi rebellio, tributique annui negatio principibus conciliat. Neque vero tantae est fortitudinis id repagulum, ut non rumpi possit. Etenim si Vesirium, Kiehaiam, Tefterdarium, et alios, qui penes Imperatorem singulari gratia pollent, muneribus probe placatos habuerit, non est, quod vel Baronum vel totius reipublicae contra se querelas metuat, nihil enim in turcica aula non defendit advocatus, qui suae partis iustitiam scit repletis evincere manibus. Hac ratione, quantumcunque graviter incumbat Moldaviae Turcarum tyrannis, principi tamen quodcunque libet, sine metu facere licet: privatus contra nemo impune eius voluntati resistit. Antecessorum autem decreta infringere aut decisas ab iis causas denuo in iudicium vocare, usus magis et consuetudo provinciae, quam lex ulla prohibet. Unde licet aliqui extiterint Moldaviae principes, qui praedia publica, praedecessoribus suis alienata, ad fiscum retraxerint, eo potissimum nomine, quod indignis collata fuissent beneficia, id tamen nunquam aut approbatum a republica aut stabile fuit, laesique penes successorem iniurii principis semper et iustitiam invenere et bonorum restitutionem[26] CAPUT II - DE ELECTIONE PRINCIPUM MOLDAVIAE

Exposita potestate Dominorum Moldaviae, ordo postulat ut de electione Principum antiqua et hodierna dispiciamus accuratius. Huius rationes ab ipso primordio gentis deducere maiorum incuria prohibuit, quibus patrare egregia facinora magis cordi fuit, quam scribere: at si coniecturis aliquis relinquendus sit locus, forte haud absurde asserere poterimus, antiquum Moldaviae principatum haereditarium extitisse. Neque electioni prius locum fuisse, quam cum tota stirps principalis esse desiisset. Isti sententiae, praeter communem cunctarum, quae eo tempore in Europa conspicuae fuerant, gentium consuetudinem, argumentum haud vile accedit, ipsa primorum principum series, e qua abunde animadverti potest, vix aliquando Moldaviae fasces alii fuisse delatas, dum superesset e pristino principali fruticeto surculus. Id, quo cognoscatur eo melius, integram Moldaviae Dominorum recensionem ad nostra usque tempora deductam inserere haud abs re erit. Primus itaque, qui post Batiae irruptionem Moldaviam pristino reddidit splendori

1. Dragoss, licet eius genealogiam nostri annales non deducant, e regia tamen veterum Moldaviae stirpe, patre Bogdano, Ioannis filio, a quo principes omnes semper Ioannes suis in titulis scribi solent, ortum fuisse, constans apud nos est traditio; cui tanto magis habenda videtur fides, quod vix credi possit, plebeium, vel tanto cum comitatu ad venatum, qui detegendae Moldaviae occasionem dedit, exire, aut reliquos populares suos, ut sequerentur, persuadere potuisse; successit ei filius

2. Sas, huic

3. Lasco, Sasi filius; hunc excepit

4. Bogdan I, cognomento Mussat, filius Laski.

5. Petrus I, filius Bogdani Mussati, quem, cum sine liberis obiisset, secutus est patruelis

6. Romanus I, Laski filius, Mussati frater. Hoc extincto, vel ob Alexandri eius filii impubertatem, vel per seditionem eligitur

7. Stephanus I, quem excepit filius

8. Petrus II, huic succedit

9. Stephanus II, frater Petri et filius Stephani I, qui a

10. Iuga per vim principalii expellitur. Neque tamen huic diuturna tyrannis fuit. Nam antequam annum explevisset, ab

11. Alexandro primo, cognomine Bono, Romani I filio, ea, quam iniuste occupaverat, sede deiicitur, in eoque antiqua Dragossiadum stirps pristino suo iuri redditur. Is ille fuit, qui primus exteris parum adhuc cognitum Moldavorum nomen noscendum dedit, misso ad concilium Florentinum Moldaviae Metropolita et Legatis, defensaque firmiter orthodoxia, meruit, ut a Iohanne Palaeologo Constantinopoleos Imperatore non solum Despotae nomine, sed et regio diademate ornaretur. Isti successit filius

12. Elias I, huic frater

13. Stephanus III, filius Alexandri I.

Hic primus, in praeiudicium filii principis, defuncto fratri successit, quod successu temporis inter Moldavos saepius contigisse observamus: cuius rei causam haud aliam esse putamus, quam quod Alexander I, posteaquam Stephani I electione a solio exclusus esset, non nisi suffragiis procerum ad pristinam sedem pervenerit, atque ex eo tempore maiorem in constituendo suo principe libertatem Moldaviae Ordines nacti fuerint, quam antea habuerant, ita tamen restrictam, ut non nisi ex stemate principali, si quis esset, sibi eligere possent Dominum, pari ratione, ut olim in Poloniae regum electione, et hodienum in Sultanorum Turcicorum Crimensiumque Chanorum creatione fieri observamus. Post hunc rediit diadema ad

14. Romanum II, Eliae I filium, vicissim tamen eo extincto

15. Petro III, filio Stephani III dignitas principalis delata est, qui successorem habuit filium

16. Stephanum IV; hunc secutus est

17. Alexander II, filius Eliae I et frater Romani II; eo defuncto solium tenuit

18. Bogdanus I, eius filius; istum excepit frater

19. Petrus IV, dictus Aaron, Alexandri II filius, quo mortuo ad principatum evectus est

20. Stephanus V, cognomine Magnus, filius Bogdani II, princeps omni laude maior, suaeque patriae contra omnium undequaque inimicorum iniurias defensor strenuissimus: ei successit

21. Bogdanus III, ab oculorum vitio Orb vel Lusci cognomen adeptus, qui Moldaviam feudi nomine Turcis subiecit, et primus eius, qua nunc Moldavia premitur, calamitatis, occasionem dedit. Mortuus principatum tradidit filio

22. Stephane VI, Iuniori dicto, qui cum sine haeredibus obiisset, successorem habuit

23. Petrum V, Raress vel Maze vulgo cognominatum, Stephani V filium, sed ex illegitimo concubitu natum, e cuius electione perspicue patet quam religiose Moldaviae proceres olim haereditariam principum suorum successionem observaverint. Latebat nimirum omnes, quae huic Petro nascendi fortuna contigisset, aut quod puderet parentem procreati ex iniusto concubitu filii, aut quod dissensionibus post se inde orituris nollet dare occasionem, ipseque Petrus, suae nobilitatis inscius, ad tantam paupertatem erat redactus, ut vitam abiectissimo opificii genere, piscium mercatura (quae apud Moldavos mazerie vocatur, ipsique postea nomen Maze indidit) tolerare deberet. Cum autem Stephani VI fato nobilissima illa Dragossiadum stirps extincta crederetur, cunctique barones ad electionem novi principis convenissent, apparuit huius Petri mater, et diploma Stephani Magni ostendit, quo ipsam a tributo liberam pronunciaverat, eiusque filium Petrum suam esse sobolem fassus fuerat: eaque re cunctos permovit, ut, seposita alia consultatione, Petrumhunc, ceu sui Domini filium, principem crearent, et a piscatura ad thronum vocarent. At vero idem aliquot post annis a Suleimanno I Turcarum imperatore, quod combustae Ciliae reus ageretur, dignitate privatus, eique successor datus fuit

24. Stephanus VII, qui se Alexandri II pronepotem iactabat, eoque nomine suum in Moldaviam ius et Suleimanno et baronibus commendaverat. Is cum non diu tenuisset principatum, a coniuratis baronibus occiditur, et Petrus V Raress in Principatum revocatur. Moriens ille fasces reliquit filio

25. Eliae II, cui improli successit frater

26. Stephanus VIII, eiusdem Petri V filius, qui pari fato sine liberis in principatu obiit, atque adeo et genuinae et nothae Dragossiadum stirpi finem imposuit. Haec ruina omnium fere, quae temporis successu Moldaviam invaserunt, calamitatum origo atque potior causa fuit. Cum enim nemo esset, qui dignitate generis sui reliquos antecederet, adeoque in officio continere posset turbarum autores, in diversa scindi provincia, factionibusque tota repleri coepit. Conniverunt Turcae facile intestinis hisce dissidiis, quod praeviderent facilius postea pro ipsorum lubitu rectum iri exhaustos viribus quam integras et concordes. Itaque paucos intra menses eliguntur plures, detruduntur totidem, tandem sapientiorum consensu principatus insignibus ornatur

27. Petrus, defuncti principis Stephani Stolnikus sive dapifer, et in consecratione Alexander III cognomento Lapussnensis dicitur. Hunc contra ab adversa parte in solium principale intruditur

28. Despota, nostris historicis Haereticus vulgo dictus, homo astutus et πολύγλοττος, Turcarumque auxilio Alexandrum principatu pellit; hic cum multorum aversos a se animos sciret, atque veneno aliquoties fuisset petitus, obiisse se simulat, sibique simile simulachrum monumento inferri iubet, ipse vero clam in Poloniam aufugit, penitius nimirum suorum consilia exploraturus. Post eius discessum. Moldavi

Alexandrum III Lapussnensem postliminio in solium revocant at hoc gaudium ipsi non fuit diuturnum. Etenim

Despot e Polonia reversus, confirmatis Polonorum accessione sibi faventium copiis, illum facile pellit, et sedem deserere cogit. Eo tandem extincto, tyrannice sceptra arripit

29. Stephanus IX Tomsse, qui ipsius ante Hetmannus sive militiae dux fuerat. At Moldavi mox pertaesi iniustae dominationis, pristinum legitimumque suum Principem

Alexandrum tertium tertio e Polonia, ubi delitescebat, revocant, qui Stephanum conserto proelio vincit, capit, et capite plectit. Post tot fortunae vicissitudines, faventiore tandem aura aliquandiu usus, in ipso solio extinguitur, relicto bonorum et principatus haerede filio

30. Bogdano IV. Is cum sine liberis obiiset, per baronum suffragia principatum obtinuit

31. Iohannes, cognomento Armenus, ita dictus, quod in ieiunio SS. Apostolorum, Armenorum more carnes comederet, homo graece et latine doctissimus, celeberrimi Graecorum Grammatici, Ioannis Lascaris, quondam condiscipulus, cuius ad illum epistolae et hodie in Crusii Turco-Graetia extant. Hic cum detrectaret dominationem, et libertatem affectaret, fraude ab iis captus et per camelos in duas partes discerptus est. Successorem ei Turcae dixerunt

32. Petrum VI, cognomento Claudum, Mircze Valachiae principis filium. At cum graviter ferrent alienigenae dominationem, Moldaviae proceres non multo post eius depositionem a Turcis impetrarunt, eique in principatu subrogarunt

33. Ianculum, genere Saxonem, qui nescio qua arte pluribus persuaserat, se ex stirpe Dragossiadum genus ducere. Is cum stupris et crudelitate cunctis se exosum reddidisset, per coniuratos barones occiditur.

In huius locum a Turcis secundo principatui redditur

Petrus VI Claudus, qui cum se continuis agitari videret turbis, quietis quam fastigii amantior, ipse se principatu abdicavit, et ad privatam vitam in Transylvaniam secessit. Desertam ab eo sedem procerum electione occupavit

34. Aron, homo crudelis et saevus. Is cum ob tyrannidem a Moldavis expulsus fuisset, tradita Turcis Bendera, ab iisdem ut restitueretur obtinuit. Eo extincto

35. Stephanus X, Rezvan dictus, aliquandiu Moldaviae fasces tenuit. Post hunc a baronibus princeps dictus est

36. Ieremias Movila: eoque mortuo frater

37. Simeon Movila, post cuius obitum tres simul ex eadem stirpe principes Moldavia habuit

38. Michaelem I, filium Simeonis Movilae,

39. Constantinum I et

40. Bogdanum V, fratres, Ieremiae Movilae filios: qui omnes, cum res novas moliri, Polonisque suam tradere vellent provinciam, a proceribus, quibus parum praesidii in Polonorum viribus videbantur, fuere expulsi. Hac fidelitate facile impetrarunt a Turcis, ut electum a se illorum in locum

41. Stephanum XI Tomszevicz, qui e Stephani IX stirpe genus ducere credebatur, confirmarent, et principatus ornarent insignibus. Successit huic

42. Gaspar, gente Italus, ante Othmannicae aulae interpres, et a Turcis per vim in Moldaviam introductus, eique, propter molimina, quibus Romana sacra in Moldaviam introducere conabatur, ab ordinibus provinciae expulse, successor a Turcis datus est

43. Radul, ante Valachiae princeps, cognomento Procerus, quo extincto,

44. Miron Barnovski, natione Polonus, sed qui diutinis servitiis in nobilium Moldaviae ordinem adoptari meruerat, suffragiis procerum fasces obtinuit. Atque huius temporibus principis electio, quae hucusque ordinum provinciae fuerat, his ipsis consentientibus in Turcas penitus fuit translata. Moto enim Polonos inter et Othmannicam aulam bello, cum Miron in hostium castra transiisset, eoque toti Moldaviae horrendam Tartarorum irruptionem conciliasset, proceres, quominus in posterum eadem paterentur, ultro omne ius constituendi principis Turcis concesserunt, dummodo is et ex principali stirpe et orthodoxis sacris addictus esset. Hanc iuxta legem, Turcae, decapitato, ut alias pluribus dicemus, Barnowskio,

45. Alexandrum IV, Ilias dictum, qui e stirpe Stephani V esse credebatur, principis nomine in Moldaviam misere, eoque extincto

46. Moysam, filium Simeonis Movilae, rectorem Moldavorum designarunt, et praeter consuetudinem, tribus caudis equinis honorarunt. At post huius obitum, ruptis omnibus et pactorum et legum repagulis, raro principum filiis, rarius indigenis, frequentius exteris illam dignitatem contulerunt. Hoc modo, contra voluntatem Ordinum provinciae, opum vi a Turcis principatum impetravit

47. Basilius, ex Epiro oriundus, qui cum antea Lupus vocaretur, in consecratione ita appellari voluit. Tulerunt huius iugum incolae sat patienter per plures annos, tandem vero eo expulso, in ipsius locum substituerunt

48. Stephanum XII, cognomento Burduze, i.e. Obesus, eiusque electionis confirmationem ab othmannica aula impetrarunt. Hic cum ad Polonas partes transiiset,

49. Georgius Giga, Albanus, cum Stephani Kapukiehaia sive in aula othmannicae residens esset, a Turcis princeps Moldaviae datur. Eo vero inde ad Valachiae principatum translato,

50. Stephano XIII, Basilii Albani filio, per Turcas fasces Moldaviae demandantur, post cuius obitum

51. Eustratius Dabiza ab ordinibus provinciae princeps salutatur et a Turcis confirmatur. Hoc extincto,

52. Elias III, filius Alexandri IV Iliasz dicti, Turcarum favore principatum obtinuit: cui, per eosdem deposito, successit

53. Duca, Graecus, obscuro quidem genere ortus, sed qui virtute sua non solum honores in Moldavia summos, verum etiam coniugem principis Eustratii Dabizae filiam promeruerat. At cum post sextum principatus sui mensem deponeretur,

Elias III secundo a Turcis Moldaviae princeps dictus fuit: qui primus extitit, quem post depositionem Turcae iterum principatui reddiderint: id quod postea saepius ab iis factum fuisse observatum est. Etenim huncEliam non multo post excepit

Duca, secundo a Turcis in principatum immissus; eoque, propter Moldavorum querelas, in Camenieciensi expeditione deposito,

54. Stephanus XIV Petreczeico a baronibus electus et a Turcis confirmatus est. Is cum sub Chotin in ipso proelii ardore ad Polonorum castra transiisset,

55. Demetrasco Cantacuzenus, qui tunc temporis e Valachia exul Constantinopoli gemmariam exercebat, oblata Sultano fontana argentea, artificiose elaborata, Moldaviae principatum obtinuit. Demetraszco deposito,

56. Antonius Rossetus, nobilis constantinopolitanus, cum Kapukiehaia Moldaviae esset, a Turcis principalibus ornatur insignibus. Hunc excepit

Duca Graecus, tertio a Turcis Moldaviae princeps datus: quo a Polonis capto, Demetraszco Cantacusenus secundo diademate redimitur, sed cum ob tyrannidem invisus esset baronibus, impetrarunt hi ab othmanna aula ut ipsis sibi dominum eligere liceret. Electus itaque est

57. Constantinus II Cantemyrius, cognomento Senex, eoque mortuo, filius ipsius natu minor

58. Demetrius Cantemyr, suffragiis procerum in solium evectus, et Iasiis a duobus Patriarchis unctus, sed cum confirmationem ab othmanna aula impetrare non posset, coactus fuit locum cedere

59. Constantino III, Ducae filio, a Turcis per vim in principatum intruso; cui secundam procerum libellos suppli ces deposito

60. Antiochum Cantemyrium, Constantini II filium natu maiorem fratre (cui Sultanus principatum destinaverat) ultro ipsi concedente, Turcae successorem dicunt. At hunc post quintum annum, Constantinus Brancovanus, ingenti pecuniae vi, qua avaritiam Vesirii deliniverat, loco movet, eique substituit generum suum

Constantinum III, Ducae filium, secundo Moldaviae principem. At et is, cum vix duos annos cum dimidio gubernacula Moldaviae tenuisset, querelis procerum deponitur. In eius locum

Antiochus Cantemyr secundo princeps a Turcis constituituri cuius depositionem capitalis Cantemyriae stirpis inimicus Constantinus Brancovanus post aliquot annos solenni sua methodo, opum profusione, iterum a Turcis impetrat. Ei successor mittitur

61. Michael II Racoviza, qui Helisabetham, filiam Constantini Cantemyrii, in matrimonio habuerat. Hic cum defectionis per Seraskierium Silistriae accusatus esset, paulo post a Turcis deponitur, eique sufficitur

62. Nicolaus Maurocordatus, tunc temporis supremus aulae interpres, in eoque munere parentis sui, celeberrimi illius Alexandri Maurocordati, succesor. At rupta Russos inter et Othmannides pace, cum scriba melior quam miles esse iudicaretur, principatu privatur, eique subrogatur

Demetrius Cantemyrius secundo: qui, relictis propter ununi cunctis honoribus et commodis, cum ad Christianas partes suas traduxisset copias, successoral habuit, quem et antecessorem habuerat, Nicolaum Maurocordatum, et sua et parentis fidelitate Turcis commendatissimum. Hac cum postea Valachiae principatum promeruisset, Moldaviae principatu ornatus est

Michael II Racoviza secundo, qui et hodie conquassatam, et infestatam undique Moldaviam, in officio aliquo modo tenere conatur.

Longius eidem instituto immorari coëgit, quod haud alia breviori methodo pari facilitate diversas vicissitudines et mutationes conditionis Moldavorum B. L. ob oculos poni posse viderentur. Etenim si attentius adductam a nobis principum patriae nostrae recensionem inspexerit, sine hodego animadvertet

1. a Dragosz instauratore Moldaviae ad Stephanum M. usque, dum libera esset Moldavia, semper ius successionis observatum fuisse.

2. Eum ipsum morem etiam sub Turcis usque ad interitum stirpis Dragosziadum illaesum sanctumque remansisse.

3. Extincto Dragosziadum genere, usque ad tempora Movilarum, liberam principis sui electionem ordinibus Moldaviae a Turcis concessam fuisse.

4. In ea tamen Moldavos id semper observasse, ut defuncti principis filiorum aut cognatorum aliquis princeps crearetur.

5. Post defectionem Ioannis Armeni et proditionem Aronis, Turcas primo confirmationem principum, post et creationem ad se traxisse, ita tamen, ut vix aliis nisi principum filiis aditus ad Moldavicum solium pateret, tandem

6. Post Mironis Barnovskii rebellionem, non solum in desuetudinem venisse eam legem, sed etiam principalem dignitatem pluribus alienigenis tanquam venum ab othmanna aula fuisse propositum. Sed haec omnia fusius persequemur, ubi fata patriae nostrae, ab eius instauratione ad hodierna usque tempora, historica enarratione exponere contigerit. CAPUT III - DE RITIBUS CONSECRATIONIS PRINCIPUM MOLDAVIAE ANTIQUIS ET HODIERNIS

Ostenso quis ad capessendas Moldaviae fasces olim et hodie idoneus habitus fuerit, operae pretium facturos nos arbitramur, si de ritibus quoque et ceremoniis, quibus antiquitus fiebat principum inauguratio, aliquantulum dispiciamus. Et in primorum quidem sex principum successione, antequam per Stephani I, electionem concuteretur haereditaria illa, quae antea observata fuerat, dominorum Moldaviae successio, politicis ceremoniis vel paucis vel nullis locus relinquebatur. Notus enim patre vel fratre adhuc vivente principatus haeres, post principis fata, non nisi proclamatione ad conscendendum thronum indigebat. At posteaquam successu temporis procerum suffragia ad legitimum principatum requiri coeperunt, multo plura in eorum et creatione et consecratione introduci debuere solennia. Etenim statim post obitum sexti ab instaurata Moldavia principis. Romani I, cum immatura Alexandri Boni eius filii aetas imbecillior videretur, quam ut, et ferendo administrationis reipublicae oneri, et repellendis, qui tunc temporis undequaque Moldaviam infestam tenebant, hostibus par esset, eligendum magis censuerunt ordines principem idoneum et belli scientia praestantem, quam puerulo reipublicae gubernaculis praeposito, istius imperitia summa subire pericula.

Illud ius, quod tum omnium ordinum erat, subsequenti tempore propter turbas, quae saepe saepius e multitudine eligentium oriebantur, in septem primos primi ordinis barones, Logothetam magnum, Vornikum utrumque, Hetmannum, Postelnicum, Spatharium et Paharnicum magnos, fuit translatum, de quorum muneribus inferius Cap. VI agemus pluribus.

Hi solebant statim post fata sui principis, ne respublica diu patre orbata esset, in Divan convenire, et aperto defuncti principis testamento, si illi[27] successor nullus dictus fuerat, collatis sententiis per maiora vota novum principem denominare, non tamen publice proclamare. Sin autem e filiis principis aliquis per paternum testamentum princeps designabatur, non poterant non electores illi legi acquiescere, nec permittebatur ulla postea electio.

Hoc facto, funus defuncti curabant, eiusque reliquias, si vivens monasterium condiderat, in illius aede, sin minus, in templo aliquo cathedrali terrae mandabant. Finitis exequiis, omnes barones et aulici, cum cunctis ordinibus militaribus, profundo silentio, et vestitu non solum, verum etiam vultu ad tristitiam composito, ex ecclesia in aulam revertebantur. Barones statim in maius Divan ingrediebantur, ibique easdem, quas vivo principe habuerant, sedes locaque occupabant: militum vero cohortes, inversis armis et vexillis, quam amplissime poterant, sese in aula praetorii explicabant, novique principis inaugurationem expectabant. Denominatus interea princeps, si e filiis defuncti erat, prope solium paternum lugubri indutus habitu in pedibus stare solebat: sin e baronibus electus fuerat, immotus in pristino loco consistebat.His ita compositis, silentium primus rumpebat Metropolita, compositaque oratione defuncti principis laudes recensebat, atque de eius fato reipublicae nomine conquerebatur. Ea finita, Logotheta supremus testamentum defuncti principis in consessu clara voce legebat, eo maxime fine, ut si, quod aliquoties accidit, posthabito natu maiore[28] fratre, minor natu fuerit successor dictus, constaret universis, id, non eligentium favore, sed de mortui principis voluntate factum fuisse. Idem Logotheta, post lectionem, primus ad designatum iam principem accedebat et si quidem e stirpe principum genus ducebat, primo dolorem de morte parentis aut fratris consolabatur, post indicabat, ipsum defuncti testamento principem constitui, rogabatque cunctorum Moldaviae ordinum nomine, ut sceptra moldavica quam primum capessere, ipsosque ceu subiectos servosque suos iusto clementique imperio regere vellet.

Ad haec novus princeps aperto capite in pedibus stans paucissimis verbis respondere solebat, fatum accusare, quod tam bono principe rempublicam orbaverit, se licet imparem se oneri principatus ferendo agnoscat, tamen parentis aut fratris sui iussui totiusque reipublicae voluntati non obtemperare non posse, eamque ob causam suscipere oblatam dignitatem, sibique subiectos omni iustitia, pietate et clementia recturum. Totus ad ea consessus illico surgebat, magnoque cum apparatu novum principem, praecedente Metropolita cum clericis, ad templum cathedrale comitabatur. In limine sacrae aedis praeviis duobus facibus obviam illi veniebat Metropolita thymiamate advenientem suffumigans, et sanctam crucem, sacrumque Evangelii codicem ad osculum ei exhibens, quibus ille adoratis in templum intromittebatur. Porro princeps in thysiasterio e regione portae, quae Imperatoria dicitur, flectere debebat genua, ac caput margini sanctae arae imponere, ubi Metropolita imposito eius capiti homophoro peces in coronatione orthodoxorum imperatorum legi solitas clara voce recitabat, eiusque frontem sacro chrysmate inungebat. His ritibus praeviis surgebat princeps, et tum sacram arae tabulam, tum sacratas imagines devote exosculabatur. Inde redeunti auream coronam gemmis fulgentem Metropolita in medio templo imponebat, idemque dum psaltae τò ἄξιονἐστιν cantabant, e dextro, magnus vero Postelnicus (cubicularius) e sinistro brachio elevatum principem in thronum tribus gradibus altum, qui est ad dextrum templi parietem, elevabant. Eodem tempore explodebantur disposita circa urbem tormenta, et musici instrumentorum suorum harmonia feriatum notabant diem.

Facta post haec ἀπολύσει, princeps in ipso templi vestibule toga principali ornabatur, simul et barones abiectis lugubribus, quibus eousque usi fuerant vestibus, laetioribus et splendidioribus induebantur. His peractis, princeps equum iterum ascendebat, et tum metropolita, tum toto senatu comite, in aulam revertebatur, ibique maius praetorium ingressus, ipse solium principale ascendebat, qua in solennitate ora vestis eius a dextris hetmannus sive exercitus dux, a sinistris postelnicus magnus tenere solebant. Post principem metropolita totusque senatus sequebantur quibus per suas sedes dispositis, primus metropolita ad sedentem in throno accedebat principem, eius manus deosculabatur, et brevi oratione fausta cuncta et prospera ei apprecabatur, suas ipsi offerens preces, et vicissim tutelam sui et cleri a principe exposcens. Inde conversus ad populum, universis largiebatur benedictionem, et fidelitatem erga Dominum suum commendabat. Metropolitam excipiebant episcopi Moldaviae et reliqui clerici. Hi posteaquam novum salutassent Dominum, logotheta quoque primus cum reliquis baronibus, secundum ordinem suum ad osculum manus et vestis principalis admittebantur. Finita ea ceremonia surgebat e solio princeps et detecto capite cunctis pro ipsorum erga se benevolentia agebat gratias, et vicissim clementiam, iustitiam et defensionem patriae pollicebatur. Post talem sermonem principi corona a spathario imponebatur, et ipse ad cubiculum, quod vocant, internum se recipiebat, cunctis ad sua redeuntibus. Coniugi principis, si quam habebat, eosdem honores deferebant in gynecaei praetorio baronum uxores, praeter coronationem, quae, ut ecclesiastica res, foeminae non tribuebatur. Habebat tamen et illa solium elatius in exteriori templi porticu, paulo quam thronus mariti depressius et in suo praetorio (in quo omnibus etiam baronum uxoribus secundum maritorum dignitatem suae sedes assignatae sunt) coronam gestabat eiusdem formae qua erat mariti diadema, id quod e vetustis illarum imaginibus abunde videre est.

Atque ea quidem olim erat constituendi Moldaviae principis ratio; at posteaquam Turcarum tyrannide turbata sunt omnia, demtumque provinciae ordinibus ius sibi de domino providendi, longe alius observatur creandi Moldaviae principis modus. Etenim quam primum vesirius obiisse principem Moldaviae resciverit, aut eum vel ex odio vel propter illius culpam dignitate privare decreverit, inter principis filios aliosque constantinopolitanos nobiles de novo principe circumspicit et, si pacata quidem fuerint tempora, illi qui plus pecuniae offert, sin vero bellum immineat, fideliori et bellicae virtutis laude spectatiori fasces promittit. Hoc cum candidato, postquam de donariis aliisque novi principatus legibus convenerit, solvendaeque pecuniae chirographum acceperit, imperatori sententiam suam, libello, quem talchysz vocant, his fere verbis concepto notificat: „Hodiernus Moldaviae princeps N. N. subiectos Tuae Maiestatis nimium in modum vexat, ita ut illius provinciae Barones, quo eius tyrannidi se subducerent, in finitimas provincias aufugere coacti sint, aliqui etiam huc venerint, Imperatoriam Tuam clementiam contra tam crudelem Dominum implorantes” (quod si id principi culpae dari non possit, vel tributi negatio, vel negligentia in exequendis mandatis, vel aliud quoddam crimen, quo depositionis reus evadat, vero, falso, ei affingitur.) „Id cum Tuae Maiestatis et Imperii commodis maxime contrarium sit, necesse arbitratus sum, (si Tuae Maiestati ita visum fuerit) supra memoratum principem deponere, et ei N. N., quem, ut hominem iustum, fidelem, probum, eaque gratia dignum agnovi, successorem dare.” Si placuerit imperatori ea conditio, neque kyzlar-agasi vel alii interioris aulae ministri vesirii conatibus obstiterint, ipse sua manu subscribere solet: Mudzebindze amel olunà, i.e. secundum supra dicta fiat (rei executio). Hac licentia accepta, vesirius, si occulte rem vult agere, et si metus est, ne princeps, cognito suo infortunio, in christianas provincias transeat, noctu, sin autem tale nihil timeatur, interdiu principatus candidatum ad aulam vocat, ubi a kiehaiabeg supremi vesirii honorifice excipitur, et in ipsius conclave, quod in vesirii aula singulare habet, deducitur, ibique considere iubetur. Tum kiehaia, praevia salutatione mutua, ei vocationis suae causam exponit (quam licet optime norit candidatus, tamen repeti aulicae ceremoniae postulant) refert, dominum suum, vesirium, vel patris eius, vel ipsius fidelia servitia et de Imperio Aliothmanno merita Sultano recensuisse, eoque impetrasse, ut illum principem Moldaviae creare decerneret; monet, ut se dignum eo munere gerat, fidelibusque servitiis se virum ostendat, caveatque ne sua negligentia vel perfidia vesirium coram imperatore pudefaciat. His dictis kiehaia e cubiculo ad vesirii conclave pergit, eique refert, advocatum ad se principatus Moldaviae candidatum adesse, et suae celsitudinis mandata expectare; vesirius, quam primum aliis negotiis solutus est, capudzilar kiehaiasi, ianitorum praefectum, iubet, principem novum introducere. Is, antequam in arzodasi vel auditorium intret, in atrio aliquantulum expectat, donec officiales vesirii, eiusdemque cubicularii ab utraque conclavis parte, iuxta suos disponantur ordines: hoc facto, intromittitur, et postquam vesirii, adstante a dextris kiehaia, pro more Turcarum intra pulvinaria sedentis, manus esset deosculatus, parum aliquid retro cedens, erectus in pedes astat. Tum vesirius, sublato vultu, facie in gravitatem composita, praevia salutatione solenni, Chosz gieldin beg, i.e. bene venisti princeps, „Fulgidissimus, inquit, iustissimus, et clementissimus Imperator noster, intellecto, eum, qui hucusque Moldaviae praefuit, principem in exequendis mandatis segniter se gerere, sibique subiectos opprimere, illum sua dignitate privari iussit. Huius in locum, cum Te, virum bonum et honestum, imperioque aliothmano fidelem norim, ut Tu substituereris, rogavi. Clementissimus autem Imperator meis annuit petitionibus, Tuique miseratus, Moldaviae principatum tibi donavit. Tuum iam erit fidelitate agnoscere tantam Imperatoris erga Te gratiam, eosdem nobiscum amicos, eosdem habere hostes, clementi imperio Tibi subiectos regere, defendere iustos, nihil indulgere iniusta patrantibus, contentum esse eo, quod e provinciae reditibus leges et consuetudo principibus tribuerunt, praeter ea nihil per vim tuis extorquere, Imperatori vero debitum tributum et donaria constituto tempore ad aulam mittere. Id si praestiteris, in aeternum (id est per totam vitam tuam) clementia imperatoria frueris, sin contra egeris, scito extrema tua non posse non esse infelicia.” Princeps, si turcicam linguam callet, ipse, sin eius expers sit, per supremum aulae interpretem, ad vesirii dicta respondet, gratias agit pro imperatorio beneficie sibi non merenti collato, pollicetur observaturum sibi iniuncta, cunctasque vires, quin etiam vitam ipsam in servitia suae Maiestatis libenter impensurum, rogatque ne clementia Imperatoriae Maiestatis ab eo avertatur. His dictis, iubente vesirio, capudzilar kiehaiasi togam chilaat, vulgo caftan dictam affert, et principi exosculandam primo exhibet, mox eadem principem supra reliquas eius vestes induit. Vestitus denuo ad vesirium accedit, eius manum, vestisque oram deosculatur, eique suum capukiehaiasi sive residentem in aula, quem secum habet, ostendit, rogatque, ut eum quoque sub sua protectione et tutela habere dignetur. Vesirius, si assenserit, ne chosz, i.e. quam optime, respondere solet; atque tunc kapu kiehaiasi quoque toga, sed secundi ordinis, induitur.

Peractis his solennibus, princeps tertio vesirii manum deosculatur, nulloque verbo interposito, ex auditorio egreditur, atque ad kiehaiae cubiculum se recipit. Eodem paulo post kiehaia sequitur, principi de nova dignitate congratulatur, ei potionem caffee et serbet (quae e sacharo aqua diluto conficitur) offert: miscetque de negotiis vel principatus vel aliis forte fortuna oblatis cum illo colloquia. Ibi dum princeps moratur, vesirii imirahor sive stabuli magister equum pulcherrime exornatum parat: et czausziorum praefectus cum 24 czauszis et quatuor vesirii a pedibus szatyris, nec non aliis quibusdam vesiri agalari (officialibus superioris ordinis) et icz agalari, internis officialibus, eques principis exitum praestolantur. Haec posteaquam secundum solennem ordinem disposita esse kiehaia resciverit, suffitum adferri, et principem suffumigare iubet, quod apud Turcas discessus et valedictionis signum est. Quo facto, manum kiehaiae deosculatur, et praecedentibus alai czauszis quatuor, ascenso equo, sequenti ordine ex aula vesirii egreditur. Primi procedunt czauszi tot quot princeps voluerit, cum czauszlar emini, sive suo praefecto, sequuntur vesirii agalari et icz agalari: post hos princeps sequitur quatuor szatyris stipatus, quorum duo paulo ante equum incedunt, duo ab utroque principis latere, eiusque pedes tenent. Proxime post principem kapu kiehaia sive residens eius locum habet, tandem totum agmen barones Moldaviae, si quos ibi reperiri contigerit, aut Graecorum nobilium constantinopolitanorum aliqui, quibuscum princeps vel affinitatem vel amicitiam habet, claudunt. Hoc apparatu ex aula vesirii per portam BachczeKapu olim Chrysopylen dictam urbe egreditur, et recto itinere in phanarium, ad cathedrale patriarchae constantinopolitani templum pergit. Praetereuntem principem quicunque viderit, sive Turca sit sive Christianus, etiamsi in sua officina sedeat, surgere in pedes, et manibus cruciatim pectori applicatis, caput inclinare debet: quin etiam, si per portam transierit iengiczariorum, quoscunque excubias ibidem agere contigerit, per suos praefectos in ordinem disponuntur, quousque princeps transierit, eumque haud secus ac vesirium demissa anteriori vestis ora (quod apud illos summae venerationis signum est, indicans eos adeo honorare principem, ut tectis pedibus coram eo stare, nee nisi ad eius mandatum e loco dimoveri debeant) et dextra pectori adposita, inclinato capite salutant. Hoc cum comitatu, ubi ad patriarchale templum pervenit, Turcae quidem in platea subsistere iubentur, ipse autem princeps in aulam ecclesiae eques ingreditur, et ad lapidem huic praecipue ceremoniae destinatum de equo descendit, csauszis solenne ipsis votum acclamantibus:Hak teala Padiszahumuze ve beg ejfendimuze cziok yllar umurler virsun, deulet yle cziok jasza: i.e. Iustus Deus et altissimus Imperatori nostro et principi nostro domino multorum annorum vitam concedat, et ipse diu feliciter vivat. In exteriori, quae plateam spectat, porta obviam illi veniunt seculares clerici patriarchalis ecclesiae ad praefatum lapidem, metropolitae, episcopi et reliqui, quos tum temporis praesentes esse contigerit, clerici, tandem in ipsis ecclesiae valvis patriarcha advenientem excipit, et crucis signo ei benedicit. Praeeunte patriarcha psaltisque το ἄξιονἐστιν accinentibus, princeps aedem sacram intrat, et in medio templo, e regione altaris cruce se signat, tandem exhibito S.S. imaginibus osculo ad destinatum Moldaviae principis thronum concedit, huius limen dura calcat proto-diaconus τὰςἐκτενάς recitat, in quibus etiam hac fere formula novi principis mentionem facit: Ἔτι δεόμεθα, ὑπὲρ τοῦ εὐσεβεστάτου γαληνοτάτου ϰαὶ ὑψηλοτάτου αὐθεντὸς ὑμῶνΝ. Ν. ϰράτους, νίϰης, διαμονῆς, ὑγείας σωτηρίας αὐτοῦ, ϰαὶ τὸν ϰύριον τὸνθεὸν ἡμῶν ἐπὶ πλέον συνεργῆσαι ϰαὶ ϰατευοδῶσαι αὐτὸν ἐν πᾶσι ϰαὶ ὑποτάξαιὑτὸ τοὺς πόδας αὐτοῦ πάντα ἐχθρὸν ϰαὶ πολέμιον i. e. Praeterea rogamus pro piissimo, serenissimo et celsissimo Domino nostro N. N. robur, victoria, stabilitas, sanitas, salus sit ipsi, et Dominus Deus noster magis cooperetur et dirigat eum in omnibus, subiiciatque illius pedibus omnem hostem et inimicum. Post ἐϰτενάς patriarcha, sacris vestibus ornatus, cum quatuor aut pluribus metropolitis altare ingreditur: eodem sequitur et princeps, flexisque genubus caput altaris margini imponit: Id patriarcha homophoro tegit, recitatatisque iis, quae olim in coronatione imperatorum praelegebantur, precibus, sacro crysmate ungit. Hoc facto, princeps in pedes surgit et ad thronum revertitur, accinentibus id πολυχρόνιονpsaltis: πολυχρόνιον, ποίησαι Κύριος ὁ θεὸς τὸν εὐσεβέστατον, γαληνότατονϰαὶ ὑψηλότατον ἡμῶν ἀυθεντὴν πάσης τὲ Μολδοβλαχίας Κύριον Κυρίου Ν. Ν.Κύριε, φύλλαττε αὐτὸν εἰς πολλὰ ἔτη i.e. „Longaevum fac Domine Deus, piissimum, serenissimum, et celsissimum principem nostrum totius MoldoValachiae, Dominum Dominum N.N., Domine custodi eum in plures annos.” Tum et patriarcha thronum suum conscendit, imperatoque silentio, brevi oratione laudes principis persequitur, eumque ad colendam iustitiam et defendendam eccclesiam adhortatur. Concionem sequitur polychronion patriarchae iisdem fere verbis, quibus principis conceptum. Tandem facta ἀπολύσει princeps et patriarcha in medio templo conveniunt, ubi patriarcha principem data per crucis signum benedictione confirmat, princeps vicissim dextram patriarchae deosculatur. Idem exeuntem principem e templo ad praedictum lapidem comitatur, ubi commutatis invicem osculis, princeps equum iterum ascendit et extra cathedralis templi aulam a turcico suo comitatu excipitur, indeque, repetentibus solitum clamorem subinde czausziis, eodem quo venerat ordine in suum palatium revertitur.

Eo cum venerit praefectos comitum solos ad se invitat, et iis potionem caffe aut alia quaedam sacharata exhibet, munusculaque consueta distribuit; quo facto, illi cum suis bonum ac felicem successum novo principi apprecati in aulam vesirii revertuntur.

Sequente die patriacha cum metropolitis principem salutatum veniunt, post hos tota, quae Constantinopoli reperitur, Graecorum nobilitas, gratulabunda eum invisit. Solent et christianorum regum et rerumpublicarum legati, praesertim si ante cum eo principe habuerint consuetudinem, vel ipsi vel per suos interpretes ipsi congratulari. Sequentes dies princeps solvenda pecunia pro collato principatu debita, aliisque muneribus, quae quidem piszkiesz sive donariorum nomine insigniunt, revera autem pro insatiabili sua avaritia principi extorquent Othomanides, occupatur. Horum quam primum dimidiam partem exsolverit, insignia principatus, equinae caudae duae (quas tug) et vexillum (quod sandziak vocant) ad ipsum mittuntur, et maiori quidem apparatu, quam in creatione eorum vesiriorum, qui tribus caudis equinis honorantur, usu venire solet. Etenim hi sine ulla pompa insignia suae potestatis a miralem aga (praefecto insigniorum) sibi missa accipiunt: contra, si ea Moldaviae aut Valachiae principibus conferenda sunt, per totam urbem usque ad aedes principis magnifico apparatu ducuntur. Nimirum constituia die summo mane ad miralem aga, i. e. vexilli imperatorii custodem, qui haud parvae in aula est dignitatis, iidem czauszii et officiales vesirii, qui principem in aedem sacram euntem comitati fuerant, conveniunt. Hos ubi omnes congregatos esse princeps resciverit, suos residentes, et barones, si qui praesentes fuerint, quo potest maiori elegantia, equis praecipue ornatis, ad Babihumaiun sive altissimam portam, quo nomine exterior palatii imperatorii porta venire solet, mittit. Advenientes miralem aga honorifice excipit, et statim tubulchana s. musicam imperatoriam principi destinatam accessit. Haec dum tympana pulsare et tibiis allisque inter Turcas usitatioribus musicis instrumentis canere incipit, totus apparatus ex imperatoria aula eo ordine progreditur. Primi incedunt czauszii bini, bini hos excipiunt vesirii agalari, iisdem, quibus in sultani divano comparent, vestibus induti, succedunt cum principis residente Moldaviae barones, quos tandem miralem aga explicatum vexillum et duas caudas equinas secum ferens sequitur, musici vero istum a tergo cingunt. Dum ita per urbem transeunt, omnes excubiae quocunque in loco fuerint, etiam ipsa vesirii aula, in platea per seriem se disponere, ac demissis vestium oris, et manibus cruciatim pectori applicatis, imperatoria signa venerari tenentur. Tandem, ubi ad hospitium principis perveniunt, princeps cum aulicis suis in porticu sui palatii vexillifero progreditur obviam cui miralem aga sandziak et equinas caudas inclinato capite tradit, addito voto Allah teala mübarek eileje, i.e. faxit Deus ut id tibi faustum sit. Princeps sandziak in manus acceptum reverenter exosculatur et suo sandziakdar i. e. vexillifero custodiendum tradit, post miralem agam in auditorium invitat, ibique potione caffe et sacharatis pro more Turcarum refectum, toga pellibus zebellinis duplicata indui iubet, consuetoque honorario remuneratum dimittit. Miralem aga quidem cum comitibus aulicis inde in aulam imperatoriam revertitur, musicorum autem collegium apud principem manet, et quotidie tribus ante solis occasum horis (quod tempus Turcis Ikindi vocatur) Neubet i. e. excubiarum signum solenni sibi strepitu facit. Atque hoc itidem privilegium solis Moldaviae Valachiaeque principibus concessum est. Nemini enim passarum, dum intra Constantinopoleos moenia moratur, musica illa militari uti permittitur.

Postquam autem omnia negotia, quae ipsi cum aula intercedunt, composuerit, pecuniaque iniuncta se liberaverit, tum demum per kiehaiam vesirium certiorem reddit, nil morari, quin iam ad obeunda principatus sui munia discedat, rogatque ut ipsi aditus ad imperatorem pateat, profectionisque concedatur facultas.

Constituta ad eam cerimoniam die, quae non alia, quam Dominica aut Martis esse solet, ut pote, quae a Suleimanno sultanico divano fuere destinatae, ante diluculum supremus vesirius, mufti et caziulaskierii, nec non reliqui vezirii, ieniczer agasi, silahdaragasi, et si qui alii per sua munera eo ingredi possunt, conveniunt, et latente post cancellos deauratos imperatore, litigantium causas audiunt. Extrahitur id nonnunquam ad quartam usque horam, donec nimirum remanserit nemo, qui de alio conquerendum habeat. Finito divano, princeps cum suis baronibus a porta exterioris portici auditorii usque ad ianuam qua interior fornix, cubbe dictus, clauditur in recta linea stare iubetur: quo facto supremus vesirius e suo loco surgit, et cum reliquis vesiriis et caziulaskieris ad imperatorem pergit, quem transeuntem princeps inclinato capite salutat, eundemque honorem etiam succedentibus illi vesiriis exhibet. Hi ubi ad imperatorem admissi fuerint, primo supremus vesirius de rebus in divano discussis, aut aliis, quae reipublicae administrationem tangunt, negotiis sultanum instruit, mox refert, servum eius Moldaviae principem facultatem in principatum suum discedendi petere. Id si concesserit imperator, capudzilar kiehaiasi, quem ianitorum praefectum diceres, principi voluntatem sultani indicat, et muhzuragasi, locumtenens iengiczariorum penes vezirium, iubet, ut cuccam, quae crista est e struthionum pennis, arteficiose dispositis, confectam principis capiti imponat. Est autem is proprie ieniczariorum ornatus, atque ideo imponitur principibus, quod in ieniczeriorum cohorte suum locum habeant; quam etiam ob causam, nemo illum ornatum potest imponere principi, nisi muhzuraga, qui cum in vesirii aula excubias agit, totius ieniczeriorum militiae penes vesirium locum tenens habetur. Ita ornatum principem tefterdar supremus caftan induit, et 27 alias inferioris ordinis togas ipsius baronibus distribuit. Post haec duo capudzibaszi principem cum quatuor supremis, quos ibi contigit esse, baronibus introducunt, eiusque brachia strictissime tenent. Limen auditorii ingressum iidem caput usque ad terram inclinare cogunt, id quod post tertium et sextum passum repetitur, tandem in medio conclavi rectus consistit: neque enim tantae capacitatis est auditorium. Tum Imperator e tacht sive throno ad vesirium, qui ad dextram cruciatis manibus adstat, conversus, ei quid principi dicendum habeat, mandat: qui adorato primo ad terram usque sultano, postea principem his fere verbis alloquitur: Senun sadacatun veisticametun izhari chaziret Padiszahi alempenak Effendi muzuri, olmagle, senà Bogdan Voivodeli gin ichsan bujurdilar imdisen dachi sedacat ve isticamet ile chidmeti, padiszahiede bulunup, ve ferman dzihan met a szeriflerine itaat ve inkyiat, ve Riajai padiszahi hoszrevanii chyfz ushyraffet ve Etrafi diuszmenden vaky olan achbari Saimakdur ve dikkati meufur eileiesim, ila sen bilursinki, taksyratine biruedz hile dzevabe cadir olamasis i.e. „Cum tua fidelitas et probitas Domino nostro Imperatori, mundi asylo, innotuerit, ille Tui miseratus Tibi Moldaviae principatum dedit. Igitur Tu quoque in posterum debes in fidelitate et sinceritate servitiorum perseverare, mandatis eius sanctissimis, et quibus totus terrarum orbis subiectionem praestare debet, obediens esse, eaque reverentia prosequi: Subditos Imperatoris, bene et feliciter procedentis, defendas, iisque clementiam exhibeas, quid ex parte inimicorum geratur accurate et diligenter explores et de iis certas notitias singulis momentis mittas, idque totis viribus cunctisque facultatibus procures. Alioquin Tu novisti (nimirum quid Te maneat). Quod si peccaveris, nullo modo Te frivolis responsionibus excusare poteris”. Princeps, si linguae turcicae usum habet, ipse ad haec breviter tali fere formula respondet: Adaletlu vemerhamet Lu Padiszahimun hidmeti alielerinde var Kudretimi sarf eglemek dzian ubasz uzre, heman nazari aini humajunleri bu Laczir bendelori nun uzerinden dur eilemejeler. i.e. „In iustissimi et clementissimi imperatoris mei servitiis cunctas, quas habeo, vires expendere, animo et capite voveo (vel supra caput meum et vitam arbitror), dum modo clementiae et maiestatis suae aspectum a nullitate huius servi (i.e. ab inutili suo servo) non ablonget,” iisdem quibus venerat ceremoniis, his dictis retrocedendo (neque enim tergum sultano ostendere licet), per capudzibaszios ex auditorio educitur. Interea buiuk imirahor, sive supremus stabuli imp. praefectus, arabicum equum freno aureo gemmisque fulgente ornatum, aulaeisque phrygio opere auro argentoque tectum ad mediam aulae portam parat, e cuius sella a sinistris gladius, a dextris topuz sive clava militaris pendet. Equum tenent duo iedekczi sive equi ductores imperatorii, adstant duo akkiulahly, satellites albis pileis tecti, totidemque peiki, cursores auro interstinctis vestibus induti, mitrasque argenteas et deauratas ad instar scyphorum in capite gerentes. Ibi princeps ascenso equo vesirium praestolatur, suosque barones a sinistris in ordine stare iubet; mox transeuntem supremum et reliquos vesirios inclinato capite et manibus pectori appositis salutat, qui ei capitis nutu respondere solent.

Hi posteaquam ad sua palatia discesserint, princeps quoque cum eo quo venerat apparatu et musica militari, nec non imperatoriis peikis et akkiullahly ex aula recta ad cathedrale templum pergit, iisdemque quas supra memoravimus ceremoniis honoribusque patriarcha et clero excipitur. Cuccam tamen, dum aedem sacram intrat, deponit, neque eam recipit donec exiverit.

Inde recta ad suum palatium tendit, ibique ab iisdem, qui eum comitati fuerant, agalari in suum auditorium introducitur. Hi acceptis consuetis muneribus mox in aulam revertuntur, peiki autem et akkiulahly penes ipsum remanent, eumque Iassios, quae urbs principalis est sedes, usque comitantur. Postridie reis effendi, sive supremus othmanici imperii cancellarius, diploma aureis litteris, artificiosissimisque ductibus exaratum ad ipsum mittit, eique iniungit, ut quam citissime in principatum suum proficiscatur. Neque enim ulli principum, postquam sultanum adierit, plus hebdomade Constantinopoli morari licet. Discessuro comes itineris ab imperatore datur iskiemne agasi, iuxta etymon solii praefectus, i.e. cui incumbit in solium collocare principem. Id munus demandatur alicui ex intimis officialibus kapudzilar kiehaiasi, praefecto ianitorum, vel primo aut secundo miriachor, stabuli imperatorii praefecto, haud raro etiam silahdario et czohadario, supremum inter internos officiales gradum tenentibus; qui duo tamen propter multa, quae iis incumbunt, graviora negotia nunquam ipsi comitari solent principem, sed suum in locum vicegerentes mittunt. Praeterea illi adesse iubentur capudzibaszi aliquis cum quatuor gregariis capudzi, totidemque czausiis, binis akkiulahlis, binis szatyri, binisque peiki imperatoriis, nec non tabulchana vel musico collegio, eodem quo vesirii uti consueverunt.

Haec omnia cum ordinata fuerint, princeps uno die prius, quam Constantinopoli exeat, vesirio valedicendi licentiam petit, eaque impetrata, cum suis residentibus et aliquot baronibus ad portam vesirii proficiscitur. Advenientem kiehaia ad vesirii conclave introducit. Vesirius de fidelitate admonet, pristinas instructiones inculcat et si quae alia temporis ratio postulat ei notificat. Respondet ad haec princeps pro re nata, residentes suos et se ipsum favori et clementiae vesirii commendat, et his dictis eiusdem manum exosculatur. His peractis, vesirius ei abeundi licentiam concedit, faustaque eiusmodi formula apprecari solet: Gioreim seni var sa gligile, allah teala iszini asan eileie. i.e. „Videbo te: viriliter et fortiter age. Perge salvus bona cum valetudine, et Deus opus tuum facile reddat.” Mox eundem toga indui iubet, quae izn caftan vel valedictoria toga iis dicitur. Finita ea ceremonia, kiehaiam in suo cubiculo convenit, eidemque ultimum vale dicit, tandem ascenso equo, vel ad suum palatium revertitur, vel reliquos vesirios valedicturus obit. Id tamen noctu magis quam interdiu fieri solet, ne princeps vesirio suspicionem moveat, habere se alios quoque in imperio patronos. Sequenti die, quo maximo potest apparatu et pompa sub acclamationibus czausziorum, quae, ut supra monuimus, quandocunque princeps equum vel descenderit, vel ascenderit, nunquam non fieri solent, ex urbe regia lento gradu procedit. Agmen ducunt Moldavi equites, si quos penes se princeps habuerit, praecedente vexillo suo. Hos excipit musica christiana tympana et tubae, succedente vexillo albo, pacis et subiectionis signo; quod duo tug, vel equinae caudae, quae principi ab aula conceduntur, continent medium. Sequuntur principis residentes, et qui Constantinopoli reperiuntur Moldaviae barones, quos ab utroque latere czausziorum series includit. His succedunt equi principis sessorii, quos aliorum vesiriorum instar septem educere potest, tapetibus et aulaeis phrygio opere pictis ornati: quos a lateribus cingunt sex principis, sequuntur bini imperatorii szatyri. Post hos princeps toga principali et cucca indutus ipse vehitur, cuius equi caput duo peiki sultanici tegunt, stapedem bini iedekczi vel equorum ductores tenent. Paulo posterius, a sinistris principis, quae pars Turcarum moribus habetur honoratior, iskiemne agasi, a dextris sandziak agasi, vexilli custos, locum habent. Tergum principis custodiunt eiusdem cubicularii, post quos tria sandziak rubra explicata per sandziak agasi vicarios portantur, quorum medium in apice alem sive dimidiatam lunam habet, reliqua vero tantum sphaerulis rotundis deauratisque instructa sunt. His succedit tabulchana maioribus tympanis striduloque buccinarum clangore reboans. Totam denique seriem claudunt iskiemne agasi, et sandziak agasi cubicularii, et si qui alii ignobiliores itineris debent esse comites.

Hoc ordine, ut supra diximus, lento gradu ad primam usque mansionem, quae haud procul est a moeniis regiae urbis, proceditur. In reliquo itineris tractu, non observantur quidem adeo religiose cunctae illae ceremoniae, quotiescunque tamen ad urbem aliquam aut vicum pervenerint, et solennes czausziorum acclamationes, et musica, et reliqua si quae sunt solennia repeti debent. Porro in itinere semper duo czauszii cum aliquo principis officiali ad secundam usque mansionem, quae illis conak dicitur, procedere et hospitium commeatumque curare tenentur: quae omnia ad lubitum voluntatemque principis fiunt. Etenim illo tempore principi omnes cunctis in rebus, haud aliter ac si ipse supremus vesirius esset mandato imperatorio obedire iubentur, et si quis Turcarum etiam insolentius se gesserit, aut iussis principis obedire noluerint, potest illum princeps per suum beszly agasi meritis coërcere poenis, aut si mitius agere vult, ipsius praefectis eum castigandum tradere.

Hac ratione cum Galatium princeps pervenerit, quae prima Moldaviae urbs Constantinopoli venientibus obiicitur, cunctos Moldaviae inferioris barones, et si qui e superiori propius habitant, sibi obviam habet. His comitibus Iassios proficiscitur, et in itinere incolarum conditionem exquirit, eorumque querelas audit et lites dirimit. Uno a Iassiis milliari obviam ei veniunt caimacani, vel locum tenentes, quos ipse dum adhuc Constantinopoli esset, per litteras designaverat, cum reliquis baronibus, militibus et civibus, quos princeps eques ad manus vestisque osculum admittit. Hinc eadem qua Constantinopoli exiverat pompa urbem intrat, et prope templum cathedrale S. Nicolao dedicatum ex equo descendit. In atrio templi metropolita cum reliquo clero advenientem principem venerantur, et in aedem sacram introducunt, ubi eaedem, quas antiquitus in usu fuisse supra memoravimus, observantur ceremoniae ecclesiasticae. Facta ἀπολύσει, dum ex ecclesia egreditur, a Turcico apparatu, qui interea in plateis subsistit, solennibus acclamationibus clangoreque musices excipitur. Iisdem comitibus ad palatium suum pergit, quo ubi venit, statim praecedente iskiemne agasi in divan, quod maius vocant, introd ucitur et ante solium tribus gradibus altum, quod ibidem collocatum est, consistit. Hinc baronibus per suas sedes dispositis, reliqui quoque militarium ordinum praefecti, nec non opulentiores mercatores iassienses in divan intromittuntur. Tandem imperato silentio, iskiemne agasi imperatorium mandatum, hiukm fermani, mandatum dominii dictum, scribae praetorii vulgo divan effendisi (qui Turca est, et bono stipendio conductus principi servit), legendum porrigit. Scribitur autem tale mandatum in hanc fere sententiam.

Nobilium electissimi et Principatus praestantissimi Vladica, Episcopi et Barones Moldaviae, equestres pedestresque copiae, omnesque subditi servique mei, extrema vestra sunto felicia. Cum potentissimum, cui totus orbis paret, fulgidissimae nostrae Imperatoriae Maiestatis mandatum ad vos pervenerit, notum sit vobis, quod anno N.N. mense N.N. immensa nostra clementia ad fidelitatem sincereque praestita servitia principum gentis in Iesum credentium electissimi et magnatum praestantissimi gentis Nazaraeorum N.N. respiciens, cum misericordia et clementia et adiutorio nostro dignum et idoneum indicaverit. Quam ob causam nos eum Moldaviae principatu clementer ornavimus et donavimus. Eidem autem acerrime iniunximus, ut baronum cuiuscunque ordinis, nobilium praepositorum provinciis, cunctorumque sibi subiectorum paternam curam gerat, eos protegat, iisque faveat: nostra mandata impigre exequatur, ac omnimodo fidelia sinceraque servitia nobis praestet. Vobis vero mandamus, ut ei in omnibus obedientes et subiecti sitis, quaecunque vobis ex nostro mandato iusserit, dilligenter et nulla mora interposita exequamini. Quincunque autem insolentius et pertinacius se gesserit, eiusque mandatis obedire detrectaverit, cuiuscunque ille ordinis fuerit, eius malitiam et pertinaciam gladio aut alio, quodcunque ipsi placuerit, poenae, mulctaeve genere animadvertat, puniat et castiget. Itaque praefatum vestrum Dominum et principem a nobis constitutum vobisque praepositum agnoscatis: aliter autem sentire et inverse aut perverse agere caveatis; et sanctissimo nostro signo (tura nimirum, vel nominis Imper. superscriptioni) fidem habeatis atque ita sciatis. Datum Constantinopoli anno N.N. mense N.N.

Hoc postquam a Divan effendisi lectum et per interpretem periodice explicatum fuerit, omnes simul barones simul una voce respondent: Fiat mandatum Imperatorium. Tum iskiemne agasi principem toga, quam secum adduxerat, vestit, et dextra manu sublevatum in thronum collocat, quo ipso momento tormenta exploduntur et per czauszios solita repetitur acclamatio. Ita in solio confirmatus princeps, iskiemne agam veste zebellinis pellibus subducta, divani effendisi vero et magnum postelnicum simplici caftan ornari iubet. Peractis his ceremoniis, metropolita primum brevi sermone fausta et prospera principi apprecatur: eiusque manus exosculatur, quod officium post benedictionem vicissim metropolitae princeps reddit. Post metropolitam episcopi et barones primae stationis ad manus togaeque osculum admittuntur, quorum nomina magnus postelnicus hac formula addita recitat: Robul Marii-tale N.N. saruta czinstita pola Marii-tale, i.e. mancipium Tuae Maiestatis N.N. osculatur honorandas oras Tuae Maiestatis. Idem secundae baronum stationi praestat secundus, et tertiae tertius postelnicus.

Baronibus succedunt ordinum militarium praefecti, chiliarchae, capitanei, centuriones et locum tenentes, nec non mercatores aliique cives Iassiorum spectatiores.

Post haec princeps in interius cubiculum se recipit, at iskiemne agasi magno apparatu praecedente supremo uszér (ianitore) ad destinatum sibi hospitium deducitur.

Secunda die barones denuo in maiori divan conveniunt, ubi cum omnes pristina loca occupaverint, princeps quoque praecedente postelnicorum caterva accedit et in praetorium, minor Spatharia[29] vulgo dictum, e maiori transit. Illuc, postquam in throno consederit princeps, tres baronum Moldaviae ordines, singuli per suae stationis postelnicos evocantur. Seriatim accedentes vel deponit ex officio, vel in eodem confirmat, vel ex inferiori gradu ad superiorem evehit: at ex superiore ad inferiorem detrudere provinciae moribus prohibetur (excepto si quis sponte sua id ambierit), reliqua omnia de illis statuere, aeque ipsi licet, ac si neminem in toto orbe se agnosceret superiorem. Haec cum omnia secundum voluntatem suam disposuerit, creditamque sibi rempublicam constituent, iskiemne agasi et reliquos imperatorios officiales magna pompa ex urbe eductos multisque donariis mactatos, Constantonpolin dimittit, et cum cunctis boiaris ad mille passus usque extra urbem comitatur: inde illis unum e baronibus Galaczium usque ductorem dat et ipse Iassios revertitur. CAPUT IV - DE CONFIRMATIONE PRINCIPUM

Atque ea quidem quam nunc recensuimus ratione Moldaviae principibus ab Othmanna aula sceptra committuntur, speciosa quidem, at adeo fragilia, ut, ni firmssimis muniantur circulis, dicto citius excidant e manibus. Etenim in ea, qua erga Moldavos usi sunt, agendi ratione satis demonstrarunt Othmannidae, haud iniuste de illis in proverbio dici, quod lepores non canibus sed curru venentur, neque vacuo sacco equum ad se allicere consueverint. Nimirum indomitum taurum moldaivicum, cuius ferociam non una vice haud sine damno fuerant experti, blandiiis delinire satius arbitrabantur, quam eiusdem vi compescere furorem, spe freti fore, ut idem successu temporis abiiceret pristinam feritatem, labefactisque amisso sanguine viribus, vincula compedesque sibi iniici volens nolensve pateretur.

Eo fine, cum Bogdanus III, Stephani Magni filius, primus suam Othmanno imperio subiiceret patriam, nullus ipsi negatus honos, confirmatae civiles et sacrae patriae leges, concessa summae dignitatis insignia, contentique fuere Othmannidae, ut, in feudi, quod vocant, recognitionem, quatuor aureorum millia quotannis aulae solverentur. Bogdano mortuo, filio eius Stephano VI, quem uti legitimum principatus haeredem proceres sibi dominum creaverant, maior habitus honos, missusque a sultano supremus stabuli praefectus legati nomine, qui ei de suscepto principatu congratularetur, eidemque insignia, caudas equinas, sandziacum, cuccam, togam principalem et equum imperatorium pulcherrime exornatum afferret. Huius successoribus, licet graviora imperarentur tributa, nullum tamen negare honorem, aut turbare principum electionem Othmannidae ausi fuere, donec Iohannis cognomento Armeni temporibus occasionem nacti fuissent, rescindendi antiqua privilegia, novaque et incognita ante onera imponendi provinciae. Cum enim praefatum Iohannem res novas meditantem per fraudem cepissent, et contra datam fidem neci dedissent, firmioribus Moldaviam vinculis constringere, et postulare ceperunt, ut princeps ni hostis haberi velit, singulis tribus annis confirmationem principatus ab aula othmanna acciperet. Exhaustam iam Moldaviam cum non posse negare imperatam conditionem Othmannidae animadvertissent, mox sub Mironis Barnovskii principatu aliam imposuere legem, qua princeps ipse ab aula accipere suae dignitatis insignia, et singulis tribus annis ipse ad altissimam Portam venire et imperatorem adorare iubebatur. Id ut praestaretur eo accuratius, postea mutati depositique frequentius fuere principes, iisque tantus incussus terror, ut nunc non modo aequo animo suscipiant, si post primum secundumve annum in aulam venire et confirmationem dominii a clementia imperatoris accipere iubentur, sed etiam metu avaritiae vesiriorum sua sponte mandatum confirmatorium petant et desiderent. Conceditur id facile principi, dum modo de fide eius nulla vesirio fuerit iniecta suspicio, nec alius pecuniae maiorem summam obtulerit, ac tum vesirius supremus talhysz sequentem fere in modum ad sultanum dirigit: „Quandoquidem hodiernus Moldaviae Princeps N.N. intra tot sui principatus annos fidelem se Othmanno Imperio praebuit, et in servitiis Imperatoriis neque vitam neque bona expendere negavit, nec non coasuetum tributum quotannis ad felicem Imperii portam plene misit, praeterea barones ac reliquos incolas Moldaviae adeo clementer iusteque rexit, ut illi frequentibus libellis supplicibus se de eius regimine contentos esse testati sint, Tuamque Maiestatem rogaverint, ut eum in principatu confirmare digneris: Ego illum Tuae clementiae dignum existimo: reliqua Tuae Maiestatis augustissimum mandatum expecto”.

Hae literae per talhyszczi (quasi dicas referendarium) solenni Turcarum consuetudine ad imperatorem deferuntur, et postquam sultanus consueta formula Amel oluna, iuxta relationem fiet, subscripserit, per eundem talhyszczi ad vesirium remittuntur. At vesirius, licet facultatem confirmandi principis a sultano impetraverit, tamen, quo plus pecuniae emulgeat, dissimulat se quidquam ea de re cum sultano egisse: quin etiam kiehaia, astutum avaritiae vesirii instrumentum, principis residentes ad se vocat, fingitque aliorum machinationibus internorumque officialium secretis susurris, difficiliorem sultanum se praebere quam fuisset speratum: dominum suum vesirium aliquoties iam illius negotii mentionem imperatori iniecisse, sed nihil quod ad rem faceret, responsi accepisse.

Residentes, cognito vero fictove domini sui periculo, ad pedes kiehaiae provolvuntur, petunt, ut quocunque possit modo commoda sui domini promovere dignetur, denique et donariorum ipsi et vesirio promissorum summam augent. Ita de miserorum Moldavorum corio ambitio et avaritia ludunt, tamdiuque certant, donec superbiam immoderatam, qua curiae reguntur, pluris habendi cupidinem expleant. Tandem ubi iam de cunctis utrique convenerunt, nec plus aliquid extorquere posse kiehaia videt, ipsos boni successus spe erectos dimittit: sequenti die per aliquem e vesirii officialibus, qui vacuus reverti non debet, residentibus nunciat, vesirium tandem ab imperatore impetrasse ut illorum dominum in suo principatu confirmari ei liceret, iubetque eos in aula adesse. Eo ubi veniunt, primo ad kiehaiam, mox ad ipsum vesirium introducuntur: et postquam clementiam imperatoriam erga ipsorum dominum ex eius ore cognovissent, togis pro more induuntur. Post aliquot dies vesirius kapudzilar kiehaiasi, aut alium ex officialibus imperatoriis, quemcunque voluerit, ad principem mittit, eique et novum principatus diploma et mandatum dominii, vulgo hiukm fermani dictum, principi transferendum tradit. Diploma idem esse solet, quod principibus in prima eorum creatione dari consuevit, nisi quod in clausula loco, Voide ligi Teudzih olumak ichsani humasum olmiszdur. i.e. „Principatu Te donari clementia et misericordia factum est”, scribatur, Voideligine tedzdid ve mucarer olunmak iehsani humajun olmiszdur, „principatum tibi renovari et confirmari clementia” etc. Mandatum autem huius fere est sententiae: „Principum gentis in Iesum credentium excellentissime, et magnatum generis Nazaraeorum praestantissime, hodiernae Moldaviae princeps N.N. Cum ad Te nostrum mandatum pervenerit, notum sit Tibi, quod cum intellexerimus et evidentia tua servitia, perspectamque penitus tuam erga nos fidem habeamus. Te omnimodo nostra clementia et misericordia dignum iudicaverimus: eamque ob causam iusserimus, Tibi principatum Moldaviae confirmari et renovari. Itaque Tibi praefecturam et plenipotentiariam potestatem super Moldavos, nostrae Maiestatis subditos, concessimus; His Tu, ut antea fecisti, iustitiam administres, Boiaros et omnes cuiuscunque ordinis Moldaviae incolas protegas et defendas, eorum necessitates et aggravationes oppressionesque omnes nulla mora interposita fulgidae portae nostrae notificare ne negligas. Praet erea ad exequenda, quae ad Te venerint, nostrae Maiestatis mandata promptus sis, sublatsiquetuae vestis[30]oris, omnes in te existentes vires impendas: annuum vero et definitum Moldaviae haradz (tributum) constituto tempore ad thesaurum nostrum plene mittas.

Aliter sentire aut facere caveto, et signo nostro sancto fidem habeto. Datum Constantinopoli, anno… mense…”

Ei mandato adiunguntur etiam vesirii litterae, quibus principi notificat se suis precibus ac intercessionibus ab immensa clementia imperatoria tandem confirmationem principatus ipsi impetrasse etc.

His instructus kapudzibaszi, cursoriis, qui postici vulgo vocantur, equis Iassios proficiscitur, et ubi Galatium pervenit, praemisso cursore principem de suo adventu et die quo Iassios ingressurus sit certiorem reddit. Dicta luce princeps cum aula tota kapudzibaszi mille passibus extra urbem procedit obviam; ubi conveniunt, mutuis congratulationibus in equis sedentes se invicem salutant; post princeps, capudzibaszi a dextris vehere iusso, (qui apud Turcas locus est inferior) in urbem revertitur. Praecedit eum aliquis capudzibaszi officialis, mandatum imperatorium tela alba obductum in manibus, et togam principi destinatam in ulnis tenens, sequitur musica imperatoria et czauszii solennem acclamationem subinde repetentes.

Eo ordine usque ad aulam proceditur, ubi, posteaquam princeps cum cunctis baronibus in praetorium maius ingressus fuerit, et in suo solio consederit, capudzi baszi mandatum principi, princeps divan effendisi legendum tradit, quae omnia fiunt, eodem, quem supra in creatione principum descripsimus, ordine.

Praeter hanc confirmationem, quae non nisi singulis tribus annis fieri solet et maius mucarrer appellari consuevit, fit etiam alia quotannis vulgo minus mucarrer dicta, quae tamen longe minores expensas, quam maior illa, postulat, ut inferius pluribus dicemus. In ea autem non renovatur principatus diploma, sed tantum novum hiukmferman vel dominii mandatum mittitur, idque per officialem vesirii medii ordinis, eoque ipso mediocribus etiam donariis remunerandum. CAPUT V - DE EXAUCTORATIONE PRINCIPUM

Recensita principum Moldaviae creatione et confirmatione, ut de eorundem exauctoratione verba faciamus, suo quasi iure postulare videtur Lector curiosus. Nos observato in superioribus ordini insistemus, et ex iis, quae nobis suppetunt, monumentis in antiquioris hodiernaeque principum depositionis rationes accuratius inquiremus. Primis sane Moldaviae instauratae seculis neque exauctorabantur, neque exauctorari poterant principes. Etenim regum ad instar suo arbitrio regebant sibi subiectos, eamque potestatem haereditate potius a maioribus, quam electione procerum susceperant: expulsos tamen aliquoties fuisse moldavae gentis rectores, at civilibus dissidis, non externa vi, nostri annales memorant. Ignorabat enim id, quod europaea regna ab internis medetur vulneribus, ius primogeniturae, Moldavia, vicissim, dividi principatum provinciae leges vetabant, in parentis arbitrio positum erat, quem filiorum vellet sibi successorem testamento dicere.

Id si quando inopinata principis fata impediverant, vel immoderata filiorum ambitio turbabat, non poterat non largus intestinis discordiis aperiri campus. In his, qui faventiorem sibi belli fortunam expertus fuerat, principatu potiebatur, victus, si fugiendi locum habebat, vel in Transylvaniam vel Poloniam (quibus in regionibus sua plerumque praedia habebant principes) se recipiebat, ibique opportunam instaurandarum virium, firmandaeque suae factionis occasionem opperiebatur. Quo factum est, ut tam Polonorum, quam Ungarorum scriptores, a particulari universaliter conclu dentes, principes Moldaviae suos homagiales fuisse asserant, et collegationis iura in subiectionis nomenclaturam transferre cogantur. Praeter haec, accidit aliquoties, ut princeps, vel propter tyrannidem, vel aliud facinus, quo ordines offenderat, a conspiratis baronibus solio eiiceretur, nonnunquam etiam trucidaretur. His exceptis, nulla alia dabatur ratio, qua privarentur diademate principes, sed qui semel capessiverat sceptra, is ea nemine contradicente ad fata usque retinebat. Iste ordo primo turbatus fuit in Petro V, cognomento Raresz, Stephani Magni notho filio, quem Suleiman I, Turcarum imperator, quod combustae Ciliac incusaretur, principatu expulit, eique vivo adhuc Stephanum VII, qui se Alexandri I pronepotem esse praedicabat, successorem dedit. Secunda id vice accidit Petro VI, cognomento Claudo, quem, cum post atrocem Ioannis Armeni necem ab ordinibus electus esset, Turcae mox deposuerunt, paulo post tamen facti poenitentes pristinae dignitati reddiderunt.

Rarius tamen, nec nisi ubi in aperto erat rebellio, manum inferre principibus Turcae solebant, donec, ablatis post Miron Barnowskii defectionem cunctis electionis iuribus, ad Eliam III, Alexandri IV filium, eorundem favore sceptra Moldaviae deferrentur.

Ex eo enim tempore, nemini, nisi Eustratio Dabize et nostro parenti Constantino Cantemyrio, in solio extingui contigit. Accuratius ea qui explorare voluerit, consulat, quaeso, propositam a nobis supra cap. 2. Moldaviae principum seriem.

Fit autem hodie exauctoratio principum Moldaviae his fere ritibus. Cum decreverit vesirius Moldaviae principem solio eiicere, eiusque licentiam a sultano per talhysz impetraverit, summo sua consilia silentio premit, nec quenquam nisi neo-designatum principem illius rei conscium facit, ne nimirum deponendi principis residentes id resciscant suoque domino notificent.

Post, vesirii kiehaia novum principem noctu mutato habitu ad se vocat, iubet ut caimacanos sive locum tenentes eligat, iisque ea, quae iussu imperatorio agenda sunt, mandet.

His paratis, vesirius aliquem capudzi baszi ordinat, qui principi mandatum afferre eumque Constantinopolin deducere iubetur. Ei novus princeps aliquem e suis officialibus comitem dat, litterasque et mandata ad caimacanos, quos elegerit, nec non universalia ad cunctos provinciae ordines committit. Porro, idem capudzibaszi duobus mandatis imperatoriis munitur, quorum unum ad principem deponendum, alterum ad electos a novo principe caimacanos dirigitur.

Prioris, quod ad principem pertinet, ea fere esse solet sententia: „Principum nationis Messiae electissime, magnatum gentis sive congregationis Iesu praestantissime (exauctorati enim principes iisdem ornantur honoris titulis, quibus regnantes), olim Moldaviae Princeps, extrema Tua sunto felicia. Cum nostrae fulgidae Imperatoriae celsitudinis mandatum, cui orbis obedit, ad Te venerit, scito te segnitia tua in praestandis servitiis et negligentia in exequendis nostrae Imperatoriae Mai. mandatis cunctis poenae multaeque generibus (non nunquam addi solet mortis) obnoxium extitisse. At cum nostrae Maiestatis clementia et misericordia super Te infinita sit, tibi tantum principatum abrogari et N.N. successorem dari iussimus.

Hanc ob rem, tu cum tota tua familia, servis, et quos habueris thesauris, nulla vel horae vel puncti mora interposita ad limen altissimae portae fulgidae Maiestatis nostrae accedere properes. Aliter sentire aut agere caveto, signoque nostro sanctissimo fidem habeto. Dabamus anno… mense…”

Alterum mandatum, quod ad caimacanos spectat, eiusmodi verbis conceptum esse consuevit:

„Electissimi magnatum inter gentes Messiae N.N. (solent autem non nunquam bini vel terni caimacani constitui, eorumque omnium nomina exprimi debent) extrema vestra sunto felicia. Cum praesens nostrae Imperatoriae Maies, mandatum ad vos pervenerit, sciatis, certiores nos redditos fuisse, quod hodiernus princeps vester N.N. in exequendis mandatis nostris segniter se gerat, nostra servitia negligat, curam pro populi et reipublicae salute posthabeat, neque, ut illum decebat, nostros subditos protegat, iisque iustitiam et clementiam administret, quin potius omnibus modis illos opprimat et exhauriat.

Hac de causa, infinita nostra clementia, vestri miseratione ducta, praefatum principem deponi et ad fulgidam portam duci iussit. Itaque vos huic nostro mandato pareatis, praefatum exauctoratum principem cum tota familia, famulitio et thesauris misso hunc in finem capudzibaszi tradatis, caveatis vero, ne quisquam erga ipsum se insolenter gerat, aut ex eius opibus vel atomum abripere audeat. Porro, quaecunque novus vester princeps N.N. vobis, ex nostro mandato, agenda faciendave iniunxerit, ea omnia nulla excusatione interposita exequamini: aliter sentire aut facere cavetote, nostroque sanctissimo signo fidem habetote. Datum N.N.”

Si metus aliquis Othmannides teneat, ne princeps, accepto se privatae vitae destinari, vel rebellionem moveat, vel ad finitimos christianos principes confugiat, alia aut ad Babadaghy seraskierium, aut ad Benderbasza diriguntur mandata, iique inbentur capudzibaszi aliqua militum manu munire, qua principem capere et firma sub custodia Constantinopolin mittere possit. Sin autem omnia circumcirca pacata fuerint, neque causa appareat, quare sua bona deserere princeps vellet, capudzibaszi solus, binis illis, quae supra recensuimus, mandatis munitus, posticis equis, quos illi menzil vocant, quam celerrime potest Iassios proficiscitur. In itinere, praecipue cum Galaczium attigerit[31], quod primum occurrit Moldaviae versus Thraciam oppidum, dissimulat legationis suae causas, et, ut inopinantem opprimat principem, longe aliud mandatum se habere spargit. Porro ita instituit profectionem, ut ante prandium Iassios perveniat, quo nimirum tempore cuncti barones in aula collecti sunt. Tum recta ad principis palatium pergit, in divan ascendit, collectos ibi barones salutat, et constitutis a novo principe caimacanis, quos sub turcico vestitu in eius comitatu latens illius officialis ipsi digito monstrat, mandatum hisce verbis porrigiit: „Princeps vester est depositus, vos imperatorio mandato et iussis novi principis obedite”. Eosdem eodem tempore novi principis nomine salutat qui tecto habitu capudzibaszi comes est illius officialis, iisque litteras sui domini reddit. Tandem, posteaquam cuncti barones in auditorio fuerint congregati, capudzibaszi etiam intrat, cui princeps ad ianuam usque obviam venire debet. Praevia salutatione mutua, capudzibaszi principem solium suum conscendere iubet, quod habeat, quae ex mandato imperatorio ipsi imperet. Princeps, licet ex his circumstantiis haud difficulter colligere possit se principatu privatum iri, tamen obedit, sedetque addita precula: fiat mandatum clementissimi et augustissimi imperatoris. Post haec kapudzibaszi principi imperatorium mandatum tradit; princeps, posteaquam id ore et fronte pro more deosculatus fuisset, suo divan effendisi legendum reddit: a quo dum recitatur, princeps, capudzibaszi et omnes barones erecti in pedes adstant. Finita lectione, capudzibaszi principi, honorifice tamen, manus axillae supponit, eumque de throno deductum in inferiori scamno sedere iubet. Tum et princeps ad capudzibaszam conversus, eum alloqui solet, se infinitas gratias imperatori clementissimo debere, quod servum suum inutilem non perdere, sed levi castigatione corrigere voluerit, aequo autem animo suscipere, quaecunque illius maiestas de ipso constituerit; agnoscere culpam, et de clementia imperatoris non desperare, et si quae alia ad captandam magnatum othmannidarum gratiam conferre arbitratur. Mox ubi finem sermoni princeps imponit, capudzibaszi principem baronibus ad triduum commendat, illosque currus et alliam suppellectilem ad iter necessariam quantocius parare iubet: eoque dicto, ipse quidem ad suum hospitium, quod ipsi per caimacanos ordinatur, redit, princeps autem in palatium se recipit. Ibi tribus post indictam ipsi exauctorationem diebus remanet, eoque tempore omnia iubendi vetandique potestatem eandem, qua ante usus fuerat, retinet. Idem ipsi a cunctis baronibus exhibetur honor, quo eum in throno sedentem venerati fuerant: et si quis insolentius se erga ipsum gerere, aut vel unico verbulo eius honorem laedere ausus fuerit, illius ossa nemine contradicente clava sive topuzo, quod a sultano in sua inauguratione acceperat, potest conterere: quin etiam si gladio aliquem e summi ordinis baronibus transfoderit, dummodo id sua manu fecerit, neutiquam ab imperatore id ipsi crimini dari potest. Circumferunt enim in proverbio Turcae, lapidem, qui semel ad aedificium adhibitus fuisset, non posse non haberi pro aedificii lapide et aliquando tempus fore, quo idem ad aedificium iterum necessarius reperiatur.

Eodem triduo, ordinati per caimacanos principi deducendo comissarii equos, currus et alia, quae iter requirit, parant: eo elapso, princeps per minorem arcis portam, quae meridiem spectat, curru tamen, non equo vectus, cum toto apparatu suo, totaque familia, et opibus, e quibus nemo vel obuli pretium rapere aut detinere, modo praesens ille adsit, audet, exit, et iter Constantinopolin versus aggreditur. Barones omnes et cuncti militaris ordinis eum ad milliare usque comitantur, ibique de equis descendunt et manum eius haud aliter, ac si adhuc provinciae fasces teneret, venerabundi exosculantur, eique valedicunt; princeps vicissim eis gratias agit pro exhibito sibi honore, habitaque cum illis consuetudine, eosque ex consueta politia admonet, ut mandatis imperatoriis novique principis obedientiam praestent. Post haec, barones Iassios revertuntur, binos autem ei comites dant, qui ei de hospitiis, commeatuque necessario prospiciant. In hoc itinere cavet capudzibaszi, ne exauctoratus princeps novo obviam fiat, quod si accidat, cedere ille, et huic viam liberam relinquere tenetur.

Postquam Danubium transiecerit princeps, licet et aliquos e suis officialibus Constantinopolin ad vesirium et si quos habet amicos praemittere, qui praesides othmannicae reipublicae suo domino reddant faventiores. Hi si dominantium avaritiam muneribus placare potuerint, mandatum ad capudzibaszi obtinent, ut principem ad sua deducat palatia; sin id impetrari nequeat, capudzibaszi posteaquam propius ad urbem venerit, subsistit, et per suorum aliquem kiehaiam certiorem reddit, se eousque adduxisse principem et nunc expectare, quid de eo fieri vesirius mandet. Sin gravioris alicuius criminis princeps accusetur, aut maiorem Turcae ei extorquere velint pecuniam, sub custodia teneri iubetur. Id, si clementius cum eo velint, fit in eiusdem capudzibaszi, vel basz bakyculi, publicae pecuniae collectoris, aedibus. Sin iratum se imperator ostendere voluerit, in septem turribus; nemo enim ibi incarcerari potest nisi expresso et praeciso imperatoris mandato. In quacunque vero asservatus fuerit custodia, vix libertatem consequi potest, nisi eam bona pecunia amplisque muneribus redemerit. Dimissus postea in suis aedibus libere vivit, quousque occupandi denuo principatus nanciscatur occasionem. Porro, licet depositus sit, tamen in patriarchali templo cum sacrum audit, in throno principali sedet, quem conscendere nemini alii licet, nisi si aliorum patriarcharum aliquis Constantinopoli praesens fuerit: Eodem privilegio etiam ipsius coniux gaudet, quae peculiare sibi solium reliquis altius in aedis sacrae porticu habet. Praeterea, domum ad lubitum extruit, et exornat, quam potest splendidissime, cum legatis europaeorum principum, gallo, anglo, belgo et veneto, libere conversatur, quod fieri non posse arbitrentur Turcae, ut quispiam Constantinopoli aliquid reipublicae othmannicae commodis contrarium moliatur; exit quatuor aut pluribus pedissequis stipatus, equo utitur quam voluerit splendide exornato, vestitum ipse et famuli eius gerunt cuiuscunque coloris, cum alias viridibus vestibus, calceamentis flavis, Christiano interdicatur. Cum ad vesirii aulam venit, ad lapidem de equo descendit, a kiehaia aliisque principis nomine salutatur, potio coffe et sacharata ipsi offeruntur, omnisque honor ei exhibetur, quo regnantes principes Turcae prosequi consueverunt. Olim tum filiis principum, tum exauctoratis principibus ex imperatorio thesauro diurna quinque aut decem imperialium stipendia destinata fuerant, is tamen mos postea in desuetudinem venit: Nihilo secius hodienum ipse princeps cum toto famulitio a tributo liber habetur, et vinum pro aula sua palam adducere, non tamen vendere potest. Neque vero hoc unquam desideraverunt principes: omne enim mercaturae genus praeter venditionem fructuum terrae in propriis praediis natorum despectabile magnisve viris indignum inter Moldavos habetur.

Fortunatus omnino existimatur et est iile princeps, cuius exauctorandi non evidens aliqua ipsius culpa, sed vesirii avaritia causam dedit, cum enim moribus Turcarum quam saepissime mutentur vesirii, successor, ut antecessoris fraudes et avaritiam detegat, primo, quod ab eo Valachiae Moldaviaeque principibus iniuste et praeter constitutam pecuniae summam extorsum fuerit, exquirit. Ut itaque huius aggravet culpam, saepe saepius haud adeo innocentem principem crimine purgat et alterius accusat avaritiam, ut si ad corradendas opes viam faciliorem reddat. CAPUT VI - DE BARONIBUS MOLDAVIAE EORUMQUE GRADIBUS

Cum saepius hucusque baronum Moldaviae mentio iniecta fuerit, idemque in succedentibus capitibus fiat frequentius, operae pretium fore arbitramur de eorum conditione et gradibus lectorem curiosum diligentius erudire.

Horum vernaculum nomen, Boiari, slavonicae est originis, corrumptumque videtur a Boliare, qua voce cunctos suos magnates insignire vetus slavonicas inter gentes obtinuit consuetudo: latino vero sermone baronum denominationem iis, non veterum auctoritas, sed vicinarum aularum usus indidit.

Origo eorum incerta et per negligentiam moldavicae historiae conditorum obscura est; persuadent tamen finitimarum gentium Serviorum, Bulgarorumque exempla, ea officia, ipsa Moldaviae instauratione antiquiora esse, licet non eodem omnino ordine suis nobilibus aulicos honores pristini Moldaviae rectores distribuerint. Eos autem qui hodie vigent, dignitatum gradus Alexander I cognomento Bonus, posteaquam a Ioanne Paleologo despotae nomen regiumque diadema obtinuisset, instituisse, totamque aulam suam ad normam imperatoriae instruxisse nostris memoratur annalibus.

Fidem ei narrationi facile habebit, qui veterum Graeciae imperatorum quae Curopalates et Georgius Codinus singulari commentario persecutus est aulica officia, cum hodiernis in Moldavia baronum gradibus diligentius contulerit. Eadem enim in utrisque inveniet nomina, eadem officia, idem munus assistendi in dandis principi consiliis exequendisque, eiusdem in administranda rep. adiuvandi, eorumque procurandorum, quae ad necessitates et decus aulae pertinent. His de causis, uti olim inter Graecos, ita et hodie inter Moldavos, in barones de Sfat, vel consiliarios, et Barones de Divan, quos assessores diceres, distinguuntur. Barones de Sfat, sive qui de rebus ad provinciam pertinentibus principi consilia sua communicant, numerantur sequentes septem:

1. Logotheta magnus, quem recte supremum principatus Cancellarium diceres, omnes reliquos honore dignitateque antecedit, ac cunctorum consiliorum praeses est et moderator. Reliquis consiliariis ipse primus, quae in consultationem venire princeps iusserit, proponit, collectisque eorum sententiis, quid decretum fuerit, principi refert: porro, si quid cunctorum baronum nomine princeps petendus sit, reliquis silentibus ipse caeterorum desideria exponit: quae res ipsi graecum nomen Logothetae conciliavit.

Praeter haec, ius definiendorum limitum dirimendarumque litium, quae de agris et possessionibus eorumque servitutibus oriuntur, ad ipsum pertinet: praeest quoque curtenis, id est aulicis, sive istis nobilibus quorum stirps nondum ad baronatus dignitatem pervenit. Signum suae dignitatis, bullam maiorem aurea catena pendentem in collo, baculum auro pictum manu gestat. Florente adhuc Moldavia, Moncastri, quod hodie Akkierman vocant, praefectura ei gradui annexa erat; posteaquam vero ea Turcarum armis Moldaviae ademta fuit, decimae Czernauciensis agri ipsi stipendii loco tributae fuere.

2. Vornikul de Czara de Dzios, procurator inferioris Moldaviae, omnia negotia illius provinciae in aula principum expedit, iudiciis cunctis in ea regione praeest, lites audit, diiudicat, capitalis criminis reos, fures, homicidas, sacrilegos et alios huius generis facinorosos, inscio etiam principe, supplicio afficere potest; atque in eius potestatis insigne baculum auro pictum gestat. Olim, cum Bassarabia adhuc Moldaviae pars esset, Cilia ipsius imperio submissa erat, ea vero urbe Moldavis extorta, Barladi praefectura ipsi concessa est, ubi, cum ipsum in aula semper versari muneris ratio et provinciae necessitates postulent, binos minoris ordinis vornicos locum tenentes habet.

3. Vornicul de Czara de sus, procurator superioris Moldaviae, idem in sua provincia ius habet, inferioris Moldaviae procuratori aequalem, et baculum auro pictum in suae dignitatis signum gerit. Commissa est ipsi specialiter Dorohoiensis agri praefectura.

4. Hatman, totius exercitus dux, quod munus graecorum imperatorum tempore magnus domesticus obtinebat. Praeest cunctis calarasziis, id est equestribus, et stipendiarium militem, tam equitem quam peditem, sub sua potestate habet. Praefecturam tenet Suczaviensem, et coram principe baculum auro pictum gestat.

5. Postelnicus magnus, supremus aulae praefectus, totam aulam moderatur, cunctosque aulicos internos sub suo imperio tenet, praeest etiam cursoribus Constantinopolitanis et Crimensibus militibus, vulgo Beszli dictis. In consilio proprie neque sedem neque vocem habet, admittitur tamen saepissime, idque vel reliquorum consensu vel principis iussu: et in eo casu principis quasi residens est, et circumspicit, ut reliqui consiliarii de necessitatibus provinciae quantocius et ad principis placitum decernant. Praeterea Iassiorum praefectura gaudet, eiusque civibus ius dicere consuevit. In dignitatis signum argenteum coram principe gerit baculum.

6. Spatharius magnus, supremus principis ensifer, cubiculariis spathariae praeest et dimidii Czernauciorum agri praefecturam sibi commissam habet. In diebus festis maioribus, quae δεσποτιϰαί vocantur, habitu deaurato, galeaque gemmis distincta ornatus, dum princeps in templo sacrum audit et in prandio sedet, ensem eiusdem tenere solet.

7. Paharnicus magnus, supremus pincerna, principi diebus festis primum vini poculum porrigit et in reliquos pincernas iurisdictionem habet. Curam gerit omnium principis vinearum, eas coli et uvas constituto tempore legi iubet, cunctisque totius Moldaviae vinitoribus praeest. Nemini in tota provincia suam quoque vineam legere licet, nisi ante ab ipso eius rei licentiam, quam, accepto munusculo, decima quarta septembris luce dare solet, impetraverit: qua ex re sat amplum proventum habere solet. Praeterea Cotnariensis agri praefectura gaudet. His quoque annumeratur

8. Visternicus, sive thesaurarius magnus. Colligit iste pecuniam publicam, eamque ad principis mandatum expendit. Rationes acceptorum expensorumque tenet, cunctique thesauri scribae, qui Diaki de visterie vulgo dicuntur, ipsius iussis parent. Claves gerit cubiculi agitandis consiliis destinati, eoque solo nomine inter consiliarios octavum locum obtinet, cum alias inter illos neque sedem neque vocem habeat. Si vero de pecuniaria re in consilio disceptetur, ille quoque assidere solet. non tamen ut suam dicat sententiam, sed ut reliquorum iussa audiat, et exequatur.

Octo hisce consiliariis succedunt barones de Divan, atque tribus distribuuntur ordinibus.

In primo ordine, cuius membra Boiari mare, i.e. barones magni vocantur, agmen ducit

Stolnik magnus, supremus dapifer, totique principis culinae et cunctis eius ministris praeest. Festis diebus, et si quae alia maior se obtulerit solennitas, dapes in principis mensa ordinat, praegustatisque cibis usque ad tertium poculum mensae adstat. Praeter alios proventus ipsi certus aliquis commeatus e principis culina assignatus est.

Comis magnus, stabuli praefectus, stabula et equilia principis omnia, eorum apparatum et ministros, fabros, curruumque conficiendorum artifices, sua sub inspectione habet; Branistae, prato ad Hierasum flumen amplissimo praeest, foenumque pro usu aulae principalis ibi secari curat, e qua re certus ipsi proventus ordinatus est. Praeterea e molendinis navalibus, quae in Hieraso flumine frequentes sunt, singulis annis viginti imperiales tributi nomine exigit.

Medelniczier magnus, principi in maioribus solennitatibus ante prandium aquam ad manus lavandas affundit, et dimidia parte proventus Stephaniensis praefecturae fruitur.

Kluczier magnus, quem promum condum diceres, cunctis promtuariis principis, in quibus fructus, butyrum, mel, caseus, sal et alia huius generis asservantur, prospicit, ut ea iusto tempore colligantur, et in horrea condantur, curat, indeque vicissim, ubi opus fuerit aut princeps mandaverit, expendit. Proventus loco decimas ex ovilibus, quae rustici Moldaviae in alpibus habent, ipsi tribuerunt principes.

Serdar Campidux, europaeo loquendi more generalis locumtenens, equitibus Lapusznensium, Orheiiensium et Soroccensium agrorum imperat, terrasque inter Hierasum, Tyratem et Bassarabiam medias contra Tartarorum Crimensium et Budziacensium irruptiones custodit.

Suldziaro magno, sive lanionum praefecto, commissa est cura colligendorum pecorum, quae pro principis et aulicorum mensa mactantur, distribuendarumque carnium iis, quibus diaria eorum portio ex aula destinata est, quo in numero praeter reliquos aulicos etiam peditatus Segbaniorum habetur.

Zitniciar magnus, annonae praefectus, frumentum usui principis destinatum e provincia colligit, et horreis publicis inferri curat.

Pitar magnus, pistoribus praeest, et id prospicit, ut farina paretur et panes quotidie recentes coquantur, tum pro principe, tum pro reliquis, quibus diarium stipendium destinatum est.

Szetrar magnus, curam tentoriorum principis gerit, in expeditionibus vero etiam tormentis bellicis et reliquo ignivomo apparatui praeest, ac castrorum locum designat: adeoque simul et artilleriae praefecti et supremi castrorum metatoris munia explet.

Armasz magnus, reliquis armasziis vel lictoribus, quorum fere sexaginta numerantur praeest; si quis supplicio afficiendus est, ei incumbit, ut ad executionem perducatur principis sententia: praeterea carcerum et musicae militaris, quae tabulchana vocatur, inspectionem habet.

Logotheta secundus, supremi logothetae vel cancellarii vices gerit, et ab eo, sin ipse gravioribus negotiis praepeditus fuerit, ad limites agrorum praediorumque definiendos mittitur.

Uszar magnus, supremus ianitor, reliquis uszariis praeest missorumque ab imperatoria aula vesirio capudzibasziorum et aliorum agarum curam habet.

Aga, excubias Iassiorum observat, segbanis de scutala, qui pro tributi immunitate sine stipendio militiam sequuntur, imperat, lites civium Iassiensium minores dirimit, si quem moechum vel in plateis ebrium deprehenderit cuiuscunque fuerit ordinis, punit, eademque fere munia explet, quae inter Turcas τοῦ iengiczer agasi esse solent.

Postelnicus secundus, absente magno postelnico, eiusdem vices gerit, totique aulae prospicit. Singulare tamen et ϰύριoν ipsius munus est, barones supremi ordinis exauctoratos, cunctosque secundae stationis officiales, ad principem introducere, aut si quid rogandum habeant, illorum petitiones principi, et huius viccissim respons a illis referre.

Logotheta tertius, s. secretarius, epistolas principis privatas minori sigillo munit, easdem exarat, et ubi subscribenda sunt principi porrigit. Urigaris, scribis diplomatum, et camerae praeest, monasteriorum negotia expedit, archiepiscopum, episcopos, totumque clerum ad principem introducit, si ab aliis principibus legati advenerint curat, ut ceremoniae aulicae in eorum receptione, et quam vocant audientia, usitate observentur. Bullam ex argentea catena pendentem gerit, qua magni logothetae manu subscriptas decisiones iudiciales munire solet.

Capitaneus Darabanorum, darabanis, quo nomine, e germanico drabant derivato, militia pedestris, quae principis aulam custodit, insigniri solet, imperat, excubias diu noctuque visitat, ordinat, mutat et, absente aga, cunctas eius vices explet.

Omnes supra memorati barones primi ordinis habentur, magnique vocantur, ac praeter dignitatis gradum et privilegio gaudent, quod in tota Moldavia, ubicunque eos morari contigerit, lites subditorum audire et dirimere illis liceat, quod ius secundi et tertii ordinis baronibus negatum est. Serdar, Logotheta secundus et tertius Postelnicus secundus, nec non Capitaneus Darabanorum, licet in eadem maiorum baronum statione sibi imperantes habeant, adeoque ad secundum potius ordinem referendi videantur, tamen quod illorum munera reliquis honoratiora sint, ipsique principi quotidie frequentius adesse debeant, primos inter barones sedem, pariaque cum iis previligia obtinuere. Preer hos eidem ordini adscribi solent:

Vamesz, telonii praefectus, et Camanar, qui cerae decimas principi debitas colligit: Uterque tamen nullam certam in divano sedem habet, sed ubicunque princeps iusserit stare debet. Altius tamen Serdaro ascendere non possunt.

Ab his secundo ordine habentur:

Spatharius secundus, qui feriis medii ordinis ensem principis tenet, absente vero spathario magno omnia illius munera explet.

Paharnik secundus, eadem ratione magni paharnici vices gerit, et peculiariter vineas principis, quae Husziis sunt, curat, et prospicit, ut iusto tempore colantur et vindemientur.

Visternik secundus, post tertium visternik per trimestre redituum et expensarum thesauri catalogos tenet, eorumque rationem supremo thesaurario reddit, qui ordo in cunctis reliquis officiis, quae reditus expensasque curant, observatur.

Stolnik secundus, quotidie culinam moderatur, quae fercula pro principe praeparanda sint, imperat, eademque postea mensae principis apponit et praegustat.

Comis secundus, maioris vices tenet, et principis stabulum quotidie curat, et si princeps exire voluerit eidem equum adducit et parat. E magni comis reditibus ipsi tertia pars in alimenta assignata est.

Medelnicziar secundus.

Klucziar secundus.

Suldziar secundus.

Zitnicziar secundus.

Pitar secundus.

Szetrar secundus, eodem ordine, quo visternik secundus, per trimestre post tertios officiales suis funguntur muneribus.

Armasz secundus, incarceratorum puniendorumque catalogos tenet, eos singulis sabbathi diebus principi ostendit, et quid de capitivis tieri iubeat, exquirit, porro ad accersendos eos, qui ob delictum aliquod ad principem vocantur, cum aliquot gregariis armasziis mittitur.

Uszar secundus, vices magni uszarii eo absente gerere solet.

Tertii ordinis barones vocantur:

Postelnicus tertius, qui cum aliis duobus inferioris gradus postelnicis diu noctuque in aula inveniri debet. Horum munus est, ut, si quae princeps magnum postelnicum iubere velit, ipsi ad eum mandata perferant, nec non alia iussa principalia per cubicularios ipsis nunciata, ut ad executionem perducantur, curent, et quae acta fuerint, principi referant: qua de causa, his tribus etiam ad maius cubiculum liber aditus patet, qui aliis baronibus est interclusus.

Spatharius tertius, quotidie ensem principis tenet, ideoque praeter baronatum inter officiales aulicos locum habet.

Paharnik tertius, vinearum bacoviensium et totruszensium curam gerit, uvasque, ut suo tempore colligant et exprimant vinitores prospicit.

Visternik tertius magno visternico subest, eique muneris sui rationes reddit.

Postquam magnus thesaurarius per trimestre catalogos expensorum tenuerit, eorumdem administrationem tertio tradit, qui eorum per integrum mensem curam gerit, eo vere elapso secundo visternico thesauri cura competit, qui post trimestre, uti supra diximus, tertio iterum visternico publicam pecuniam administrandam committit, is autem expletis triginta diebus denuo magno visternico concreditos sibi rationum catalogos reddit. Ita gyratur semper intra tres illos thesaurarios aerarii publici administratio, ut si duo superiores per tres menses ei prospexerint, infimo per duos eius cura incumbat. Idem ordo observatur etiam in reliquis muneribus dispensatoriis, uti infra videbimus.

Comis tertii idem munus est, quod secundi.

Suldziar tertius et

Zitniczar tertius, eodem ordine officia cognominum sibi collegarum superiorum quarto semper mense administrant, quo tertius visternicus. Camaraszul de suldzerie, carnes pondere distribuit.

Camaraszul de zitniza, catalogos et rationes annonae tenet, quae in promtuariis principis reponitur, et a singulis curribus triginta aspros stipendii loco accipit.

Vornici de porta quatuor, in porta aulae exterioris suas cathedras habent, ibique minoris momenti lites diiudicant, meretrices plectunt, virginem sive sponte sive vi stupratam cum moecho, si utrique plebeii fuerint, per sacerdotem ecclesiastico more iungi iubent, sin autem alterutra[32] pars e nobilioribus fuerit orta, principi referunt. Porro principi in tribunali sedenti adstant, plebi silentium imperant, et querulos in divan introducunt: quod si quis ex iis dato verbo se obstrinxerit, praestituta die cum actore coram principe se compariturum, in suis ea notant catalogis, qui enim dato termino non comparuerit, inobedientiae erga principis mandatum eo ipso reus existit. His pro laboribus praefecturam agri Romanensis stipendii loco obtinuere.

Cunctos, quos hucusque recensuimus, barones provincia alit, et ad servitia principalia exhibet, qua de re etiam vix aliquando, nisi nobiliori prosapia orti ad eas dignitates evehuntur, licet liberum sit principi, quibuscunque voluerit, infimi etiam ordinis hominibus ea deferre munera. Uxores eorum in praetorio coniugis principis, quod in gynecaeo est, si quando ad illam salutandam accedunt, eodem quo mariti ordine in suis collocantur sedibus.

Habet autem princeps praeter praefatos externos barones suae aulae administros internos officiales, Boerinasz vulgo dictos, qui non e nobilibus solum, verum etiam captivis, vernisque in eum ordinem adoptari solent, eoque ipso iura et privilegia nobilitatis acquirunt.

Sunt vero illi:

Magnus Camerarius. Is praeest cubiculariis cubiculi maioris, peculiarem principis thesaurum, qui a provinciae aerario separatus est, custodit. Curtenis de Camera, nobilibus inferioris ordinis, iussa dat, mercatoribus pondera et mensuras, quibus vendere debeant, praescribit, curat, ne fallaci pondere aut cubito utantur, deprehensosque in fraude iuxta leges punit. Ipsius quoque mandatis Szarhorodenses mercatores subsunt, quo nomine ii designantur, qui merces e Cosacorum urbibus et Russia in Moldaviam ferunt.

Vatavul de aprodzi de Divan: inspector aprodiorum Divani, idem fere munus in Moldavia obtinet, quod in othmannica aula est czausz baszi. Praeest aprodis divani, curat, ut illud, quod iniuste ab altero acceptum aut iuste debitum princeps in iudicio pronunciaverit, laesae parti restituatur, eos, qui divano principis adstare solent, in ordinem disponit, atque in sui muneris signum flagellum in manubrio argento obductum in manibus gerit.

Vatavul de Stolniczei, praefectus dapiferorum: iis praeest, et quando illi fercula e culina ad principis mensam deferunt, ipse praecedit, flagellum tenens, nullo tamen argento exornatu m.

Vatavul de Paharniczei, inspector pincernarum, paharniczeis, qui in mensa principis aut conviviis baronibus mensae assidentibus, pocula porrigere solent, iussa dat.

Cupar, pincerna, principis quotidianus cellas vinarias aulae in sua ratione habet: cauponis vinum vendentibus, iustas et principis sigillo signatas dat mensuras, et si quem minori metro quam ipse edixit vinum vendentem repererit, constituta ipsum poena afficit.

Czohadar curat, ut ocreae et calceamenta pro principis et totius aulne necessitatibus parentur, ipsi autem principi ocreas praebet: subsunt ei cuncti Iassiorum sutores.

Medelniczeri tres aut quatuor esse solent, qui mensam principis quotidie sternunt, aquam ei ad lavandas manus affundunt, lances, orbes, crateras, aliaque, quae in conviviis adhiberi solent, vasa argentea, nec non mappas, linteamina et si quis alius est mensae apparatus custodiunt.

Cameraszul de inuntr, i.e. camerarius internus, vestes, gemmas et reliquum ornatum principis custodit, et cubiculariis minoris cubiculi praeest.

Vatavul de copii, praefectus cubiculariorum spathariae et divani: horum inspectionem habet, et ex eorum laboribus proventum. Mittuntur enim illi frequenter ad barones, quos e pagis ad se venire princeps voluerit, atque tum, si, quod consuetum est, baro cubiculario sex aureos dono dederit, vatav inde unum imperialem accipit.

Camaraszul de dulczeczi, provisor condimentorum: salgama et alios fructus zacharo conditos, ut ad mensam principis apponantur, curat, et vasa porcellanea custodit.

Camaraszul de raphturi, inspector frenorum, ephippia, frena auro argentoque ornata totumque stabuli principalis apparatum suis sub manibus habet.

Piwnicziar, praefectus cellae vinariae ministrorum, ipse cuparo vel pincernae principis subest, vicissim ipsi cuncti fabri doliarii et reliqui, qui in promtuariis vinariis negotia habent, parere debent. Stipendii loco habet vini foeces, e quibus crematum destillat.

Logotheta de visterie, secretarius thesauri, cunctis scribis thesauri iussa dat, et catalogos expensarum custodit, ipse autem supremo thesaurario paret.

Camaraszul de katastive, cunctos catalogos redituum principis peculiarum custodit, militum quoque indices habet, et si lustretur exercitus cunctos nomine suo recitat. Idem facit quando solvuntur stipendia, et tum singulis capitaneis catalogum militum suae cohortis sua manu subscriptum tradit, ac pro eo labore unius imperialis honorarium ab unoquoque accipit.

Camaraszul de lumini, seu procurator candelarum, tributum cerae et sebi, quod bezmen vocatur, ubi collectum fuerit, in suas accipit rationes, et ex eo pro usu aulae candelas et lampades parari curat.

Vornicul de tyrg, procurator fori, decimas colligit ex omnibus iis, quae numero et mensura in foro venduntur: quod tributi genus inter Moldavos mortasipia vocatur. Porro a cameraszul de lumini candelas accipit et aulicis distribuit. Eidem incumbit ligna pro usu aulae parare et per conclavia culinasque suo tempore distribuere.

Vatavul de aprodzi de tyrg, inspector aprodorum forensium, qui tributum aliosque census a civibus colligunt et thesauro inferunt. Hi omnes cum suo praefecto magni thesaurarii iussis parent.

Vatavul de paiczi, praefectus peikiorum, octo pedissequos principis, quos peikios vocant, cingulis argenteis, et gladiis lanceisque prope manubrium et cuspidem argento deaurato obductis ornatos, sua sub cura habet.

Coniugi principis inserviunt:

Vornici duo, qui simul agri Vasluiensis praefecturam gerunt.

Comis, qui illius stabula, equos et currus curat, et

Kluczierii duo, quibus incumbit, ut tum aulicis, tum stabulo de annona et pabulo prospiciant.

His in ordine succedunt nobiles principis aulaeque ministri, qui per ea ipsa sua servitia gardum sibi ad superiores dignitates parant.

Cubicularii Divani, quinquaginta, qui principi in praetorio sedenti adstant, et ad barones ad principem vocandos adhibentur.

Cubicularii Spathariae, viginti quatuor.

Cubicularii maioris cubiculi 12.

Cubicularii minoris cubiculi 3.

Postelnici 7, superioris ordinis, viginti quatuor vel plures, si principi libuerit, inferioris.

Aprodi de divan, quinquaginta, quorum officium czausziorum inter Turcas muneri respondet, adducere nimirum reos data die non comparentes ad iudicium, et debitores fallaces ad solutionem cogere.

Paharniczei, 24, mensae adstant, et convivis principis pocula porrigunt.

Stolniczei, 24, fercula e culina ad mensam principis deferunt.

Armasczei, 60, qui ad fures, barones fugam meditantes, aut alicuius criminis maioris reos capiendos adhibentur.

Uszarei, qui missos ab othmanna aula Turcas et a Crimensi Chano Tataros ad hospitia deducunt, iis commeatum necessarium procurant ac in reliquis inserviunt. CAPUT VII - DE EXERCITU MOLDAVIAE

Expositis baronum Moldaviae aulaeque principalis ministrorum nominibus, sequitur, ut de milite, quem Moldavia olim habuit et nunc alit, brevibus disseramus Liberae aliquando Moldaviae exercitum septuaginta millibus, haud raro etiam centum millibus militum numeratum fuisse, domestici annales referunt; cui rei fidem facile habebit, qui consideraverit quam potentibus cum vicinis, Turcis, Polonis, Cozacis, Hungaris, et Valachis, Moldavia olim bellum gesserit, et contra illorum conatus usque ad Bogdani III tempora non defenderit solum libertatem, sed et fines suos protulerit longius. At vero eae Moldavorum vires, uti sub Stephano Magno ad summum fastigium pervenerant, ita et ex eo tempore sensim decrescere coeperunt. Primi enim post Bogdanum III, qui Moldaviam Turcis tradiderat, illius provinciae rectores, cum Turcarum tutela a vicinorum iniuriis tuti essent, solenni otiosis more militarem rem negligebant, et inutile arbitrati sine necessitate tot homines alere, non solum a pristina virtute, sed et numero ut deficerent ipsorum copiae, facile permittebant. Neque tamen usque ad Movilarum aevum minus quadraginta millibus in campum a principibus nostris educta fuisse Moldaviae chronici testantur, at post illa tempora tum intestinis dissidiis, tum Turcarum fraudibus, qui rebellione principum occasionem nacti omni splendore moldavicum diadema privare conabantur, eousque cecidit Moldavorum potentia, ut nunc vix sex vel octo millia militum hosti opponere queant. Distinguuntur autem ii in stipendiarios, qui certo constitutoque stipendio conducuntur, et milites de scutala, qui pro tributi immunitate suis castra sequuntur sumtibus.

Stipendiariorum militum praefecti sunt:

Baszbuluk baszi: decem iste bulugbasziis vel capitaneis imperat, quorum singuli centum circiter segbanos suis habent parentes iussis. Segbani, autem turcico vocabulo dicuntur ii milites, qui ex Serviis, Bulgaris, Albanis et Graecis in corporis principis custodiam bono stipendio conducuntur, et mutatis ordinibus semper in aula versantur, ubi etiam circa muros ipsis destinata sunt hospitia.

Capitanei Germani quatuor, qui olim chiliarchae erant, nunc autem uix 25 milites singuli suis sub vexillis habent.

Capitanei Cozacci quatuor, qui olim itidem singuli mille et pluribus militibus imperabant, nunc autem vix quadraginta aut quinquaginta popularibus et iis plerumque e zaporoviensium orda accitis.

Capitanei equites viginti, qui centum circiter milites ducunt, et singuli tribus per mensem imperialibus militant: Ii capitanei supremi, hi hetmanni iussis parent.

Capitanei Lipcensium Tartarorum (quo nomine ii Scythae vocantur, qui Lithuaniam incolunt, et muhammedano ritu initiati sunt,) quatuor vel plures, prout principi libuerit.

Beszliagasi, qui duos capitaneos beszliorum sub se habet. Sunt autem beszlii Turcae aut Tartari, qui ad prohibendas turcicorum agminum vexationes, puniendosque Turcas, si qui insolentius agere velint, a principe adhibentur, cum inter Othmannides capitale habeatur quempiam Muhammedanum ab infideli, uti Christianos vocare solent, aut castigari aut verberari.

Militum de scutala i.e. qui pro tributi immunitate militant, praefecti sunt:

Bulugbaszii civitatum, quos singulae urbes et oppida pro ratione agri sui quatuor aut quinque, Iassii vero decem habent, quibus omnibus Aga imperat.

Capitanei octo, Darabanos ducentes, quibus praeest capitaneus ϰατ’ἐξοχήν Darabanorum dictus: Et is Agae mandatis paret.

Capitani de mie vel chiliarchatus novendecim e novendecim provinciis Moldaviae collecti. Hi olim singuli decem centurias, Moldavis sutasz dictas, in suis numerabant legionibus, hodie autem numerus eorum valde diminutus est. Parebant aliquando vornicis magnis superioris et inferioris Moldaviae, nunc vero cuncta illa agmina hetmanni curae et imperio commissa sunt. Ex his, qui in confiniis sunt, montium fauces fluminumque vada custodiunt; qui in mediis Moldaviae dioecesibus, et ubi nihil ab hoste timendum, ad excubias in aula hetmanni agendas adhibentur, et ab eodem, quo necessitas aliqua reipublicae postulaverit, mittuntur.

Fuisse antea et Husarios, nomen ipsum in ordine illorum, quos hinsarios vocant, arguit. Sunt autem hodierni hinsari superioris et inferioris Moldaviae, ad regionis vornicum pertinentes, militiam tamen non sectantur, sed, retento tantum antiquo nomine militari, fundis sedulam dant operam, unde proverbium apud Moldavos de illis: Della arme la sapa. Ab armis ad ligonem.

In eundem ordinem referri debent Venatorum Moldaviae cohors, quae cum suo vatav vel inspectore pagum centum plus minus aularum in montanis Moldaviae circa oppidum Piatra occupat. In bello castra principis semper sequi debent: in pace autem venationi student, et animalia varia, cervos, boves, oves, et quae alia sylva nutrit, partim viva ad delectationem, occisa ad mensam principis adducunt: quo pro labore a tributo immunes sunt, et pro pulvere pyreo et plumbo singulare salarium accipiunt.

Calaraszi de Czarigrad, vel cursores Constantinopolitani, 50, cum suo vatav vel praefecto, qui omnes linguam turcicam callent, et si quae requirat necessitas, Constantinopolin ire debent, pro quo labore, praeter immunitatem tributi, e thesauro publico viginti imperiales accipiunt.

Calaraszi de Galacz, cursores galatienses, singulari suo vatav vel praefecto parent, idemque munus, quod Constantinopolitani, explent, e thesauro tamen, sicubi mittuntur, non nisi decem imperiales accipiunt. Sunt autem numero fere quinquaginta.

Imblatori de Chotin, quinquaginta, et totidem

Imblatori de Sorocca, vel cursores soroccenses, polonica et russiaca lingua docti conquiruntur, et postulante necessitate in Poloniam et Russiam mittuntur. Utrique singularibus suis vatavis vel praefectis parent.

Fusztaszi, fustiferi, viginti quatuor, in pace ianuas gynecaei et carcerem aulicum, cui aulici, si quid levius deliquerint, includuntur, custodiunt, verberibus mulctandos ex mandato principis percutiunt, principem vel in pompa vel recreationis ergo exeuntem longos fustes tenentes ab utraque parte stipant, idemque officium in expeditione quoque praestant. Subsunt singulari suo praefecto, qui vatav de fusztaszi dicitur.

Atque ea quidem sunt agmina illa, quae provincia principi suis sumtibus sistere tenetur: Sin autem e suo thesauro plures princeps conducere voluerit, nemo est qui ipsum impediat, vix tamen aliquando nostris temporibus, nisi rebellionem meditentur, augere exercitum conantur principes, quod utilius arbitrentur in cistulas reponere thesauros, quam eos inutilibus sibi militibus devorandos dare. CAPUT VIII - DE CERIMONIIS AULICIS IN EXITU ET CONVIVIIS PRINCIPUM

His praemissis, haud inutilem nec ingratam lectori curioso operam nos facturos arbitramur, si apparatum et ordinem in exitu et conviviis principalibus, nec non in ecclesia observari solitum paucis explicaverimus.

Quandocunque princeps extra urbem ad templum aut monasierium aliquod visitandum, aut in expeditionem exiverit, nunquam nisi maxima cum pompa pluribusque militum cohortibus stipatus procedit. Agmen ducunt aliquot duces viarumque exploratores e militibus cursoribusque ad hoc officium destinati. Sequitur equitatus praecedentibus vexillis et capitaneis, ita ut inter singulas legiones aliquod spatium, quo discerni possint, relinquatur.

Vexilla ab utraque parte includunt legionum centuriones, id curantes, ut cuncti milites constituto ordine rectaqua linea incedant. Hos excipiunt Calaraszi et Imblatori cum suis vatavis, post hos ducuntur equi sessorii praeviis duobus tug vel caudis equinis, quas in acceptae potestatis signum principi othmannica aula largitur. Succedunt filii principis, quos ipse princeps paulo posterius in media linea sequitur. Proxime eum ab utraque parte stipant peiki, quorum vestitum et munus supra descripsimus: ulterius a dextra comisi, s. stabuli magistri, officialiumque aulicorum vatavi, a sinistris magnus postelnicus cum reliquis postelnicis locum habent; tertia a principe et linea bulugbaszi ab utraque parte procedunt, quo seniores eo propiores principi: totum denique agmen anterius segbani sive milites stipendiarii ab utroque latere cingunt, qui ut recto aequalique passu incedant, czauszii, quos europaeo more corporales vocares, curae est.

Post principem vero proximas spatarius obtinet, arma principis gestans: sequuntur interni quos vocant officiales, camerarii, pincernae, czohadar et medelicziarii. Primam post hos seriem occupat vatav de copii, id est praefectus cubiculariorum, cum cubiculariis, secundam paharniczei, tertiam stolniczei. Succedit sandziak maius alem munitum cum duobus aliis signis, quae in principatus initio principi ab imperatore data fuerant: vexilliferos excipit tabulchana vel musica turcica, post quam armaszii in utramque alam extenduntur.

Hos in prima linea succedunt barones superiores, in secunda secundi, in tertia tertii ordinis, cuncti exauctoratis iuxta suorum munerum gradum mixti. Claudit tandem totum agmen mixta e servis baronum, civibus mercatoribusque turba. Sin in expeditionem processerit princeps, tormenta sub ductu szetrarii magni et capitaneus darabanorum cum puszcasziis vel tormentariis militibus, nec non castrorum apparatus et impedimenta sequuntur; alias cuncti illi inter reliquos barones in suis procedunt ordinibus. Totum autem illum apparatum facilius lector intelliget, si adiectum iconismum inspicere non gravatus fuerit.

Hoc ordine cum ad templum monasteriumve pervenerint, totus equitatus iuxta ordines suos extra aulam templi consistit, praetereuntemque principem inclinato capite adorat, peditatus autem quantum capi potest intra aulam quam amplissime coronae in modum disponitur. Princeps, ubi ad lapidem designatum venerit, ex equo descendit, czausziis solenne sibi votum, vivat per multos annos, acclamantibus. Tum et metropolita, diaconis suffumigantibus, cum S. cruce principi obviam fit: eique S. evangelii volumen deosculandum exhibet. Hinc praeeunte metropolita psaltisque τò ἄξιóν ἐστιν accinentibus, sacras imagines devote veneratus per ambonem (quem calcare solis principi et sacerdotibus licet) transit et in medio templi crucis signo se munit: inde ad thronum suum se recipit, eoque conscenso, primo metropolitam, mox et barones iam in suis stantes sedibus, capitis nutu salutat.

Quoniam autem in eo sumus, ut aulae cerimonias describamus, haud abs re erit, quis in templo ordo sedium observetur, paucis memorare.

Ad dextram interioris templi columnam principis thronus est, tribus gradibus altus, sculptisque et deauratis cancellis circumdatus; utraque eius latera insignia principatus ornant, corona deaurata superius tegit, quam subter imago sancti, quem Patronum sibi princeps voluerit, locum habet. E regione ad sinistram templi columnam alia est sedes, filiis principum destinata, similis principali, praeter quod duobus saltem emineat gradibus.

Principi a dextris adstat spatharius, gladium principis in humero, ensem manu tenens, a sinistris postelnicus, pone quem postelnicorum baculis suis instructorum series ad sinistram usque columnam extenditur: post quam reliqui aulae officiales iuxta suos disponuntur ordines. A dextra principis versus altare metropolita cum uno espiscopo locum habet, succedentibus usque ad stationes psaltarum monasteriorum abbatibus et praepositis: in dextra duo episcopi cum abbatibus sui chori metropolitae eodem ordine sunt oppositi. Clericorum seriem a dextris claudit magnus thesaurarius, ut eleemosynam, quam princeps in olei unctione dare solet, paratam habeat, et ne, sin e longinquo adduci deberet, silentium et devotio auditorum turbetur: a sinistris secundus et tertius logotheta, ille quia cunctorum monasteriorum et cleri negotiorum curam gerit: hic quia colybam, cum a metropolita vel alio sacerdote sacrata fuerit, tenere et distribuere debet.

In dextro adyti angulo chorus est psaltarum moldavorum, in sinistro graecorum, qui hymnos ecclesiasticos utraque lingua per vices recitant. Post filii principalis thronum primi ordinis barones in una serie usque ad exteriorem, quae est in templi porticu, columnam extenduntur: hos excipiunt barones exauctorati, hinc chiliarchae, capitanei et reliqui, quotquot aede sacra capi potuerint.

Post principis cathedram uxores baronum suis fungentium muneribus e regione maritorum sunt dispositae usque ad ultimam, quae in dextro interioris templi latere est, columnam. In huius basi coniugi principis assignata est sedes, thronus tribus gradibus eminens: si filias ea habuerit, inter matrem et baronum uxores collocantur. Dextram principis tenent cubiculariae, virginesque nobiles, quae illi inserviunt: sinistram defendunt bini illius vornici, et prohibent, ne iusto propius plebs ad mulierum stationes accedat. In exteriori tandem porticu depositorum baronum uxores e regione maritorum sua obtinent loca.

In totius templi pariete pro hisce scamna quidem sunt disposita, sedere tamen nemo audet, nisi in vigiliis nocturnis, cum sanctorum vitae, aut Davidis psalmorum aliqui recitantur. Principi soli tecto capite in templo stare licet, neque detrahit pileum, nisi cum τò ἅγιος ό θεός cantatur, evanghelium legitur, symbolum christianae fidei nicenum et dominica oratio recitatur, aut verva dominica quibus S. eucharistia instituta fuit, a sacerdote groferuntur.

Cum ad ϰοινονιϰόν pervenitur, primus metropolita ad salutandas osculo sacras imagines adytum accedit, post et princeps, quo e throno descendente cuncti barones e suis stationibus exeunt, redeuntemque principem submisse venerantur. Finito sacro, metropolita principi, eius coniugi, filiis ac filiabus ἀντίδωρον offert, barones muneribus suis fungentes cuncti idem e manu metropolitae in throno sedentis accipiunt: tandem colybam logotheta tertius iisdem degustandam exhibet.

His cerimoniis peractis, principem barones praecedunt, ascensisque extra templi aulam equis in suum dispositi ordinem detectis capitibus praetereuntem Dominum adorant, mox eadem, quam supra recensuimus, serie in palatium sequuntur. Ibi in aula exteriori equos relinquunt (interiorem enim equestrem intrare nemini licet) et in media aula interiori suo ordine in pedibus stantes principem ex equo descendentem salutant; ac postquam gradus ascenderit princeps, detecto capite ad barones conversus, eos resultat, qui ad sua deinde hospitia se recipiunt.

Prandium principi diebus, in quos nulla incidit solennitas, in minori cubiculo sternitur frequentius, non raro tamen, etiam in maiori coenaculo vel in gynecaeo. Prandio nunquam non assident bini barones maioris, totidemque inferiorum ordinum, quod superest spatium militum praefecti, capitanei, quin e tiam nonnunquam veterani milites adimplent. Coenae adesse nemo potest, nisi principi, vel sanguine iunctus sit, vel singulari penes eum gratia, sive aulica adulatione, et iucundo colloquio polleat. Coniux principis nonnunquam mariti in prandio socia est, nonnunquam in gynecaeo peculiarem sibi parari mensam iubet, ibique ministros habet cubicularios, medelniczerios et cupar, sive princernam, virgines ex nobilium baronumque filiabus selectas. Sin autem feriandus fuerit dies, mensa in minori divan sternitur. Parata esse fercula tubarum tympanorumque strepitus indicat: eadem stolniczei, praeeunte vatavo et stolnico secundo, e culina accipiunt, et magno stolnico in mensam disponenda tradunt.

Cum princeps advenerit, metropolita preces solennes recitat, cibisque benedicit, medelnicziarus supremus aquam ad manus lavandas affundit. Postquam locum suum occupaverit princeps, reliqui etiam omnes pro dignitatis suae gradibus consident, consiliarii autem et primi ordinis barones assistunt suaque munia explent. Stolnicus magnus primo opposita principi cibaria praegustat, quo facto, cum ad capiendum cibum princeps manum extenderit, tormenta exploduntur, applauditque et christiana et turcica musica. Primum poculum magnus paharnik porrigit, vinumque ex eo in minorem calicem effusum praegustat: quod moldavo sermone credincza vocatur. Ad hoc metropolita et episcopi, quibus, cum per Basilii M. regulas monasticas carnibus vesci non liceat, pisces et lactaria apponuntur, cunctique barones in pedes surgunt, bibentemque principem inclinato venerantur capite: ad reliqua non surgunt equidem, principem tamen sobrie, licet ebrii fuerint, submissa fronte adorant. Magni barones, donec tertium poculum epotum fuerit, mensae adstant, post spatharius magnus gladium principis secundo spathario tradit, paharnicus secundus poculum propinat, et reliqui secundi ordinis barones superiorum laboribus succedunt. Porro princeps illis singulis honoris gratia e sua mensa lancem porrigit, quam illi, posteaquam manum principis deosculati fuernit, recipiunt, et in vicinum cubiculum reponunt, ubi singularis mensa illis paratur. Eundem princeps honorem aliis etiam, qui adstant, inferioris ordinis baronibus, bulugbasziis et capitaneis, iisdem exhibet cerimoniis. Postquam cibo potuque refecti omnes fuerint, ad ministeria mensae principalis redeunt, curantque ut paharniczei pocula baronibus propinent, stolniczei fercula auferant et apponant, cubicularii orbes mutent, cunctaque secundum decus et ordinem observentur. Armaszi, quasi in custodiam principis, in extremitate mensae (ea enim in longum protenditur) clavis instructi adstant. Post aliquot pocula, cum cerebrum incaluerit, primum poculum maius in divinam gratiam et misericordiam hauritur, secundum in salutem imperatoris, nullo tamen nomine adiecto. Turcarum enim in incolumitatem bibere, incongruum, odiosumque Moldavis videtur, vicissim periculi plenum christianis orthodoxisque regibus potu felicia augurari. Tertium craterem metropolita in principis salutem praevia oratione propinat, cuius audito nomine confestim cuncti barones e mensa surgunt, et in medio divan consueto se sistunt ordine. Metropolita, finita oratione, principem crucis sacrae signo munit, eique benedicit, qui dum poculum admovet labiis, cuncta circumcirca tormenta exploduntur, musicae concentu mixta, e qua tamen nihil nisi resonans ex amplissimis arcis structuris echo adstantium se offert auribus. Post principem metropolita poculum argenteum centum circiter drachmarum capax ebibit, locum tamen non deserit, sed saltem in pedes surgit: barones reliqui omnes, et qui adstant et qui assident, bini bini oblatos crateres evacuant, exosculatique tenente eos sub brachiis magno postelnico principis manum ad pristinas sedes revertuntur. Post hunc craterem in salutem coniugis, filiorum filiarumque principis, si quid aliud vel temporis ratio vel ebrietas obtulerit, exhauriuntur pocula. Neque enim ante deserere mensam princeps consuevit, quam afferri debeant lampades, quae postquam per magnum medelniczerium appositae fuerint, convivae cuncti in pedes surgunt, suumque principem salutant. Solvendarum epularum indicium est linteolum a principe in mensam repositum, quo observato, magnus postelnicus virga, quam manu gestat, argentea terram percutit: ad quod signum cuncti, quibus plantae firmae sunt, simul surgunt, quibus crapula usum pedum ademit, tolluntur. Stanti principi medelniczerius aquam affundit, et linteolum ad stergendas manus porrigit, metropolita Deo gratias agit: quo facto, princeps ter cruce signatus ad barones convertitur, iisque detecto capite valedicit. Dum dorsum vertit, adstantes officiales aulici et cubicularii quod quisque potest de mensa rapiunt. Honori enim sibi ducunt, quod e mensa principis cibum ceperint. Ne tamen argentea vasa pereant, vetantur extra cubiculum quidquam efferre; aut si plures congregati separatim comedere voluerint, praepositis argentariae indicare debent, quot lances acceperint, easdemque postea iusto numero reddere tenentur. Reliquos barones musica principis ad ipsorum hospitia usque comitatur. Secunda die, omnes in auditorio conveniunt, admissique ad osculum manus principis gratias agunt pro honore accepto, veniamque per ebrietatem commissorum precantur. CAPUT IX - DE VENATIONIBUS PRINCIPIS

Ferarum sectandarum studium uti summis per orbem principibus in deliciis esse consuevit, ita et Moldaviae Dominis admodum familiare extitit. Praeter belli speciem, quam venatio refert, armisque deditissima gens cunctis aliis corporis exercitiis potiorem habebat, peculiari nomine ea commendabatur Moldavis, quod ea ipsa investigandae et instaurandae patriae occasionem dedisse crederetur. At cum successu temporis in his quoque modum transgrederentur principes, miserisque, qui aptas venationi sylvas, amoenaque prata incolebant, rusticis vix tantum relinquerent temporis, quod acquirendo ipsorum victui sufficeret, saepius eam ob rem rebelliones et seditiones ortae fuerunt. Observarunt praeterea prudentiores, venatui nimis deditos principes negligere reipublicae administrationem, eam totam amicis relinquere, tempusque negotiis destinatum totum hisce insumere recreationibus. His incommodis edocti successores, talem ei exercitio modum statuere, ut neque nimis gravaretur colonus, neque iis deliciis privarentur principes. Quatuor nimirum per annum assignarunt tempora, totidem orientalis ecclesiae ieiuniis praevia, in quibus cuncti provinciae ordines, barones, milites, nobiles, cives, et mercatores venationi principis interesse deberent. Istis diebus aliquot millia rusticorum e pagis vicinis coguntur, et sylvas intrare, ferasque excitare iubentur.

In campis circumcirca sylvas obsident venatores, pars canibus venaticis stipati, pars retia tenentes, exterritumque rusticorum clamoribus venatum facili negotio intercipiunt. At ut excitetur diligentia venatorum, singulis feris suum a principe constitutum est donarium, leporem qui ceperit, bachszisz (ita enim turcico vocabulo munuscula ista appellitant) viginti quinque asprorum accipit, qui vulpem sexaginta: aper uno imperiali, ursus aureo, dorcas octoginta aspris redimitur. Finita venatione, pura animalia, quae escae inserviunt, partim ad principis culinam deducuntur, partim inter barones aut militiae praefectos distribuuntur: impura, vulpes, lupi, ursi, feles sylvaticae, hylaces, et si quae alia eiusmodi animantia Moldaviae montes alunt, peikis vel pedissequis principis cedunt, qui ex eorum coriis haud parvum lucrum sibi conciliant.

Praeter hasce quatuor solennes per annum venationes, princeps equidem quandocunque voluerit, congregare incolas, eosque ad feras sectandas cogere potest (etenim qui ipsi praescribat leges, aut desideriis ipsius modum ponere possit, in Moldavia, uti superius indicavimus, nemo est), male tamen ea de re audiet, suaque famae perpetuam seris etiam posteris memorandam inuret maculam; nec securus esse potest, quin de ea vexa ordinum nomine ad aulam othmannicam deferantur querelae. His de causis, si quando vel tempestatis vel loci amoenitate illectus indulgere genio suo voluerit, cum aulicis suis officialibus, militibusque, qui eum semper sequi tenentur, venationem instituit, neque tamen adeo frequenter, ut omne tempus, quo reipublicae negotiis vacare deberet, ferarum tribuatur exitio. CAPUT X - DE EXEQUIIS PRINCIPUM

Uti in vita summa cuncti veneratione suum Moldavi prosequuntur principem, ita in morte quoque eidem suus constat honos. Quamprimum vita fungitur princeps, illico, si aestivo accidit tempore, aromatibus conditur, et tamdiu insepultus in palatio conservatur, donec cuncti barones, nobiles, episcopi, archimandritae et abbates omnium monasteriorum, monachi quoque, si qui vitae sanctitate celebres sunt, et sacerdotes praecipui, Iassios congregentur. Interea principalibus vestibus et insigniis ornatur, barones, nobiles et reliqui officiales, haud secus ac vivo adstant eumque venerantur, totus populus ad testificandum moerorem aperto capite per urbem deambulat, cunctisque illis diebus, quibus sepultura praeparatur, campanae diu noctuque pulsantur.

Dicto efferendo funeri die, eadem paratur pompa, quae, dum in vivis erat, exeuntem comitari consueverat. Praecedunt clerici hymnos sepulchrales orientali ecclesiae usitatos accinentes, a lateribus eum stipant copiae, inversis tamen vexillis et armis. Omnes tristitiam vultu et habitu corporis prae se ferentes, cuius speciem ipsis etiam equis communicant, e quorum oculis lacrymas elicere cepae succo didicerunt. Feretrum primi ordinis barones in humeros excipiunt: quos in via inferioris ordinis collegae donec ad ultimos devenerit, subinde mutant, ut etiam hac ratione testentur, se mortuo non minus ac vivo ad obsequia promtos et paratos esse. Claudit tandem agmen militaris musica tympanis comitata, quae intercepto ex instituto sonitu lugubrem vocem edunt.

Hoc ordine in templum cathedrale defertur, et quousque divina liturgia celebretur, ante thronum, quem ibi vivus considerat, deponitur. Surgit post sacrum in ambonem concionator, laudes defuncti longa oratione persequitur, eius virtutes recenset, quid in eo perdiderit, provinciae ostendit: tandem auditores de iactura consolatur, et spem iis facit, easdem virtutes in filio aut successore eius fore conspicuas. Finita oratione, cuncti episcopi, abbates, barones, nobiles, et qui in aulicis ipsius ministeriis fuerant, ad feretrum accedunt, defunctique manum dextram et quam ea tenet crucem exosculantur. Hoc ultimo obsequio praestito, sin in urbe se sepeliri iusserit, eodem, quo in templum fuerat illatus, apparatu ad destinatum monumentum deducitur, et a supremi ordinis baronibus sericis fasciis in sepulchrum demittitur. Terram primus sepulchrali arcae iniicit metropolita: quod dum fit, tormenta exploduntur, musicorumque organorum sonitus cum campanarum boatu mixtus confusum excitat strepitum, qui non ante cessat, quam fossa repleta fuerit. Sin vero in monasterium quoddam longe extra urbem situm se condi mandaverit, aliquot barones cum cunctis aulicis, reliquias eius maximo apparatu eo deferre iubentur: qui in via pari observantia circa eius cadaver ac circa vivum versantur, et cum urbem aut oppidum aliquod transeundum habeant, de curru detractum cadaver suis humeris imponunt, atque ita, donec ad campum extra urbem venerint, portant: tandem cum monasterium sepulturae destinatum attigerint, iisdem quas antea memoravimus, cerimoniis, in monumentum demittunt, appensis iuxta propinquum ecclesiae parietem principatus insignibus, et depicta in eodem pariete illius effigie. CAPUT XI - DE LEGIBUS MOLDAVIAE PROVINCIALIBUS

Quae antiquitus Daciae leges fuerint, scire prohibet historicorum iis de rebus silentium: voluntatem tamen principum, naturaeque iura legis scriptae vim et autoritatem habuisse coniicere licet, e simili reliquarum gentium barbararum consuetudine. Posteaquam vero ab Ulpio Traiano Imper. victo Decebalo et extirpata Dacorum gente in Romanae provinciae formam redacta, Romanoque semine consita fuit Dacia, Romanas quoque leges a novis recepit colonis. Viguerunt eae in illa provincia, quamdiu ea Romanorum et Constantinopolitanorum Imperatorum iussis paruit: at posteaquam barbararum gentium irruptiones eam incolis privaverant, et Constantinopoleos dominos coëgerant, deserere provinciam et de suis cogitare parietibus, Romana quoque iura inter Daciae incolas adeo depravari mutarique coeperunt, ut cum felici Dragoszi ausu instaurata fuisset Moldavia, iudices quid pronunciare deberent, vix discernere possent. Commotus his incommodis, Alexander primus, Moldaviae Despota, quem insignes propter virtutes Bonum nostri dixerunt, cum regium diadema a constantinopolitano imperatore acciperet, leges quoque Graecorum, quae τῶν Βασιλιϰῶν libris comprehendebantur, suscepit, atque e vastis illis voluminibus, exce rptum id, quo nunc Moldavia utitur, ius proposuit. Neque tamen in ea gente aboliri potuerunt diversae, quas in suis erroribus et exilio susceperant, vicinarum gentium consuetudines, quales in successione, testamentis, haereditatis distributione, fundorum limitibus et servitutibus, cunctae fere per orbem nationes habent singulares.

Itaque inde duplex inter Moldavos ius ortum fuit, scriptura unum, quod Romanorum Graecorumque imperatorum edictis et conciliorum decretis niteretur: non scriptum alterum, quod consuetudinem gentis recte diceres, si quidem vernaculo etiam sermone, sclavonica voce Obyczai, quod morem aut consuetudinem designat, inter Moldavos appellatur. At cum illae consuetudines, quod nulla scriptura niterentur, per corruptos iudices saepius a vero sensu suo detorquerentur, et ad iniustitiam traherentur, Basilius Albanus, Moldaviae princeps, antecedenti seculo per bonos legumque patriarum peritos viros, cunctos et scriptos et non scriptos canones in unum colligi iussit, et ex iis singularem Codicem confecit, qui hodienum iudicibus Moldaviae recte pronunciandi norma est. CAPUT XII - DE TRIBUNALI PRINCIPIS ET BARONUM

Per totum annum, exceptis diebus quos ieiunio, quod magnum vocant, destinavit ecclesia, princeps ter aut quater in hebdomade publice litigantium causas in divano audit. Divano autem, quo turcico vocabulo praetorium Moldavi indigitant, in medio aulae principalis locus destinatur. Ibi in posteriori pariete principi thronus ponitur, imagine Iesu Christi ad iudicium apparentis superius ornatus, quam perpetuo ardens candela illuminat. A sinistro latere, quod Turcarum moribus inter Moldavos dextro habetur honoratius, metropolitae sedes est, quem barones officio fungentes secundum suos sequuntur ordines: e regione in dextro conclavis pariete depositi barones locum habent. In medio principi ad dextram proxime adstat spatharius, gladium principalem tenens, longius paulo in eodem latere magnus postelnicus, in longum extensa postelnicorum serie stipatus. Reliqui, quorum opera in divano necessaria est, ut aprodi et armaszei, e regione principis, ita ut ab eo conspici possint, subsistunt.

Quamprimum princeps, praeviis ad iudicem Christum precibus, in throno consederit, silentium indicitur, et e querula plebe, quae ad portam congregatur, bini vel terni iubentibus vornicis portae per aprodios intromittuntur. Iidem, posteaquam eorum causae auditae fuerint, nisi retineri eos in custodia iudicium iubeat, per aliam divani ianuam, quae versus minorem aulam spectat, dimittuntur, succedentibus aliis, donec nemo supersit, qui aliquid conquerendum habeat. Si vero hora meridiei audita fuerit, reliqua plebs, quae fuerit, ad alteram iudicii diem adesse iubetur. Tam severum autem est et π ροσωποληψείας expers id iudicium, ut supremus etiam logotheta, si vel rusticus de ipso conqueratur, quamprimum nominis sui mentionem fieri audit, e loco surgere et, donec causa discussa fuerit, rustico a sinistris stare debeat.

Graviores causas ipse princeps dirimit, leviores baronibus inquirendas committit. Barones, quibus id mandatur, causam domi diiudicant, et quae ipsis visa fuerit, sententiam ferunt. Sin ea contenti fuerint et actor et reus, eandem illa vim retinet, quam habuisset in principis divano pronunciata: Sin vero alterutra pars se laesam existimaverit, ad principis tribunal appellare potest. In eo causa denuo excutitur, et si baro largitionibus adversariorum, vel eorum favore ductus, vel etiam legum ignorans, iniquam tulisse sententiam evincatur, severa iile poena coërcetur. Sin autem appellans iuste damnatus principi videatur, ipse et verberibus caeditur, quod iudicium baronis contemserit, et spreti mandati dominici pro lubitu principis meritas poenas luit, nec non alterius expensas in duplo rependere cogitur.

Causas autem graviores capitalesve, si ipse princeps audire voluerit, utrumque et actorem et reum coram divano comparere iubet, ac utrique eorum, quae in sui defensionem, aut alterius crimen evincendum, facere credant, dicendorum liberatem largitur. Discussa causa, metropolita et omnes barones de Sfat, sive consiliarii, clara voce sententiam suam, etiam si sciant, aliud esse principi propositum, proferunt et accusatum vel absolvunt crimine, vel sontem declarant. Depositis autem baronibus nihil proferre nullamque sententiam dicere licet, nisi a principe interrogatis. Auditis cunctorum opinionibus, si reus habeatur, princeps metropolitam interrogat, quae secundum civiles et sacras leges ei poena debeatur. Metropolita primo verba legis recitat, post autem principis clementiam, cui modus praescribi non possit, implorat, quod simul cuncti barones facere consueverunt. Tandem princeps suam fert sententiam, accusatumque vel absolvit, vel morti aliive poenae adiudicat. Accusati criminis alicuius capitalis magno armaszio incarcerandi traduntur, detenti propter debita vatavo aprodiorum. Poenarum diversa est ratio. Fures suspenduntur, sacrilegi comburuntur, homicidae nobiles capite plectuntur, rustici palo per costas adacto lentum et gravius supplicium subeunt. Atque ea crimina vix aliquam clmentiam dominantium impetrare possunt, nisi concilietur cum occisi propinquis homicida, iique publice coram principe declarent, se culpam poenamque illi remittere, nec postulare amplius, ut sanguis sanguine aut mors morte vindicetur. Id si impetrare quiverit homicida, aliquomodo de clementia principis sperare, certus tamen de sua vita esse non potest. Si enim ex anteacta eius vita principi constet, quod ipsius malitia nulla castigatione tolli possit, aut aliae quaedam rationes subsint, quare illum e medio sublatum velit, respondere solet, actores equidem et occisi propinquos crimen, quod in illius animam commisisset, condonare posse, se autem nolle, ut homicidae malitiosive homines in republica vivant, suoque pure sana illius membra contaminent: eoque nomine facinorosos vel ad supplicium, vel ad salinas damnat.

Barones, si aliquid ex aerario publico in privates usus converterint, aut nefarium aliquid contra principem fuerint moliti, id quod pro inconstanti Moldavorum genio haud raro accidit, inconsultis reliquis baronibus a principe vita bonsique mulctari possunt. Si autem nullum e mora damnum timendum neque metus est, ne reliqui coniurati necessitate in virtutem versa sua exequantur consilia, princeps ad patefaciendam suae sententiae iustitiam, incutiendumque aliis terrorem, rebellem in divan introduci iubet, ex interceptis litteris, si quae sunt, aut aliis argumentis, proditionis convincit, eique vel capitis poenam, vel aliam mulctam indicit. Si mortis reus sit, non poterit alio necis genere supplicium pati, nisi decollatione: Sin verberibus castigandus est, nemini id facere licet, nisi principi, idque vel topuzo (clava principali), quae verbera licet gravissima sint, tamen honorem non laedunt, uti habetur indignissimum virgis aut flagelis ab alio caedi. Lites reliquae in iudiciis non diu protrahuntur sed causa plerumque uno eodemque die, aut si nimis perplexa fuerit, tribus aut quatuor sessionibus excutitur et sententia pronunciatur. Sin princeps vel per morbum vel alia negotia in divan venire non possit, barones tamen cuncti in suis sedibus dispositi, haud aliter ac si princeps praesens esset, vexatorum querelas audiunt et solvunt: decisiones tamen cum enarratione causae per litteras principi referunt. Porro cum princeps in templum aut alio recreationis causa perrexerit, cuilibet preces suas ipsi offerre licet; quas omnes spatharius tertius colligit, redeunteque in palatium principe in mensa reponit: Accedit statim tertius logotheta, supplicumque desideria coram principe legit, litterarumque parti adversae principis resolutionem inscribit: eorum autem libellos, quos contra veritatem aut iustitiam aliquid petiisse animadvertit, disrumpit. Cunctos deinde spatharius querulis reddit, quae praefectus aprodorum curat, ut ad executionem perducatur voluntas principis.

Nunquam autem vel fando auditum fuit, principis iudicium corruptum fuisse, aut alterius favore a iusto declinasse, quamvis id baronibus contigisse aliquoties fuerit observatum.

Atque is quidem ordo est, quo ad supremum Moldaviae iudicem, principem puto, vexatorum deferuntur et deciduntur desideria; nunc de inferioribus quoque iudicibus aliqua nobis erunt dicenda. Sunt ii vel universales i. e. totius provinciae, vel particulares sive locales. In tota Moldavia audire et dirimere causas cunctis consiliariis principis et primo baronum divani ordini, quam primum e metropoli Iassiis exiverint, concessum est: maior tamen binis supremis vornicis concessa potestas. Horum iudicium nemo, qui subiectarum ipsis provinciarum civis est, recusare potest, cum alios barones, si alterutra pars noluerit, respuere, et ante latam sententiam ad principem provocare possit. Attamen, si sententia vornici uni aut alteri litigantium non arriserit, relicta ipsi est libertas ad principis appellare tribunal.

Ibi autem cum apparuerit, de facti specie non disceptatur ulterius, sed saltem id inquiritur, fueritne causa uti in testimonialibus vornici litteris, quas victrici parti dare solet, proposita est, iuste et secundum leges provinciae decisa.

Idem tantummodo exquiritur, si de alterius baronis, in cuius iudicium ante compromiserat, sententia aliquis ad principem appellet. Quod si sententia baronis iniusta reperta fuerit, id quod haud raro accidit, graves omnino poenas corruptus luet: sin autem in exquisitione constiterit, iuste pronunciatum fuisse, appellantemque litigandi pruritu ductum frivole honorem baronis laesisse, iile verberibus caedetur, duplicatasque expensas adversae parti solvere tenebitur. Caeterum in ipsa etiam Iassiorum urbe primi ordinis baronibus licet audire et dirimere querelas litigantium, si quidem illi consenserint: etenim a principis tribunali arceri nemo potest. Quod si baronum aliquis in principis praetorio causam sibi commissam diiudicaverit, sententiam suam cum rationibus decidendi per scribam divani magno logothetae exhibere debet. Is si eam iustam legibusque civilibus aut sacris pro causae conditione consentaneam repererit, sua manu subscribitexaminatum est, et tertio logothetae bulla divani muniendam committit: quo facto, ea immutabilis efficitur. Sin autem baro ipse iniuste pronunciasse videatur, disrumpit schedulam et querulos ad principis tribunal relegat. Extra aulam vero neque supremus logotheta alterius baronis sententiam censere aut reprobare potest, inferior vero gradu superioris iudicium nunquam irritum reddere valet.

Quoniam autem superiores barones fere semper aulam sequi tenentur, nec omnes cunctorum per totam provinciam causas dirimere possunt, ad ius incolis Moldaviae dicendum in singulis urbibus et oppidis certi aliqui iudices constituti sunt, quos alicubi pircalabos, alibi vornicos et camaraszos vocare consueverunt.

Sunt autem pircalabii bini, Chotini, Czernaucziis, Suczaviae, Nemczii, Sorocae: qui, quoniam illae potiores Moldaviae civitates sunt, etiam commendantum nomen habent: porro bini Romani, Bataszanorum (quod oppidum coniugi principis paret), Orhei, Kiszinovi, Lapuszna, Falczii, Galacziorum, Tekuczii, Tutovae, Putnae. Reliqua minoris momenti oppida, ut Bacov, Tirgulfurmos, Harlei, Cohurlui et Vaslui, singula singulos habent pircalabios. Vornici bini ius dicunt Barladio, magni inferioris Moldaviae vornici vicegerentes, totidem Doroheiensibus, legati magni superioris Moldaviae vornici: duo Cympullungi, et unus Vasluiae: Salinis praesunt circa Occnam duo camerarii singulares.

Hi omnes quidem causas audire possunt, dirimere autem tantum leviores: graviores vel ad magnum suae provinciae vornicum, vel, si appellatio interposita fuerit, ad principem relegare debe nt. Eo autem casu litigantibus sorok-i.e. diem constituunt, qua utraque pars coram principe comparere tenetur. Fit autem id hoc modo: Pircalabius litteras scribit, quibus memorat Titium et Caium cum de tali re lites invicem aluerint, ad principem appellasse, et promisisse tali sorok vel termino coram principe se sistere. Has litteras in duas partes scindit, et utrique litigantium unam partem porrigit. Sin autem alteruter dicta die non comparuerit, cheria i.e. mulctam pecuniarum solvere debet: rusticus viginti quinque aureos, nobilis centum, baro sexcentum. Neque ulla ibi valet excusatio, nisi quis evincere possit, se aut morbo, aut in principis servitio, aut demandato a republica superioribusque negotio detentum fuisse. CAPUT XIII - DE ANTIQUO ET HODIERNO MOLDAVIAE PROVENTU

Totam aliquando Moldaviam, ex quo per Dragoszum instaurata est, unius principis patrimonium fuisse, et annales patrii et veterum principum diplomata satis superque evincunt.

Neque enim eligere sibi poterant possessiones novi Moldaviae incolae, sed ut quisque virtutibus magis inclaruerat, ita a principe baronatus honore et ad sustinendam eam quam acceperat dignitatem pagis terrisque donabatur. Loquuntur eius rei veritatem cuncta[33] veterum in Moldavia stirpium, quibus nixi suos possident pagos, diplomata, nihil nisi donum largitionemque principis referentia. Iuvabit ad magis illustrandam rem χρισόβουλον proavo nostri Theodoro Cantemyrio a Stephano Magno datum hic inserere: est autem huius fere sententiae: „Cum Theodorus Cantemyrius, Ciliensis et Smilensis Pircalabus in defendendis contra Turcarum Tartarorumque irruptiones illis urbibus fidelem se servum, et strenuum pro Cruce militem se praebuerit, postea vero Deo ita permittente omnia illa loca a Turcis devastata occupataque, ipse vero illorum vi coactus fuerit, patrias suas possessiones, quas avi proavique ipsius praestitis fideliter servitiis a beatae memoriae antecessoribus nostris dono obtinuerant, deserere. Nos christiana pietate et clementia moti praefatum Theodorum Can temyrium tribus in agro Falcziorum pagis, cunctisque adiacentibus sylvis, campis, fluviis, et piscinis donamus, et eum totius Codri (sylvae) Kigiecz praepositum, et equitum kiegiecziensium (qui eo tempore testibus historicis octo millia numerabantur) Supremum Capitaneum constituimus.” etc. Idem sonant et reliqua aliis stirpibus data diplomata. Hinc etiam venit, quod nullum fere sit nobile in Moldavia genus, quod non a pago, quem primus illius conditor a principe dono acceperat, appellationem ducat. Ita Cantemyrius postea a pagi nomine Silistanus dictus est, Racovitza a Racova, a Urekiesti Urekie etc.

Cum autem successu temporis nimis augeretur baronum numerus, eaeque donationes tandem totum principatus proventum absorpturae viderentur, principes, communis utilitatis ergo, reditus, qui ante et pro principis commodis et in reipublicae necessitates in unum colligebantur, diviserunt. Pro suae aulae sustentatione retinuerunt urbes et oppida Moldaviae cuncta, cum duodecim pagis vicinioribus, saunas, vectigalia, decimas ovium, suum et alveariorum, quae rustici et inferioris ordinis nobiles possident: barones enim ab eo tributo hucusque semper fuere immunes. Reliqua omnia reipublicae et baronibus concesserunt, sanxeruntque, ut pacis tempore in usum reipublicae ex singulis rusticorum aulis, quas fumos appellare solent, octoginta aspri, sive florenus unus, si bellum ingrueret, imperialis sive centum viginti aspri, in maiori necessitate aureus, qui eo tempore ducentos aspros pretio aequabat, solverentur. Quanta autem ex his collecta fuerit pecuniae summa, inde facile coniicere poterit lector benevolus, quod ad stipendia quadraginta millium moldavorum militum, aliorumque quatuordecim millium extraneorum, e Germanis, Cozacis, Servis, Bulgarie, Albanis et Graecis collectorum suffecerit. Solius certe principis proventus quotannis sex centa millia imperialium superabat: et ex unico Cympullung viginti quatuor ovium millia decimarum nomine collecta fuisse e scriniis publicis constat. Hodie autem ad tantam paupertatem et infelicitatem, proh dolor! devenit Moldavia, ut vix sextam partem pristinorum proventuum praebeat.

Nimirum e vectigalibus et teloniis circiter triginta millia, e salinis decem, ex urbibus et oppidis, quibus pircalabi praesunt, quindecim, e decimis ovium vulgo decem, primo autem principatus anno, cum barones quoque decimas solvere tenentur, viginti, e decimis alveariorum et suum viginti quinque, e curtenis vel inferioris ordinis nobilibus quindecim imperialium millia colliguntur: quae omnia supputata paulo plus centum millibus imperialium efficient.

Atque his reditibus princeps pro suis suaeque aulae commodis pro lubitu uti et abuti potest: reipublicae vero thesauro, non subiectorum vires, sed necessitas et Turcarum avaritia terminos praescribunt. Neque enim negari potest, quidquid illi postulaverint, neque obligari princeps, ut ex suo aerario in publicum aliquid contribuat. Totius autem aerarii publici cura septem supremis baronibus, vulgo boiari de Sfat dictis incumbit; quibus solis visteriam (conclave est agitandis de summa rerum consiliis destinatum) intrare permittitur. Unicus praeterea visternicus magnus, quia thesauri curam habet et claves visteriae gerit, inter illos locum habet. Quod si igitur aliquid ab aula turcica mandetur, aut ad publicam utilitatem vergere princeps arbitratur, septem illos barones de ea re consultare scripto mandato iubet. Hi congregantur in visteria, excussisque cunctorum sententiis, quid factu opus esse arbitrentur, per visternicum principi referunt. Sin placuerit principi consilium, mandat, ut intra tot dies ea res ad executionem perducatur. Tum duo vel tres vel etiam plures, si negotii ratio postulaverit, in provincias mittuntur, pecuniam aut annonam, aut quidquid alius illis iussum fuerit, colligant, et thesaurario tradunt, a quo syngraphum accepti recipiunt.

Iisdem septem baronibus consiliariis thesaurarius singulis tribus mensibus acceptorum et expensorum rationem reddere tenetur.

Congregantur autem in eo aerario, si pacata fuerint tempora, ad trecenta vel quadringenta imperialium millia, si vero novus princeps a porta mittatur, aut pristinus in sua dignitate novo diplomate confirmetur, quingenta fere imperialium millia colligi debent: quae omnia a miseris subditis ad explendam inexplebilem othmannicae aulae avaritiam quocunque modo corraduntur et extorquentur.

Unde in dies aucto calamitatum ac miseriarum numero, extremae desolationis imminet periculum. CAPUT XIV - DE TRIBUTO ET DONARIIS, QUAE MOLDAVIA OTHMANNICAE AULAE PENDIT

Ex quo Danubii ripis innotuere Othmannidum arma, ad Stephani M. usque tempora, fortiter Moldavi suam defenderunt libertatem, et nec blanditiis amplisve promissionibus, nec vicinorum Valachorum exemplo pellici potuere, ut peregrino iugo colla subderent. Nec obstat, quod aliquoties a principibus Moldaviae pecuniae aliquid Turcis datum fuisse, patrii annales referant: prudentiores enim principes cum nummis redimere vexam poterant, celebratissimorum prudentiae laude Venetae reipublicae rectorum exemplo merito marsupio damnum malebant inferre, quam suae provinciae et subiectis: tributum tamen, quod perpetuum et constans esset, usque ad praefati Stephani tempora nunquam potuit imponi.

Huius tandem filius, Bogdanus Luscus, suam Moldaviam Turcis feudatariam, licet ex paterno, ut fertur, testamento, reddidit, his legibus, ut quotannis donarium quatuor millium aureorum, equos quadraginta, et viginti quatuor falcones, non tamen tributi nomine, sed in feudi recognitionem tantum solveret, et si sultanus ipse alicui interesset expeditioni, quatuor millia Moldavorum ad aperiendas vias, pontesque reficiendos in turcica castra mitteret. Substiterunt eae feudi leges per integrum fere seculum, et Turcae contenti se frenum imposuisse moldavico tauro, attrahere illud, antequam assuesceret, ausi non fuerunt. Posteaquam vero post Ioannis Armeni rebellionem Moldavorum vires penitus attritae fuissent, ab eius successore Petro cognomento Claudo duodecim aureorum millia tributi (haradz) nomine postulare coeperunt. Id licet barones concederent, noluit tamen Petrus, ut ipse primus Moldaviae tributum imposuisse posteris audiret, ideoque deserto principali solio in Transylvaniam, ubi sua habebat bona, se recepit. Successor ei a Turcis datus, Iancul Saxo, homo saevus et truculentus, Moldavorum Sardanapalus, ut sceptra acciperet, concessit facile quaecunque Turcae postulabant, nec metuit conspurcare famam, quam ante nullam habuerat.

Succedenti tempore, cum id iugum aliquoties excutere principes vellent, accedentibus praesertim intestinis dissidiis, tot augendi tributi Turcae invenerunt occasiones, ut a duodecim aureorum millibus ad sexaginta quinque imperialium millia, quae hodie in thesaurum othmannicae reipublicae solvi debent, ascenderit. Ad id accipiendum, si nullum Othmannidibus cum aliis Europae principibus bellum intercedat, quotannis aliquis ex intimis officialibus imperatoriis sub nomine chasne agasi, thesauri praefecti, in Moldaviam mittitur. Is magna pompa a principe in urbem introducitur, et postquam numeraverit pecuniam, eam principi iterum commendat, ac Constantinopolin mitti iubet. Pro isto labore ille septem millia quingentos imperiales, cum pelle zebellina, a principe accipit, nonnunquam etiam maior pecuniae summa ipsi dari debet, si id vel vesirius suis litteris iusserit, vel chasne agasi singulari penes imperatorem gratia valere sciatur. Postquam autem residentes principis tributum thesaurariis imperatoriis numeraverint, ab chasne agasi accepti syngrapham accipiunt: eam madenchalfasi, praeposito minerarum, ostendunt, et ab eo alia schedula donantur, qua fatetur, illius anni tributum plene solutum esse.

Utramque mektubczi effendi, primo supremi vesirii scribae, sive intimo secretario, porrigunt, qui acceptis aliorum syngraphis, suam ipsis dat solutae pecuniae confessionem.

Hanc sibi a residentibus monstratam si viderit, vesirius residentes principis caftano indui iubet, et ipse uti et tefterdar blandas ad principem hunc fere in sensum scribit litteras: Post titulum: Userinize edasi vadzib olan dziezieni zum mali, bu senei mii bari kede meomur olan Chazine agasinun marifetiile bab alidemula zimet de olan Capuki et hudaralariniz bitteman vela cukur edave teszlim elemisz lerdur. Aferin berhodar vlasin szevkietul Padiszak effendi muz chaziretlerinum jet megi sena helal olsun. Giorein seni bundan boile dachi, sair chidimuti Padiszahiede etok dermian idup var cudretini sarf eileiesin chilafinden ichtyraz idup Sadakkatu isticamet de sabit caden olasin, ve esselam. i.e. „Divitiae sive pecunia, quam vos annuam solvere debetis, hoc felici anno per constitutum a nobis praefectum thesauri et tuos residentes, qui in altissima porta perpetuo in servitiis versantur, plene et absque defectu tradita ac reddita fuit. Euge! sis in omnibus abundans, fulgidissimi Imperatoris sacri domini nostri panis tibi proficiat, (vel sit meritorius). Videbo te. Eadem ratione in posterum in aliis Imperatoris nostri servitiis, sublatis vestis tuae oris, omnes, quae in te sunt, vires expendas: inique autem vel aliter, quam tibi mandatum fuerit, facere timeas, et in fide et fidelitate constanti semper pede incedas, et pax sit tibi”. Datum etc.

Praeter annuum illud, de quo nunc verba fecimus, tributum, in bairam uel paschate Turcarum, piszkieszi vel donarii nomine Moldavia solvere debet imperatori duodena millia quingentos imperiales, cum duabus pellibus, una zebellina 1500 imperialium, altera lynceorum; valide sultanae, imperatoris matri, quinque millia imperialium et pellem lynceam; pro cera ad candelas palatii imperatorii sex millia, pro sebo ad inungendas naves classicas duodecim millia[34] imperialium, kyslar agasi, archieunucho, duo millia quingentos leoninos, et pellem zebellinam; vesirio quinque millia imperialium et pellem zebellinam pretiosiorem, kiehaiae duo mille quingentos cum pelle zebellina, tefterdaro millia vallenses adiuncta pelle zebelina; reis effendi quingentos cum pelle zebelina. Reliqua, quae officialibus aulicis imperatoriis et vesirii distribuuntur donaria, panni, sericea et pelles zebellinae viliores, quas pacze illi, eo quod ex pedibus zebellinorum conficiantur, vocant, vix aliquando minus quadraginta millibus imperialium efficient.

Insuper, si, ingruente cum Polonis Russisve bello, Danubium ponte sternere vesirius mandet, aut equos pro imperatorio stabulo, vel etiam ad vehenda tormenta bellica maiora cogi, aut annonam colligi iubeat, parari ea omnia quam accuratissime a provincia debent, expensae tamen omnes e tributo annuo substrahuntur. Și novus aliquis princeps constitui debeat, non eadem semper pecunia solvitur: ei enim avaritiae vesirii et ambitio candidati modum praescribit. Solenne tamen est, dare imperatori viginti quinque millia imperialium, sultanae matri quinque millia, vesirio quindecim millia, kiehaiae dimidium illius, quod vesirio datur, tefterdaro mille, reiseffendi quingentos imperiales. Reliquorum officialium et aulicorum donaria, uti in bairam piszkiesz, ad quadraginta imperialium millia ascendunt.

Iskiemne agasi, qui principem ad solium deducit, decem millium leoninorum honorarium accipit. Saepissime tamen illae expensae summam trecentorum millium leoninorum efficiunt, quae omnia non e suo thesauro princeps depromit, sed respublica. Confirmatio quoque principatus suas expensas postulat. Est ea, uti supra diximus, vel minor vel maior. Minor, qua saltem hiukm fermani vel mandatum dominii datur, viginti quinque millibus imperial., nonnunquam etiam, si vesirius bene erga principem affectus fuerit, minoris redimitur. Maior autem, in qua diploma principatus renovatur, posteaquam tres annos princeps sceptra tenuerit, fieri debet, eosdemque requirit sumtus, quos novi principis constitutio. Praeterea, si capudzibaszi aut alius quispiam aulicorum imperatoris officialium cum mandato ad principem mittatur, non sine donariis abire debet. CAPUT XV - DE NOBILITATE MOLDAVA

Originem moldavae nobilitatis inquisituris non opus est aliarum gentium exemplo ad incertas obscurasque traditiones recurrere: probati cunctis per orbem litteratis Graeci Latinique scriptores meridiano sole clarius nobis affundunt lumen. Neque enim fore arbitramur, qui neget cives militesque romanos fuisse, quos Traianus, postea quam Decebalum devicisset, totumque dacicum regnum subvertisset, in Daciam ceu novas colonias deduxerat. Si deesset nobis aliud testimonium, quo Hadrianus, mortuo Traiano, cum alias asiaticas provincias barbaris concessisset, hoc unico a deserenda Moldavia retentus fuisse memoratur, quod metueret, tot millia Romanorum civium, qui ibi erant, perdere: sufficeret antiquitatis perito lectori ad rei veritatem indagandam, constans inter omnes Romanorum mos, quo prohibebantur, in legiones quemquam legere, nisi civis, eoque ipso nomine nobilis esset. Quae cum ita sint, indignum refutatione arbitramur Aeneae Sylvii commentum, quo exulum Romanorum sedem Moldaviam fuisse perhibet: neque enim unquam coaevi scriptoris testimonium opinioni alius, qui mille post annis e sua coniectura quidquid voluerit blaterat, cedere consuevit.

Iam vero, uti semper per tot, quae Traianum et nos intercedunt, secula propagatum conservatumque fuerit Romanum in Dacia genus, longa deductione demonstrare non est praesentis instituti[35]: unicum dubitaturis obiicimus argumentum, dialectum Moldavicam, quae cum propius quam ulla alia ad Romanum sermonem accedat, evidentius, quam ut contradici possit, gentis nostrae conditores arguit.

Neque tamen ii sumus, qui easdem quoque principes nobilium stirpes, quae hodie in Moldavia florent, olim quoque inter Romanos, cum in Dacia essent, dignitate inter sodales excelluisse existimemus. Perspecta nobis est rerum humanarum vicissitudo, nec ignoramus a Dragosz, Moldaviae instauratore, non iis, qui plures recensere poterant maiorum titulos, sed qui virtute et fide reliquos superabant, superiores attributos fuisse honoris gradus, divisaque civilia et bellica ministeria, eosdem novimus desolatos Tartarorum irruptionibus· Moldaviae agros novis rusticorum e Polonia abactorum coloniis consevisse, conditisque a se pagis vel suum nomen indidisse, vel quod probabilius, pagorum nomina in nobilitatis insigne adoptasse. Successu temporis, cum destructis Turcarum vi Servorum Bulgarorumque regnis, regia quoque Graecorum urbs in potestatem alienigenarum venisset, multos e nobilissimis earum gentium stirpibus progenitos in Moldaviam, ceu commune illius aevi asylum, se recepisse, suaque fidelitate indigenatus ius et baronatus honorem adeptos fuisse certum est. Ita etiam et Tartarorum nobilioribus stirpibus aliqui, cum propter perpetua fere, quae Scythas inter et Moldavos gerebantur bella, vel in captivitatem venissent, vel intestinarum dissensionum ergo sponte se principibus dedissent, Christo nomen dederunt, et ad civilia militariaque provinciae munera fuere admissi. Porro proxime elapso praesertim seculo, cum Constantinopoli in Moldaviam mitti coeperunt principes, plura Czerkiesorum et Abazarum mancipia a principibus, cum adhuc privati Constantinopoli viverent, coëmta, postquam fidem Dominis longis servitiis probavere, ad aulica primo ministeria, mox et ad baronatus evecti, eoque ipso nobilitatis praerogativam consecuti fuere. E Polonis etiam nonnullos in nobilium ordinem adscivere principes, ii praesertim, qui eo regno erant faventiores, uti vicissim Moldavorum plures in nobilitatem polonam fuere cooptati. Hac ratione, cum nimis augeretur nobilium moldavorum numerus, in tres ordines dispertire totam nobilitatem principibus placuit. Primus locus baronibus datus est, iis nimirum, qui vel ipsi a principibus ad superiora reipublicae munera essent evecti, vel e talium sanguine nascerentur. Eodem fere ordine, quo in Russico imperio бοярсuŭ po∂ a reliquis inferioris conditionis nobilibus distinguitur.

Secundo ordine habentur Curteni vel aulici, qui unum alterumve pagum haereditate a maioribus acceperunt, quales inter Russos ∂єоpянe vocantur. Tertiae stationis sunt Calaraszi, equites, qui pro terrarum, quas ipsis principes concessere, usu semper eosdem in expeditione suis expensis sequi tenentur. Ultimi sunt Rezessi, quos colonos liberos, quam nobiles vocare mallemus, Russorum Odnodvorcis fere correspondent, nec rusticorum aulas habent, sed plures simul unum pagum habitant suasque terras vel ipsi vel per servos conductitios colunt.

Baronum stirpes, quales ab initio moldavica historia memorat, cunctae adhuc supersunt, miroque fato inter tot bella, et tot Tartarorum latrocinia nullum adhuc periit vetus Moldavorum nobilium genus, si unicum Basilii Albani, Moldaviae principis, excipias, quod, cum olim amplitudine cuncta reliqua superaret, hodie· penitus intercidit. Quamvis etiam nonnulae eorum stirpes ad tantam paupertatem fuerint redactae, ut e quinque millibus aularum, quas olim possidebant, vix quinque retinuerint, ipsa tamen progenies incolumis conservatur. Iuvabit autem nomina earum stirpium huic narrationi interserere, idque, quoniam dignitate cunctae inter se aequales habentur, serie alphabetica:

Abazaestii,

Arburestii,

Asani, qui ab Asane Ioannis Valachorum apud Choniatem principis fratre originem ducunt.

Arapestii,

Bantaszestii,

Baszotestii,

Bogdanestii,

Bohuszestii,

Balszestii, duplices,

Boulestii,

Bozerenii,

Burgelestii,

Cantacuzeni, Graeci, ab Ioanne Cantacuzeno Constantinopoleos imperatore,

Cantemyrii, Taurica Chersoneso oriundi,

Carabaczestii,

Carpestii,

Catardziestii,

Chrysobergii, Graeci, regia stirps,

Cluczerestii,

Constakiestii vel Gavriliczestii,

Costinestii, Serbi,

Crupienskiestii, Poloni,

Czabaniestii,

Czaurestii,

Czerkiesestii, Czerkassi,

Czifestii,

Czogolestii.

Dariestii,

Doniczestii,

Draguszestii,

Duraczestii vel Donestii.

Fraticzestii,

Ganestii,

Gengestii,

Goianestii.

Habassestii,

Hinczestii,

Hisarestii.

Isaczestii,

Kiriaczestii.

Mihulestii,

Miklestii,

Milestii,

Merestii,

Movilestii,

Mozoczestii, haec familia 5. principes numerat,

Murgulestii.

Naculestii,

Neculestii, Graeci.

Paladiestii, Graeci

Petraliphii, Graeci,

Pilatestii,

Pisoskiestii, Poloni,

Prazestii.

Racoviczestii,

Razii, Graeci,

Ropczenestii,

Russetestii, Graeci.

Sepotenestii,

Stirczestii,

Sturzestii,

Szeptiliczestii,

Szoldanestii.

Talabestii,

Talpestii,

Tamaszestii,

Tanskii,

Tautulestii,

Totoestii,

Tudoriestii, Graeci,

Turculeczestii.

Varlanestii,

Vrikestii.

Zorestii,

Zorilestii.

Mos erat apud Moldaves antiquitus, diuturno usu fere legis vim nactus, quo prohibebantur iuvenes etiam nobilissimo genere orti a muneribus publicis, nisi in inferioribus servitiis suae fidei dedissent documenta, longoque rerum usu et experientia fuissent subacti. Hanc ob causam inferioris ordinis barones filios suos, quamprimum ex ephebis exierant, superiori alicui baroni famulos dabant, quorum tamen ministerio illi non aliter uti poterant, nisi ut mensae inservirent, et conclave domini custodirent. Hos, postquam per triennium aulae consuetudines didicissent, et elegantioribus moribus essent imbuti, idem baro postea ducebat ad principem, suaque intercessione impetrabat, ut inter cubicularios maioris divan reciperentur, ex quo post annum in minus praetorium, et inde in spathariam transferebantur. Ibi, si quis bonae indolis honestorumque morum specimina edidisset, ita ut aliqua de eo spes concipi possit, inter cubicularios maioris cubiculi cooptabatur. Inde, post aliquot annos, alius cuiusdam baronis intercessione, parentibus enim filium principi commendare indecens esse putabant, postelniczel vel postelnicus minor, quorum duodecim virgas albas et tenues, longitudine staturam ipsorum aequantes, coram principe gestare solent, esse iubebatur. In eo officio, si suam fidem et dexteritatem probaverat principi, ad alias etiam interioris aulae munera admittebatur. Transactaque ita iuventute, primo ad tertiae stationis, tandem et ad primi ordinis baronatus evehebatur. Si tamen singulare aliquod ingenium in aliquo observasset princeps, paucos intra annos ex infimis gradibus nobilem ad suprema etiam munera poterat perducere. Hodie autem crescente cum paupertate superbia maculam se suae nobilitati allaturum nobilis existimat, si baronum alicui inserviat, tamen cum privatum vivere ambitio non sinat, cunctis modis conatur ut favore suorum affinium inter officiales internos quos boerinasz vel baronulos vocant, uno saltu recipiatur: qui ordo, cum quasi totius reipublicae seminarium sit, e quo expleri solet baronum numerus, vix dici potest, quae monstra hominum saepissime ad summa evehantur munera. Atque haec causa est, quare frequentius inter supremi ordinis barones homines videbis fastuosos, arrogantes, superbos, non administrandae solum reipublicae, sed et morum disciplinae expertes, in quibus nihil reperies laudabile, nisi quod natura, externo auxilio cultuque destituta, uni vel alteri bonitatis tribuit.

Hic loci forsitan haud inco nveniens erit memorare, qua ratione et quibus solennibus barones Moldaviae a principe constituantur. Ultimo decembris die, sacratas D. Basilio ferias antecedente, post vespertinas preces, cuncti barones sui muneris insignia, iubente magno postelnico, in spatharia vel auditorio principis relinquunt. Sequenti die ianuarii calendis tribus aut quatuor ante diluculum horis in aula cuncti tum muneribus gaudentes suis tum depositi barones conveniunt, et principem in templum ad solvendas matutinas preces comitantur, tamen sine insigniis, plane ac si omnes exauctorati essent. His finitis, princeps in spathariam intrat, ibique in throno considet, barones autem omnes extra in minore divan gradum sistunt. Tum princeps per intimum cubicularium magnum postelnicum, si eum in munere confirmare voluerit, sin minus, eum, quem illi successorem constituit, advocari iubet. Advenientem princeps brevi oratione alloquitur, aut parentum aut ipsius servitia reipublicae praestita, memorat, eamque causam allegat, quare vel conferat illi eam dignitatem, vel confirmet, ipsumque ad ulteriorem fidelitatem propositis et praemiis et poenis hortatur, docetque quae ei sint agenda. His dictis, argenteum ei baculum porrigit, quem ille, [postquam] exosculatur principis manum et vestis oram, accipit, et paulum retrocedit, eodemque tempore a magno camerario caftan induitur. Primus autem magnus postelnicus muneris sui insignia accipit (non quod reliquos omnes gradu antecedat, ordine enim, uti supra diximus, quintus est, sed quia reliqui per ipum introduci debent).

Itaque statim ac ipse confirmatus fuerit iussu principis, eum, quem magni logothetae honore mactare princeps, voluerit, accerset: cui princeps, post brevem orationem, baculum auro pictum tradit, magnus postelnicus vero caphtanum in humeros iniicit, et sub brachio leviter tentum ad osculum manus et orae vestis principalis adducit. Idem officium praestat reliquis consiliariis et primi ordinis baronibus. Secundi ordinis barones per secundum postelnicum advocantur et caftano induuntur, tertii per tetium, caftano tamen non ornantur, sed solo principis iussu in suis muneribus confirmantur.

Post haec, omnes simul principem ad sacram liturgiam euntem sequuntur: ubi in templo novi barones depositorum sedem occupant, exauctorati vero cum aliis suis collegis in exteriori porticu templi remanent. Finito sacro, ad prandium princeps vocat quoscunque voluerit, circa vesperam vero singulis consiliariis et supremi ordinis baronibus bina pocula argentea, quae duas fere libras capiunt, secundi gradus singulis unum craterem dono mittit, quos illi omnes postea coram principe vino plena exhauriunt.

Uxores baronum primi ordinis eodem die a coniuge principis unico minorique poculo singulae donantur. Sequenti die barones iterum in auditorium conveniunt, principi pro accepto beneficio gratias agunt, et donarium aliquod, equum generosum, vel si quid aliud pretiosum habuerint, singuli per postelnicum ei offerunt.

Eundem honorem eadem luce uxores baronum in praetorio gynecaei coniugi principis exhibent.

Reliquis anni temporibus rarius principes aliquid in muneribus publicis mutare soient, licet nihil obstet, quo minus, quocunque tempore voluerit, veteres barones exauctorare, et novos constituere possit. At quoniam iam antiquitus semper in anni initio creari mutarique barones consuevere, religione forsitan inveterati moris ducti, id illis cerimoniis destinarunt tempus, quod maxime iis convenire maiores rati sunt. CAPUT XVI - DE RELIQUIS MOLDAVIAE INCOLIS

Vix esse aliam arbitramur tam angustis terminis, ac Moldavia est, circumscriptam provinciam, quae tot et tam diversos populos contineat. Praeter Moldavos, quorum maiores e Maramorisz reversi sunt, plures Graeci, Albani, Serbi, Bulgari, Poloni, Cosaci, Russi, Ungari, Germani, Armenii, Iudaei, fecundique Cingari Moldaviam incolunt. Graeci, Albani, Serbi et Bulgari libere ibi vivunt, et partim mercaturae operam dant, partim pro stipendio principi militant. Germani, Poloniet Cozaci pauci sunt, eique vel milites, vel aulici officiales; e Polonis etiam aliqui sed raro ad baronatus honorem pervenerunt.

Armenii pro subditis habentur, uti cives et mercatores in aliis urbibus et oppidis Moldaviae, idemque, quod illi, tributum principi solvunt: aedes tamen sacras ipsi aeque ac romanorum sacrorum asseclae haud minores nec incultiores orthodoxorum templis possident, liberoque sui ritus exercitio gaudent.

Iudaei etiam subditi censentur, et tributum annuum peculiare, gravius ordinario, solvere tenentur, opificium, praeter mercaturam et cauponariam, nullum exercent, synagogas habere ubique possunt, ligneas tamen, non lapideas. Russiet Hungari perpetuam servitutem in Moldavia sortiti sunt.

Cingari per totam provinciam dispersi sunt: neque fere baro est, qui non plures Cingarorum familias sibi subiectas habeat. Unde et quando ea gens in Moldaviam venerit, neque ipsi norunt, nec nostri annales memorant. Lingua utuntur ea, quae cunctis per eas partes Cingaris familiaris, multisque vocibus pure graecis, multis etiam persicis mixta est. Opificium, praeter ferrariam et aerariam artem, vix aliud habent. Natura illis eadem, quae in aliis regionibus, iidem mores, suprema virtus et differentia specifica furtuni et otium.

Turcae etiam mercaturae gratia quam plures Iasziis, aliisque in oppidis degunt; sed his nullibi licet vel fundum emere, vel domum in aliquo oppido aut pago, multo minus aedem sacram construere, aut publicas secundum suam superstitionem preces fundere, neque institit othmannica aula unquam, ut id principes moldavi permitterent: utinam a eternum mutescat.

Moldavi puri, praeter nobiles, quorum classes supra recensoimus, vel cives sunt, vel rustici. Cives vocamus, qui in urbibus aut oppidis degunt, rusticos qui in pagis. Qui in oppidis, nemini subiecti sunt, nisi principi, illique soli tributum solvunt. Opificia omnes exercent: rarus mercator Moldavus. Innata enim est ea Moldavis superbia vel ignavia, ut omne mercaturae genus se indignum habeant, praeter venditionem eorum fructuum, quos e suis accipiunt possessionibus. Atque eam potissimam causam esse arbitror, quare rarus in Moldavia reperiatur civis opulentus, nostraque patria, quamvis multo ad exteros plura transmittat, quam ab iisdem accipiat, tamen pecuniae inopia perpetuo laboret. Mercatores enim alienigenae, Turcae, Iudaei, Armeni et Graeci, quos vulgo dzelepi vocare solemnus, nostrorum popularium segnitie, tota sibi vindicarunt[36] Moldaviae commercia, et peorum pecudumque integros greges vili in Moldavia pretio coëmtos Constantinpolin aliasque urbes ducunt, et ibi duplo triplove vendere solent.

Cum autem eorum potissima pars fundos et domos in Moldavia possidere non possit, maxima illius pecuniae portio extra eam provinciam expenditur, pauca Danubium repetunt, et vix solvendo tributo Turcis debito aliisque publicis oneribus sufficiunt.

Rusticus pure Moldavus nullus est, qui reperiuntur vel russicae vel transylvanicae aut, uti apud nos vocari solent, ungaricae sunt originis. Primo enim instauratae Moldaviae seculo, Dragosz, cum novam provinciam colonis vacuam reperisset, totam eam expeditionis sociis distribuerat. Cum vero iniustum videretur, nobilem nobili operarium dari, cuncti enim Romano semine orti aeque nobiles habebantur, at agrorum curam armis asueta gens se indignam duceret, coacti fuere Dragoszisequaces e vicinis regionibus, ubi iam introducta erat colonorum servitus, connivente principe, praedas agere, raptosque inde terrae cultores, in suas transferre sedes. Id verum esse, ipsum etiam rustici etymon, quod moldavice veczin vel vicinum sonat, arguit, ostenditque illos antea vianos fuisse, quos deinde ad rusticana opera armorum moldavorum felicitas coëgit. Eadem de causa, in superiori Moldavia, quae primo a Dragosziadibus coli coepit, multae sunt rusticorum aulae, in inferiori, quae postmodum habitari coepit, nullae nisi quos illarum partium barones vel e superiori pretio emerunt, et in sua bona transtulerunt, vel e rezessis, postquam prae paupertate patriam vendidissent possessionem, subiectionis etiam subire iugum baronum iniustitia coëgit. Hinc etiam in iudicio, si quis a barone ad subiectionem postulatus fuerit, facile est de illius statu discernere, si enim ostenderit accusatus suos maiores vel praedium quoddam aliquando possedisse, licet eo, vel per paupertatem, vel temporis iniuria exciderit, vel inter calaraszos, curtianos, et aprodos receptos fuisse, liber omnino pronunciabitur, neque enim nisi liber eiusmodi fungi potest muneribus: sin minus, necesse est, illum alicui baroni subiectione obstringi. Qui e Polonia in mediam Moldaviam translati fuere, longo temporis tractu patriae linguae obliti, moldavicam recepere, qui vero in confiniis Poloniae habitant, adhuc ruthenice et polonice loquuntur. Hungari, uti sacrorum Romanorum, ita et patrii sermonis fuere tenaciores, moldavicam tamen omnes callent. Cuiuscunque tamen generis fuerint, dominorum suorum operis assidue incumbere tenentur: nullus illis quo operentur modus dictus est, in domini arbitrio consistit, quotcunque diebus eos admovere velit operi. Pecuniara ei vi adimere aut iumenta nulla licet; et si thesaurum maximum nactus fuerit rusticus, nullae in eo partes sunt domini: quod si extorserit, conquerenti ut reddat, iudicio damnabitur. Si tamen iniuste agere voluerit dominus, tamdiu eum percutit, donec sua sponte ipsi reddiderit desiderata.

Occidere ipsum legibus prohibetur, et si quocunque modo eum vita privaverit, non modo iterum mortis reus erit dominus, sed etiam uxori liberisque necati libertatem debet concedere: neque enim ulii privatorum vitae et necis ius in quenquam Moldavorum competit, utpote quod solius est principis. Porro et vendere subditum Moldaviae baroni licet, sed non extra eum, in quo natus est, pagum. Si vero totam villam cum rusticis vendiderit, ea venditio firma rataque habetur. Tributi tantum solvit, quantum edixerit princeps, nee ullus ei praescribitur modus vel terminus.

Omnino cunctorum, quotquot in orbe sunt, colonorum, miserrimos pronunciassem moldavos rusticos, nisi terrae segetumque ubertas invitos quasi paupertate eximeret.

Pigerrimi sunt, laborumque impatientes, parum arant, parum seminant, sed multum metunt. Non curant, ut id habeant quod acquirere suis laboribus possent, sed contenti sunt, ut tantum reponant in horrea, quantum iis per annum, aut ad novum usque, uti praedicare solent, panem alendis sufficit: qua ex re, si qua ingruat sterilitas, aut inimica vis messem impediat, facile fame periclitantur. Vaccam si unam alteramve habuerit rusticus, satis se adeptum credit, quo se et liberos possit alere. Sunt enim, quae quadraginta, ad minimum viginti quatuor lactis libras quotidie praebent. Sin autem viginti habuerit alvearia, ex eorum proventu facile totius anni tributum potest solvere. Ut taceamus, singula alvearia, si coloni vota secundet tempestas, septem alia quotannis extrudere, sufficit, quod singula excisa duo vel plura metra mellis largiantur: unum autem metrum imperiali venditur.

Qui in montibus habitant, ovibus abundant melle et fructibus arborum: campestres segetibus, bobus et equis. Omnium horum maxima est infelicitas, quod Tartaros sibi vicinos habeant, qui non solum clam, quaecunque possunt, suffurantur, sed etiam nonnunquam specie expeditionis Poloniae, cum Moldaviam non transire non possint, non solum praedas agunt maximas, sed et aliquando cunctos pagorum incolas in captivitatem abducunt, et pro Russis Constantinopoli vendunt. Eae quidem incursiones dudum saepe iteratis sultani mandatis fuere prohibitae: sed quis est, qui in ea re Tartarorum fraudes cavere possit? Fortunatiores tamen ii sunt, quos Constantinopolin fatum duxerit. Ibi enim principum residentes, Moldavum captivum, ubicunque eum invenerint, absque pretio recipere et in libertatem vindicare possunt.

Ea, quae superius de subditis Moldaviae diximus, non tribuenda sunt trium per Moldaviam agrorum colonis, qui non quidem nobiles sunt, baronum tamen parent nemini, et reipublicae aliquam prae se ferunt speciem. Primus est Cympullung in Suczaviensi dioecesi altissimorum montium continuo iugo septus. Quindecim fere pagos continent, qui omnes peculiaribus sibi legibus et iudicibus utuntur. Nonnunquam admittunt etiam missos a principe vornicos binos, haud raro tamen, si ii offenderint colonorum animos, freti iis, quae natura ipsis largita est, munimentis, expellunt.

Ignorant ligone secare arva, quae in suis montibus nulla habent, omnis eorum labor circa ovium curam versatur. Annuum tributum solvunt, non quantum princeps voluerit, sed quale pristinis promiserant principibus, et id pactum, quandocunque novus Moldaviae datur Dominus, missis legatis instaurant. Quod si durius cum ipsis agere, et nova onera imponere princeps voluerit, non diu detinentur negotiationibus, sed penitus negato tributo ad difficiliora montium se recipiunt: qua de re, nunquam plus debito ab ipsis postulavere principes. Hi aliquando a quibusdam seditiosis excitati, a principibus defecerunt et Polonorum suscepere patrocinium: quae res aliquibus Polonorum historicis occasionem dedit, ut Moldaviam Poloniae tributariam fuisse praedicarent. Constat enim inter omnes, ipsiusque episcopi premisliensis Piasecii testimonio, licet reclamante Dlugossio, Sarnicio et Orichovio, Moldaviam, antequam Turcis se subiiceret, Poloniae sociam extitisse; posteaquam vero Turcis tributum pendere coepit, neque cogitatum a Polonis de Moldavia ad subiectionem compellenda fuisse: quamvis nonnulli regum eam in pristinam licentiam recipere, aliquoties tentaverint.

Secunda minor in Moldavia respublica est Vranzia in Putnensi agro prope Valachiae limites, undique asperrimis circumdata montibus. Ea duodecim pagos, et bina aularum millia numerat, parique ut Kympullung ratione ovium pastu contenta, aratrum ignorat. Incolae pariter certum constitutumque aliquod tributum quotannis principi solvunt, ceterum suis legibus reguntur, et principis tam iussa quam indices prorsus respuunt.

Tertia est Kiegiecz in Falcziensi agro, sylva in finibus Budziacensium Tartarorum sita, totiusque, quae Hierasi fluenta et Bassarabiam interiacet, Moldaviae firmissimum propugnaculum. Incolae parvum tributum quotannis principi pendunt, omnes calaraszi sive equites sunt. Olim octo millium numerum efficiebant, hodie vix duo millia in campum educunt. Ceterum cunctos Mo ldaviae incolas bellica virtute superant, ita ut vulgo in proverbio dicatur: Quinque Crimenses decem Budziacensibus praevalent: quinque Moldavi decem Crimenses superant, at quinque Codreni (silvatici, hoc enim Kiegiezensibus vulgo in Moldavia tribuitur nomen) decem Moldavos profligant. Plura de his supra memoravimus, Parte 1, Cap. sexto. CAPUT XVII - DE MOLDAVORUM MORIBUS

Moldavorum mores descripturis, rem alias vel nemini vel paucis exterorum cognitam, amor patriae instat iubetque eam gentem laudibus efferre, in qua nati sumus, eiusque terrae colonos commendare, quae nobis originem dedit: at obsistit vicissim veritatis studium, prohibetque ea praedicare, quae reprehendenda recta ratio suaderet: consultius fore patriae, ut eius incolis ea, quibus scaterent, vitia ingenue ob oculos ponerentur, quam ut blanda adulatione solertique excusatione deciperentur, ut crederent, recte a se agi, quae totus elegantioribus imbutus moribus orbis terrarum vituperat.

Huius argumentis victi candide fatemur, in Moldavorum moribus, praeter orthodoxam fidem et hospitalitatem, vix nos invenire quod laudare merito possemus. Quaecunque reliquis mortalibus familiaria sunt vitia, si non semper in excessu, certe tamen non in defectu Moldavos tenent: virtutes contra rarae, et cum recta disciplina virtutumque destituantur exercitio, vix quenquam virtutibus elucentem invenies, nisi quem singularis adiuverit naturae benignitas. Arrogantia et superbia mater illis et soror est: si generosum equum et arma praestantiora possidet Moldavus, se superiorem putabit neminem: nec cum Deo pugnare, si casus ita ferret, recusabit. Universim procaces sunt, et ad lites ciendas faciles, statim tamen remittunt animos, et adversae parti conciliantur. Monomachiae apud illos inauditum nomen. Rustici a verbis raro ad arma descendunt, sed baculis, fustibus et pugnis liberiora sodalium ora compescunt; idem et milites faciunt, infrequentius a verberibus ad arma deveniunt, eamque audaciam, si quando acciderit, severissimis poenis expiare debent.

Iocosi sunt et hilares, cor non longe ab ore remotum habent, sed ut inimicitiae facile obliviscuntur, ita etiam neque amicitiae longam conservant memoriam. Ebrietatem neque horrent, neque deperiunt; in deliciis tamen habent, ab hora diei sexta usque ad tertiam noctis, nonnunquam etiam ad diluculum longa protrahere convivia, largoque ad vomitum usque se ingurgitare mero. Neque tamen id quotidie facere solent, sed tantum diebus festis, aut ingruentibus hybernis tempestatibus, cum frigus intra conclavium parietes incolas concludit, et membra vino calefacere suadet. Crematum non amant, nisi milites, reliqui non nisi unicam, eamque parvam phyalam ante prandium ebibunt. Vini in inferiori praesertim Moldavia et Valachiae confiniis sunt amantiores.

Certatum fuit aliquando inter Moldavos et Valachos, qui fortiores essent potatores, eductique in pontem Fokczaniensem (qui Moldaviae et Valachiae limes est) tamdiu mutuis dimicarunt poculis, donec Valachus nimia vini copia suffocatus efflaret spiritum: in cuius victoriae praemium Moldavus a principe suo nobilitate donatus fuit. Sagittam optime tendunt, hastam quoque vibrare noverunt, at plus semper effecerunt gladio: sclopeto non utuntur nisi venatores, et inhonestum ducunt id contra hostem adhibere instrumentum, in cuius usu neque artis, nec virtutis bellicae ulla portio esset. In primo impetu ferocissimi semper extiterunt, in secundo iam molliores, ab eo repulsi raro tertio aggredi ausi fuerunt. Converti tamen e fuga a Tartaris didicere, eaque arte non semel victori inimico extorserunt lauream. In victos, prout inconstans illorum ingenium tulerit, nunc clementes erunt, nunc crudeles. Turcam certe et Tartarum occidere christiani debitum arbitrantur, et apostatam a fide iudicabunt, qui cum illis egerit clementius; qua in re quid sentiant, in ultima Budzacensi devastatione, cum Petreczeico post Viennensem cladem in Bassarabiam irrumperet, satis demonstrarunt.

Moderationem animi nullam noverunt: secundis in rebus inflantur, in adversis demittunt animum. Primo intuitu nihil ipsis difficile videtur; si minima intercesserit adversitas, turbantur, et quid consilii capiant nesciunt, tandem si irritos esse suos conatus vident, sera commissorum decuntur poenitentia. Quae cum ita sint, non adscribi potest, nisi singulari et ineffabili divinae providentiae, quod tam magnum et tam tremendum Othmannicum Imperium, cum totum Romanorum in Asia et in non parva Europae parte, dominatum armis subvertisset, Hungariam, Serviam ac Bulgariam, et innumera alia regna ferro subegisset, prudentissimamque Graecorum gentem sibi vi subiecisset, populum adeo incultum, suique impotentem, gladio ut subiectionem susciperet, cogere non potuerit, et cum toties susceptum sua sponte iugum excutere ausus fuerit, tamen illi et civiles et sacras leges intactas, inviolatasque reliquerit.

Ceterum Moldavi litterarum non solum non amatores, sed et osores cuncti fere extiterunt. Bonarum artium et scientiarum ipsa etiam nomina illis ignorantur. Eruditos non posse non mente privari existimant, adeo ut si cuius laudare voluerint doctrinam, eum prae nimia scientia stultum evasisse dicant. Turpe hanc in rem teritur Moldavorum ore proverbium. Litterarum studia sacerdotum sortem esse, laico autem sufficere, ut legere et scribere sciat, nomen suum signare norit, et bovem album, nigrum, cornutum, equos, oves, iumenta, alvearia, et si quae alia eius generis sun, in catalogo notare possit, reliqua omnia esse supervacanea. Feminae licet non pari cura ac apud Turcas a conspectu virorum prohibeantur, tamen si paulisper honoratioris conditionis fuerint, raro extra aedes suas divagantur. Nobiles formosae quidem sunt, sed pulchritudine plebeiis multo inferiores: plebeiae forma praestant, at lascivae plerumque, moribusque turpioribus inbutae reperiuntur. Aliquae intra suos parietes largiter vinum hauriunt, publice tamen vix aliquando matrona vino madens apparebit. Mulier enim quo parcius inter convivas edet aut bibet, et honestior habebitur. Ea de causa vix aliquando eam panis buccellam ad os admovere videbis, neque aperiet labia, ut dentes conspectui pateant, sed quam occultissime potest, escam ori intrudit. Nihil turpius existimant, quam crines feminae matrimonio iunctae aut viduae apparere, et capitale habetur detegere in publico mulieris[37] caput. Contra, virgines dedecus ducunt, vel subtilissimo linteolo caput tegere: capitis enim nuditatem castitatis signum constituere. Ceterum ut diversa aëris temperies in diversis Moldaviae provinciis reperitur, ita nec iidem ubicunque mores obtinent.

Inferioris Moldaviae incolae longo tartaricorum bellorum usu exerciti, et meliores sunt milites, et ferociores, praeterea factiosi et inconstantes, et si defuerit hostis externus, facile corrumpuntur otio et contra praefectos suos, haud raro etiam contra ipsum principem, seditiones movent.

Divinis rebus parum dediti sunt. Plures inter illos sunt, et infima plebs fere tota, qui credunt, cuilibet mortalium a Deo praestitutum esse fati diem, qui nisi expletus fuerit, neminem mori neque in bello cadere posse: quae res adeo illis addit animos, ut quasi rabidi nonnunquam in hostem ruant, Turcam Scytham et Iudaeum necare aut spoliare nullum peccatum, multo minus homicidium existimant. Qui Tartaris sunt viciniores, assidua furta, latrocinia exercent: neque si quam in Tartariam irruptionem fecerint, aliena rapuisse, sed sua recuperasse praedicant, cum nihil possideant hodie Tartari, quod non vi maioribus ipsorum extorserint.

Rara inter illos adulteria, iuvenes vero donec connubio iungantur, haud aliter ac si soluti essent cunctis legibus, furtivis vacare amoribus non vituperio sed laudi ducunt; unde saepius inter illos audies id proverbium: fili mi, cave tibi a furto vel latrocinio, quia a furca te liberare non potero, at e vetito coitu, dummodo szugubinato (hoc nomine vocatur, qui virgines violatas et meretrices exquirit) pecuniam solveris, nullum tibi instat mortis periculum.

Laudanda tamen et aeternis est extollenda praeconiis hospitalitas, quam peregrinis et advenis exhibent. Etenim licet per Tartarorum vicinitatem pauperrimi sint, tamen panem et hospitium nunquam negant hospiti, et ipsum cum equis per triduum sine praemio alunt. Advenientem hilari fronte et laeta facie excipiunt, haud aliter ac si frater aut consanguineus advenisset. Sunt et qui usque ad nonam diei horam differunt prandium, et ne soli cibum capiant, famulos per viam disponunt, ut quoscunque ibi viatores inveniant, ad mensam et hospitium invitent. Soli hac laude privantur Vasluienses, qui non solum aedes et promtuaria claudunt hospiti, sed et si quem advenisse hospitem vident, clam se subducunt, mox induti laciniis redeunt, et mendicorum instar ab ipso viatore eleemosynam postulant.

Superioris Moldaviae incolae imbelliores sunt, neque dediti armis, sed in otio malunt suis sudoribus suum sibi parare panem. Sacris maxime et fere ad superstitionem usque dediti sunt: unde in unico suczaviensi agro sexaginta templa lapidea, in tota Moldavia superiori plusquam duo centum monasteria maiora et lapide structa numerabis. Montes monachis et ascetis pleni sunt, qui ibi, solitariam remotamque a seculi turbis vitam Deo suo offerunt.

Furta inter illos vel pauca sunt, vel nulla, principi fideles semper reperti fuere, et si quae illos etiam vexarunt turbae intestinae, non nisi ab inferioris Moldaviae baronibus ipsis communicatum fuit incendium. Quod apud inferiores Moldavos raro invenies, castitatem et honestos mores etiam ante matrimonium sectantur. Ad administrandam rempublicam reliquis aptiores, rei familiaris curam optime gerunt, mandata ipsis negotia summa diligentia exequuntur, at erga hospites multo quam inferioris Moldaviae incolae sunt parciores.

Chori moldavici longe quam inter caeteras gentes alia est ratio. Non enim bini vel quaterni saltant, ut Galli Polonive, sed plures simul personae vel circulum vel longam seriem componunt, neque id facile nisi in nuptiis. Quod si omnes manibus inter se iunctis per circulum saltent, ac pari et composito passu a dextra in sinistram moventur, Chora dicitur: quod si autem in longam seriem dispositi, coniunctis licet manibus, ita tamen, ut extrema libera remaneant, per diversas flexiones rotentur, id polonico vocabulo Dancz insignire consueverunt.

In nuptiis, antequam sacerdotalis bsnedictio desponsatos coniungat, in aulis et plateis saltari solenne est, idque duabus seriebus, virorum una, feminarum altera. Utrique eligitur dux, vir senex et honestus, qui baculum vel auro pictum, vel aliis coloribus variegatum in manu tenet, cuius extremo strophiolum phrygio exornatum opere obvolvitur. In primo progressu unus ducum a dextra in sinistram, alter a sinistra ad dextram sequaces trahit, ita ut faciem facies respiciat, postea inverso ordine dorsum dorso obvertitur, tandem in sinuosas flectiones uterque chorus rotatur, idque, ne confundantur, adeo lente, ut vix moveri seriem animadvertas. In utraque serie quilibet pro suae dignitatis gradu destinatum sibi locum occupat, feminae et filiae baronum eodem, quo mariti et parentes honore habentur. Primas tamen semper tenet dux chori, secundas paranymphus, tertias sponsus. Eodem loco in mulierum serie paranympha et sponsa obtinent, licet reliquis gradu multo fuerint inferiores. At post coronationem commiscetur uterque exercitus, et in gyrum rotatur, ita ut maritati suam uxorem quilibet, coelibes vero virgines sibi nobilitate pares dextra manu teneant, et circumvertant. Nonnunquam etiam in triangulum, quadrangulum et ovi figuram, autalias irregulares chorea agi solet, pro lubitu et dexteritate ducentium.

Praeter ista saltus genera, quae in festivitatibus locum habent, aliud est superstitiosius, quod ex impari saltatorum numero, septem, novem et undecim, debet componi. Caluczenii isti vocantur, et semel in anno congregantur, vestibus muliebribus induti: caput corona cingunt, e foliis absinthii plexa, et aliis interstincta floribus, vocem mentiuntur femineam, et ne dignosci possint, alba tela faciem contegunt.

Cuncti nudos in manibus gestant gladios, quibus illico transfoderetur, quisquis plebeius faciei ipsorum tegmen detrahere auderet. Id enim ipsis privilegium antiqua consuetudo concessit, adeo, ut neque in iudicio homicidii ea de causa accusari possint. Dux coetus vocatur staricza, secundus primicerius, cuius officium est, ut quod saltus genus staricza exerceri velit, exquirat, sociisque clam indicet, ne populus saltus nomen prius audiat, quam conspiciat oculis. Habent enim plusquam centum diversa metra, et ad ea compositos choros, nonnullos adeo artificiosos, ut qui saltant, vix terram tangere, sed quasi in aëre volare videantur. Ita per decem dies, qui Assumtionis lesu Christi et Pentecostes ferias intercedunt, continuis laboribus exercentur, cunctaque oppida et pagos saltando currendove peragrant. Intra illud tempus nunquam nisi sub tecto templi dormiunt, creduntque se, si in alio loco cubaverint, statim ab Aneraidibus, quas Frumosas[38] vocant, vexatum iri. Porro, si qui Caluczanorum coetus alii in via obviam factus fuerit, pugnandum est utrique, debellati viam victoribus cedunt, compositisque pacis lebigus, per novennium se alteri coetui inferiores profiteri debent. In tali proelio si quis fuerit interemtus, nullum datur iudiciun necn quis ille fuerit a iudice exquiritur. Qui semel in talem coetum fuerit receptus, per novennium singulis annis eundem frequentare debet: quod si id neglexerit, eum a maligno spiritu corripi, et a frumosis vexari perhibent. Superstitiosa plebs illis morborum chronicorum expellendorum potestatem adscribit. Fit autem sanatio hoc modo: Prostrato in terram aegroto, illi suos saltus incipiunt, et notato cantilenae loco iacentem a capite usque ad calcem par seriem calcant, tandem verba aliqua studio concepta eius auribus insusurrant, morbumque exire iubent. Hoc si ter per triduum repetierint, plerumque spei eventus respondet, morbique difficillimi, qui expertissimorum medicorum artem diu deluserant, hac ratione facili negotio expellentur. Adeo fides etiam in supersitione valet. CAPUT XVIII - DE CEREMONIIS, QUAS MOLDAVI IN SPONSALITIIS ET NUPTIIS OBSERVANT

Delineato Moldavorum ingenio et moribus, haud iniucundum erit lectori curioso, si eos ritus, quos in contrahendis sponsalitiis et nuptiis servat Moldavia, brevibus exponamus. Liberos suos elocant Moldavi iis aetatis annis, quibus per sacros canones coniugium iubetur. Virginem tamen maritum desiderare turpe habetur, et iuvenem uxorem quaerere, nunquam autem virginis parentes generum, provinciae usus introduxit. Quod si itaque alicui iuvenum puella placuerit, procos, quos illi corrupta e latina voce: peczitori vel petitores nomiant, ad parentes dilectae mittit. Proci primum occulte animum parentum tentant, ne publicam repulsam publica sequatur contumelia, sin autem animadvertunt, illos non detrectare conditionem, congregatis, quocunque sponsus habuerit, consanguineis, domum virginis adeunt. Tum procorum princeps, qui starosta dicitur, oratiunculam parat, quam, quia ubique fere iisdem recitatur terminis, hic adscribere non pigebit: „Maiores nostri proavi et atavi, cum venatum in sylvis quaererent, terram eam, quam hodie incolimus, invenerunt, in eaque nunc vivimus, et eius lacte et melle nutrimur et delectamur. Horum exemplo illectus nobilissimus dominus N.N., cum venatum in campis, sylvis et montibus inquireret, in cervam sive capreolam incidit, quae cum pudica honorisque sui tenax esset, neque conspectum sui illi largita est, sed fugam cepit, et in suas se abscondit latebras. Nos illius vestigiis institimus, illisque ducti in has aedes pervenimus: ideo opus est, ut hunc venatum, quem nostris laboribus et sudoribus desertis in locis invenimus, nobis aut extradatis, aut quorsum transierit, ostendatis”. His de suo addit orator, si quae alia allegorica et mataphorica ipsi ingenium suggerit. Parentes primo negant talem venatum in illorum aedes intrasse, erratum esse in vestigiis; forte in viciniis latere capreolam. Urgentibus procis, ut omnino ostendatur venatus, ancilla quaedam vetula, deformis, laciniis induta, educitur, et an ea cerva sit, quam persequerentur, interrogantur. Negant ac pernegant id proci, venatumque suum aiunt capillis fuisse aureis, oculis falconum, dentibus unionum in modum dispositis, labiis cerasa rubore superantibus, medio leonino, pectore anserino, collo cygneo, digitis cera glabrioribus, facie autem sole et luna splendidiore. Negantibus denuo parentibus talem apud se unquam apparuisse venatum, proci respondent, se sagacissimis uti canibus, qui ipsos nunquam fefellissent, eosque certissimis signis indicasse, desideratamque hic latere cervam. Tandem ubi vim et arma minitantur proci, parentes filiam educunt, prout patiuntur ipsorum vires, adornatam, quam visam illico proci cervam exoptatam esse pronunciant. Post vocatur sacerdos, aut, eo aliis curis detento, seniores e viciniis, quibus praesentibus annulos desponsati mutant. Hac ceremonia peracta, occultatur statim a parentibus virgo, paratumque sternitur convivium, e quo antequam discedant, praestitutus nuptiis dies dicitur.

Si tamen baronum liberi ineant nuptias, neque sponsalitia, neque coronatio ecclesiastica, sine principis consensu, et episcopi testimonio fieri potest. Hoc enim cavetur, ne qui divina et ecclesiastica lege prohibiti, nuptias contrahant, illo, ne contra principis voluntatem plures nobilium stirpes, arctioribus iungantur vinculis. Cum autem constitutum fuerit nuptiarum tempus, die lunae antecedente affines in aedibus et sponsae et sponsi post finitam liturgiam conveniunt, et musicos illius loci, qui vix alii nisi Cingari esse solent, accersent, iisque solennem sibi et voce et instrumentis harmoniam facientibus, leve aliquod convivium domesticum celebrant.

Post convivium ancillae et aliae quae in domo sunt mulierculae farinam convivio nuptiarum destinatam cribrant, quam ob causam iste dies cribrationis vulgo dicitur.

Ipsas porro nuptiarum epulas, si desponsatorum aedes vel in eadem urbe aut pago, vel non ultra duorum aut trium dierum spatium dissitae fuerint, die Iovis subsequente in utroque loco incipiunt, et ad sabbati usque diem continuant. Die dominica ad accersendam sponsam, omnes sponsi consanguinei et affines congregantur[39], legatosque praemittunt, sponsi adventum nunciaturos. His insidias in via struunt ad sponsam convocati, eosque, antequam ad illius aedes pervenerint, intercipere student, ut caveant, legati celerrimis uti solent equis. Si autem capti fuerint, inter inferioris conditionis homines stricte et inclementer ligantur, inversique equo imponuntur, inter nobiliores autem a sponsae patronis septi quasi sub custodia ad illius usque domum ducuntur. Eo cum pervenerint, interrogati, quid sibi vellent, respondent, se missos esse ad bellum indicendum, militem autem expugnandae arci sufficientem statim adfuturum. His dictis, intromittitur fecialis, et aliquot pocula maiora vino plena haurire cogitur, atque ita quasi sepultus mero cum quibusdam sponsae convivis dimittitur. Ii cum advenire sponsum vident, legatum non sine dicteriis dimittunt, ac domum aufugiunt, quos si insequi et capere possunt sponsi comites, haud clementius ligare et secum ducere solent.

Tandem cum in sponsae domo utrinque convocati convenerint, equorum instituitur certamen, et praemium proponitur, inter cives strophiolum eleganti opere pictum, inter ditiores, panni aut serici pretiosioris volumen. Praemissis qui metam describerent hominibus, cursus signum per praeconem datur, cuius voce audita, qui meliores se possidere credunt equos, calcaribus eos incitant. Victor a sponsa praemium destinatum accipit, equo autem corona e floribus solerter plexa imponitur.

Tandem post vespertinas preces, quo maximo possunt apparatu, desponsati ad suscipiendam ecclesiasticam coronationem in templum deducuntur. In medio templi tapes sternitur, cui sponsus ad dextram, sponsa ad sinistram insistit. Dum stant, aurei, aut apud plebeios, leonini, utriusque supponuntur pedibus, eoque innuitur, valedicendum saeculo, eiusque fastum conculcandum esse. A dorso illis paranymphus et paranympha adstant, binas faces eiusdem formae et molis tenentes. Interim sacerdos preces coronationi ecclesiasticae destinatas recitat, annulosque ter mutat.

Tandem, postquam coronis utrumque desponsatorum redimivit, chori ad instar illos per mediam aedem sacram ducit, accinentibus id troparium cantoribus Ἰσαῖα χόρευε. Id dum fit, affines pecuniis minutis, nucibus et sicco lupo circumstantes spargunt, his aenigmatibus significantes fecunditatem lupi et nucum a Deo, vitae datore, peti, divitias autem et cunctas mundi illecebras abiici. Tandem sacerdos, panem melle tinctum, amoris et perpetuae societatis signum, utrique ter gustandum exhibet, at, ut in laeta festivitate adstantibus moveatur risus, antequam eorum dentibus permittat buccelam, ter inhiantes fallit.

His ceremoniis finitis, cuncti eodem quo venerant ordine in domum sponsae redeunt, huius autem faciem velo e subtili serico rubro sagittis duabus adaptato tegunt, quas deinde, cum ad thalamum introducenda est sponsa, fratres sive consanguinei virginis arcu ex inferiori mensae latere supra desponsatorum capita parieti infigunt.

Interea ad tertiam usque noctis vigiliam epulis meroque indulgetur; qua elapsa, coqui gallum illaesis plumis assatum mensae imponunt, unus autem ex iis sub mensa se occulit, imitatusque galli cantum diem adesse nunciat. Soluto coquis donario, e mensa omnes surgunt, sponsus autem sponsam dextra tenens in medio conclavi consistit. Tum scriba dotem e catalogo clara voce legit, cuius partes omnes, quae antea in cubiculo aliquo, ut cunctorum conspectui paterent, ordinatae fuerant, curribus imponuntur, et ad sponsum devehuntur. Hoc facto, sponsae advocatus ipsius nomine parentes eius alloquitur, nativitatem, nutritionem et reliqua, quae ab iis acceperat, beneficia commemorat, pro iis gratias agit, benedictionem postulat. Parentes vel ipsi vel per interpretem suam benedictionem impertiuntur, et utrique desponsatorum amorem connubialem et castum thorum a Deo et angelo custode apprecantur, tandem eos, dato valedictionis potu, qui pachar de cale albă, i.e. poculum viae albae, vocatur e domo dimittunt.

Egressuros e porta aedium fratres vel iis deficientibus patrueles sponsae nudis gladiis transversim valvis ianuae impositis retinent, transitumque negant, quos sponsus equo vel alio quod paratum habet donario placat: atque sola sponsa (neque enim illi servum aut ancillam e domo patria secum ducere licet) comite matre aut sorore sponsi currum ascendit, praecedentemque maritum sequitur. Cum ad aedes sponsi perventum fuerit, post aliquot repetita pocula in thalamum a paranymphis introducuntur desponsati. Cavet autem sedulo sponsus ne subsequenti die parentes virginis quidquam de filia resciscere possint. Iidem enim tertia post nuptias die cum omnibus suis consanguineis filiam visitare tenentur, quod iter kale premare i.e. via permagna vocatur, quod ex ea pro re nata vel honoris multum, vel infamiae nimium parentibus enascatur.

Si enim filia virgo inventa fuerit, non solum pacata sunt omnia, sed et honorifice et splendido convivio accipiuntur parentes, et post secundam ferculorum seriem indusium cum signis, quibus filia virgo agnita fuerat, patinae impositum cunctis ostenditur, cui unusquisque parvum aliquod adiicere solet munusculum. Id tamen non nisi inter plebeios fit: apud nobiliores enim non nisi soceris id conspicere licet. Sin autem filia illicito concubitu maculam contraxerit, sponsus secunda die consanguineos suos convocat, iisque exponit se sponsam suam impuram (hoc enim vocabulo vitiatas denotant) reperisse. Parant ii currum vilissimum loris disruptis, eique advenientes parentes iumentorum loco iungunt, et verberibus cogunt filiam impositam ceu meretricem domum reducere. Id in platea vel itinere nemini impedire licet, et si quis liberare parentes ausus fuerit, praeter verbera, etiam a iudice ceu infractor legum et consuetudinum provinciae punietur. Totam porro dotem sponsus retinet, et si quid expensarum in nuptias fecerit, incuriis violatae parentibus iudicis decreto extorquet.

Ita quidem inter rusticos miseris illuditur, nobiliores autem, uti arctius suas custodiunt filias, quam ut tale quid facile iis accidere posset, ita et, si intellexerint violatam fuisse repertam suam virginem, aut per alios, filiae castitatem additis doti vel pagis, vel pecunia maiori resarciunt, aut si prorsus acquiescere noluerit gener, eam recipiunt, eique alius uxoris ducendae largiuntur potestatem.

Si princeps ipse paranymphus fuerit, convivium nuptiarum in aula principis peragitur. Sponsus pileum principali similem, et equum a principe accipit, et ei in mensa semper a dextris assidet, idque tecto capite. Cuncti officiales aulici ei, ac si princeps esset, adstant, et si vel in ecclesiam iverit, vel domum revertatur, totus apparatus aulicus, tympana quoque et alia instrumenta musica, tam christiana, quam turcica, ipsum, uti principem, comitantur. Tertio post die, ut gratias pro exhibito honore referat, una cum sponsa non sine muneribus principem et coniugem illius accedit. CAPUT XIX - DE MOLDAVORUM EXEQUIIS

Vita defunctis ea persolvunt iusta Moldavi, quae orientalis ecclesiae canonibus iubentur. Quam primum expiraverit, fervida aqua abluitur, et antequam rigescant membra novis ac melioribus quas habuerit vestibus induitur atque ita feretro impositus in medio domus atrio collocatur. Neque tamen primo statim die terrae mandatur funus, sed ad tertiam usque lucem expectatur, ne forte animi deliquio correptus aegrotus, dum defuncti speciem refert, vivus sepeliatur. Ad exequias campanarum pulsu convocantur vicini, adstantibusque consanguineis dolorem mutuum testantur. Tandem constituta exequiis terrae inferendis die, tota congregatur vicinitas, auditoque sacro, praecedentibus sacerdotibus, consanguineis subsequentibus, funus in templum deducit, ac finitis ecclesiasticis ceremoniis, in aula aedis sacrae sepelit.

Sin autem e praefectis militum aliquis vita functus fuerit, equos eius nigro panno tegunt, iisque vestimenta quae habuerat pretiosiora imponunt: hastam ante funus gestant, ad quam nudus gladius inverso manubrio pendet, funus autem aliquot milites thorace et galea induti ab utroque latere stipant. Porro et equorum oculis ceparum succum aut pulverem pyrium immittunt, ut humanum in morem planctu domini sui fata prosequi videantur.

Baronis demortui feretrum princeps cum toto apparatu aulico comitari solet, sin e superioribus fuerit, signum muneris ipsius ante funus usque ad monumentum defertur, inde autem in spatharia vel auditorio reponitur. At sedes et locus eius ad minimum per triduum vacare debet.

Luctus non eadem omnibus consuetudo. Rustico mortuo filii per sex menses media etiam in hyeme nudo capite incedere, et comam barbamque alere tenentur, iisque, etiamsi quam longissima inciderit via, nullum capiti tegmen imponere licet. Idem aliquando nobiliores per quadraginta dies facere solebant, nunc autem eas superstitiones abiecerunt, contenti lugubrem habitum gerere, et caesariem demittere. Rustici soror, fratre defuncto, e coma sua aliquid abscindere, ac cruci, quod monumento infixum est, appendere, et per annum, ne decidat aut auferatur, custodire consuevit, quod si acciderit, denuo novum aliquem comae fasciculum appendit. Universim omnes singulis fere sabbathis diebus per annum integrum, ad monumentum conveniunt, suosque mortuos lamentantur.

Ditiores mulieres lamentatrices conducunt, quae plures tragoedias recitant, quibus miseriam et fragilitatem vitae describunt humanae, ut ex hisce versiculis, qui vulgo exordium efficere solent, videre est: A lumii kynt cu zele Cumplita viacza Cum se rupe szi se taie, Ka cum ar fi o atza i.e.

„Huius mundi cum moerore canto pessimam vitam, quomodo rumpitur et abscinditur, uti filum”.

Post haec, mortui personam quasi praesentem introducunt, de multis rebus interrogant et fingunt illum taedio huius saeculi correptum ad interrogata respondere nolle, tandem, fatigatum suorum precibus, in aliqua verba erumpere, ostendere, quae facienda, quaeve fugienda sunt, et declarare, se neque locuturum in posterum, neque reversurum, quoniam deliciis paradisiacis, quas Deus fidelibus parasset, iam potitus sit etc. et si quae aliae sunt garrularum mulierum naeniae. Pars tertia - DE STATU ECCLESIASTICO ET LITTERARIO MOLDAVIAE CAPUT I - DE RELIGIONE MOLDAVORUM

Quae sacra antiquos Moldaviae incolas, priusquam iustitiae sol in nostro oriretur horisonte tenuerint, per negligentiam maiorum nostrorum incertum. Si tamen credamus e Scythis oriundos fuisse Dacos veteres, quae omnium quotquot novimus historicorum communis est sententia, licebit forte haud absona coniectura hariolari, iisdem numinibus exhibitum fuisse cultum, quae reliquis scythicis nationibus sacra fuisse Russorum annales memorant: Perunae tonitruum, Volos iumentorum, Pochvist aëris, Lado laetitiae, Kupalo segetum Diis, aliisque eius generis idolis: Osliado, Chorsae, Daszubae, Striboe, Semargle et Mocosoe.

Porro, Romani, postquam Daciam occupassent, uti ea gens nulli alii superstitioni cedebat, non solum non abolevisse antiquos cultus, sed etiam novis suum in morem auxisse videntur. Facile id probabit, qui consideraverit, Romanos, quotiescunque novam sibi subiecissent provinciam, devictae gentis diis non minus quam suis litavisse, quin etiam Aegypto, fecunda seditionum matre, subacta, plura inde idola Romam transtulisse, eisque exhibuisse cultum.

Accedit et communis omnium, quotquot idolis addicti erant, sententia, unicuique non solum provinciae, sed etiam familiae suos esse lares et tutelaresDeos, qui peculiarem illius curam gerant, quos nisi placaverit, nemo vel provinciam fortunate regere, neque in aedibus pacate vivere posset.

Quando autem desierit gentilis in Moldavie superstitio, eaque gens Christo nomen dederit, nullis evidentibus historicorum testimoniis potest demonstrari, tamen probabile est non nisi sub Constantini M. imperio publicum Christianae religionis cultum in Daciam fuisse introductum, sub Constantio enim Constantini M. filio utramque Daciam suum habuisse episcopum acta synodi Sardicae congregatae testantur, licet plures forte multo ante cruentis martyrum concionibus permoti Christi vexilla fuissent secuti.

Hodie tota gens se Christianam et orientalis ecclesiae membrum profitetur. De nullo fidei capite alienas fovet sententias, nihil omittit eorum, quae illa iniunxit, nihil agit, quae ea prohibuit. Haereticus aut haeresis, in Moldavia, nulla unquam apparuit, multo minus incrementa capere potuit, forte quod ea gens scholasticam theologiam, sophisticasque dialecticorum artes recipere noluerit, credideritque evangelii simplicitatem et S. S. Patrum doctrinam etiam sine schola ad animae salutem sufficere. Nulla alia sacra magis aversantur, quam Romana, licet subditi eorum, Hungari, fere omnes illis sint addicti, suumque episcopum Bacoviae habeant. Aiunt enim reliquas quidem haereses per se notas esse, eorumque secessionem a vera ecclesia facile posse animadverti: Papistas vero (nam catholicos nesciunt, nisi orientalis ecclesiae alumnos) sub ovina pelle lupinam occultare indolem, Graecae ecclesiae asseclis aliquando confratrum, aliquando Schismaticorum et άϰεφάλων, quod caput ecclesiae visibile, papam, non venerentur, nonnunquam et haereticorum nomen tribuere, qua ratione fiat, ut rudis plebs vix verum a falso dignoscere, et ab eorum veneno cavere possit. Fortissimum autem, ut haec in transitu moneamus, nobis in ea constantia, qua Moldavi orientali ecclesiae adhaerent, contra omnem neoterismum latere videtur argumentum. Constat enim inter omnes, quibus cognitae sunt ecclesiasticae historiae, Transylvaniam et Hungariam, quae nostrorum popularium ante instauratam Moldaviam sedes erat, nunquam Constantinopolitano throno, sed semper Romano paruisse, adeoque, antequam Lutheri Calvinique sectae illas regiones invasissent, cunctos eorum incolas occidentalis ecclesiae fuisse filios. Iam vero cum Dragoszi sequaces eandem, quam ibi professi fuerant, religionem semper retinuerint (neque enim ullibi memoriae proditum est, eos negato occidentalis ecclesiae symbolo, orientalis ritibus nomen dedisse), illa vero cum orientali in omnibus ac singulis consentiat, manifesto patet, eandem antiquis temporibus in occidente viguisse, quam nunc solus retinet oriens doctrinam, adeoque occidentem non orientem succedenti tempore a vera Christi fide defecisse. Sed e diverticulo in viam.

Symbolum fidei, uti a patribus Nicenae Synodi conceptum est, simpliciter in sacris recitant, et papisticam additionem et a filio reiiciunt. De Spiritus S. processione eadem sentiunt, quae Christi verbis S. Iohannes evangelista pronunciat. Uti autem praeter S. Scripturae verba processionem a filio admittere nolunt, ita nec introductam a Palama formulam a solo Patre in sacris adhibent: septem sacra mysteria profitentur, liturgiam celebrant ad normam S. S. Patrum Basilii M. et Iohannis Chrysostomi. In ea fermentato pane utuntur et sub utraque specie communicant. Sacras imagines, non sculptas, sed pictas, honorant, soli autem Deo latreiam[40]pronunciant. Sanctos nondum adhuc ad perfectam beatitudinem pervenisse, eamque cum Paulo in illa die i.e. in extremo iudicio expectare credunt, interea certam eius spem et fiduciam illorum animos implere et gaudium ineffabile creare, adeoque quo ad meritum nihil ipsis deesse. Purgatorium nullum admittunt, statuunt tamen peccata venialia etiam post mortem precibus ecclesiae et eleemosynis remitti. Sacram scripturam e versione septuaginta interpretum recipiunt et legunt in ecclesia, vulgatam ceterasque translationes reiiciunt. Praeter Mercurii et Veneris diem, quater per annum statis temporibus ieiunant, in magna autem quadragesima et in primis diebus Augusti, Beatae Mariae virgini dicatis, etiam a piscibus abstinent. Sunt et qui nimia superstitione ducti die Lunae quoque carnibus non vescuntur, aliaque sibi ieiunia, ut S. S. Athanasii, Gregorii et Demetrii, sanciunt, aliaeque etiam mulierculae, licet monachalem habitum non induant, tamen voto spontaneo per totam vitam a carnibus abstinent. Infimum praeterea vulgus, ut in plerisque aliis, quas cultior litteratura nondum illustravit, regionibus, ita et in Moldavia ad superstitionem proclive, non adeo perfecte antiquis suis lavata est sordibus, quin in nuptiis, exequiis et statis anni temporibus ignota quaedam et antiquum Daciae cultum redolentia nomina carminibus canticisque celebret. Talia sunt Lado et Mano, Dzina, Dragaica, Doina, Heoile, Stachia, Dracul in valle, Ursitelle, Frumoasele, Symdzenele, Dzioimaricele, Papaluga, Kyraleysa, Colinda, Turca, Zburătorul, Miaza noapte, Striga, Tricolicz, Legatura, Dislegatura, Farmec, Deskyntek, Verdzelat, et alia huius generis.

LADO et MANO, quorum nomina in nuptiis potissime a matronis invocantur unde forte haud absona suboritur suspicio iisdem Venerem et Cupidinem, amoris [et] nuptiarum praesides, indicari

DZINA, quam vocem a Dianae denominatione deductam suspicareris. Raro tamen singulari numero eam celebrant, sed plerumque plurali Dzinele utuntur, feruntque virgines esse formosissimas et venustatis largitrices

DRAGAICA, Ceres indigitari videtur. Etenim eo anni tempore, quando segetes maturescere incipiunt, congregantur, quotquot fuerint, vicinorum pagorum puellae, ac inter se venustiorem et forma praestantiorem sub Dragaicae nomine eligunt. Hanc in agros magno comitatu deductam, corona et aristis plexa, plurisbusque strophiolis phrygio opere pictis exornant, ac claves horreorum manibus eius suspendunt. Sic ornata Dragaica, extensis manibus, et strophiolis vento expositis, ita ut volantis speciem prae se ferat, ex agro domum redit, et omnes quotquot in eam societatem verant pagos, cantando et saltando peragrat, stipata cunctis reliquis sodalibus quae eam canticis sat concinne compositis sororem et dominam quam saapissime vocitant. Huius honoris villicae Moldavorum puellae plerumque sunt avidissimae, licet perpetua consuetudine cantavit, ne ea, quae Dragaica personam gesserit, intra triennium marito elocetur.

DOINA: Martis vel Bellonae Dacis usitatum nomen fuisse videtur, praeponitur enim cunctis, quae fortiter in bello [gesta] referunt, canticis, ac praeludiis, quibus gens moldava ante cantum modulari consuevit, textum largitur.

HEOILE: in lugubribus carminibus utuntur, non interiectionis in modum, sed ita ut certam quandam personam indigitare videatur.

STACHIA: fingunt esse mulierem gigantea forma praeditam, veterum desertarum aedium, subterranearum praesertim structurarum, adeoque etiam thesaurorum custodem et praesidem.

DRACUL ÎN VALLE: daemones appellant, quos aquas habitare credunt.

URSITELLE existimant esse duas virgines, quae nascenti infanti adstent, eique pro lubitu animi et corporis dotes tribuant, et cuncta fausta aeque ac infausta, quae ispi per totum vitae cursum aceidere deberent, praedestinent.

FRUMOASELE: nymphas quasdam aëreas esse existimant, amore in iuvenes venustiores saepius correptas. Quam ob causam, si quis adolscens paralysi aut apoplexia repente corripiatur, id facinus haud alii, quam hisce frumoasele tribuunt, feruntque eas hac ratione, amore in odium furoremque converso, punire amasiorum suorum inobedientiam.

SYMDZENELE: nomen est S. Iohannis prodromi, persuasi autem sunt, ea, quae huic sancto feriata est, die, solem non continuo, sed tremulo gressu cursum suum absolvere. Ideo ista die cuncti per Moldaviam villici ante diluculum surgunt, ortumque solis defixis oculis intuentur, et dum huius lucis impatiens oculus vibrare tremereque cogitur, tremulum istum motum, quem in se ipsis sentiunt, soli adscribunt, laetique novo spcctaculo domum redeunt.

DZOIMARICELE: mulieres vocitant quas feria Iovis Paschatos festum antecedente summo mane ad ignes, qui eadem die ubique in Moldaviae aedibus accendi solent, circumne, et si quam dormientem invenerint mulierem, id punitionis ei tribuere credunt, ut postea laborum sit impatiens.

PAPALUGA: aestate cum segetibus ex ariditate imminere videtur periculum, villici Moldavorum puellam, quae decimum aetatis annum nondum expleverit, indusio ex arborum aliarumque herbarum foliis contexto vestiunt. Sequuntur eam omnes reliquae eiusdem aetatis puellae puerique, canticisque et saltibus totam viciniam peragrant, quibus, quoquo versus venerint, vetulae frigidam capiti infundere solent Carmen huius fere est sententiae: „Papaluga ascende caelos, aperi portas, demitte pluvias, ut crescat frumentum, triticum, milium” etc.

KYRALEISA, exclamationi in precibus Christianorum usitatae, Κύριε έλέησον, respondet et originem debet. Conficit nempe 5 Februarii in vigiliis luminum quislibet paterfamilias crucem ligneam, quam candida tela, serico et syrmate, prout cuiuscunque opes ferunt, elegantissime amictam post preces vespertinas processionis sacrae in modum magna puerorum stipante caterva per omnes domos circumferunt, et vocem Kyraleisa quam saepissime repetunt.

COLINDA, calendis veterum Romanorum respondet, et singulis novi anni initiis a cunctis Moldavis, tam nobilibus, quam pleibis, peculiaribus ritibus celebrari solet.

TURCA: spectaculum, quod in Turcarum odium priscis temporibus excogitatum videtur. Namque die natalitiis Domini sacra, cervino capiti cornuto larvam attexunt e variegato linteo consutam, et sat longam, ut pedes quoque portantis tegat. Hanc ita constructam alius senis gibbosi larvam gerens ascendit, et magno cum comitatu cunctas plateas domosque saltando et ludendo peragrat.

ZBURATORUL, i.e. volatilis, credunt esse spectrum, iuvenem venustissimum, qui virgines, praesertim neonymphas, noctu invadat, easque, licet ab aliis etiam vigilantibus conspici non possit, per totam noctem illicitis polluat amoribus[41]. Audivimus tamen, nonnullos, quibus ex meliore luto praecordia Titan finxerat, maritos, eiusmodi volatiles deos comprehendisse, compertoque corporeas esse creaturas, iis meritam inflixisse poenam.

MIAZANOAPTE: i.e. media nox. Fabulantur spectrum esse, quod ab occasu solis ad mediam usque noctem in biviis et triviis variarum animarum speciem mentiens circumagitur, at postea dispareat.

STRIGA, a graeca voce, στρίγλη, idem quod apud Romanos etiam hodie inter Moldavos denotat, venefica nimirum vetula, quae diabolica virtute infantes neonatos ignotis modis interimat. Superstitio est[42] Transylvanis praesertim frequentissima. Ferunt enim dum striga grassatur, infantes absque ullo praevio morbo in cunabulis suffocatos reperiri.

Quod si vetulam quandam huius facinoris suspectam habeant, eandem manibus pedibusque ligatam in profluentem abiiciunt, si submergatur aquae, insons creatur: quod si vero supernatet, tunc satis convictam existimantes, sine ulla ulteriori disquisitione, vivam igne comburunt, frustra ad ultimum usque suspirium innocentiam suam reclamante vetula.

TRICOLICZ, idem est quod Gallis Loup garou; credunt homines magica arte in lupos aliaque animalia voracia converti posse, eorumque naturam adeo induere, ut homines aeque ac greges invadant et dilacerent.

LEGATURA est genus fascini, quo sponsum impediri ferunt ne cum sponsa rem habere possit. Eadem etiam lupos aliaque animalia ferocia vinciri posse credunt, ne ovium boumque gregibus damnum inferant.

DISLEGATURA est solutio huius legaturae fascini coniugalis, quam aliis fortioribus magicis artibus obtineri posse credunt.

FARMEK, incantamenti genus est inter rusticos usitatum, quo mulieres amasios suos sibi devincire, aut quos[43] odio prosequuntur, in furorem agere posse existimant.

DESKYNTEK, aliud incantamenti genus, quo cunctos morbos, qui non sint lethiferi, sanari posse autumant. Non pigebit enarrare quid ea de re in patria ipse vidi.

Praefectus cubiculariorum B. parentis mei, habebat equum generosissimum, qui in campo a serpente morsus per totum corpus adeo intumuerat, ut vix aliqua spes salutis superesse videretur. Accersita vetula incantatrix dominum equi iubet fontem quaerere, ac inde aquam in phyala haustam ac a nemine gustatam quam celerrime afferre. Dum servum mittere vult, qui aquam hauriat, negat vetula, ipsius domini opera aiens hauriendam esse aquam, si equum vellet redivivum. Obedit tandem iuvenis, ac vas maiusculum aqua plenum vetulae adfert. Haec aquam carmine nescio quo sacratam, iuveni ut totam bibat, porrigit. Exequitur ille mandata, licet difficulter, quod nimium aquae hausisset. Post potum iuvenis illico equum suum, qui non longe ab eo in terram prostratus et iam semimortuus iacebat, respirare, se vero intumescere, et vix perferendis cruciatibus agitari sentit. Ubi carmina sua repetit vetula, intra quadrantem hora e equus sanatur, iuvenis vero aquam iterum nullo dolore aut morbo relicto evomit.

Aliam vetulam totum stabulum equinum scabie infectum, quamvis trium dierum itinere dissitum, recitatis super crinibus equi carminibus, intra paucos dies penitus sanasse novimus.

VERDZELAT, divinationis genus est, quo Moldavi, nocte calendas Ianuarii antecedente, prospera et sinistra, quae per anni decursum illis obvenire deberent, per virgularum dispositionem hariolari conantur. Eundem in finem etiam fecle (tiliis), bobis (fabis) et ola (ollis) certo modo dispositis utuntur. CAPUT II - DE HIERARCHIA ECCLESIASTICA

Moldaviae ecclesiae, quoad externa, supremam curam ipse princeps gerit, et sedulo ac diligenter attendit, ut et facta et doctrina clericorum orthodoxae fidei praeceptis respondeat, ne quis suorum deviet a recte sentiendi tramite, indutusque ovina pelle, lupi cor intra se absconditum habeat, neve pastor gregem negligat, aut malis exemplis offendat. Interna animarum nimirum ad coelum ducendarum via metropolitae commissa est, qui ceu fidus pastor et vigilans domini servus subiectas sibi ecclesias visitat, iis episcopos, rudes quidem litteris, sed spiritu instructissimos largitur, et nihil omittit, quod ad ovium suarum pastum et salutem vergere posse animadvertit.

Quoniam autem auctis Moldaviae incolis, gravior iste labor apparuit, quam uti ei ferendo unicus homo sufficiat, illi sublevando tres in Moldavia sedes episcopales institutae fuere, Roman, Radauzii et Huszii, ex his Radauziensi et Husziensi solum episcopi nomen tributum est, Romanensis autem archiepiscopus dictus, eique concessum fuit, ut in liturgiam mitram gereret, in reliquos tamen collegas suos nullam iurisdictionem habet, nec iis nisi solo ordine est superior.

Chirotoniam Moldaviae metropolita a condita sede usque ad florentini conciliabuli tempora a patriarcha Constantinopoleos acceperat. Cum autem in ea synodo metropolita, homo simplex et divinis scripturis parum exercitatus, quo promissam sibi septimi throni dignitatem acciperet, aliisque a papa propositis honoribus potiretur, protestantibus licet qui cum ipso erant Alexandri Boni Moldaviae principis legatis, fictis et captiosis illius synodi decretis subscripsisset, at conventiculo dissipato in Moldaviam redire non auderet, Marcus Ephesi archiepiscopus suum archidiaconum, genere Bulgarum, at pietatis et orthodoxiae laude illustrem, Moldaviae metropolitam dedit, et quod ipse etiam Constantinopoleos patriarcha ad adversa castra transiisset, a patriarcha ochridensi confirmationem petere iussit. Atqui ex eo tempore usque ad elapsi saeculi initium semper ab ochridensi patriarcha benedictionem petere Moldaviae metropolitae consueverunt.

Cum autem Basilius Albanus fasces principatus nactus fuisset, coepissetque collapsas antecessorum suorum partim negligentia partim dissensionibus Moldaviae res componere, Parthenius Constantinopoleos tunc temporis patriarcha, hanc fere in sententiam ad ipsum dedit litteras: „Novit tua celsitudo ecclesiam moldavam olim orientali ecclesiae, ut sincerae benevolaeque cunctorum christianorum matri, subiectam fuisse, et eius metropolitam ab oecumenico Constantinopoleos throno, uti et reliquos, benedictionem accepisse. Permansit ea in illo obsequio per aliquot saecula, donec sub Iohannis Palaelogi imperio pseudopatriarcha Metrophanes florentini conciliabuli decreta subscriberet, eoque ipsam primam oecumenicamque Constantinopoleos sedem merito cunctis orthodoxae fidei amatoribus suspectam redderet. Cum vero post eas turbas extinctis statim huius pestiferi morbi instrumentis et autoribus, Dei sancta ecclesia, iiceu iimaculata agni sponsa, pristinae suae quieti ac splendori restituta, et omnis adversae suspicionis occasio ablata fuerit, grave omnino et inconveniens videtur, moldavam eclesiam, quae semper unum ex electissimis et praecipuis catholicae ecclesiae membris habita fuit, non a suprema sede, sed ab infima chirotoniae benedictionem accipere.

Itaque nostra mediocritas et tota sancta synodus tuamacelsitudinem humiiter rogat, ut nobilius ecclesiae membrum nobiliori sedi restitus, et Moldo-Valachiae (sic enim Graeci Moldaviam vocant) metropolitam, uti antiquitus constitutum erat, iterum ab oecumenica nostra et patriarchali sede benedictionem petere iubeas: quae res omnino in Dei gloriam et matris nostrae ecclesiae Catholicae honorem verget”. Persuasus patriarchae et synodi litteris Basilius, ex eo tempore sancivit ut in posterum non nisi a Constantinopolitano throno Moldaviae metropolita acciperet benedictionem: idque decreto paulo post in provinciali synodo, quae sub eodem principe Iassiis contra iconoclastas et alios huius aevi haereticos habita fuit, omnium patriarcharum ipsiusque ochridensis consensu et subscriptione confirmatum est.

Ceterum metropolita Moldaviae in ecclesia orientali singularem quandam aliisque negatam dignitatem gerit. Neque enim nomine patriarchae gaudet, nec ulli patriarcharum subiacet. Namque licet benedictionem a Constantinopolitano patriarcha accipiat, tamen ab eo nec eligi, nec deponi potest, neque magnae ecclesiae constantinopolitanae quod vocatur ψῆφον, ut reliqui metropolitae omnes, expectare tenetur. Electo, cum principi probatus fuerit, tres Moldaviae episcopi manus imponunt, datisque ad patriarcham litteris notificant, talem vel talem hominem pium probum et eruditum, implorato spiritus S. auxilio, non autem alio modo, quam qui e humana penderet voluntate, electum esse. Idem facit et princeps peculiari ad patriarcham epistola, rogatque ut neoconsecratum sua benedictione in munere illo confirmet, quod negare patriarcha nullo modo potest, sed omnino principis voluntatem debet exequi. Porro et a tributo, quod ϰοινότητος ϰαὶ βοηθείας nomine a cunctis metropolitis patriarchae solvitur, prorsus est immunis, nec ulla lege tenetur patriarcham de rebus in ecclesia moldava gerendis aut gestis interrogare: sed eandem libertatem, quam ochridensis patriarcha in sua dioecesi habet, ipse etiam in Moldavia utitur: licet autem tantae dignitatis sit metropolita, nullum tamen e suis episcopis vel constituere vel dignitate privare potest. Solius enim princeps est, de candidatorum vita et eruditione exquirere, et exauctorandorum causam dirimere sententiamque depositionis ferre. Namque illa omnia suae curae reservarunt principes, solam chirotoniam iuxta apostolicos canones metropolitae reliquerunt. Vicissim princeps, licet absolute omnibus sibi subiectis imperet, tamen sine metropolitae consensu in rebus ecclesiasticis nihil mutare, addere vel demere potest. Ea tamen regula piis saltem principibus dicta est; si enim sacrorum contemtor fuerit, metropolitae munus est coram tribunali sententiam principis e legibus vel confirmare, vel corrigere, cui princeps ut christianus et iustitiae amator obedit.

Episcopi in suis dioecesibus functiones sui muneris libere obeunt, subiectos sibi sacerdotes constituunt, et si in crimine aliquo inventi fuerint, dono gratiae privant nemine contradicente: in igumenis tamen et archimandritis constituendis aut exauctorandis nullum ius habent, ut qui solius principis tribunal reverentur. In levioribus delictis quilibet inferior a suo praefecto castigatur, diaconus a sacerdote, sacerdos a protopopa, ieromonachus et monachus a suo abbate vel archimandrita. Protopopa, abbas et archimandrita a suo episcopo, episcopus a metropolita, metropolita a principe, princeps a sua conscientia et Deo, qui nonnunquam sultano ceu instrumento ad corrigendum vel puniendum principem utitur. In gravioribus, quae vel morte vel sacerdotii privatione expiari debent, delictis, non nisi simplices sacerdotes, ieromonachi et monachi suorum episcoporum iurisdictioni subiacent, abbates autem, archimandritae et episcopi a solo principe puniri possunt. Est tamen episcopi munus, ut si quis iis, quos illorum iudicio principes exemerunt, aliquid contra canones, aut quod offendere possit, perpetret, metropolitae id per litteras significent, qui postea secundum episcopi relationem causam principi proponit.

Metropolita a singulis sacerdotibus suae eparchiae quotannis tributum 200 asprorum et pellem vulpinam vel martis accipit, praeterea nihil exigere potest, uti nec ab episcopis quenquam proventum habet, nisi si ipsi sua sponte ei aliquid donaverint. Eosdem reditus etiam a suis dioecesibus episcopi colligunt. CAPUT III - DE MONASTERIIS MOLDAVIAE

Cuncta monasteria Moldaviae eiusdem sunt instituti, et regulas a S. Basilio monachis praescriptas sequuntur. Maiora, quibus archimandritae praesunt, non plura inveniuntur, quam quatuor, minora autem, quae igumenis parent, plusquam duo centum numerantur, praeter totidem fere metochia, quae diversis in locis ea monasteria possident. Dividuntur autem in ἀφιερόμενα, inkinate, et έλεύθερα, neinkinate, oblata et libera; oblata monasteria vel Hierosolymis, vel monti Sina, uel Monti Sancto dedicata sunt. Invaluit enim in Moldavia consuetudo, qua si quis vel princeps vel baro monasterium fundare voluerit, cunctas opes suas aequaliter inter monasterium et liberos dividere debet, totidemque monasterio dare, quantum filiorum singulis reliquit.

Si autem timet, ne post eius mortem monasterium destruatur, aut corruat, alicui e lavris maioribus, quae in praefatis locis inveniuntur, illud dedicat. Hoc facto, lavrarum illarum archimandritae prospicere monasterio tenentur, et curare, ut semper monachi integrae vitae honestisque praediti moribus ibi reperiantur. Vicissim ex reditibus monasterii id tantum ibi relinquunt, quod ad alendos fratres necessarium est, reliqua pro necessitatibus maiorum lavrarum colliguntur, eoque singulis annis mittuntur, libero autem monasterio fratres sibi arant, sibi occant, sibi itidem metunt, horis, quas a sacris functionibus vacuas habent, manuariis operis ab abbate praescriptis vacant, vineas, agros hortosque excolunt, collectosque ex iis fructus in sui monasterii usus convertunt.

Tributum quotannis cuncta monasteria principi pendunt, pro suarum possessionum ratione, metropolitae autem et episcopi nihil prorsus solvere tenentur. Caeterum regulis Basilii Magni adeo cuncti adstricti sunt monachi, ut centies morerentur, quam iubente licet medico unicam carnis buccellam ori suo imponerent. E monasterio nunquam exeunt, nisi ab igumeno missi, aut postquam pro tot diebus aut horis licentiam impetraverint.

Oeconomiae cura senioribus demandata est, qui vitae morumque integritatem plurium annorum experimento abbati suo probarunt. Praeterea non possumus non laudare hospitalitatem, quae in omnibus observatur Moldaviae monasteriis. Quicunque enim eo venerit hospes, sive orthodoxus fuerit, sive Iudaeus, sive Turca, sive Armenus, non solum benevole debet excipi, sed et si vel per integrum annum ibi morari vellet, cum omnibus sociis et iumentis, quos secum habet, pro viribus monasterii, sobrie, laute, idque sine ulla murmuratione ali et sustentari debet. CAPUT IV - DE LINGUA MOLDAVORUM

De linguae moldavicae origine diversa scriptores tenet sententia, plures eam e latino sermone nullo alius idiomatis habito respectu corruptam existimant, sunt et qui ex italica dialecto eam derivatam esse arbitrantur. Utrorumque argumenta, quo magis lectori pateat veritas, candide exponemus. Qui latinam linguam propriam et genuinam moldavicae matrem asserunt, his potissimum fundamentis nituntur: primo, colonias Romanas longe ante in Daciam translatas fuisse, quam per Gothorum Vandalorumque irruptiones Romanus sermo in Italia corrumperetur: neminem autem historicorum memoriae prodere, eas sub Barbarorum regno Latium repetiisse, adeoque non potuisse Daciae incolas, a lingua quae nondum erat, suam corrumpere.

Secundo, Moldavos se nunquam Italos nominasse, quod sequentibus temporibus latius Romanorum nomen esse coepit, sed semper Romanorum appellationem retinuisse, quae illo aevo, cum orbis terrarum caput Romae esset, cunctis Italiae incolis erat communis. Neque obstat, quod a finitimis Hungaris et Polonis Vlochvocentur, quod idem apud eas gentes Italorum nomen est. Mallemus enim credere vicinas illas gentes magis a Moldavis, ut notioribus sibi, ad Italos, quam ab Italis ad Moldavos appellationem eam transtulisse.

Tertium et potissimum pro ea sententia argumentum est, quod in moldava lingua plura adhuc vocabula latina inveniantur, quae italica prorsus ignorat, vicissim nomina et verba a Gothis, Vandalis et Longobardis in Italorum sermonem introducta penitus fugiat moldava, ut id paucis reddamus clarius: incipio, Italus per vocem barbaram commincio exprimit, Moldavus vocabulo e latina dialecto corrupto, inczep. Albus, italice bianco, mold. alb. Civitas, italice citta, mold. czetate. Dominus, italice signore, moldavice domn. Mensa, italice tavola, mold. masa. Verbum, ital. parola, mold. vorba. Caput, italice testa, mold. cap. Venatio ital. caccia, mold. venat.

Qui autem ex italica dialecto derivare volunt moldavum sermonem, obiiciunt 1. in eo inveniri verba auxiliaria: am, ai, are. 2. articules nominum. 3. aliquot etiam vocabula pure italica, ut szkiop, sciopo, claudus, et czerc, cerco, quae cum prorsus linguae latinae igota sint, nnon aliunde nisi ex italica peti potuissent.

Respondetur ad id a prioris sententiae patronis: Auxiliaribus quidem verbis uti Moldavos, at non italicis, sed peculiaribus. Articulorum eadem est ratio, nulla enim orationis parte magis quam iis ipsis moldavus sermo ab italico discrepat. Italus articulum suum nomini praeponit, Moldavus postponit, ut Ital.: L’huomo, la moglie, Mold. omul, muiere. Italus unum habet articulum masculini, in singulari il, in plurali gli vel i, in femineo singulari la, plur. le. Moldavi autem in singulari masculino duos habent articulos, ul et le, unum, quem nominibus in consonantem desinentibus, alterum, quem in vocalem exeuntibus suffigunt: ut omul, homo, calul, equus, scaunul, scamnum, vasul, vas, szerpele, serpens, kynele, canis, etc. In plurali animatorum nominibus articulum ii addunt, ut: caii, oamenii, equi, homines; inanimata vero articulo femineo ele efferuntur, ut: scaunele, vassele, etc. Femininorum Moldavi itidem duos articulos habent, e et a, ut muiere, gaina, mulier, gallina. Quae in e desinunt, in plurali ile formantur, ut muiere muierile, quae autem in a, pluralem per ele efferunt, ut gaina gainele. Denique voces illas, quae italico propius accedunt, quam antiquo romano sermoni, e diuturno Genuensium commercio, quod iis, dum Ponti Euxini littora tenerent, cum Moldavis intercesserat, in nostram linguam haud absona forte coniectura irrepsisse crederes. Pari enim ratione, posteaquam cum Graecis, Turcis, et Polonis crebra negotia habere Moldavi coeperunt, ex illarum quoque gentium dialectis plura vocabula Moldavorum ore teri coeperunt, ut a Graecis:

pedepsa,

kivernisire,

procopie,

blastem,

azima,

drum, pizma,

παίδευσις

ϰυβέρνησις

προϰοπή

βλασφημῶ

ἄζυμον

δρόμος πεῖσμα

Iam vero expositis utriusque partis argumentis, quae propius accedant veritati definire non audemus, metu ne amor patriae nobis obstruat oculos, nostroque conspectui aliqua subducat, quae alienis facile paterent luminibus. Relinquimus itaque iudicium lectori benevolo, unicum id Covatii effatum addere contenti. Mirum, ait ille, quod Moldavorum Valachorumque lingua plura habeat latina vocabula, quam italica, licet Italus ibidem sedes habeat, ubi olim Romanus habitabat. Sed idem haud mirum. Itali enim longe post sibi linguam excogitaverunt. Caeterum observandum, reperiri in Moldavorum lingua aliquot vocabula, quae cum tam latinae, quam reliquis vicinarum gentium dialectis incognita sint, ex antiqua Dacica remansisse forsitan haud sine ratione existimamus. Neque enim obstat quidquam, quo minus credamus Romanorum in Dacia colonias, vel servis Dacis usos fuisse, vel etiam, si quis uxorem perdiderat, mulierculas ex illa gente in matrimonium duxisse, unde facile indigenarum aliqua vox in illorum sermonem irrepere potuit. Tales sunt: stezar, quercus, padure, sylva, halesteu, stagnum, carare, semita, graesk, loquor, privesk, aspicio, nemeresk, aliquo pervenio.

Praeterea, uti cunctae fere linguae, ita et moldava diversas patitur dialectos. Purissimus sermo in medio Moldaviae circa Iassios viget, quod continua aulae principalis praesentia cultiores vulgo evadunt illius agri coloni. Qui ad Tyratem habitant, multa polonica intermiscent, et plura vasa domesticis usibus inservientia polonicis denominant vocabulis, ita ut ab alio Moldavo vix intelligi possint. Qui in alpibus versus Transylvaniam vivunt, saepius hungaricis utuntur vocibus, Falczienses tartarico, Galaczienses graeco turcicoque sermone moldavum corrumpunt.

Mulieres quoque moldavae peculiarem a viris pronunciationem habent. Mutant enim syllabas bi et vi in gi, ut: bine, bene, gine, vie, vinea, gie; pi in ki: pizma, invidia, kizma, piatra, petra, kiatra. M initiale in ng litteram, vix aliis pronunciabilem, ut mie, mihi, ngie etc. Qui semel e viris etiam ei pronunciationi assuetus fuerit, vix ac ne vix quidem ab ea liberari potest, et ceu sorex suo ore semper prodit, se nimis diu in matris sinu moratum fuisse, qua de re etiam tales vulgo ficior de baba, filii vetulae, per contemtum dicuntur.

Valachiae et Transylvaniae incolis eadem est cum Moldavis lingua, pronunciatio tamen rudior, ut dziur, Vlachus proferet zur, jur, per z polonicum sive jgallicum; Dumnedzeu, Deus, val. Dumnezeu: akmu, nunc, val. akuma, aczela hic, val: ahela. Addidere etiam aliquot vocabula Moldavis ignota, quae tamen omnia dum scribunt omittunt. Moldavicam et linguam et orthographiam sequuntur, adeoque re ipsa moldavicam sua puriorem agnoscunt, licet verbis id profiteri ea quae Moldavos etValachos intercedit antipathia prohibeat.

Corruptiori multo utuntur idiomate Cuzzo-Valachi, qui in Rumelia ad fines Macedoniae habitant. Mirandum in modum illi patriam sibi linguam cum graeca et albanica miscent, ita ut nonnunquam pure graecam, aliquando pure albanam periodum sermoni valachico interponant, retentis tamen ubique moldavicis nominum verborumque flexionibus. Talem ollo potriginem, ipsi quidem inter se intelligunt, sed nec Graecus, nec Albanus, nec Moldavus sermonem ipsorum integre capere potest. Quod si tamen omnes tres uno in loco collecti Cuzzovlachum loquentem audirent, collatis sententiis, si quilibet suae linguae periodum alteri interpretaretur, quid is sibi vellet, intelligere possent. CAPUT V - DE LITTERIS MOLDAVORUM

Ante conciliabulum Florentinum, exemplo reliquarum gentium qui e Romano sermone suas linguas corrupere, latinis Moldavi utebantur characteribus. At cum in ea synodo Moldaviae metropolita, uti supra diximus, ad castra Latinorum defecisset, successor eius, Marci Ephesi diaconus, gente Bulgarus, nomine Theoctistus, quo magis eradicaret e Moldava ecclesia Latinorum fermenta, iuvenibu sque occasionem legendorum latinorum sophismatum adimeret, Alexandro Bono suasit ut non solum homines diversa de sacris sentientes, sed et latinas litteras e principatu suo exulare iuberet, et iis slavonicas substitueret, eoque nimio et intempestivo zelo illius barbariei, quae nunc Moldaviam tenet, primus auctor extitit; cum autem slavonici characteres non sufficerent pronunciationi omnium vocabulorum, quae moldavica lingua partim e latina corruperat, partim e vicinarum gentium dialectis adoptaverat, rite exprimendae, aliquot novi etiam characteres excogitari debuerunt, quo factum est, ut tantum litterarum numerum postea moldavicus sermo acceperit, quantum nulla alia Europeorum dialectus patitur. Numerantur enim hodie, cum prosodicis quibusdam orthographicisque notis, 47:

Az

Buki

Vede

Glagol

Dobro

Iest

E

Zivete

Dzialo Zemle

Ize

I

Kako

Liude

Mislete

Nasz

On

Pokoi

Hyrtzi Slovo

Tferd

Uk

U

Ferta

Fita

Chier

Hier

Ier

Iri Iert: olim vocem, quae in consonantem desinebat, semper claudebat, hodie autem Moldavi eius loco utuntur signo supraposito, ut in ipsa voce iert.

Ot

O

Ci

Czerve Sze

Szta

Iat

Ie

Inia Iako

Iu

Xi

Psi

Titla Dze.

Maiusculae Moldavorum litterae eaedem sunt, quas Graeci Slavonique in suis alphabetis habent: utroque enim charactere pari ratione utuntur.

Atque eos quidem, quos nunc lectori ob oculos posuimus, characteres, in epistolis familiaribus et privatis catalogis, Moldavi post eliminatas latinas litteras adhibere coeperunt, in sacris vero, epistolis principum, catalogis thesauri, et aliis, quae ex aula emanabant, scriptionibus, non alia nisi slavonica lingua per integra duo saecula in usu fuit. Hinc etiam nobilium filii non alii sermoni nisi slavonico dabant operam, in quo cum aliae scientiae tradi non possent, postquam legere didicissent, Horologium orientalis ecclesiae, Octoichon et Psalterium memoriae mandare iubebantur. His finitis, Evangelium, Apostolica scripta, et Pentateuchus, raro reliqui Veteris Testamenti libri illis explicabantur, ut saltem intelligere possent, quid in sacro codice contineretur. Iisdem studiis etiam cunctae baronum filiae imbuebantur, eo saltem fine, ut vernacula eo melius legere et scribere possent. Qui grammaticae slavonicae operam daret, vix aliquis reperiebatur, praecipue cum eius linguae grammatica a MaximoCretensi, quem hodie Rutheni canonicum sanctum habent, elaborata, et semel tantum Moscvae edita, rarissime inveniretur, at superiori saeculo, postquam sub Basilii Albani principatu oecumenico throno reddita fuerit Moldavia, expergefieri, et e profundis, quibus obsita [erat] barbariei tenebris, ad lucem aliquantulum perduci coepit. Huius enim principis cura primo Iassiis schola Graeca condita, iussumque fuit, ut in omnibus lavris maioribus monachi graeci reciperentur, qui nobilium filios graecis litteris et scientia instruerent; ab eodem institutum fuit, ut in templo cathedrali in honorem patriarchalis ecclesiae alter chorus graecis psaltis constaret, totaque liturgiae dimidia graeco, dimidia slavonico sermone recitaretur, quod et hodie observatur.

Idem princeps etiam typographiam graecam et moldavam paravit, librosque ecclesiasticos et politicas leges imprimi iussit, qua re factum, ut primo evangelia et apostolici textus, mox et universa liturgia vernaculo sermone recitarentur.

Aliquot deceniis post, pium id Basilii institutum imitaus est Valachiae princeps Serbanus Cantacuzenus, et in sua provincia scholas typographiasque graecas et vernaculas condidit. Tandem sub finem elapsi saeculi aliqui Moldavorum etiam in latinam linguam et scientias incumbere coeperunt. Laudando exemple reliquis praeivit Miron quidam logotheta, accuratissimus Moldavorum historicus, qui filios suos in Poloniam misit, ibique eos latino sermone et liberalibus scientiis imbui curavit. De hinc et Duca, princeps Moldaviae, iuvenem doctissimum Iohannem Papam (qui postea Moscvae Comneni nomen assumpsit, tandemque metropolitanam Dristae sedem adeptus est) et Cygalam hieromonachum, ad filios suos erudiendos ad se in Moldaviam accersivit, post et parens noster Constantinus Cantemirius eruditissimum hieromonachum Ieremiam Cacavelam cretensem in Moldaviam vocavit, eiusque curae et doctrinae suos et aliorum baronum filios commisit: ex quo tempore plures Moldavorum graecis, italis et latinis literis operam navare inceperunt.

FINIS Tabula Geographica Moldaviae Annotamenta

   Iuxta opinionem Suleimani, primi Turcarum imperatoris, olmaia deulet dzihanae, bir nefes sihhat gibi, non sit alia in mundo felicitas, praeter vel unicam salubrem aut sanam respirationem
   h.e. Campus Longus Ruthenus, eo quod prius ad Ruthenos regno Poloniae subiacentes pertinuisset.
   Et praecipue sal, mel, butyrum, ceram, et magnam ligneae materiae copiam, quae non solum Constantinopolim, sed Aegyptum usque ac Africam Turcarum, ad naves domosque construendas.
   Videtur referri ad antiquum Brytholagi, cuius mentio fit apud Bonfinium, dec. I. lib. I.
   Hunc lacum non solum Moldavi de nomine Ovidii poëtae ita appellatum tradunt sed illis Polonos quoque vicinos consentire videmus, et imprimis Sarnicium in Poloniae descriptione. Ovidii, inquit, lacus inter Hypanim (qui aliis Axiacum est) et Tyratem, sed vicinior ostiis Tyrae. Cernitur ibi murus quidam plumbo compactus, qui in mare medio milliari porrigitur. Vide plura in sequentibus cap. 4.
   Ovidium in Sarmatiam et Thomos urbem fuisse exulem, ipsius testantur verba: Ne mea Sarmaticum contegat ossa solum, et epitaphicus lapis, qui ad villam Isak a Polono repertus est:
   Hic situs est vates, quem diri Caesaris ira
   Augusti patria cedere iussit humo.
   Saepe miser voluit patriis occumbere terris,
   Sed rustra; hunc illi fata dedere locum.
   Sarnicius, Annal. 1. 2. cap. IV et ultimo.
   R. 17 quam ms.
   Et cognominis illi antiqua, cuius adhuc vestigia apparent, urbs in ea parte posita, ubi in antiqua Dacia, Poloda, ponitur.
   Eiusdem cum commendante ex lingua polona significationis.
   Traianus consulatum VII non gessit. Ergo lege pro FEL. etc. (nam FEL. B. DICT. nihil est) TRIBVNIC. POT. XVI. IMP. VI. CONS. VI: haec cohaerent.
   In veteri Dac. descr. videtur esse eo in loco, ubi fuit Zargidava, et si Tegina sive Bendera, ad occidentalem Tyratis ripam sita sit, Zargidava vero ad orientalem Hierasi (errore forte typi aut authoris) ripam videatur.
   In occidua lacus ripa, inter consitas iam sylvas, vestigia visuntur antiquae urbis, quam incolae antiquam Orhei appellant. Videtur autem situatione respondere Petrodavae veteris Daciae.
   Quam Nicolaus Costin, scriptor moldavus, antiquitus Olchioniam vocatam, unde acceperit indagare non potui; in Daciae vero descriptione, in ea parte dissitur, ubi olim Carsidava fuit.
   Videtur esse antiquae Daciae Triphulum sive Arcobadava, si Clepidava, ex. Matthei Praetorii opinione, pro Camenico erit accipienda, quamvis ea in meridionali, et non in boreali Tyratis ripa sita sit.
   Illud ergo damnum Moldavia ob defectionem est passa.
   Ex loci indicatione et nominis quadam similitudine, crederem esse antiquae Daciae Sandavam.
   Tartarica lingua angulum significat, eo quod ipsa regio Danubium inter atque Tyratem versus Pontum Euxinum longe sese protendat, et in acutum angulum desinat, nec non videtur alludere ad vetus Bessis nomen, quod ab antiquis geographis et historicis huic regioni attribuitur. Hinc forte et Bassarabiae nomen prodisse, ex Ovidio coniectari licet, qui lamentatus inquit:
   Vivere quam miserum est inter Bessosque Getasqu.
   Ptolomaeus: super Daciam Peucini sunt et Bastarnae, Bastarnas vero et Bssos eosdem esse putat cum aliis Mattheus Praetor, Lib. 2. cap. 7. Sunt, inquit, qui putant, Bastarnas illos ipsos populos qui olim Bessi fuere, hodie Bassarabi dicuntur, scilicet, qui in Bassarabia degunt.
   Cuius sius videtur respondere pago Hermonasti, Hermonastii non sit Tatarbugnar, de quo iam diximus.
   Bonfin. decad. 1. libr. 1. pag. 23. non solum hanc Albm (Regalem) habet Ungaria, sed et Albam Graecam ad Taurinum, et Albam Iuliam in Dacia, quae progenitorum suorum nomen lubentissime retinent. In veteri Daciae descriptione retinet locus, ubi olim Neoptolemi Turris; apud Leunclav: in Pandect. 159. ex eodem Bonfinio Nestor alba. — Hic addenda tractatio de turri Neoptolemi, vico Hermonactis, Niconia et Ophiusa, e Strabone aliisque veteribus historicis.
   Moldavis, Turcis Kili, Graecis recentioribus Lycostomon, (male ut puto ab aliis Lytrostomon et Lythostroton scriptum, quod vide apud Leuncl. Pandect. 146.)Achilleam cum nonnullis vult Bonfinius; Stanislaus Sarnicius Tomos civitatem illam Ovidii Nasonis exilio claram esse dubius contendit. Sed inter tot authorum discrepantes opiniones, quid certum sit, indicare haud possum. Quid vero nos sentiamus, cum aliquantulam partium illarum habeamus notitiam, constanter proferamus. Si una et sola estTomos illa Ovidii poëtae exilio clara, profecto non posse illam esse, quae in Tabula veteris Mysiae descriptione media in regione ad amnem Naxum ponitur, quod historici mentionem illius urbis facientes facile probant partem negativam, et imprimis Ovidius ipse dicit se exulatum in Sarmaticum solum: Ne mea Sarmaticum contegat ossa solum. Ergo et Tomos urbs in Sarmatia fuit. Idem poëta describit Sarmatiae fluvios, i.e. Tyratem et Boristhem, qui quam longe distent ab Naxio Mysiae, nemo non videbit. Idem confirmat poëtae epitaphium in lapide incisum, quod nobis Stanislaus Sarnicius patefecit, narrat enim ille nobilem quendam Polonum, ad villam Isak (male scribitur Asak) lapidem cum hac inscriptione invenisse et legisse
   Hic situs est vates, quem diri Caesaris ira
   Augusti, patria cedere iussit humo.
   Saepe miser voluit patriis occumbere terris,
   Sed frustra; hunc illi fata dedere locum.
   Idem poëta, vivere, inquit, quam miserum est inter Bessosque Getasque. Unde manifesto patet, eum in Sarmatia, sive ad Tyratem sive ad Boristenem, ubi illa fuit Tomorum urbs, exulem fuisse. Sed antiquos perscrutemur scriptores. Sozomen, histor, eccl. lib. 6. cap. 20. de Scytharum sede scribens, Gens, inquit, ista, multas quidem habet urbes, pagos et castella, sed principatum obtinet Thomis, quae est magna et opulenta prope mare posita, ad quam cum quis ad Pontum Euxinum navigat, vetus consuetudo est, quae etiam nunc servatur, ut unus episcopus totius illius gentis ecclesiae praesit. Itaque tempore de quo iam loquimur (Valentiniani nempe et Valentis) illas administravit Britannio, quando imperator Valens etiam Thomim venit, cumque accessiset ad ecclesiam, et episcopus, nolens illi, ut Ariana haeresi infecto, communicare, solo rege relicto, cum toto populo in aliam ecclesiam seccesit. Propter hoc iratus imperator Britannionem misit in exilium, quem non multo post reduci permisit, nam cum videret, credo, Scythas episcopi exilium iniquo animo pati, non parum veritus est, ne novis rebus studerent, quos quidem et fortes esse, et ipso locorum situ Imperio R. necessarios, quippe qui impetum barbarorum illam orbis partem incolentium propulsarent. Itaque imperatoris conatus sic a Britannione compressus, viro cum in aliis rebus spectato, tum ob divinam virtutem adeo insigni, ut etiam ipsi Scythae laudis testimonia ei attribuerent. Idem author memorat.
   Belskius pag. 239, populos, inquit, Pieczinicow et Polowcow esse Lithvanos, qui postquam ex partibus Bosphori Cimmerici, prius amicitiam cum Genuensibus Chersonesum tenentibus iniisse, eosdemque Genuenses cum Moldavis et Bassarabis condidisse urbes Mancob, Kerkel, Krym, Azow, Kafam, Kiliam, sive Achilleam, Moncastrum et Tyrgaviscam etc. R. 4erunt ms.
   R. 24quinquentas ms.
   R. 6oblungum ms.
   R. 10cogantur ms.
   De quo principe Dlugossi historici Poloni tale fertur testimonium: O Virum, ait, admirabilem, hero icis ducibus, quos tantopere admiramur, nihilo inferiorem, qui sub nostra aetate tam magnificam victoriam inter Principes mundi primus ex Turco retulit, meo iudicio dignissimus, cui totius mundi principatus et imperium, et praecipue munus Imperatoris et Ducis contra Turcos, communi Christianorum consilio, consensu et decreto, aliis principibus et regibus Catholicis in dissidia et voluptates, aut in bella civilia resolutis, committeretur. lib. 13. pag. 513. ad annum 1474. et pag. 532 vigilantissimum, illustrem et insignem Principem atque Athletam appellat Stephanum. Vide plura eius apud hune authorem elogia. Et Stanislaus Orichovius, itidem Polonus Scriptor, Hi (de Moldavis loquens), inquit, natura, moribus, ac lingua, non multo a cultu Italiae absunt, suntque homines feri magnaeque virtutis, neque alia gens est, quae pro gloria belli et fortitudine angustiores fines cum habeat, plures ex propinquitate hostes sustineat, quibus continenter aut bellum infert, aut illatum defendit; tantae autem sunt virtutis, ut cum omnibus his gentibus, quorum fines attingunt, eodem tempore semper bello contenderint, victoresque fuerint. Nam Stefanus, qui, patrum nostrorum memoria, principatum in Dacia (Moldavia) obtinebat, una propemodum aestate Baiezedem Turcam, Matheum Ungarum, et Ioannem Albertum Polonum bello magno devicerat. Annal. 5. ad an. 1552.
   Hic subiiciendum caput de stemate Principatus Moldaviae.
   R. 26illo ms.
   R. 5maiori ms.
   Ita vulgo dicitur, quia principis spatha in illo conclavi semper super mensam ponitur, neque illam ingrediuntur alii, praeter septem primi ordinis barones.
   Phrasis est turcicae linguae promptitudinem et alacritatem ad serviendum significans.
   R. 12attingerit ms.
   R. 1alter ultra ms.
   R. 9 cunctae ms
   R. 31 și 33 mille ms.; r. 41subtrahuntur ms.
   Siquidem libro de Romano-Moldavorum fatis demonstratum putamus.
   R. 1vendicarunt ms.
   R. 36 mulieres ms.
   R. 33 quos frumosos ms.
   R. 17. congregatur ms.
   R. 38lateram ms.
   R. 33 a moribus ms.;
   r. 41 et ms.
   R. 10quod ms.