Depresie zece

nu mai eşti simplista
care-mi tulbură ochiul îngust
şi decorul absent cînd
lumea dansează
tango
printre mese cu
vin alb şi roşu
în ritmul radioului obosit
nu mai eşti
banala poveste a
geniului ratat
cînd rînjetul cretin inundă încăperea
şi nici
omul orchestră la
festivalul proştilor
deghizaţi
şi nici
femeia fatală
confundată cu o tîrfă de
cartier mărginaş
sau ceea ce
gîndul meu primitiv
caută disperat
printre mizeriile cotidiene
nu eşti
zîmbetul ascuns în
suferinţe conjugale prea
uşor acceptate
şi eu ştiu prea bine de ce
sufletul prea plin pentru
îndeletniciri fără sens
şi nu pot
să te simt
aproape când
tu nu mai eşti