Delicate lucruri vechi

De la Wikisource

Delicate lucruri vechi de Paul Zarifopol

Notă despre romanul domnului Ibrăileanu^[1]

Un fin studiu moldovenesc, alcătuit din nuanţe savant şterse.

Ni se arată întâmplările curioase ale unor suflete ce au fost şi care, cât au fost, stăteau învăluite sub rafinate ţesuturi de susceptibilitate, orgoliu, dominare de sine, discreţie şi politeţe.

Am numit curioase întâmplările acelor suflete: cuvântul l-am luat din însăşi cartea dlui Ibrăileanu. Când, la despărţirea finală, femeia întreabă pe adoratorul care, cu nici un chip, nu a vrut să i se mărturisească de ce natură e sentimentul lui pentru ea, bărbatul răspunde: e un sentiment foarte curios. Femeia încheie, fireşte, aproape ofensată: Adică bun de pus la muzeu.

Adevărat, jurnalul doctorului Emil Codrescu dă impresia delicată a unui capitol de arheologie sufletească.

De optzeci de ani viaţa societăţii româneşti curge în prestissimo.

Totul în ea se învecheşte cu o iuţeală straniu distrugătoare de valori. Iar Moldova a rămas până azi, poate numai până ieri, provincia conservării elegante.

Sfioasele umbre ce joacă în romanul acesta ne apar desigur familiare nouă, moldovenilor; ne apar însă ca amintiri de demult, tot aşa cum de demult ne sună numele eroinei Adela!

Locale şi trecute, figurile acestea şi mişcările lor captivează prin un farmec amestecat din răsfrângerile unui vechi pitoresc psihologic, cu viaţă caldă încă; caldă, cel puţin pentru cei care-şi mai aduc aminte.

Deoarece mă aflu printre aceşti din urmă, încerc a explica generaţiilor ultime de tineri, îndeosebi celor nemoldoveni, substanţa acestei cărţi, care lor le poate apărea ermetică.

* * *

Meşteşugit se conturează filigrana psihologică a dlui Ibrăileanu. Avem în faţă iscusinţa pe care numai maturitatea desăvârşită, nutrită în pasionată meditare a scrisului literar, o poate aduce.

Jurnalul lui Emil Codrescu este de un microscopism pânditor, implacabil, care surexcită atenţia până la culmi bolnăvicioase.

Dl Ibrăileanu este un teribil amănunţitor al vieţii interioare. În scrisul literar român, cu ce altă carte ar putea fi grupat romanul său?

Drama, psihologizată extrem, este închisă în sobru cadru de peisaj şi de pitoresc social abia estompat.

Luna răsărea greoaie şi roşie, ca şi în noaptea aceea îndepărtată, când se îmbulzea pe poarta jităriei, gata să dea peste noi şi atât de neaşteptată era apariţia ei, abia răsărită acolo în poartă, încât femeia cu care căutam singurătatea câmpiei făcu un gest de apărare cu amândouă mâinile şi scoase un strigăt uşor de surpriză....

Luna transfigurează totul. Gardurile strâmbe, şandramalele dărăpănate, bălăriile din maidan, atât de urâte în lumina soarelui analist şi veridic, adinioarea în bătaia lunii erau frumoase...

Soarele realist şi unul ca şi adevărul...

Să luăm seama la tratarea interpretativă a naturii, în aceste exemple, nu numai pentru frumuseţea ei ingenioasă, ci pentru că această tratare este profund caracteristică constituirii generale a cărţii. Jurnalul lui Emil Codrescu este făcut din notări de o înverşunată analiză; într-un asemenea fanatism al subiectivităţii, natura cosmică însăşi e fundamental raportată la dispuneri umane, şi supusă criticii psilhologice.

Pur şi minunat artistică este reminiscenţa, independentă de frământarea dramatică: nopţile veneau din pădure ude, cu miros de ferigă..., impresie saturată de exactitate poetică.

În acelaşi plan de interpretare ca şi natura este tratat, în subtilă simbolizare, mecanismul ceasornicului: angrenaj de forţe, lecţie de determinism cu sistemul lui de sori strălucitori, cu palpitul spiralei nelămurit şi sur închipuind o nebuloasă, cu pretenţia coardei de perpetuum movens al rotaţiei dintre cele două capace e un univers în miniatură, pe care maistrul îl descompune prin analiză şi-l recompune prin sinteză.

Emil Codrescu este un maistru ceasornicar, aplecat cu îndărătnicie asupra sistemelor chinuitoare din care-i este alcătuit sufletul.

Atât de completă îi este expunerea, încât uşor se poate demonstra cuprinsul intim al cărţii prin citate textuale. Mă tem însă că deloc nu-mi va fi uşor a manopera potrivit lumina, pentru a înfăţişa cititorilor situaţi în o prea exclusivă actualitate perspectiva valorilor sufleteşti din care se ţese drama. În adevăr nu mă pot desface de convingerea că această dramă, pur interioară, este şi istorică.

Dar felul acesta de greutăţi face cu atât mai ispititoare încercarea.

* * *

Emil Codrescu, medic şi om de cultură generală neobişnuită, trebuie să fi fost tânăr de tot prin anii când se aşezase bine stăpânirea poeziei lui Eminescu. Lectura de bază a generaţiei sale o formau neapărat Schopenhauer şi Darwin. În vocabularul doctorului, geniul speciei şi selecţiunea sunt cuvinte rituale.

În vehementa (şi altfel destul de naiva) polemică a lui Schopenhauer contra femeilor, pe temei şi cu ornament de filozofare biologică, aflau, probabil, tinerii intelectuali moldoveni din timpul acela, un fel de răzbunătoare consolare, speculativă, pentru stângăciile lor complicate faţă cu sexul blestemat, stângăcii atât de bogate în efecte dureroase. Răzbunare de intelectuali superdelicaţi, înfundată şi indirectă.

Sfiiciunea şi politeţea acelor tineri aveau o natură şi grade ce par tineretului actual paradoxal neverosimile. Să te culci cu femeia pe care o iubeşti, constituia, chiar numai în intenţie, o supremă impoliteţe; iar fapta însăşi, o sălbatică profanare, de negândit în planul acelor mult delicate spirite.

Ca să vedeţi unde ajungea, în vremile acelea, oroarea de orizontalitate în situaţii intens sentimentale, vă pomenesc următoarele: prin fânaţ, se plimbă cei doi, care cu nici un chip nu pot deveni pereche. Fireşte, Adela culege flori. Dar el?

Spectator neocupat, mişcându-mă fără rost încolo şi încoace (în faţa unei femei nu pot să mă întind pe iarbă, singura soluţie onorabilă a problemei), situaţia mea e dificilă... Auziţi dificultate?! Noroc că Adela, precum crede Emil, nu observă nimic.

Lucrul ni se lămureşte şi prin o formulă generalizatoare despre o dragoste din copilărie: E singurul tău amor curat, pentru că n-a fost amor, pentru că n-ai fost niciodată pe punctul de a muri de pofta celor câteva kilograme de materie organică, pe care fata cu părul pe spate le extrăgea din elementele brute ale naturii. În treacăt notăm faptul curios, dar adânc fondat în concepţia întreagă a doctorului Codrescu, că meritul fetei de a extrage din elementele brute... aceea ce extrage, îi pare, lui, neglijabil. Dar subliniem mai tare contrastul dintre asprimea terminologiei pedante cu kilogramele de materie organică, şi gingăşia eterată a ideii de amor curat: avem aci manifestarea unui principiu din structura însăşi a lamartinianului schopenhauerizant, trecut prin pozitivism. Doar acelaşi doctor ne încântă cu suave explicaţii asupra epitetelor floare şi înger, ce s-ar fi potrivind uneori atât de exact femeilor. De aceea legătura, din trecut, între Emil şi o femeie cu carne frumoasă şi apetituri întregi, se numeşte demenţă stupidă şi epocă cinică; şi înţelegem ce rezonanţă înfiorătoare vor fi avut pentru medicul literat cuvintele: Un amant este o realitate teribilă. Incomparabil mai îngrozitoare decât un soţ.

Notează doctorul: Întotdeauna mi-a venit greu să schimb apelativul Domnişoară în Doamnă. Mi se pare o imixtiune în lucruri prea intime, mi se pare că iau act cu brutalitate de fapte care nu mă privesc şi nu-i decent să mă privească. Iată documentarea monumentală a unei superlative discreţiuni, dar, în acelaşi timp, şi a unei alarmante obsesiuni. Normal, apelativele acelea le substituim, în semnificare socială, fără a ne preocupa de realităţile sexuale ce le corespund; însă doctorul Codrescu ia lucrurile altminteri: el se gândeşte la preciziuni anatomice şi fiziologice, şi-i e infinit ruşine să zică luni dimineaţa Doamnă unei tinere fete căreia până sâmbătă seara îi zicea Domnişoară. Este aci un exces de pudoare ce pare că nu s-ar putea ivi decât în fantezia unui rafinat jouisseur. În adevăr, deloc pudoarea nu înseamnă, imediat, castitate. Neapărat, pe asemenea culmi ale pudorii ne întâlnim cu cele mai stricte postulate ascetice. Foamea selectivă de femeie, numită impropriu şi aproape în derâdere iubire, este întoarcere la animalitate, este, gândind bine, o impulsie sinistră.

Orice declaraţie de amor, oricum ar fi exprimată, tacit sau prin cuvinte, este, în esenţa ei, o cerşire a corpului, considerată de femeie, fie că consimte sau nu, ca o propunere ruşinoasă.

Şi oroarea ascetică pentru realităţile sexuale o exprimă desăvârşit vorbele doctorului despre ţăranca pe care o vede trecând repede spre un flăcău: o numeşte pasăre răpitoare şi femelă teribilă. Dar numaidecât tonul acesta de invectivă aproape ezechieliană face loc unui ton altfel înfierbântat: femeia, cu sânii mici, cu coapsele fine, cu gleznele goale. În spiritul doctorului Codrescu straşnic se bat gândurile.

În însemnările lui, sânul Adelei, de exemplu, este tratat cu o impresionantă atenţie. Ceva mal slab, şoldurile şi umerii. De tot tulburătoare pare a fi importanţa piciorului, precis: a botinei, a vârfului botinei. Despre rolul rochiilor lungi, gelos acoperitoare, în psihologia şi istoria dragostei europene, a făcut domnul Ibrăileanu, şi în unele publicaţii ale sale de ordin teoretic, reflecţii fine şi adânci. În acest punct Adela se supune disciplinei clasice...

Am întins pelerina la picioarele unui mesteacăn, care a servit Adelei de spetează. Sprijinită de copac, botinele îi ieşeau de sub rochie, ca două fiinţe mici şi impertinente. Dar Adela îşi acoperi cu rochia până şi vârful botinelor. Şi motivul revine. Iar când e vorba de atingerea picioarelor, toate cătuşele politeţii şi ale pudorii se încordează exasperat. Pe scăunaşul de dinainte, într-o trăsură mai strâmtă decât a lui Badea Vasile, trebuia să fiu mereu cu ochii în patru ca să nu ating picioarele tovarăşelor mele (Adela şi Doamna M., maică-sa)... Evident, când Adelei, urcându-se pe capra trăsurii rotunzimea de zăpadă îi sidefează o clipă voalul negru al ciorapului, doctorul Codrescu renunţă a mai nota ce simte. E paroxismal. Însă diavolul nu se odihneşte. Adela se lovise la un picior. Doctorul trebuie să o examineze, şi grozăvia se întâmplă: îi vede piciorul gol. De azi înainte demenţa mea a intrat în o altă fază, consemnează jurnalul, nu fără spirit de analiză.

Acum cititorului, chiar cât de străin de lumea şi timpul doctorului Codrescu, i se va fi deschis, credem, drumul limpede pentru a simţi accentele şi valorile acestui roman de analiză, atât de minuţios şi atât de delicat.

Cadrilul acesta pasional, cu doi paşi înainte şi opt înapoi, este plin de farmecul lucrurilor care au fost. Asupra figurilor din trecut ne înduioşăm în felul în care ne înduioşează copiii; cu o uşoară tristeţe în plus. Trecutului îi atribuim naivitate şi inocenţă înocenţa a ceea ce a devenit inefectiv. În cazul de faţă acest sentiment ni se precizează, de exemplu, şi aşa: pe doctorul Codrescu îl stăpâneşte frica de a trăi. De această frică, tineretul actual este mai străin ca de orice. Şi acel darwinist trăieşte sub o prejudecată populară, foarte naivă şi foarte trecută şi ea: prejudecata perfecţiei şi a eternităţii fericirii. Ideea lui de fericire este extensivă. Voinţa şi puterea de a adânci secundele nu-i sunt cunoscute. Codrescu este de tipul adolescentului perpetuu. E cu atât mai remarcabil că resortul central al dramei sale sentimentale constă într-un conflict oarecum cronologic: are patruzeci de ani patruzeci de ani! ce urât, ce vulgar sună cuvintele astea! ce dospit! iar Adela douăzeci. Cu această deosebire de vârstă el nu o mai iartă pe fată; i-o repetă până ce o exasperează. Şi doar fata, cât era de pudică şi de bine crescută, face şi spune tot ce era posibil pe acea vreme, ca să-l facă a pricepe că bărbatul acesta, în vârstă dospită, îi place ca nici un altul, că ea ştie că el o iubeşte. Însă doctorul Codrescu nimic! El face analiză. 0 face până la deplorabila încheiere: am pentru dumneata un sentiment curios.

Delicios de gingăşie este acest flirt moldovenesc de pe vremuri cu mata şi cu duduie. Este aici prilej de a regreta încă o dată aplatizarea acestor adânc expresive moldovenisme la gradul de vocative fixate în auzul telefoanelor române.

Adela e paralela românească, istorică şi psihologică, la cele doua nuvele de dragoste veche ale lul Francis Jammes. Figura lul Emil Codrescu îşi găseşte rude şi prin unele romane ale lui Henri de Régnier.

Lamartinianul moldovean e colorat de Schopenhauer şi de evoluţionism. Acesta e caracterul specific în pitorescul său psihologic şi istoric. Domnul Ibrăileanu l-a înfăţişat cu o elegantă şi istovitoare erudiţie de moralist observator. Drama în care ne e prezentat tipul înaintează în mişcări oarecum micrometrice, conduse cu o virtuozitate ce învederează singulara şi binecuvântata întâlnire a unui talent cu subiectul său.

[modifică] Note

<reference/>

Eroare la citare: <ref> tags exist, but no <references/> tag was found