Cumetria cioarei când s-a numit privighetoare

 

O dihanie de cioară,
Ce-i dăduse naiba-n gând?!
Să ia fulgi de alte păsări,
Să iasă la zbor cântând.

Iat-o împopoțonată
Și mereu se gâtuiește,
Ulubeasna-mpestrițată
Rățoit bănănăiește.

Ce nume să-și dea acuma?
Că e lucru-nsemnător!
De la nume-atârnă toate
Și trecut, și viitor.

Dar cioara, de! e tot cioară,
Și astfel se socotea:
Nu-și mai vedea de loc ciocul
Și trupul nu-și mai simțea.

Se gândi cum s-o brodească
Și să-și cate vrun nășic:
Dar nașul i-o da vrun nume
Ce n-o plăti mai nimic.

Haide! singură se face
În biserica de caș
Ș-alde popă, ș-alde naș,
Ca să fie bine pace:
Fără sfadă, fără price,
Rămâne zis ce-și va zice.

Se numi privighetoare,
Păsăruică cântăreață,
Unde cântă pe răcoare,
Știi, colea, de dimineață.

Și zbura de bucurie
Biata cioară când gândea
Că cioroii or s-o ție
De poet și păsărea.
Iese-acuma îngâmfată
Și la lume se arată

Și ne-ncepe a cânta.
La-nceput coțofenează,
Glasul și-l mai subțiază,

Dar ce-i faci? că e tot ga!
Țipă: ga! și ga! răsună;
Păsările se adună,
Ascultă și aud: gară!
Se uită, dar nu văd cioară.
Dihania-nnebunește,
Cântă — cine-o mai oprește?

"Sunt — zice — privighetoare
Și Dumnezeu mi-a dat dar;
Sunt pasăre zburătoare.
Care de pe lângă mine
Va zice că nu cânt bine,
E mare, mare măgar."

Și eho răspunde: gar!
Pasările aud: gar!
În tăcere o ascult;
Se apropie mai mult,
Fiecare o privește,
Fiecare își zărește
Fulgulețul, pana sa,
Și-ncep a ți-o dezbrăca,
Scuipă-n gură ș-apoi zboară.
Poetul rămâne cioară!

1838