Cultul Soarelui

■ La botez. Tânăra mamă lua copilul în braţe, se uita la el, înălţându-l în direcţia Soarelui:
Mândru Soare, mândru Soare,
Răsai cu patruzecişipatru de răzişoare,
Da’ nu răsai numai pe Ţibleş, ori pe tău,
Ci răsai pe capu şi pe trupu coconului meu,
Şi din cap până-n picioare
Să strălucească ca tine, mândru Soare!
(Calendar, 1980, p. 17, culeg. Nicoară Timiş).
■ Soarele nu e voie să fie arătat cu degetul (Calendar, 1980, p. 103).
■ Nu se aruncă gunoi spre Soare nici când răsare, nici când apune (Calendar, 1980, p. 92)
■ “Maramureşenii, la stână, se scoală la trei dimineaţa şi întotdeauna înainte de răsăritul Soarelui; pentru a avea putere, spun ei, asupra zilei, nu ziua asupra lor” (V. Latiş, Segmente, în Calendar, 1980, p. 109).
■ Apare frecvent în colinde şi în descântece.
■ Porţile maramureşene sunt întotdeuna împodobite cu motivul solar (discul).
■ În opinia lui V. Kernbach, “de un cult solar în mituri folclorice ale românilor nu se poate vorbi, însă urme discrete există (…). Se pot cita o suită de dovezi ale persistenţei, fie şi fragmentare, ale cultului solar arhaic în datinile româneşti de comportament rural cotidian: e atestată închinarea la Soare, când răsare sau apune, însoţită de invocaţia: Sfinte Soare, ajută-ne!; la sfârşitul secolului al XIX-lea, bătrânii mai aveau obiceiul să-şi întrerupă munca la asfinţit, spunând: Să ne odihnim niţel, până o cina sfântul Soare, că toată ziulica umblă pe cer, de ne luminează şi ne încălzeşte” (cf. chestionarele lui Hasdeu). Există şi obiceiul de a jura pe Soare, de a-l lua ca martor, cum şi interdicţia de a-l înjura sau de a arunca gunoaie în direcţia lui (V. Kerbach, Dicţionar…, 1989, p. 549).