Crucelița soției mele
| Crucelița soției mele de Alphonse de Lamartine |
| Traducere de Constantin Stamati |
O, cruceliță sântă! eu plângând te-am luat
De pe-a ei buze arse la cea de-apoi suflare;
Simbol dumnezeirei, de ea mie lăsat,
- Să-mi fie mângâietoare.
Cu câte fierbinți lacrimi te spăl, o, cruceliță,
De când mi te-au dat mie, ca să te port la sân,
Așa cum te purtară amata muceniță
- A boalelor cu chin!
O, Doamne, ce durere simți sufletul meu
Când preotul rostiră molitva de iertare,
Întocmai ca și maica cântând pruncului său,
- Cântec de dormitare!
Atunci pe a ei frunte speranța se iviră,
Pe a soției față grații au seninat,
Și pare că și moartea ceva îngăduiră,
- Al său lacom vânat.
Vântul îi clătea părul lung pân’ la pământ,
Aruncând câte o viță pe palida ei față,
Precum și chiparosul își mută pe mormânt
- A sa umbră măreață.
Din patul ei căzuse una din mânușițe,
Iar cealaltă gingaș pe piept o îndoia,
Și ridicând la gură draga sa cruceliță,
- S-o sărute vroia.
Ea buzele gătise pentru acel sărutat...
Dar cu-acea sărutare sufletul ei zburară,
Și tocmai ca tămâia către Cel Preaînalt
- La cer se ridicară.
Atunci toate tăcură... iar pe a sa gură rece
Suflarea contenise, și-n pieptul amorțit,
Și pe ochii săi galeși geana vru să se plece,
- Însă au țepenit...
Și eu stam lângă dânsa, de moarte îngrozit,
Nu-ndrăzneam să pun mâna pe trupul mult scump mie,
Căci cuvioasa moarte îndată s-au gătit
- Lumei ce va să fie.
Eu nu-ndrăzneam, o, Doamne, dar preotul de față,
Dezlegând crucelița de la grumazul ei:
„O, fiule! îmi zice, iată a ta speranță,
- Te sfătuiesc s-o iei.”
O, cruceliță sântă, tu prea duios dar ești,
Dar ca să mângâi dorul, acest dar îi dat ție,
Deci un etern amor în mine întărește
- Către a mea soție.
Purtându-te la pieptu-mi, la inima ce arde,
Pe dânsa eu aievea și treaz, și-n somn privesc;
A mele lacrimi, însă, cu vreme te vor roade
- Cu care te stropesc.
O, simbol de credință, acei ce am iubit
Pe pieptul meu ți-i locul... Deci spune-mi, cruceliță,
Ce-ți șoptea ea atuncea când te ținea lipit
- La recea ei guriță?
În ore de pe urmă, când sufletul se stinse,
Când ochii ca de gheață nu mă vedeau plângând,
Și când a ei viață ca zorile se stinse,
- Pe fața ei pierind.
Când moartea pe viață zbuciumă ne-ndurată,
Precum zbuciumă vântul un pom până ce-l rumpe,
Crăbindu-se cumplita, soția mea amată,
- În mormânt să o surpe...
Dar, cruceliță, nu-mi spui ceea ce ți-au șoptit?
Au doar pe al său înger ruga să mijlocească,
Ca Domnul să-i primească sufletul pocăit
- Și-n cer să-l locuiască?
Au doar că pentru mine atunci se ruga poate?
Acelui pus pe cruce între doi aprigi hoți
Să ierte cu-ndurare și grelele păcate
- A văduvului soț:
Deci la sfârșitul vieții voi săruta și eu
Locul pe cruceliță unde-au fost a ei guriță,
Ca să se întorloace și suflețelul său
- Cu-al meu din împreună.
Ah! de ar fi atuncea de patul meu aproape,
O rudă, un amic să-mi facă jurământ
Că luând de la gură-mi crucea să o îngroape
- Cu mine în mormânt.
Pân’ când îngerul morței, morții va învia,
Atunci eu cu copiii, cu soața mult iubită
Vom sta la judecată, fiind umbriți de ea,
- De crucelița sântă.
