Cruceliţa soţiei mele

O, cruceliţă sântă! eu plângând te-am luat
De pe-a ei buze arse la cea de-apoi suflare;
Simbol dumnezeirei, de ea mie lăsat,

Să-mi fie mângâietoare.

Cu câte fierbinţi lacrimi te spăl, o, cruceliţă,
De când mi te-au dat mie, ca să te port la sân,
Aşa cum te purtară amata muceniţă

A boalelor cu chin!

O, Doamne, ce durere simţi sufletul meu
Când preotul rostiră molitva de iertare,
Întocmai ca şi maica cântând pruncului său,

Cântec de dormitare!

Atunci pe a ei frunte speranţa se iviră,
Pe a soţiei faţă graţii au seninat,
Şi pare că şi moartea ceva îngăduiră,

Al său lacom vânat.

Vântul îi clătea părul lung pân’ la pământ,
Aruncând câte o viţă pe palida ei faţă,
Precum şi chiparosul îşi mută pe mormânt

A sa umbră măreaţă.

Din patul ei căzuse una din mânuşiţe,
Iar cealaltă gingaş pe piept o îndoia,
Şi ridicând la gură draga sa cruceliţă,

S-o sărute vroia.

Ea buzele gătise pentru acel sărutat...
Dar cu-acea sărutare sufletul ei zburară,
Şi tocmai ca tămâia către Cel Preaînalt

La cer se ridicară.

Atunci toate tăcură... iar pe a sa gură rece
Suflarea contenise, şi-n pieptul amorţit,
Şi pe ochii săi galeşi geana vru să se plece,

Însă au ţepenit...

Şi eu stam lângă dânsa, de moarte îngrozit,
Nu-ndrăzneam să pun mâna pe trupul mult scump mie,
Căci cuvioasa moarte îndată s-au gătit

Lumei ce va să fie.

Eu nu-ndrăzneam, o, Doamne, dar preotul de faţă,
Dezlegând cruceliţa de la grumazul ei:
„O, fiule! îmi zice, iată a ta speranţă,

Te sfătuiesc s-o iei.”

O, cruceliţă sântă, tu prea duios dar eşti,
Dar ca să mângâi dorul, acest dar îi dat ţie,
Deci un etern amor în mine întăreşte

Către a mea soţie.

Purtându-te la pieptu-mi, la inima ce arde,
Pe dânsa eu aievea şi treaz, şi-n somn privesc;
A mele lacrimi, însă, cu vreme te vor roade

Cu care te stropesc.

O, simbol de credinţă, acei ce am iubit
Pe pieptul meu ţi-i locul... Deci spune-mi, cruceliţă,
Ce-ţi şoptea ea atuncea când te ţinea lipit

La recea ei guriţă?

În ore de pe urmă, când sufletul se stinse,
Când ochii ca de gheaţă nu mă vedeau plângând,
Şi când a ei viaţă ca zorile se stinse,

Pe faţa ei pierind.

Când moartea pe viaţă zbuciumă ne-ndurată,
Precum zbuciumă vântul un pom până ce-l rumpe,
Crăbindu-se cumplita, soţia mea amată,

În mormânt să o surpe...

Dar, cruceliţă, nu-mi spui ceea ce ţi-au şoptit?
Au doar pe al său înger ruga să mijlocească,
Ca Domnul să-i primească sufletul pocăit

Şi-n cer să-l locuiască?

Au doar că pentru mine atunci se ruga poate?
Acelui pus pe cruce între doi aprigi hoţi
Să ierte cu-ndurare şi grelele păcate

A văduvului soţ:

Deci la sfârşitul vieţii voi săruta şi eu
Locul pe cruceliţă unde-au fost a ei guriţă,
Ca să se întorloace şi sufleţelul său

Cu-al meu din împreună.

Ah! de ar fi atuncea de patul meu aproape,
O rudă, un amic să-mi facă jurământ
Că luând de la gură-mi crucea să o îngroape

Cu mine în mormânt.

Pân’ când îngerul morţei, morţii va învia,
Atunci eu cu copiii, cu soaţa mult iubită
Vom sta la judecată, fiind umbriţi de ea,

De cruceliţa sântă.