Cronica de joi

Salt la: navigare, căutare
Cronica de joi
de Ion Luca Caragiale


I[modifică]

Alaltăieri, în faptul zilii, mă deștept tresărind: bate cineva foarte nervos la geam. Știu cine e și ce veste-mi aduce. E cumnatul meu, un tânăr funcționar la C.F.R. și poet liric în momentele-i pierdute. Soția sa e însărcinată — a doua naștere; la cea dântâia, acum un an și jumătate, a avut impierioasă nevoie de forceps. Desigur, mi-aduce poetul vestea că au început durerile unei nașteri mai grele decât a unei poeme lirice. De cu seara ne-am înțeles să ne dea de știre la primul semnal al multașteptatei ușurări. Fusese o sarcină din cale-afară grea; pe lângă asta, teamă de un nou joc de forceps, apoi socoteala greșită a termenului, dezmințit de întârziere, toate contribuiau să irite nerăbdarea familiei și mai ales a femeii. De două săptămâni, tot așteptam zadarnic... E curios cum întârziarea sosirii momentelor grele inspiră mai multă nerăbdare decât a sosirii momentelor plăcute.

La prima ciocănire în geam, sar din pat. Nu m-am înșelat. Deschid geamul. Au început durerile! Un fior rece, produs desigur de răcoarea dimineții, mă furnică până-n creștet. Poetul e foarte emoționat: se văd pe chipu-i urmele nopții nedormite și semnele fricei; îi clănțănesc puțin dinții.

Să mergem. Am ajuns.

Pășim pragul cu ezitare. În odaie nu se aude încă nimica. Moașa ne întâmpină. Excelenta practiciană are tot sângele rece cerut; ea ne asigură că este un caz normal; că de astă dată n-avem nevoie nici de doctor, necum de forceps; primele încercări au început.

Bine c-au început!

S-a făcut ziuă bine... Eu — am treabă la redacție: nu pot să asist la ce se prepară. Las pe femei și pe poet și plec grăbit. E pe la 8 dimineața.

Merg la afacerile mele, se-nțelege, mereu cu gândul la ce are să se petreacă în lipsa mea.

Peste vreo două ceasuri, pe la 10 a.m., o birjă în goană dinaintea redacției: ultime informațiuni! E cumnatul, care a sărit înainte de-a se opri caii. Îl întâmpin. E încruntat.

— Ei? întreb.

— A făcut...

— În sfârșit!... Ce?

— Băiat.

— Bravo! să-ți trăiască, zic eu ușurat de grije. El, mai încruntat:

— Da... dar...

— Dar ce?

— Dar mai are de făcut încă unul.

— Doi?!

— Doi! zise omul dând din cap și clănțănind... Moașa m-asigură că nu e caz grav; dar, pentru liniștea mea... fiindcă sunt zdrobit de emoția prin care am trecut, te rog, aide să căutăm un doctor: nu mă simt în stare să mai trec prin ce am trecut fără asistența unui doctor.

Ne suim în trăsură... Aleargă... și gonește... în sfârșit, îl găsim pe doctor... — înapoi, birjar!

Eu nu pot intra; eu — am altă treabă la redacție.

Peste un ceas, iar o birjă — iar omul meu. De astă dată, o figură oribilă.

— Ei? Ce e? Ce-a spus doctorul?

— A spus că... probabil... nu mai are încă unul de născut.

— Atunci...?

— Că... mai are încă doi... că este un caz grav... o eventuală emoragie, frecventă în așa cazuri... ar fi o nenorocire... Mă duc.

Și pleacă aiurit.

A doua naștere nu vine încă după optsprezece ceasuri. Dureri îngrozitoare fără rezultat. Nu mai merge! Fiecare moment de întârziare poate provoca emoragia. În fața pacientei, care se vaită cumplit, doctorul începe să arză forcepsul. La vederea acestei pregătiri, femeia dă un răcnet — o supremă descărcare de energie... apoi un țipăt straniu de broscoi răgușit.

Al doilea! alt băiat. Uf!

Să vedem acum pe al treilea.

Dar ce amăgire! Doctorul ne anunță că totul s-a isprăvit: n-au fost trei gemeni — o greșeală de auscultare.

Nu face nimica; ș-așa-i bine; și numai cu doi nu strică!

Totul s-a petrecut cu noroc și toți suntem veseli: doi! doi baieți!

Ei? dar cum să-i cheme?

Să procedăm în regulă. Un consiliu de familie se constituie ad-hoc. Se proclamă cu mare majoritate de glasuri, ca prezident, moașa, care, luând posesiune de jețul său, promite că va conduce dezbaterile cu imparțialitatea-i cunoscută.

Eu iau întâi cuvântul și într-o cuvântare pe atât de elocventă, pe cât e de erudită, propun să se boteze copiii: Castor și Polux. Această propunere e combătută cu multă vervă de leuză, care susține că numele acestea mitologice se obicinuiesc numai la cânii de vânat, cel mult la pseudonime literare, iar nu la creștini.

Prea bine. Atunci am onoarea a face altă propunere. Aducându-mi aminte de origina noastră ilustră de la Tibru, mi se indică neapărat două nume: Romulus și Remus.

La aceasta, părintele gemenilor spune, cu mult temei, că femeia sa nu este vestală. Adaugă că, dacă e vorba să dăm copiilor nume istorice, atunci ar dori ceva din istoria noastră națională sigură și pozitivă (aci, voi eu să întrerup; moașa-mi impune tăcere), iar nu nume din istoria fabuloasă și fantazistă a antichității. Mihai și Ștefan — da!

Cer cuvântul! în starea în care se află astăzi chestiunea națională, eu propun, dacă e vorba de nume sacre din istoria profană, nu nume de acelea cari, pe lângă glorie, ne amintesc tirania și iobăgia. Sunt prea democrat pentru a mă mulțumi cu gloria. Vreau numele acelor martiri cari au luptat pentru sfărâmarea tiraniei și abolirea iobăgiei. Propun dar: Horia și Cloșca.

Tot consiliul e foarte emoționat. Din toate părțile, și mai ales. din partea fericitului tată, se exprimă regretul că doctorul s-a fost înșelat în părerea sa și că n-am avut și un al treilea de botezat.

Inchipuiți-vă, să fi fost și un al treilea! După Horia și Cloșca, Crișan — se impunea!

Din nenorocire, Crișan lipsind, să nu mai vorbim de Horia și Cloșca.

După lungi dezbateri, se adoptă: Gheorghe și Dumitru, în amintirea fericitei mutări a celor doi gemeni în acest oraș, unul după altul, tocmai în ajunul mutatului, cu o punctualitate mai vrednică de un bătrîn proprietar, decât de niște tineri chiriași.

Care va să zică: pur și simplu Gheorghe și Dumitru, ca toți creștinii.

Fie! Totuși, din dezbaterile acestea se va fi dovedit cel puțin, cu prisos, sentimentele naționale și patriotice ale familiei noastre.

Chestiunea numelor o dată rezolvită, să pășim mai departe după ordinea zilei. A doua chestiune: ce profesie să îmbrățișeze tinerii Gheorghe și Dumitru?

Urmează importante dezbateri, în cari se propun pe rând toate profesiile liberale, demonstrându-se cu de-amănuntul foloasele și neajunsurile fiecăreia.

Orele fiind înaintate, și neputând obține după mai multe încercări un vot categoric, cădem cu toți de acord a ruga pe sfinții patroni ai tinerilor Gheorghe și Dumitru să-i ajute a nu avea nevoie de nici o profesie liberală, făcându-i proprietari — profesie eminamente conservatoare.

În momentul când fac această dare de seamă, mama, gemenii, tatăl și moașa se află bine, în afară de orice pericol.

II[modifică]

Luni seară, plecând din Iași, am avut plăcerea să călătoresc împreună cu d. Ceaur Aslan. În același vagon se aflau, între alții, și d-nii Lascăr Catargiu, șeful conservatorilor, și N. Filipescu.

Trenul a plecat în mijlocul unei manifestații strălucite și noi am rămas să ne comunicăm impresiile celor două zile frumoase, petrecute în mijlocul bunilor și inteligenților noștri prieteni din Iași.

Mă prind că n'o să puteți ghici nimeni despre ce am vorbit, sau mai bine zis, despre ce am auzit vorbindu-ni-se; căci, la drept, nimeni n'a vorbit, toți am ascultat - pe d. N. Ceaur-Aslan. Succesul acelei seri intime îi revine tot d-sale.

E fenomenal omul acesta.

Am stat toți în picioare și l-am urmărit cu cea mai deplină sfințenie.

Ce frumoasă inteligență și ce caracter neînduplecat ! A ! neînduplecarea, neîncovoiarea caracterului, iată semnul naturilor întregi. O oră și mai bine, până aproape de Vaslui, ne-a ținut, cu un farmec de nedescris, o magistrală conferență. Încântătorul conferențiar se adresa în deosebi venerabilului șef conservator. Acesta, rezemat de ușa compartimentului său, fără să 'ncerce a face vreo întrerupere chiar binevoitoare, da din cap în semn de aprobare, la fiece cuvânt al conferențiarului. Un zâmbet blând, plin de sinceră bunătate, zâmbetul caracteristic al unui spirit desarmat de orice lipsă de încredere, de orice umbră de ironie - lumina figura bătrânului.

Ce vervă ! ce convingere, ce adânc înțeles atât în spusele vorbitorului, cât și în zâmbetul ascultătorului. Era o scenă delicioasă. Voiu uita vreodată amănuntele conferenței d-lui Aslan; dar zâmbetul d-lui Catargiu n'am să-l uit niciodată.

Ghiciți - mă prind încă odată că nu o să puteți - despre ce ne-a vorbit conferențiarul... Despre consecvența în politică !

Atât de adâncă și caldă convingere era în cuvintele acestui idealist, încât eu, crescut la școala scepticismului, simțeam o adevărată remușcare: eram vinovat de sigur că nu văzusem până aci nimic de reprobat în micile inconsecvențe politice, așa de frecvente și de naturale în starea actuală a moravurilor noastre politice.

Iată, îmi ziceam, tot se mai găsesc și în țară la noi oameni de caracter. Iată - am înaintea mea un bărbat care poate avea îndrăzneala să spună oricui vrea să-l asculte, că el, cu toată ușurătatea dela noi, a fost totdeauna consecvent, totdeauna neschimbat și neclintit, totdeauna același - același ! "Coane Lascare, mi se poate imputa orice, afară de inconsecvență în viața politică. Am fost consecvent și voiu să rămân consecvent !"


Astfel și-a terminat d. Aslan magistrala conferență, care, literal, ne-a uimit pe toți.

D. Lascar Catargiu și-a luat cu multă politeță seara bună, și ne-am retras fiecare să ne culcăm.

E greu să dormi când spiritul îți este încă plin de o extraordinară impresiune. Oboseala m'a biruit totuși până să nu trecem de Bârlad. Am adormit cu gândul la bărbăteștile declarațiuni ale tovarășului nostru de călătorie.

Peste noapte, am avut un vis ciudat.

O ședință furtunoasă la Cameră. Tribunele gem de public. În tribuna ziariștilor, toată lumea în picioare.

"D. Nicu Ceaur-Aslan are cuvântul în chestiune personală", zice președintele.

Tăcere și emoțiune profundă în toată sala...

Oratorul vorbește în contra d-lui Lascar Catargiu, care a îndrăznit să facă aluziune la o pretinsă inconsecvență politică a d-sale. Niciodată n'am văzut o mai nobilă și mai sinceră revoltă. Niciodată n'am să auz un discurs așa de vehement, niște accente mai înalte. Niciodată n'am asistat la o ședință mai stăpânită de talentul unui orator. Toată arta parlamentară pusă în serviciul unui prestigiu de caracter absolut autorizat. La fiece cuvânt, cuconul Lascar roșea până în vârful urechilor, neîndrăznind să întrerupă niciuna din cascadele vertiginoase ale adversarului. Zâmbea strâmb, vrând să-și dea o contenență, își frângea mâinile, tremura din genunchi, și, din picioare, cum se ridicase să înfrunte loviturile, încet-încet recăzu sdrobit pe scaun, ascunzându-și fruntea cu amândouă mâinile.

Oratorul continua încă și poate ar mai fi continuat încă, în aplausele Adunării, dacă niște fluiere sfâșietoare nu m'ar fi deșteptat din vis.

Intram în stația Mărășești, unde se 'ncrucișează atâtea trenuri. Tot restul nopții n'am putut să mai dorm, gândindu-mă la puterea colosală ce o dau unui om politic consecvența și prestigiul caracterului.

III[modifică]

Ați avut vreodată imprudența să susțineți că liberalii sunt tot atât de inepți pe cât sunt de răi? Mușcați-vă limba și vârâți-vă mințile'n cap: nu se pronunță cineva așa de usor asupra unui mare partid.

Ia să vedem.

Până la deschiderea Camerelor, toată lumea credea că chestiunea Ghenadie era o chestiune foarte gravă, a cărei soluție întrece imaginația celui mai fertil reporter.

Câte combinațiuni n'am făcut eu însumi, căutând o soluțiune la întrebarea: ce se face cu monahul Ghenadie?

Mai întâi gândeam: hotărât, colectiviștii n'au altă scăpare decât să se împace cu monahul; să-l reintegreze în scaun, cerându-i scuze de reaua lor purtare, și făcând o solemnă și creștinească retractare a mișeleștilor lor calomnii. Apoi, apelând la patriotismul lui, să-l roage călduros a renunța numaidecât de bună voie la scaunul arhipăstoresc, pentru a da nenorocitei afaceri o încheiere cu caracter de împăcăciune sinceră și leală de ambele părți, iar nu cu caracter de biruință dintr'o parte - lucru ce ar fi fost din cale afară păgubitor dignității puterii Statului, îndestul de compromisă prin dibăcia d-lui Dim. Sturdza.

Dar, venind la această din urmă idee, mă gândeam la uzurpatorul Macbeth, înglodat atât de adânc în calea relelor, încât îi e mai greu să se'ntoarcă înapoi decât să meargă'nainte din ticăloșie în ticăloșie.

A făcut-o? - a făcut-o... Ce-i mai rămâne față cu încăpățânarea, cu atât mai primejdioasă, cu cât e mai dreaptă, a victimei?

Să se umilească, în metanii, în fața caterisitului? Să îngenunche înaintea unui om, fie acela chiar un sfânt martir, prestigiul puterii timporale? Să facă din Căldărușani o Canossă?

Nu. E o crimă ce s'a făcut cu Ghenadie! Dar rațiunea de Stat poate uneori scuza o crimă, mai ales atuncea când reparațiunea ei ar putea sdruncina mai rău Statul decât a făcut-o ea însăși.

Această din urmă conjectură mi se păru alaltăieri aproape realizată, când aflai că guvernul are de gând să reteze nodul gordian: să convoace sâmbătă mare colegiu electoral și fără vorbă multă, să dea un urmaș lui Ghenadie.

Mi-am zis atunci: ticăloși, dar nu pe jumătate - ticăloși întregi. Și așa tot e bine.

În sfârșit, sâmbătă o să strigăm: habemus... papas, în loc de papam! Atât mai bine! se va dovedi că partidul colectivist este, pe lângă altele, și consecvent.

Colectiviștii, se știe, puseseră odinioară de gând și promiseseră să suprime una din mitropoliile țării și să declare pe cea din Iași singura mitropolie a Bisericii autocefale române. Ei! au văzut oamenii că nu-și pot îndeplini promisia în sensul acesta, și atunci fiindcă ei fuseseră contra a două scaune, s'au gândit așa: de vreme ce nu se poate să avem un singur mitropolit, nu vom avea nici doi - vom avea trei. Și astfel, pe sâmbătă, eu, naivul, speram să avem un mitropolit la București, unul la Iași și altul la Căldărușani - acesta, special însărcinat a ține corespondența și relațiile oficiale ale Bisericii noastre cu Bisericile române surori...

Habemus papas...

Își închipue oricine cu ce legitimă nerăbdare așteptam mesajul... Mă rog, ați văzut mesajul.

Nu; sunt fenomenali colectiviștii!

Când eu îmi băteam capul de grija lor, ei găseau mijlocul pe atât de ingenios pe cât de simplu pentru a potoli spiritul public, pentru a liniști lumea românească întreagă care fierbea de neastâmpăr și se pierdea în conjecturi, așteptând rezolvirea afacerii Ghenadie.

Ei bine, ne-o dă mesajul, această mult dorită rezolvire.

Ghenadie? ...

Mitropolit? ...

Dar astea sunt născociri absurde, ieșite din imaginația bolnavă a lui Fleva... Putem noi oare vorbi de așa absurdități în mesaj? Mitropolit? ... care mitropolit?

Ghenadie? ... dar Ghenadie nu există. - Să nu vorbim prin urmare de loc de Ghenadie.

Ș'apoi să mai spuie că d-nii colectiviști nu sunt ingenioși! Mă rog.

P.S. - În ultimul moment, aflu dela câțiva colectiviști de frunte că alaltăieri luni niște bande conservatoare, sub ochii armatei și ai poliției, făcute prizoniere, au avut îndrăzneala să atace Universitatea din București, să stâlcească pe studenții cari se găseau în sălile de cursuri și să devasteze edificiul.

Ceva mai mult, bandele îndrăznețe ale conservatorilor au mers cu infamia până la a forța pe d. Paul Stătescu, polițaiul capitalei, și pe directorul poliției, cari plângeau de ciudă, să se pună în fruntea mișeleștilor lor isprăvi.

Toate acestea, apropos de ce, credeți?

Apropos de chestiunea Ghenadie.

Așa se simplifică sub un guvern inteligent toate chestiunile complicate.