Copii eram...

Copii eram...
de Heinrich Heine

Surorei mele

Copii eram pe-atunci, copilă,

Copii drăguţi, copii vioi;

Ne cocoţam printre coteţe,

Dormeam în paie amândoi...

Iar oamenii veneau afară

Când noi cucurigam drăcoşi,

Şi ei credeau de bună seamă

Că este cântec de cocoş...

Cu lăzile din curtea noastră,

Grămadă una peste altă,

Întruchipasem noi o casă:

Gospodăria laolaltă...

De prin vecini bătrâna mâţă

Ne cerceta-n răstimpuri dese,

O-ntâmpinam cu plecăciune,

Rostind cuvinte ne-nţelese.

Ba o-ntrebam de sănătate,

Politicoşi, care de care;

De-atunci, la câte mâţi bătrâne

N-am pus aceeaşi întrebare!

Ba stam adesea la taifasuri,

Ca doi bătrâni din vremi uitate,

Ne tânguiam că-n vremea noastră

Erau aşa frumoase toate;

Că dragostea, credinţa, cinstea

Pe zi ce merge, tot dispar,

Şi cât de scumpă e cafeaua,

Şi banul cât e azi de rar!...

S-a dus copilăria noastră,

Şi toate-s de vârtej furate —

Şi bani, şi vremuri, şi credinţă,

Şi cinste, şi iubire — toate!...