Constantin Negruzzi (Alecsandri)

Salt la: navigare, căutare
Constantin Negruzzi. Introducere la scrierile lui
de Vasile Alecsandri


I[modifică]

Pentru a judeca și a prețui meritul unui autor, trebuie a cunoaște bine timpul în care el a scris, gradul de cultură a limbii în care el a fost îndemnat a scrie și dificultățile de tot soiul, prin care geniul său și-a făcut drum pentru ca să iasă la lumină. Să vedem dar în ce epocă C. Negruzzi a creat pe Aprodul Purice și pe Alexandru Lăpușneanu, acest cap d-operă de stil energic și de pictură dramatică, în ce epocă el a tradus cu atâta măiestrie Baladele lui V. Hugo și a compus acea colecție de Păcate ale tinereților, ce sunt de natură a pune pe C. Negruzzi în pleiada de frunte a literaților români.

A sosi pe lume într-o țară liberă și civilizată este o mare favoare a soartei; a găsi în acea țară o limbă cultă și avută, pentru a-și exprima ideile și simțirile, este un avantaj imens pentru acei chemați a culege lauri pe câmpul înflorit al literaturii. Un geniu muzical are facilitatea de a produce efecte admirabile de armonie atunci când el posedă instrumente perfecționate; un cultivator harnic și priceput are posibilitate a produce mănoase recolte pe locuri deschise, ce au fost nu de mult acoperite cu păduri spinoase; însă dacă meritele acelui muzic și ale acelui cultivator sunt demne de laudă, nu se cuvine oare cunună de lauri acelui care a inventat și perfecționat instrumentele armoniei, nu se cuvine un respect plin de recunoștință curajosului pionier care a abătut pădurile sălbatice și a pregătit pământul pentru holdele viitorului? Demnul de multă regretare C. Negruzzi a fost unul din acei pionieri literari din România care a înzestrat patria lui cu produceri atât mai prețioase, că ele au fost rodul unui timp contrar dezvoltării spiritului.

Iată un tablou fidel al timpului în care C. Negruzzi a viețuit, a luptat și a produs. El va părea fabulos în ochii oamenilor tineri din generația actuală; însă mulți sunt încă în viață care îl vor recunoaște și-l vor declara exact. Acel tablou arată societatea semiorientală în care C. Negruzzi s-a găsit rătăcit chiar la primii pași ai juneții sale, el, ce avea o inimă fierbinte și un spirit luminat de razele soarelui occidental.

II[modifică]

În capul guvernului un domn ieșit din monstruoasa împreunare a suzeranității turcești cu protectoratul rusesc, un soi de pașă purtând chiveră muscălească, puternic, despotic, dispunând de profunda supunere a locuitorilor țării, înconjurat de o temere respectuoasă, și însuși tremurând dinaintea unui firman din Constantinopol, tremurând mai mult dinaintea unei simple note din Petersburg, tremurând încă și mai mult dinaintea împărătescului consul al maiestății sale Nicolai Pavlovici. Acel domn, deși înfășat pro forma în pelincile Reglementului Organic, deși față cu o putere legiuitoare numită Obșteasca Obișnuită Adunare, semăna cu un arbor mehanic, de la care atârnau toate ramurile administrative, financiare, judecătorești și chiar bisericești, ramuri destinate a hrăni trunchiul prin sucul ce absorbeau din vinele țării. El făcea și desfăcea mitropoliți și episcopi după cuviința sa; el numea funcționarii statului pe termen de trei ani, în care aceștia aveau tacit învoirea de a se îmbogăți prin orice mijloace; el da ultimul veto în materie de procese; el era cenzorul arbitrar a orice produceri intelectuale, a orice aspirări liberale; el, prin urmare, suspenda pentru cel mai mic pretext foile ce se încercau a răspândi gustul literaturii (presa politică fiind mărginită numai în dare de seamă a balurilor de la curte și a ceremoniilor din ziua Sf. Nicolae).

El, în fine, stăvilea zborul gândirii după placul său, și ades înfunda chiar pe gânditori la o mănăstire, fără nici o formă de proces alta decât prin o simplă poruncă verbală dată agăi de oraș. La picioarele tronului se înșira treptat o boierime împărțită în diferite clase.

Clasa I, poreclită grecește protipenda, fiindcă era compusă de cinci ranguri înalte: logofeți mari, vornici, hatmani, postelnici și agi, care singuri aveau dreptul de a purta bărbi. Ea forma o bogată oligarhie de câteva familii greco-române, ce-și atribuise de la sine calificarea de aristocrație, calificare nebazată nici pe fapte glorioase, nici pe moștenirea titlurilor, ca la celelalte corpuri aristocrate din Europa occidentală. Totuși în acea clasă și numai în sânul ei domnul alegea consilierii săi și funcționarii mari ai statului. Astfel miniștrii, președinții divanului domnesc, generalii miliției etc. nu puteau fi alți boieri decât numai acei din protipenda și chiar tinerele odrasle din tulpina evghenistă pășeau triumfal peste toate treptele ierarhiei, pentru ca de-a dreptul să intre în posturile de ispravnici și de vornici de aprozi.

Clasa II, formată de ranguri secundare, precum: spătari, bani, comiși, paharnici etc., era mult mai numeroasă, însă totodată și mărginită în aspirările ambiției sale. Din corpul ei în adevăr ieșeau diacii de visterie[1], cei mai iscusiți, cei mai cu bun condei; însă rareori, chiar după mulți ani de serviciu, un favorit al soartei parvenea a se furișa în mândra protipenda, și acolo sărmanul era supus la supliciul lui Tantal. Deși acum era boier cu barbă, deși tolerat în ecpaeaoa[2] privileghiată, el făcea zâmbre, privind cu jale la jilțurile ministeriale; căci nu-i era permis să aspire decât la modestul scaun de șef de masă sau cel mult la scaunul de director de minister!

Clasa III, miluită cu cinuri (ranguri) de: slugeri, șătrari, medelniceri, ftori-vist, ftori-post etc., era mișină de cinovnici, funcționari subalterni, care umpleau cancelariile și mânjeau conțuri groase de hârtie vânătă cu docladuri, otnoșanii, anaforale etc., scrise cu slove încălecate unele deasupra altora; căci pe atunci literele latine erau tot așa de cunoscute în neamul latin al românilor ca și hieroglifele egiptene sau ca semnele alfabetului chinez. Clasa III visa la splendorile boierilor clasei II, neputând închipuirea ei să se ridice până la înălțimea olimpică a clasei I, și izbutea din când în când a se acăța de poalele anterielor boierești.

După boierime veneau breslele negustorilor și ale meseriașilor, lipsite de orice drept municipal, însă foarte exploatate de funcționarii Agiei și Eforiei. Singura prerogativă ce le mai rămăsese consista întru a prezenta domnului la Anul Nou o pâine mare și sare.

Aceste bresle au dispărut sub vălul năvălitor al jidovilor, alungați din Rusia și Austria.

În fine se pierdea în umbră, în părăsire, în ignoranță poporul!... poporul șerbit boierescului, poporul pe capul căruia toți erau stăpâni, toți: vătavi, arendași, proprietari, slujitori, cenușeri, țârcovnici, revizori, sameși, ispravnici, judecători, directori, miniștri, domn, sultan și împărat!... poporul supus la beilicuri, supus la biruri, supus la dare de flăcăi la oaste, supus la bătaie cu biciul, supus la supliciul fumului prin temnițe, expus la toate capriciile crude ale soartei, la toate mizeriile morale și fizice, plecat la toți, fie indigeni sau străini, sărăcit, înjosit, cuprins de groază din copilărie până la moarte și neapărat de lege nici măcar în contra crimelor!

Iar după acel popor român, în fundul tabloului rătăcea un neam de origine străină, căzut în robie, gol, nomad, batjocorit, disprețuit: țiganii numărați pe suflete, proprietate monstruoasă a statului, a boierilor și chiar a sfintei Biserici, îngenuncheați sub biciul plumbuit al nazârului, vânduți la mezat ca pe vite, despărțiți cu violență de părinții și de copiii lor, schingiuiți crunt de unii proprietari ce se intitulau creștini cu frica lui Dumnezeu, puși în obezi, în zgarde de fier cu coarne, purtând zurgalăi!... Țiganii asupra cărora puternicii zilei exercitau dreptul arbitrar de viață și de moarte; țiganii care reprezentau spectacolul înfiorător al sclaviei negre, precum țăranii români reprezentau șerbirea albă! Și între clasele privilegiate și acele dezmoștenite, un cler ignorant, superstițios, îngrășat cu mana averilor mănăstirești, aplecat mai mult la plăcerile lumești decât la smerenia apostolească; un cler care, în loc de a căuta să apropie turmele între ele prin cuvinte de frăție, în loc de a exercita un sacerdoțiu sacru și mângâ ietor, conform moralei lui Cristos, prefăcuse sfântul potir în cupă de plăcere, și talgerul de naforă în disc de parale.

Așadar, în vârful scării sociale un domn cu topuzul în mână și cu legea sub picioare; pe treptele acelei scări o boierime ghiftuită de privilegiuri, bucurându-se de toate drepturile, până și de ilegalități, și scutită de orice îndatorire către țară; alături cu acea boierime un cler[3] ai cărui șefi, veniți de la Fanar și din bizuniile muntelui Athos, se desfătau într-o viață de lux trândavă și scandaloasă; iar jos, în pulbere, o gloată cu cerbicea plecată sub toate sarcinile! sus, puterea egoistă, jos, șerbirea și mizeria fără protecție, și totul mișcându-se într-o atmosferă neguroasă de ignoranță, de superstiții, de pretenții, de lăcomie și de frică.

III[modifică]

După această repede ochire asupra întregului tablou, să examină m acum unele părți în detail și să studiem țara în privirea morală, socială și intelectuală.

Moralitatea pe la 1828 - 40 consista mai mult în observarea unor practici religioase, în îndeplinirea unor datorii de creștin, precum se înțelegeau atunci acele datorii, adică: în mergerea regulată la biserică duminicile și zilele de sărbători, în dare de liturghii, în facere de paraclise prin case, în ofrande de pască și ouă roșii în sâmbăta Paștilor, în trimitere de bucate și băutură osândiților din închisori, la ajunul sărbătorii numită Moși, și mai cu seamă în împărtășanii anuale. Însă adevăratele principii ale moralei lui Cristos erau destul de negrijite.

Mituirea, departe a fi considerată ca un delict sau ca un păcat, cum se zicea atunci, intrase adânc în obiceiuri, grație corumperii de moravuri lățite în țară prin fatala domnire a fanarioților, și producea, pe lângă lefi, venituri sigure și permise funcționarilor. Ea forma rodurile cele mai mănoase din ramurile administrației și ale justiției, astfel că un slujbaș al statului care în trei ani de serviciu nu-și făcea avere cădea sub disprețul guvernului. Înșusi clerul se îndulcea de păcatul mituirii, prin fabricarea plătită de preoți și protopopi și mai cu seamă prin înlesnirea despărțeniilor pronunțate de Dicasterie.

Schingiuirea țăranilor și a țiganilor făcea parte din obiceiurile zilnice și era o prerogativă a proprietarilor atât de absolută, încât dacă s-ar trezi din morminte toate nenorocitele victime care au pierit în schingiuri aplicate lor fățiș, ne-am înspăimânta de acel nour de umbre sinistre ce au rămas nerăzbunate!

Și însă... oamenii care comiteau acele delicte și crime nu erau răi la suflet, nu erau cruzi în natura lor, ci, din contra, erau blânzi, generoși, iubitori de săraci; dar aveau dreptul de cruzime și îl exercitau fără a avea conștiință de fapta lor criminală, fără grijă de răspundere, fără teamă de pedeapsă. Astfel era timpul, astfel era starea morală a societății. Inimi bune, fapte crude!... Și cum putea fi altfel, când pe străzile orașelor se petrecea adeseori un spectacol ce era de natură a le împietri: un nenorocit, gol până la șale, legat cu o frânghie lungă și mânat din urmă de Gavril călăul, precedat de un darabancic, înconjurat de slujitori cu săbiile scoase, tremurând, șovăind, oprit la toate răspântiile străzilor, lungit la pământ, bătut de Gavril cu un harapnic, apoi iară sculat pe picioare cu sila și iară pornit pe străzi, pentru ca să fie iară bătut mai departe!

Laissez passer la justice du roi!
Lăsați să treacă dreptatea domnească!

Deschiderea cu plată a frontierelor țării la năvălirea jidovilor, alungați din Rusia și din Austria, devenise un izvor de bogăție, nu numai pentru funcționarii subalterni de pe la hotare, dar și pentru alte persoane, de pe treptele cele mai înalte ale societății: toleranța acordată lor de a specula mizeria poporului, prin dezvoltarea fatală a patimii beției, era un al doilea izvor de înavuțire pentru autoritățile ținutale, și periodica exploatare făcută asupra lipitorilor străine, prin amenințări de izgonire, un al treilea izvor care producea sume colosale oferite pe tablale de aur...

Desproprietărirea răzeșilor ajunsese o manie încurajată și ajutată chiar de brațele puternice ale administrației și justiției (?). Mulțime de procese se iscau din senin în contra acelor nenorociți moșneni, se aduceau la împlinire prin măsuri arbitrare, caliceau mii de familii, pentru ca să îngrașe un vecin căftănit, și produceau uneori scene foarte dramatice.

Un proprietar mare și atotputernic avea alăturea cu moșia lui niște răzeși întețiți, care țineau la pământurile lor, dreaptă avere întemeiată pe hrisoave domnești. Orice propunere din parte-i pentru schimb sau vânzare rămăsese fără rezultat. Ce se întâmplă? Într-o zi, ispravnicul ținutului, însoțit de o ceată de slujitori, aduse un plug și, urmând poruncilor ce primise de la Iași, ordonă a trage brazdă prin mijlocul pământului răzeșesc. Boii pornesc, fierul plugului începe a lăsa o brazdă neagră în urmă-i, când dintr-un rediu apropiat se ivește o româncă naltă, ce purta un copilaș la sân. Ea vine sumeață în fața ispravnicului, depune copilul dinaintea boilor și zice: „De vreme ce ați venit hoțește, ca să ne luați moșia strămoșească, na! trageți brazda peste copilul meu, pentru ca să nu rămână pe lume pieritor de foame la ușile străinilor!“ Toți stătură încremeniți!... afară de ispravnic, care răcni înfuriat la slujitori să deie copilul în lături:

— Nu vă atingeți de el, că-i amar de capul vostru! strigă românca, și în adevăr deodată se văd ieșind din rediu vreo două sute de țărani înarmați cu topoare și coase. Ei veneau repede și amenințători către părintele ispravnic; dar acesta, negăsind de cuviință a-i aștepta, își luă ceata și se făcu nevăzut: „La oarba! la oarba!“ strigau românii din urmă, râzând de spaima lui, și astfel ei rămaseră stăpâni pe moșia lor... până la anul viitor.

De pe atunci s-a răspândit în țară cântecul răzeșilor, ca un semn caracteristic al timpului:

Frunză verde de scumpie,
Ard-o focul răzeșie!
Eu chiteam că-i boierie,
Și-i numai o sărăcie!
Etc., etc.

Legăturile de familie erau în genere strânse și bazate pe simțirile de dragoste între soți și de respect din partea copiilor către părinți. (Respect manifestat zilnic prin sărutatul mâinii și prin multe mici nuanțe în obiceiuri casnice, dispărute astăzi din societate.) Căsătoria, considerată ca una din tainele cele mai sacre ale legii creștinești, se consolida sub scutul credinței, și prin urmare multe menajuri erau adevărate modele de bună înțelegere, de bună purtare și de bun trai. Din nenorocire lesnirea fructuoasă, cu care sfânta Dicasterie din Mitropolie dezlega ce era legat de sfânta Biserică, a fost principala cauză a multor despărțenii din acea epocă. Alte două cauze nu mai puțin importante au contribuit a ajuta pe Dicasterie în traficul său:

1 - căsătoriile silite, după placul părinților, fără nici o considerare pentru dorința copiilor;

2 - disproporția de educație ce exista între generația femeiască și acea bărbătească.

În adevăr, începutul civilizației îl datorim sexului frumos (termen foarte potrivit pentru damele societății de la 1828, care au fost înzestrate cu o frumusețe proverbială). Ele mai întâi au primit o educație îngrijită în pensioanele din Iași și chiar în institutele din străinătate, învățând limbile franceză și germană, studiind muzica, deprinzând manierele europene, adoptând costumele și ideile noi și simțindu-se, în fine, create pentru a fi regine, pentru a exercita o influență salutară în societate, pentru a păși triumfal pe calea unei existențe demne de calitățile lor fizice și morale. Din contra, tinerii, meniți a deveni consorții lor, erau crescuți la școalele grecești a lui Govdala, Cuculi, Kirica, școale în care varga și chiar falanga serveau de mijloc de emulație pentru învățarea verbului tipto, tiptis. Simțul de demnitate personală rămânea astfel ucis sub falangă; dar elevul devenea elin desăvârșit.

Afară de câteva excepții, acei tineri rămâneau în păturile neștiinței, precum rămâneau în anteriele orientale și nu erau în stare de a răspunde nici la visurile poetice, nici la aspirările sufletești ale gingașelor soțioare ce se vedeau aruncate în brațele lor prin o absolută autoritate părintească. Din această nepotrivire de idei și de simțiri nășteau o mie și una de scene displăcute, pe care sfânta Decasterie le exploata în beneficiul ei. Despărțeniile, ajunse astfel la un grad de necesitate socială, se înmulțeau, și au mers tot înmulțindu-se, mai cu seamă după întoarcerea în țară a tinerilor crescuți în străinătate. Sub o aparență de imoralitate, societatea își lua nivelul său moral; căci inteligențele dezvoltate prin o educație egală și inimile deopotrivă simțitoare se apropiau, și pe ruinele căsătoriilor silite formau noi, libere și trainice legături.

IV[modifică]

În privirea socială, spectacolul nu era mai puțin curios [...] Confortul consista în îmbelșugarea camarei și a gerghirului cu feluri de mezelicuri, dulcețuri, vutce etc., toate fabricate în casă, sub privegherea cucoanelor gospodine; căci pe atunci gospodăria, deși cuvânt slavon, exprima însă o calitate ce făcea gloria românilor. Luxul se manifesta prin mulțimea servitorilor, mai toți țigani, prin scumpetea blănurilor, a șalurilor turcești și a hainelor de mătase, prin frumusețea cailor ieșiți din hergheliile țării, prin eleganța echipajelor cu patru cai și prin arnăuții îmbrăcați în dulămi aurite, care din ostași domnești ajunseseră a fi potirași, și din potirași slugi de paradă, acățate dindărătul caleștilor.

Atelajul cu patru cai, faleturi, părea însă a fi o prerogativă a clasei I, căci o cucoană din starea II, permițându-și într-o zi a ieși la primblare cu faleturi, a produs un mare scandal și a pățit o mare rușine. I s-au tăiat hamurile de la caretă în mijlocul străzii.

După acest incident comic, se poate lesne întrevedea mulțimea nuanțelor distinctive ce existau între diferitele clase ale societății, nuanțe în gesturi și întonări protectoare din partea celor mari către cei mai mici, nuanțe în alegerea locurilor și a persoanelor la baluri, acei din starea I dănțuind împreună în fundul salonului, iar ceilalți lângă ușă, în sunetul asurzitor al lăutarilor sau al muzicii militare; nuanțe în proprietatea lojilor de la teatru, boierii mari ocupând exclusiv rândul numit bel-étage; nuanțe comice, însă caracteristice chiar în purtarea, în convorbirea și în corespondența unora către alții.

Așa, de pildă, un boierinaș de starea III săruta poala anteriului unui logofăt mare; boierul de starea II îi săruta pieptul, iar cei deopotrivă în ranguri se sărutau pe bărbi. Cel mic sta în picioare, cu giubeaua strânsă la piept și într-o postură umilită dinaintea logofătului; altul, ceva mai căftănit, se punea cu sfială pe un colț de scaun după mai multe îndemnări quasi poruncitoare; altul avea dreptul de a ședea pe jilț, și altul pe divan. Cel mic, adresându-se către puternicul zilei, îi zicea: milostive stăpâine, măria-ta, luminareata; altul întrebuința cuvintele grecești: evghenestate, eclambrotate, file etc., la care magnatul răspundea: arhonda, frățică, sau mon cher, după persoane. Cel mic scria celui coborât cu hârzobul din cer: sărutându-ți tălpile, sunt al măriei-tale preaplecat și supus rob și i se răspundea cu un al d-tale gata; iar formula: al d-tale ca un frate se uzita numai între egali. Chiar damele aveau un vocabular ad-hoc, cele mai mici în ranguri dând celor mai mari titlul de cucoană și primind în loc un simplu: kera mu.

Pe lângă aceste nuanțe, care împestrițau tabloul relațiilor sociale, mai erau și altele nu mai puțin comice și ridicole, precum forma și proporțiile calpacelor boierești, numite șlice sau ișlice, precum prerogativa de a se închina pe la icoane și a lua naforă la biserică înaintea tuturor (trufie grotescă chiar în locașul lui Dumnezeu, unde toți oamenii sunt deopotrivă), precum dreptul de a fi ras pe cap și la ceafă de bărbier-bașa, bărbierul domnesc, precum obiceiul oriental de a fi ridicat de subsuori pentru a sui scările, precum favoarea, adeseori scump plătită, de a lua dulceți, de a bea cafea turcească și de a fuma ciubuc la curte! etc. etc.

Mărimea șlicelor, care de-abia se țineau în echilibru pe creștetul boierilor, arăta înălțimea rangurilor; așa unii purtau calpace mici și rotunde de pielicică de miel, alții jumătăți de șlicuri cu fund verde de postav[4]; iar protipendiștii se coronau cu oboroace atât de colosale, încât nu se găsea în Iași rădvan destul de încăpător ca să conțină doi logofeți mari în costumul lor de paradă. Când o pereche de postelnici se urca în aceeași caleașcă, șlicele lor erau expuse a se turti sub desele caramboluri ce făceau între ele pe străzile podite cu grinzi de lemn[5], și, pentru a le feri de o deformare inevitabilă, bieții boieri se îndemnau a rămânea numai în fesuri, așezând baloanele lor pe banca de dinainte a trăsurii. Nimic nu putea fi mai comic decât acea sintrofie de capete fără șlice și de șlice fără capete.

De pe timpul acela au rămas câteva fragmente de un cântec poporal:

Ciocoiașul, boier mic,
Poartă șlic cât un mirtic.
Evghenistul oboroacă
Unde șoarecii se joacă... etc.

Precât dar damele societății prezentau aspectul unui buchet grațios, elegant, seducător, pe atât consorții lor formau un grup, asupra cărui Orientul și, mai bine zicând, fanariotismul suflase o ceață bizară. Precât ele, cu spiritul dezvoltat, cu inima plină de aspirări frumoase, străluceau de luciul civilizației, pe atât ei rămăseseră acoperiți de vechea rugină. Crescuți în idei de mândrie boierească, victime acelui sistem fanariot de corumpere, care avea drept țel și efect degenerarea românilor, nimicirea demnității personale și stingerea simțului de patriotism în sânul lor, ei nu puteau înțelege progresul omenirii, decât ca o pășire pe calea averii și a onoarelor. Trist rezultat al influenței unui șir de guverne bastarde, care de un secol se abătuseră ca niște corbi răpitori, ca niște omizi otrăvitoare asupra țărilor noastre. Orientul ne trimitea ciuma, Fanarul ne adusese cangrena morală, mai fatală decât toate epidemiile ucigătoare, și din acea cangrenă se născu ciocoismul, se născu umilirea servilă, se născu ambiția egoistă și toate celelalte stafii funeste, care și până astăzi există printre români, deși însă acum tupilate și ascunse.

Ciocoismul îndemna a fi mare cu cei mici și mic cu cei mari; el avea obraz de săftian, după vorba românului; primea zâmbind insulte cât de grave și chiar palme, fără a simți nevoie de vreo satisfacere. Acele palme se spălau cu apă din ibric; căci duelul, introdus în societate de tinerii crescuți în Germania și Franța, inspira o groază salutară ce nu-i da drept de împământenire.

Ciocoismul bine exercitat își da însuși diplomă de ischiuzarlâc (dibăcie), servind de treaptă spre acățare, și atât de puternic el rodea sămânța bună din inimă, cât devenise din înjosire o înălțare, din rușine o fală. Mulți erau care declarau în gura mare că sunt ciocoi de casa cutărui boier mare. . . și mulți îi pizmuiau!

Politica ciocoismului consista în ferventa adorare a numelui împăratului rus, în vizite dese la consulat, în ambiția de a juca vistul sau preferanțul cu dl consul, spre a câștiga nu banii, ci protecția lui. Iar mica opoziție compusă de câțiva competitori la tron, adresa în taină memorii la Petersburg sau jalbe la Poartă, cerând intervenții străine; zic în taină, căci, dacă manoperele sale parveneau la urechea domnească, întreaga opoziție era trimisă la mănăstire spre pocăință. Servilitatea, ciocoismul, sub mască de finețe diplomatică, făcuse din Camera deputaților anticamera domnului, compusă din reprezentanți devotați orbește guvernului.

Aleși prin varga magică a corumperii electorale, ieșiți din urne prin un nămol de decrete de boierii, și de rânduiri în slujbe, clociți sub o atmosferă de intrigi, de promiteri, de amenințări și de hatâruri, ei deveneau umiliții sateliți ai tronului și, bun sau rău, folositor sau păgubitor țării, ei votau cu entuziasm tot ce li se prezenta de sus. Apoi, cuprinși de recunoștință, adresau acte de mulțumire Părintelui Patriei, pentru patrioticeasca sa oblăduire, hărăzindu-i drept recompensă, pe lângă lista civilă, și economiile bugetului anual, ofrandă depusă pe altarul Patriei!

Serbarea cea mai solemnă pentru ciocoism era ziua sf. Nicolae, ilustrată cu ceremonii la curte, vizite oficiale la consulat, Te-Deum la Mitropolie, sunări de muzică militară, descărcări de tun (exista numai unul), bal mare la palat și luminație în oraș. Pe străzi se înălțau transparante cu portretul-caricatură al împăratului; iar primprejurul lui ardeau cu pălălaie balerci de păcură și sunau din cobze bande de lăutari.

Cât pentru vreo serbare națională nici nu se pomenea; căci simțul de naționalitate, pentru cei mai mulți, amorțise de tot, și pentru un mic număr de patrioți nu se întindea mai departe decât până la hotarele țării. Stranie prefacere a lucrurilor, stranie schimbare a oamenilor! Cine ar crede, privind țara de astăzi, că acum treizeci de ani, o mare parte din ideile, simțirile și principiile moderne, care au prins rădăcină adâncă în societatea noastră, erau litere moarte, ba chiar lipseau și cuvintele din limbă pentru exprimarea lor, așa:

Onestitatea nu găsea un substantiv analog în jargonul ce se vorbea, cuvântul omenie (om de omenie) fiind disprețuit ca un termen uzitat printre țărani. Un om onest se zicea pe grecește timios sau om de treabă... de care treabă?

Amorul propriu era poreclit filotimie și prin o bizarerie limbistică, mita sau rușfetul rusesc se chema filotim.

Onorul... cinste!
Gloria... slavă!
Libertatea... slobozenie!

Românismul avea un înțeles insultător pentru tagma evghenistă, căci o apropia de clasa locuitorilor de la țară: „Român e țăranul, eu sunt boier moldovan“, declamau cu mândrie elevii lui Cuculi și Chiriac.

Unirea?... Un vis nevisat încă de nime. Independența? Alt vis îngropat în mormintele lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul.

Egalitate, libertate? Utopii ieșite din sânul Goliei și menite a duce pe utopiști iarăși în Golia, dacă ar fi existat asemene vizionari. Și precum sacrele principii de drepturile și îndatoririle omului în societate zăceau sub pâcla ignoranței, asemene și limba, și literatura, și artele frumoase se resimțeau de influența pâclei. Barbaria turcească, corumperea grecească și desele ocupări rusești lăsară urme deplorabile în moravurile și în spiritul societății, și caracterul ei român dispăruse precum dispare pământul sub zăpada iernii. Soarele României era palid și fără căldură națională! Limba, păstrată cu sfințenie de străbunii noștri și de popor, devenise un tutti frutti, împestrițat cu vorbe grecești, turcești, rusești și franceze. Sub domnirea pașalelor ea se corcise cu ogeaguri, cu calemgii, cu taclituri, cu muchelefuri, cu chefuri, cu temenele, cu huzmeturi etc.; sub fanarioți se încuscrise cu evghenii, cu filotimii, cu takismata, cu englendisiri, cu aporii, cu filo to heri, cu istericale, cu baclavale, cu arhontologii, parigorii etc. În fine, studiul limbii franceze introdusese în biata limbă nenumărate cuvinte terminate în arisit: amorarisit, menajarisit, amuzarisit, pretindarisit, perfecționarisit, constituționalizarisit etc.

Un adevărat român rătăcit în societate pe atunci rămânea cu gura căscată și se putea crede transportat într-o lume cu totul străină sau mai bine în turnul lui Babel. Ce putea fi dar literatura unui asemenea timp?

Pe la începutul secolului s-a ivit în Moldova o pleiadă de poeți, care au lăsat urme adânci în memoria contemporanilor. Acea pleiadă compusă de: Tăutu, Conachi, Beldiman, Bălșucă, Pogor, Bucșănescu etc., toți boieri și feciori de boieri, erau înzestrați cu învățăturile clasice ale limbilor: elină, latină și franceză. Ei se îngânaseră cu imaginile poetice ale mitologiei antice și primiseră totodată reflectul depărtat al ideilor voltairiene, pe care revoluția cea mare din 1793 le răspândise în Europa; însă distanța nestrăbătută ce exista între patria lor și izvorul acelor idei, precum și mai cu seamă poziția lor socială îi opriră de a se pătrunde de principiile radicale ale Franței. Spiritul lor lua deci o altă direcție; el se îndrepta cu tot focul tinereții pe câmpul înflorit al poeziei, câmp ce îi ducea în templul amorului. În curând Moldova fu inundată de satire, cântece amoroase și elegii, în care dumnezeii mitologici și mai cu seamă Afrodita ocupau locul cel mai important, precum în poeziile franceze de la aceeași epocă. Acele stihuri descriau în cadențe lungi jalnica stare a inimilor și chiar, sub forma de acrostihuri indiscrete, publicau numele zânelor adorate.

Satirele erau foarte mult gustate, căci ele corespundeau cu natura spiritului râzător al românilor; dar, mai presus de toate, cântecele de lume erau bine primite, fiind cântate de lăutari la mese, nunți, petreceri prin grădini și vii.

Pe atunci breasla lăutarilor dobândise o mare însemnătate, căci fiecare boier ce poseda suflete de țigani avea și banda sa de muzicanți deprinși a suna din viori, din cobze și din naiuri; iar diversele bande se întreceau care de care a compune melodii mai duioase pe versurile boierești și a scoate din piepturi ahturi mai prelungite, mai pătrunzătoare în folosul dragostei stăpânilor.

Lăutarii serveau de tainici curieri ai inimilor, căci declarările de amor se făceau prin gurile lor; prin urmare un ah! sau un of! bine trăgănat plătea pungi de bani și adeseori înstărea pe fericitul țigan, care poseda piept sănătos și răsuflare lungă.

Astfel era obiceiul! Să-l respectăm, ca unul ce a contribuit la fericirea părinților noștri și a păstrat, în lipsă de tipar, producerile poetice ale generației trecute. Acele produceri au patru caractere distincte și se împart în: 1) Cântece de lume (poezii amoroase); 2) Epistole; 3) Satire și 4) Meditații filozofice; însă mai putem adăuga câteva încercări de soiul epic și câteva traduceri în versuri din autorii străini, precum:

Plângerea Moldovei sau Jalnica tragedie, poem compus de
Beldiman asupra revoluției grecești de la 1821.
Orest, tragedie de Voltaire, tradusă de Beldiman.
Henriada lui Voltaire, poem tradus de Pogor.
O parte din poemul lui Pope, tradusă de Conachi.
Epistolele Eloisei către Abeilard, traduse din Baur Lormian, de Conachi... etc., etc.

Toate aceste scrieri au meritul lor în privirea versificării și a limbii, ades mlădiată cu mult talent; dar nu au putut exercita vreo influență salutară asupra gustului pentru literatură în epoca de care vorbim, fiind nerăspândite în public. Ele probează că printre părinții noștri existau spirite cultivate distinse, ce simțeau nevoia de a-și lua zborul în sfera ideilor înalte, însă nu erau seduse de prestigiul gloriei; căci lipseau mijloacele publicității. Poeții scriau pentru mulțumirea lor, precum diletanții fac muzică în singurătate, și nu se îngrijeau de soarta manuscriselor. Consecința inevitabilă a unei asemene nepăsări a fost pierderea multor din autografe, care după moartea autorilor au servit a acoperi gavanoasele cu dulcețuri. Cămara se îmbogățea cu paguba literaturii.

În adevăr, demnul de laudă Asachi se încercase a fonda o tipografie și un jurnal: Albina românească, însă acea tipografie zăcea în nelucrare din cauza lipsei de materie și biata Albină era condamnată a culege miere numai din florile grădinii domnești. Îi era oprit de a deștepta opinia publică, care pe la 1840 se prezenta în ochii guvernului sub forma unui monstru amenințător; dar îi era permis și chiar impus a relata numai ceremoniile de la Curte și de la consulatul rusesc.

În adevăr, Asachi publică din când în când câte o cărticică de învățătură elementară pentru școale și câte un calendar la începutul fiecărui an; dar și în acele publicații inocente el se găsea constrâ ns de asprimea unei cenzuri neinteligente. Foarfecele cenzurii țineau locul spadei lui Damocles deasupra capului fiecărui autor.

Dezvoltarea ideilor și purificarea gustului literar se resimțeau dar foarte amar de sistemul apăsător al guvernului, și avântul scriitorilor își frângea aripile, lovindu-se de indiferența publică ca de o stâncă. Bătrânii nu citeau decât viețile sfinților; iar tinerii nu citeau nimic, disprețuind cărțile românești, și printre acei tineri numai un Alexandru Hrisoverghi și un Costache Negruzzi: rari nantes in gurgite vasto se băteau cu mâna pe frunte, zicând cu desperare ca Chénier în ora morții lui: Et pourtant je sens que j’ai quelque chose là!

V[modifică]

Tabloul de mai sus va părea poate depins cu culori cam mohorâte. Societatea este prezentată sub o lumină puțin favora– bilă; timpul este arătat cu un nămol de defecte și de ridicole. E drept, prin urmare, să examinăm și părțile avantajoase ale tablo– ului, pentru ca să ne facem o idee exactă de epoca părinților noștri, epocă interesantă, de care ne ținem noi înșine prin legături intime[6].

Am pretins că până la 1840 și chiar mai încoace cu câțiva ani, ideile și principiile moderne înrădăcinate astăzi la noi nu pătrunseseră încă în țară, că societatea purta sigiliul oriental, că spiritul și inima se luptau și amorțeau sub suflarea otrăvitoare a fanariotismului, că precum guvernul nu avea altă ambiție decât aceea de a fi bine văzut la Petersburg, asemene boierimea nu avea altă preocupare decât a fi bine văzută și protejată de guvern.

Am spus că generația stătută era înțelenită în vechile datini și privilegii, fără nici o dorință de a ieși vreodată din cercul lor; vom adăuga că tinerimea ce reprezenta viitorul țării nu avea nici o însemnătate, nici o aspirare, nici o inițiativă și negreșit ea ar fi rămas pierdută în hăugașul trecutului dacă unii din părinții noștri nu ar fi avut ideea de a-și trimite copiii la universitățile din Francia și Germania. Această idee providențială, acest act revoluționar, putem zice, a deschis porțile României la toate reformele civilizatoare ce au năvălit la noi și s-au împământenit cu o repejune fără exemplu în oricare altă parte a lumii. Să fim drepți și să ne închină m cu respect și recunoștință dinaintea memoriei părinților. Ei prin traiul lor păreau a face parte din secolul XVI, dar au avut meritul sublim de a introduce în Patria lor un secol de progres și de regenerare, secolul XIX, adus din străinătate prin copiii lor.

Glorie și onor părinților noștri! Ei au pregătit viitorul, un viitor plin de frumoase promiteri, care s-au realizat în parte și din care se bucură generația de astăzi.

Acei oameni venerabili au undit în inima lor cea mai sublimă aspirare: căci ei păstrau cu sfințenie în fundul inimii calitățile moștenite de la străbuni și neatinse de cangrena fanariotismului. Pentru acei boieri demni, țara, numită moșie, era cel mai scump odor, cea mai sacră avere strămoșească. Demnitatea lor personală îi ținea pe picioare și amenințători în fața puternicilor intriganți de la Fanar, simțul lor de naționalitate îi făcea a plânge, privind înjosirea Patriei lor, căzută din culmea gloriei la rangul de un simplu pașalâc. Respectul lor pentru persoana împăratului Rusiei era izvorât din recunoștință, căci Rusia pusese capăt domnirii fanarioților, ea reînviase tractatele vechi ale țării cu Turcia și dotase România cu o constituție mult mai liberală decât ale imperiilor vecine. Ei au fost singurele coloane rămase al timpului naționalităț ii noastre; pe fruntea lor venerabilă aurora viitorului reflecta razele sale; însă amar de naturile alese, de inteligențele nerăbdătoare care trăiau în așteptarea acelui viitor depărtat! C. Negruzzi a fost una din acele naturi.

Crescut în țară sub privegherea părintelui său, el își dezvoltă spiritul, își înmulți cunoștințele prin citirea autorilor clasici, atât eleni, cât și francezi, și de la sine se înfrăți cu școala romantică, al cărei șef era Victor Hugo. O oprire destul de lungă în Basarabia și Rusia de sud punându-l în relație cu vestitul poet Pușkin, gustul său pentru literatura modernă se afirmă încă mai mult și, ca prin un efect magic, el se trezi deodată cu o avere bogată de idei noi, de poezii armonioase și de stil curat românesc. Avea, sărmanul, o comoară, și nu se putea bucura a o împărți cu nimeni, căci împrejurul său nimeni nu era în stare să o prețuiască la adevărata ei valoare.

Efect curios al legii de contraste! efect natural al sistemului de opresie! Pe când stilul general arlechinat cu grecisme, slavonisme, francisme mirosea a birocrație, modelându-se pe fraza stereotipă de așa precum și în urmarea celor mai sus pomenite; pe când poezia lâncezea în versuri trăgănate de 16 picioare și șchiopăta sub forma de ode lingușitoare către ministru, domn și împărat, C. Negruzzi traducea cu o măiestrie artistică baladele lui V. Hugo și minunata poezie a lui Pușkin Șalul negru. Limba lui era corectă, versificarea armonioasă și traducerea demnă de original.

Pe când clerul ținea într-o mână discul drăgălaș și în cealaltă fulgerele afuriseniei, C. Negruzzi îndrăznea a scrie pe Toderică, jucătorul de cărți[7] și să traducă, în colaborare cu A. Donici, Satirele prințului Antioh Cantemir, în care se găsesc pasaje ca următorul:

De vrei să fii episcop, c-o mantie vărgată,
Înfășură-ți trufia, îți pune lanț de aur,
Sub mitră strălucită ascunde-ți capul tău
Și sub o barbă lungă stomacul îmbuibat,
Diaconul să meargă cu cârja înainte.
Te-ntinde-ntr-o caretă și tot blagoslovește
În dreapta și în stânga când ești plin de venin etc.

Pe când tradițiile istorice căzuseră în uitare și faptele glorioase ale strămoșilor noștri se pierdeau în întunericul ignoranței, C. Negruzzi avu nobila dorință de a deștepta simțul național prin poemul istoric Aprodul Purice. Acest mic poem cuprinde tablouri de o rară frumusețe și se deosebește atât prin armonia versurilor, cât și prin o energie de stil necunoscută încă până la dânsul.

Începutul e pastoral și încântător:

Ciocârlia cea voioasă prin văzduh se legăna
Și-nturnarea primăverii cu dulci ciripiri serba,
Plugarul cu hărnicie s-apucase de arat etc.

Iar cu cât poetul intră mai afund în sugetul său, versul devine oțelit, și când descrie lupta de pe malul Siretului, între ostașii lui Ștefan-vodă și armia ungurească a lui Hroiot, poemul ajunge la înălțimea epică. În acel pasaj poezia descriptivă produce efecte de minune în ochii și în auzul cititorilor prin nechezarea cailor, prin zângănitul armelor și mai ales prin eroismul domnului. Se cunoaște că nu fără intenție Negruzzi colora atât de viu tabloul său; lui îi plăcea să puie în fața tronului imaginea sublimă a lui Ștefan, ca un contrast amar; îi plăcea să arate boierilor degenerați din timpul său cum erau acei de pe timpurile vitejiei, care, în loc de a trăi în trândăvie, știau să moară cu sabia în mână pentru apărarea țării. Aprodul Purice a fost o palmă dată de trecutul glorios prezentului mișelit.

Pe când palatul domnesc era considerat ca un soi de templu, iară domnul ca un soi de Buda nefailibil, C. Negruzzi avea curajul a scoate la lumină imaginea cruntă a lui Alexandru Lăpușneanu și a spune boierilor un mare adevăr: „Poporul e mai puternic decât boierimea!“

„Proști, dar mulți!“ răspunde Lăpușneanu vornicului Moțoc, în scena măcelului din palat, atunci când poporul adunat la poarta curții striga: „Capul lui Moțoc vrem!“ Acel răspuns al domnului: „Proști, dar mulți!“ cuprindea în trei cuvinte o adevărată revoluție socială. Prin urmare nuvela istorică fu rău văzută la palat, rău primită de boieri; însă ea își dobândi pe loc rangul cel mai înalt în literatura română, și va rămânea totdeauna un model perfect de stil, de limbă frumoasă, de creație dramatică și de o necontestată originalitate.

Nu mai enumăr celelalte păcate ale tinereților, toate spirituale, atrăgătoare și plăcute ca păcatul; însă voi declara fără nici o părtinire de veche amicie că valoarea scrierilor lui C. Negruzzi, mare prin calitățile lor, se mărește în proporție colosală când gândirea mea se raportă la timpul de sterilitate în care ele au fost produse. În anii de secetă rodurile copacilor sunt mai cu seamă prețioase.

Bagajul literar al lui Negruzzi este mai puțin voluminos, precum a fost și acel al lui Prosper Mérimée în Francia; însă câștigă în calitate ce-i lipsește în câtime. El zicea: „Mai bine vreau un armăsar arăpesc decât o herghelie tătărească“ și „decât un câmp de măcieși, mai bine un singur trandafir“. Avea multă dreptate și zicea un mare adevăr în limbajul său original: căci mai bucuroși să fim de a poseda în bibliotecă un singur volum de păcatele lui Negruzzi decât o sută de tomuri ale unor literați păcătoși.

Am asemănat pe Negruzzi cu Mérimée în privirea câtimii operelor; acea asemănare o găsim și în natura talentului și chiar a spiritului lor. Amândoi aveau condeie de oțel mlădios, cu care știau a cizela foarte fin limba de care se serveau. Ei aveau deopotrivă simțul estetic în producerile lor și posedau același farmec de narație. Orice întâmplare zilnică, orice istorioară cât de neînsemnată, Negruzzi știa să o prezinte sub forme interesante, și atât convorbirea lui variată, cât și tactul purtării, modestia și blândețea caracterului său l-au făcut a fi mult simpatic contemporanilor săi.

Ca om politic, deși rolul lui nu a fost însemnat, e de ajuns să amintim aici că, fiind deputat sub domnia lui Sturza-vodă, el a fost exilat de două ori la moșia sa Trifești de pe malul Prutului, pentru crima neiertată că avea idei liberale și făcea opoziție guvernului. Însă și diversele posturi ce a ocupat, de la simplu diac de visterie, post în care intrau întâi feciorii de boieri pe atunci, până la postul de ministru de finanțe, și cariera politică erau contrare gustului și tendințelor sale literare. În nămolul de dele, adunate împrejurul lui de șicana proceselor, în mijlocul lucrărilor seci de cancelarie, la care a fost condamnat o mare parte din viață, el găsea timp a comite plăcute păcate, colaborând la toate foile ce se iveau pe orizontul literar. Astfel: Curierul de ambe sexele al lui Heliad, Albina lui Asachi, Alăuta românească, Dacia lui Kogălniceanu, Progresul, România literară ale lui Alecsandri, Lumina lui Hasdeu și chiar Convorbirile literare s-au ornat cu mărgăritare ieșite din șiragul său. Însuși repertoriul teatrului național se îmbogăți cu două piese originale, care au avut mare succes pe scenă: Doi țărani și cinci cârlani și Muza de la Burdujeni; această muză a rămas un tip în panorama noastră socială. Așadar, ca membru al societății, C. Negruzzi a fost o individualitate marcantă printre contemporanii săi. Ca om politic, a fost liberal într-un timp unde liberalismul era periculos, căci îl amenința exilul.

Ca om de litere, a fost, este încă și va fi mult timp în fruntea prozatorilor români.

Ca român, cu simțul de adevărată naționalitate, să-l lăsăm însuși a se exprima:

„Francez, neamț, rus, ce firea te-a făcut,
Pământul tău e bine-a nu uita,
Oricui e drag locul ce l-a născut;
Eu, frații mei, oriunde-oi căuta,
Nu mai găsesc ca dulcea Românie
De-o și hulesc câți se hrănesc în ea,
Corci venetici! ... Dar oricum va fi, fie,
Eu sunt român și-mi place țara mea.“

Mircești, ianuarie 1872

Note[modifică]

  1. Funcționarii Ministerului de finanțe [V. A.]
  2. Cuvânt turcesc ce însemnează partea [V. A.]
  3. Vom detașa din acest trist tablou imaginea îngerească a mitropolitului Veniamin, care a fost expresia cea mai pioasă și cea mai fidelă a moralei creștine [V. A.]
  4. Vestitul Barbu Lăutaru a purtat toată viața asemenea șilc [V. A.]
  5. Din această cauză străzile se numeau poduri [V. A.]
  6. „Un bătrân înțelept cu care vorbeam câteodată de starea de înapoiere a timpului trecut în comparatție cu progresul timpului prezent (progres ce-l numea pripit), îmi zicea prin o zâmbire malițioasă: „Nu zic ba, pe vremea mea erau multe rele; oamenii se găseau cam turcomeriți, procopsiții nu umpleau ulițele ca în ziua de astăzi, nu se strigau în gura mare: liberta, egalita, ke ta lipa, precum strigă irozii la sărbătorile Crăciunului: dar cum se face că pe atunci, cu slabele mijloace de care dispunea țara, cu un buget de nouă milioane de lei vechi numai, toate lefile și pensiile erau plătite regulat, toate cheltuielile statului se găseau acoperite la sfârșitul anului, școalele și spitalele se țineau în bună stare, în Iași se înființau o academie și o școală de meserii, prin orașele din provincii se deschideau stabilimente de învățătură publică, străzile se paveluiau, se luminau cu fânare; pompierii se organizau pretutindenea în cea mai bună orânduială, poduri de piatră se clădeau peste râuri, de pildă cel de pe Bahlui și cel de la Docolina, soșele foarte bune se croiau de-a lungul țării cu măsuri economicoase etc. și cu toate aceste, deși noi eram ruginiți, deși sameșul visteriei ținea întreaga contabilitate a statului pe o simplă coală de hârtie, nici un deficit nu se ivea la sfârșitul anului, ba încă rămânea un prisos, pe care boierii deputați îl prefăceau în prinos pentru vodă? Astăzi lumea s-a civilizat mult, e adevărat, veniturile țării s-au mărit peste măsură, și însă nime nu-i plătit la vreme și deficitul bugetului a ajuns a fi spăimântător... Pentru ce? știi pentru ce? pentru că lumea nouă e amețită de teorii, când lumea vechea avea simțul practic, ce se dobândește la școala experienței, iară nu la acele din străinătate“ [V. A.]
  7. Dacia literară, în care a apărut această nuvelă, a fost suspendată după reclamarea clerului, și C. Negruzzi a fost exilat [V. A.]