Conrad. Cântul I. Ionienele
Era cînd farul lumii, în mare apuind,
Poleie rochia nopții cu stele de argint,
Și-n calea sa umbroasă, sub negrele-i picioare,
Așterne valuri albe, suflate de dulci boare,
Munți, plaiuri, văi rîzînde și fragede grădini,
Ce-noată în oceane de umbre și lumini.
Cotind pe Cornul d-aur, ieșea în Propontide
Un vas, spărgînd cu pieptul tărîmele lichide.
Dar cine-i omu-acesta ce-n vas stă izolat?
E trist sau este mîndru? mai mulți au întrebat.
Un servitor răspunde cu oarece sfială
Că Țara Românească e țara sa natală;
Conrad e al său nume; că este exilat,
El pentru libertate poporu-a rădicat.
Proscris din a sa țară, el fără țel se duce
Oriunde îi surîde un cer senin și dulce;
Dar cugetele sale se-nturnă nencetat
Spre patria iubită ce-n doliu a lăsat...
Credea în viitorul promis umanității,
Precum și în triumful justițiii, verității,
Deși avea momente cînd sufletu-i coprins
De cugetile sceptici parcă zdrobit și stins.
Iubea să facă versuri, deși prea rar le scrie:
A strînge arta-n reguli credea că-i o sclavie.
Era poet el însă în suflet și scria
În proza pitorească tot ceea ce simțea.
El trece toată noaptea sub domele tăcînde,
S-asculte armonia naturii îmbătînde.
În toate-aceste locuri, oriunde el privește,
Apare-o lume moartă, ce-n suvenir trăiește.
În Helesponte, vasul pătrunde linistit.
Conrad rădică fruntea și pare-ntinerit.
Colo fusese Sestos, locaș de desfătare,
Ce-amintă dulce nume și-l trage din uitare:
Pe grațioasa Hero, cu genele de fir.
Așa Conrad deșteaptă acest trist suvenir:
‑ „Tu, zee cu păr d-ambru și tînăr-adorată
În templul de la Sestos, locaș dezmierdător,
Ascultă preoteasa pe Hero-namorată
Și vin în ajutor!
Această lungă noapte Leandru meu nu vine!
În dar veghez în turnu-mi și farul am aprins!
Sufla pe mare vîntul, și prin întunecime
Ast far de vînt s-a stins!
De ce nu vine încă, poți tu a-mi spune, zee,
Rămas-a în Abidos de vînt împotrivit?
Sau marea amorată de dînsul, Cytheree,
În unde-i l-a sorbit?
De juna preoteasa ce-ți servă, zi și noapte,
O, zee, te îndură și spune un cuvînt.
Phebus acum apare și niște surde șoapte
Aud trecînd pe vînt.”
Așa se roagă Hero la zee cu-nfocare.
Cyprisa nu răspunde. Phebus a răsărit;
Și corpui lui Leandru zdrobit, adus de mare,
Pe mal s-a tipărit.
Amanta desperată revarsă în suspine
Durerea ce se naște în sufletu-i duios,
Și plîngerile sale d-amărăciune pline
Răsună dureros:
‑ “Sub mirtii ce se-nclină pe tempiul Cythereei,
Eu, Hero, preoteasa și favorita zeii,
Cînd soarele dispare în aburi de rubin.
Pe harpa-mi de ivoriu cîntam un imn divin;
Văzui trecînd la templu Leandru-ntîia oare,
El îmi păru mai dulce decît frumosul soare,
D-o patimă arzîndă tot sînu-mi fu coprins;
Luptam a stinge focuI, dar focuI fu nestins!
Rugai pe Cythereea să vie-n apărare,
Dar ea vărsă în sînu-mi o flacără mai mare!
Leandru înțelese cît el era iubit,
Cîntările-mi arzînde ferice i-au vestit.
Cu degete de roze amorul îi deschise
Ast sîn plin de iubire, de fermece, de vise;
Perfida Cytheree, pe fruntea astui loc
Făcînd ca să plutească cosița sa de foc,
Prefumul voluptății în aer revărsase:
Tot sufletul de dînsul în Sestos se-mbătase.
O, timp de fericire ce nu poci să exprim,
Amor, o, foc din ceruri, o, simțimînt sublim!
Cum vă schimbărați cursui și cum divina miere
În cupa vieții mele s-a prefăcut în fiere!
Leandre, dulce soare al sufletului meu,
Tu ai pierdut lumina ce-atît iubisem eu!
Stins, tu te-nchini pe țărmul ce cu a ta junie
Se-mpodobea ca noaptea cu steaua aurie.
D-acuma întristarea domni-va cu dulci șopți
Și paserea Minervii va-nlocui prin nopți
Suavele acorduri, ce două lire june
Pe boarea dulce-a serii făceau ca să răsune.
Iar tu, o, muma Herii, plîngi pe copila ta!
Cosițele-i bălaie nu vei mai răsfăța!
Zei cruzi, oh! de la Hero, ce în durere geme,
Primiți drept sacrifice profundele blasfeme!
Voi ați vărsat în sînu-mi amorul fericit
Și voi loviți pe Hero, zei cruzi, căci a iubit!”
Așa se plînge Hero pe turnul dupe mare,
Și, mai plecînd în lacrimi vederea spre pămînt,
Ea se aruncă-n valuri, și soarele răsăre
P-albastrul ei mormînt.
Așa lăsa să cînte în vaga suvenire
Conrad, în Helesponte, poetica-i gîndire.
Acolo fuse Troada, pe unde-au strălucit
Eroii ce poetul Omer a nemurit.
Aceste-antice locuri, aceste mari ruine,
D-ursita omenească vorbesc cu mult mai bine
Decît o poate spune orice religiuni,
Orice fìlosofie, nebune ficțiuni!
Ce lucru-i cîmpu-acesta? O urmă de turbare,
De patimi frămîntate în oarba exaltare;
Un lac fatal de sînge, ce muritorul chiar
Vărsa să mulțumească instinctul său barbar;
O luptă între semeni: popoarele nebune,
Luptînd ca să împace fatal-ambițiune
A celor ce-i guvernă, crezînd că se muncesc
Să aibă-o libertate, pe cînd ei se robesc,
Crezînd să dobîndească un nume, ficțiune!
Și cării zic putere, mărire, națiune!
Ei uită că s-arată un timp cînd toate mor,
Cînd un mormînt pe toate apare-ntristător.