Cine sunt albanesiĭ?

Salt la: navigare, căutare
Cine sunt albanesiĭ?
din Analele Academiei Române
Seria II - Tom. XXIII, pag 103-113

de Bogdan Petriceicu Hasdeu
1901


Sunt dzece anĭ de când eŭ începusem a studià și nu încetez de a tot urmări marea problemă a genealogiei popórelor balcanice.

În studiul meŭ «Strat și substrat», eŭ am obținut douĕ soluțiunĭ capitale: 1°. În secolul VII maĭ existaŭ încă la Sud de Dunăre douĕ elemente latine compacte: Meso-românĭ în Bulgaria actuală, și Illiro-românĭ în Serbia, maĭ ales în Dalmația, pe carĭ însă ĭ-aŭ slavisat apoĭ cu încetul Bulgarii de o parte și Serbii de cea-laltă; 2°. Așà numiții Macedo-românĭ și Istriano-româniĭ de astădzĭ sunt Daco-românĭ, goniți în secolul IX din Pannonia de cătră Maghiarĭ, de unde tot atunci alțĭ Daco-românĭ s'aŭ adăpostit în Moravia și s'aŭ slavisat acolo. Aceste douĕ soluțiunĭ, peremptorie după mine, vor maĭ fi completate și demonstrate definitiv în conferințe ulterióre succesive de 'naintea Academiei Române; dintâiŭ: «Cine sunt Bulgarii și Serbii?», al doilea: «Cine sunt Daco-româniĭ și Pannono-româniĭ?»

Acuma însă mĕ preocupă o altă soluțiune, pe care n'am desbă-tut-o de loc până acì în trecut, și care e tocmaĭ cea maĭ importantă, căcĭ este punctul de plecare pentru tóte cele-lalte.

Cine sunt Albanesiĭ? Uniĭ istorici și filologi, între carĭ și Tomaschek îĭ crede posteritatea vechilor Illirĭ, rĕmașĭ nestrămutați din epoce immemoriale. Alțiĭ, între carĭ Benlöw, îĭ urcă până la ante-istoriciĭ Pelasgĭ; și Reinhold nu se sfiesce de a întitula «Noctes pelasgicæ» o cărticică despre limba albanesă. Blau se încércă a descifra prin Albanesĭ inscripțiunile lykice din Asia-mică, pe când Moratti recurge tot la dînșiĭ pentru inscripțiunile cele mesapice din Italia. Girolamo de Rada, Albanes el-însușĭ, nu se lasă câtușĭ do puțin maĭ jos, asigurându-ne că: «Gli Albanesi, popolo semitico disperso pel 1900 a. C. all'epoca degli Hyckshos, che ando in Grecia, in Italia, ed in altri luoghi del Medi-terraneo.» Despre părerĭ de felul acesta, ilustrul meŭ amic Ascoli vorbesce serios, dar nu le iea la serios, și bine face.

Să ne întrebăm dară încă odată: Cine sunt Albanesiĭ? Care să fie adevărata lor provenință și raporturile lor maĭ cu sémă cătră Români? Când și de unde venit-aŭ eĭ să se așeze în Epir? Iată singura cestiune, care îmĭ maĭ lipsià mie pentru a puté demonstra până la ultima certitudine persistența elementului românesc în Dacia luĭ Traian. Dacă Albanesiĭ ar fi în adevĕr autoctonĭ acolo, unde locuesc eĭ astădzĭ, atunci vrênd-nevrênd am fi silițĭ a recunósce că naționalitatea română s'a format anume în Illiria, iar nicĭ de cum la Nord de Dunăre. Numaĭ printr'o comunitate de origine, și printr'o intimă veche conlocuire totodată, se póte explicà natura cea organică primordială a legăturilor între limbile română și albanesă. Și dzicênd acésta, eŭ am în vedere nu vre-o asemĕnare formală orĭ-cât de surprindzĕtóre, ci fondul și numai fondul graiului românesc. Încep printr'o listă de cuvinte curat albanese la noĭ, ca:

brad,
buză,
codru,
ghimpe,
mal,
bucur,
ghĭuj în Moldova, vîj în Ardél;
grumaz,
năpârcă
bunget,
barză,
stăpân,
viezure,
gata,
sat,
vatră,
moș,
mire,
pârîŭ,
văpae, etc. etc

Numărul unor asemene vorbe, esențial albanese în graiul nostru cel maĭ de baștină, adecă din gura țĕranilor, este forte mare, cele maĭ multe fiind pînă ací necunoscute, o semă păstrându-se abià ca nisce resturi preistorice în câte un colțișor, în câte un district, în câte o localitate. Voiŭ da un specimen din cele multe. În graiul obicinuit sinonimii melc și culbec însemnéză «limacon». Pentru culbec forma cea veche este cubelc la mitropolitul Dosofteiŭ. În jocurile copilăresc!, alăturea cu melc și cubele maĭ figuréză o formă lungă : la Munteni co-domelc, în Transilvania codobelc, cu varianturĭ pe aiurea, constatate de d. profesor Crețu. Melc e un cuvînt separat, care este cu același sens și la Celțĭ: în dialecte celtice melcii «limagon». Codobelc este o acomodațiune consonantică din codomele. Cubelc e o contracțiune din codobelc. În fine, codomele este o composițiune din douĕ vorbe, după cum e francesul colimaçon din «cochlias -|- limax». La Români dară trăesce codomele alăturea cu melc și cubele, deși la Albanesĭ a supraviețuit numai composițiunea: cadmilĭ «limacon», unde există o mulțime de varianturĭ, tóte corupte, pe când forma primitivă românéscă e intactă, conservată abià la copiĭ în jocurile lor cele tradiționale, un admirabil «Ueberlebsel in Kinderspiel». (Dr. Ploss, Das Kind, t. II, pag. 308.)

Fórte puține vorbe albanese la Românĭ ar puté fi controversate ca termenĭ străbătuți la noĭ printr'un canal ne-albanes, bună-óră stăpân prin Bulgari saŭ Serbi, saŭ mal prin Celțĭ direct saŭ indirect; cele-lalte sunt exclusiv albanese. Cu tóte astea, identitatea lexică albaneso-română e secundară, după mine, în comparațiune cu identitatea cea gramaticală.

Caracteristice maĭ ales sunt întâlnirile între Români si Albanesĭ nu prin vocabular, ci prin particularități fonetice, morfologice și sintactice, carĭ nicĭ într'o ipotesă nu se pot împrumuta de la străini, nu se pot altoí în cursul timpului, ci datéză de la însăși obîrșia limbeĭ.

Bună óră, pe terenul fonetic transițiunea consóneĭ n în r între vocale, de ex. feréstră din fenestra, nu există nicĭ la Celțĭ, nicĭ la Neolatini, nicĭ la Germani, nicĭ la Slavĭ, nicĭ la Grecĭ, ci unicamente la Românĭ și la Albanesĭ, ba încă în aceleași condițiunĭ secundare. La Albanesĭ în dialectul toskic fenomenul e general, în dialectul gheghic e maĭ parțial; tot așà la Românĭ în dialectul istriano-român e general, e maĭ parțial în cele-lalte dialecte, dar se află în tóte. La Români, ca și la Albanesĭ, n trecut în r se póte reîntórce la primitivul n. In Moldova r din n e maĭ des în graiul vechiŭ, în Cazania mitropolitului Varlam, în glossele românescĭ din documentele slavice de la Ștefan-cel-Mare, peste tot în textul Psaltirii Scheiane. In Transilvania r din n, obicinuit chiar astădzĭ la Moți, ne apare desvoltat la culme în texturile Măhăcene de lângă Turda de pe la 1600: lură = lună, cire = cine, ómerĭ = ómenĭ, mâra = mâna, etc. Prin acest fonetism, cuvintele cele maĭ latine sună la noĭ néoș albanesce.

În același mod, o vorbă curat latină la Români devine un învederat albanism printr'o schimbare de sens, printr'un proces logic, prin-tr'o altă idee în locul celei latine. Un exemplu: o mică bucățică de carne, care spîndzură la capĕtul cerului gureĭ în gât, se chemă franțusesce luette, în vechea francesă l'uvetíe, deminutiv din latinul uva, adecă struguraș, iar românesce se dice omușor, deminutiv din om «homo». La Francesĭ, asociațiunea de ideĭ este latină, după cum latină e și materia cuvîntuluĭ, căci aceeași părticică a corpului la vechiĭ Romani, în Pliniŭ anume, se chémă uva «strugure». Ce fel de asociațiune de ideĭ să fie óre omușor la Români ? Prin materie, cuvîntul e latin; dar din punct în punct este o idee albanesă. Om albanesce níeri; deminutivul din nĭeri—nĭerith «omușor»; acest nĭerith «omușor» însemnéză la Albanesĭ un om mic și tot-odată acea părticică a corpului. Acéstă întâlnire semasiologică între Români și Albanesĭ este cu atât maĭ semnificativă, cu cât ea nu se găsesce nicăirĭ pe aiurea. La alte popóre noue vedem: la Italieni, ca și la Francesĭ, ugola, uvola «strugușor»; la Spanioli campanilla «clopoțel»; la Nemțĭ Zäpflein, Zächen «dopușor»; la Ruși și la Poloni íazyčok, jezyczek «limbuță», etc. etc; absolut nicăirĭ ideia de omușor decât numaĭ și numai la Românĭ și la Albanesĭ.

În fine, identitatea structurii morfologice și sintactice la Românĭ și la Albanesĭ, cu totul în oposițiune cu cea latină și cu cele-lalte lirnbĭ romanice, pune vîrf. Unele fenomene aŭ fost de de-mult observate în trécĕt de Kopitar, de Miklosich, de Ascoli. Fórte pe larg eŭ am urmărit o mică parte din acéstă vastă sferă în studiul meŭ sub titlul: «O pagină din sintaxa româno-albanesă» în Cuvente den bătrăni. Mĕ mărginesc dară de a atrage atențiunea asupră-ĭ. Acolo vețĭ vedé cele douĕ articole definite: unul post-positiv substantival și cel-lalt prepositiv adjectival; reduplicarea, triplicarea și chiar quadruplicarea ambelor articole; aceeași normă în construcțiunea substantivului cu adjectivul; aceeași formă adjectivo-adverbială și genitivo-dativală; aceeași întrebuințare genitivală a articolului definit prepositiv, etc. Sub raportul sintaxei se póte dice că Românul la formarea cea ab-ovo a graiului național s'a mărginit a așeză materia latină peste fondul albanes. Prin fond dară, prin fondul cel nealterabil și neînlăturabil, Românul e Albanes, după cum Francesul e Celt. Ceea-ce e celtic la Francesĭ, nu se vede pentru ochĭ superficiali, și totuși pretutindenea prin analisă se descopere celtismul. Elemente germanice la Francesĭ sunt fórte multe și palpabile, întocmai ca elementele cele slavice la Români. Eĭ bine, slavismele la Români, ca și germanismele la Francesĭ, fiind accidentale, aprópe tóte s'ar puté goní, fără ca prin acésta să se sgudue edificiul limbii naționale, pe când celtismul la Francesĭ și albanismul la Români nu se póte atinge fără o catastrofă totală.

După premisele de maĭ sus, mintea se sperie de consecințe, consecințe «à la Dr. Réthy Làszló» din Buda-Pesta, care își conchide argumentațiunea cu sentința : «L'Académie de Bucurest ne pourra jamais décerner à qui que ce soit le prix de 20.000 francs fondé par le prince Couza» ; mintea se sperie de amenințarea maghiară, și cere o pausă pentru a se dumeri ce să facă maĭ departe.

Eŭ unul nu voiŭ căută a-mĭ înlesni transițiunea prin vorbe multe și prin căĭ lăturalnice, ci d'a-dreptul voiŭ tăià nodul lui Gordia.

Întreb dară fără ocol:

Este óre cu putință ca Albanesiĭ actuali să fie posteritatea unor Dacĭ, transportați peste Dunăre în epoca împăratului Aurelian, adecă vr'o 150 de ani după cucerirea Daciei? Este óre cu putință?

Răspund:

E nu numai cu putință, dar încă datele cele istorice confirmă pe deplin datele cele linguistice.

După căderea luĭ Decebal, o parte dintre Dacĭ s'aŭ supus luĭ Tra-ian și aŭ început a se amalgamà încet-încet cu colonii romani, dând prima nascere naționalității daco-romane. Alțĭ Dacĭ însă, retrăgêndu-se maĭ sus în creeriĭ Carpaților saŭ maĭ la răsărit de Provincia Traiană, șĭ-aŭ mănținut individualitatea lor proprie sub diverse nume etnice, maĭ ales treĭ popóre dacice cu totul nesubordonate Romeĭ, anume Costobociĭ, Carpiĭ și Bessiĭ.

Aprópe un secol și jumătate după Traian, când Daciĭ ceĭ domesticițĭ puteaŭ să fie și aŭ și fost deja romanisațĭ, Dacii ceĭ rebelĭ aŭ profitat de marea mișcare a Germanilor, cunoscută în istorie sub termenul de «bellum Marcomannicum», și aŭ devenit periculoși pentru provincialiĭ romanĭ. Atunci, sub împĕratul Antonin Filosoful, póte și ce-và maĭ înainte, vedem fórte pronunțată tactica imperială de a mutà peste Dunăre și de a așezà acolo, pe un teritoriŭ de de-mult asigurat, triburi și popóre întregi dacice, întru cât ele eraŭ biruite. Daciĭ ceĭ liberi, adecă ceĭ neromanisațĭ, cu voe saŭ fără voe trebuiaŭ să se mute în Mesia și maĭ departe.

Ceĭ d'întâĭ, pare-se, aŭ fost Costobociĭ. Eĭ se bucurau de un regim fórte independinte, avênd chiar regĭ aĭ lor, dintre carĭ doĭ ne sunt cunoscuți din epigrafia romană. Unul, pe care vi l-a menționat aci dzilele trecute amicul meŭ Tocilescu: «Pieporus rex Coisstobocensis», care fusese prins de Romanĭ și dus la Roma cu întréga sa familie. Cel-lalt, scăpat din vederea istoricilor noștri, ne apare într'o inscripțiune și maĭ interesantă tot de la Roma: «Sabituus rex Ostabocesis Dacus».

În același interval de timp, înainte de împĕratul Aurelian, sub Marc-Aureliŭ, Dione Cassiŭ dice că Germanii Astingĭ aŭ năvălit și aŭ isbu-tit a cuprinde țéra Costobocilor (71, 12, 1: «την των Κοστουβώκων χώραν «τοίς δπλοις κτησόμενοι, νικήσαντες δε εκείνους και την Δακίαν ουδέν ήττον έλίπουν.») În acest mod, Roma trebuià să facă una din douĕ: saŭ să lase pe toțĭ Costobociĭ a se așezà în Dacia Traiană peste provinciali, orĭ să-ĭ mute peste Dunăre. Eĭ aŭ fost dară dușĭ în Mesia, și împinșĭ apoĭ până în Epir, unde însă nicĭ acolo eĭ n'aŭ încetat de a se burzului mereu. In adevĕr, contimporanul Pausanias, după anul 150 din era nóștră, se plânge că Costobociĭ aŭ năvălit hoțesce departe în Ellada: « δε Κοστοβώκων των ληστικών το κατ'εμέ την Ελλάδα έπιδραμον άφίκετο καΐ επί τήν Έλάτειαν » Iată dară puternicul trib dacic al Costobocilor la cós-tele Greciei, lângă Fokida, tocmaĭ acolo unde locuesce astădzĭ ramura cea toscă a némuluĭ albanes. Însușĭ numele actuial al acestor Albanesĭ Tosco nu este decât o simplă metatesă din Costo, asemenea metatese fiind obicinuite la Albanesĭ, de ex. ιχνάρε=χιλνάρε, φελτόνjε=λεφτόνjε, etc, după cum observă Camarda: «Le metatesi, sia di consonanți, sia di vocali, o di sillabe intiere, sono tra le affezioni, che molto spesso si manifestano nei vocaboli albanici.»

A doua mare migrațiune a Dacilor, spre același punct teritorial cu Costobociĭ saŭ ce-và maĭ sus, dar în orĭ-ce cas în vecinătate, aŭ fost Daciĭ Carpĭ saŭ Carpianĭ saŭ Carpodacĭ, «Καρποι, Καρπιανοι, Καρποδακαι», după cum îí numesc autorii grecĭ. Despre Carpĭ, ca și despre Costo-bocĭ, textul contimporan e fórte limpede. Aurelius Victor vorbesce despre împĕratul Dioclețian: «caesi Marcomanni, Carporumque natio translata omnis in nostrum solum, cujus fere pars jam tum ab Aureliano erat.» Prin urmare, întréga națiune a Carpilor, «natio omnis», a fost mutată peste Dunăre de cătră Dioclețian, după ce în parte o mutase dejà Aurelian.

Și fiind vorba de împĕratul Aurelian, aci este locul de a pricepe faimosul pasagiŭ din Flavius Vopiscus, citat într'una și neînțeles până acuma: «Quum vastatum Illyricum ac Moesiam deperditam videret, provinciam trans Danubium Daciam a Trajano constitutam sublato exercitu et provincialibus reliquit, desperans eam posse retineri: ab-ductosque ex ea populos, in Moesiam collocavit, appellavitque suam Daciam...» Despre acest text, Nisard dice cu drept cuvînt: «tout ce passage est un peu obscur dans notre auteur.» Ba s'ar puté dzice chiar: «trés obscur» în tóte edițiunile obicĭnuite, carĭ reproduc orbesce pe aceea a luí Puttmann din 1774. Pasagiul însă e fórte clar în edițiunea cea veche, pe care eŭ o găsesc la Wolfgang Lazius, Reipublicae Romanae commentariorum libri duodecim, Francofurti 1598, p.34: «Quum vastatum Illyricum ac Moesiam deperditam videret, provinciam trans Danubium Daciam, a Traiano constitutam, sublato exercitu, provincialibus reliquit, desperans eam posse retineri. Abductosque ex ea populos, in Moesiam collocavit, appellavitque suam Daciam.» În edițiunea din Lazius fiind introdusă o punctuațiune corectă, și maĭ ales desființându-se absurdul et între «exercitu» și între «provincialibus», sensul devine cât se póte de lămurit, și anume: socotind că oștirea nu maĭ e în stare să maĭ apere Provincia Traiană, unde provincialii, adecă colonii Romani și Daciĭ ceĭ romanisațĭ, eraŭ expușĭ nu numaĭ la năvăliri din afară, dar și la popórele dacice cele nesupuse, Aurelian a retras de acolo oștirea și a scos din Dacia pe Daciĭ ceĭ periculoși pentru Provincie, cu atât maĭ mult că Iliria și Mesia aveaŭ trebuință de locuitori, fiind pustiite. Cuvintele: «provincialibus reliquit Daciam», față cu «populos abduxit ex Dacia» lămuresc cu perfecțiune totul. Între Daciĭ ceĭ mutați în pasagiul din Vopiscus, figuréză și acea «parte din Carpĭ», «pars nationis Carporum», în pasagiul din Aurelius Victor tocmai despre Aurelian. Unul completéză pe cel-lalt.

Dintre Daci, Carpiĭ aŭ fost tot-deauna dușmanii ceĭ maĭ neîmpăcațĭ aĭ Romeĭ, «qui saepe Romanis infesti sunt», după cum dzice Iornandes.

E remarcabilă inscripțiunea de la Alba-Iulia din Transilvania, unde un Roman, Gaius Valerius Serapides, mulțumesce deilor că a scăpat téfĕr din mâna Carpilor: «a Carpis liberatus». Tocmaĭ din causa extremeĭ energiĭ a Carpilor, «Carporuni națio omnis» din Aurelius Victor nu se póte luà într'un sens literal, ci trebue să înțelegem că cel maĭ mulți aŭ fost scoșĭ din Dacia, nu toțĭ însă. Un numĕr óre-care aŭ rămas în adăpostul cel inaccesibil al munților, și aŭ maĭ reapărut la Zos-simus (IV, 34), în epoca Hunilor în alianță cu alțĭ barbari; dar toiul Carpilor aŭ trecut odată Dunărea și nu s'aŭ maĭ întors, pășind spre Illiria pe urmele fraților lor Costobocĭ, lângă carĭ eĭ aŭ format ramura cea nordică a Albanesilor: Gheghĭ.

Numele Carp însemnă la Albanesĭ «vultur», cuvînt rĕmas până astădzĭ sub forma aprópe intactă: karbă «aigle, Adler» în cântece poporane la Culuriotis. Acest nume de «vulturi» saŭ «aquile», pasere răpitóre, erà fórte potrivit pentru un trib muntos, cel maĭ crud și cel maĭ neînfrî-nat dintre Dacĭ. Este de observat că și la Albanesiĭ actuali, la Ghe-ghiĭ în specie, numele lor cel obicĭnuit Șkĭipetar vine din șkĭipă «vultur». Șkipetar e pur și simplu un sinonim cu «Carp»: «die Skipetaren als das Adlervolk erscheinen», dice albanistul Stier.

Este important de a constatà, că Gheghiĭ, posteritatea Carpilor, nu pórtă eĭ-înșișĭ numele de Ghegă, pe care i-1 daŭ Toskiĭ cu un fel de dispreț, după cum ne-o spune Hahn: «diese Benennung wird eigen-tlich nur von dem Sŭdalbanesen gebraucht, der Gege halt sie fuer unehrenhaft und nennt sicii selbst Skipetar.» Numele dară cel vechiŭ al Gheghilor este numai «vultur», fie Carp, fie Schipetar, douĕ forme pentru unul și acelașĭ sens. Termenul karp «aigle» devenind rar în graiŭ, Gheghiî n'aŭ făcut alt-ce-và decât a-l înlocui prin sinonimul cel rĕspândit: șĭcĭipă «aigle», fondul rĕmânênd identic.

Dintâiŭ Costobociĭ, apoĭ Carpiĭ, douĕ dialecte deosebite dejà în epoca dacică, s'aŭ stabilit în Illiria, înființând acolo noua națiune a Albanesilor în ambele lor ramurĭ: Toscĭ și Gheghĭ, dejà înainte de anul 300. Un al treilea trib dacic plecase din Dacia cam tot pe timpul împĕratuluĭ Aurelian. dar a zăbovit maĭ multă vreme pe țĕrmul sudic al Dunării, și în urmă a maĭ poposit în Rodop. Aceștia aŭ fost așà numiții Bessĭ, carĭ eraŭ Dacĭ curațĭ; nu trebue confundați prin urmare cu Bessiĭ ceĭ anteriori, descriși la Erodot: Tracĭ și aceia, dar nu Dacĭ. în epoca luĭ Cesar, Daciĭ constituiaŭ un puternic imperiŭ în regiunea Carpaților, decĭ eraŭ și Daciĭ Bessĭ între dînșiĭ, pe când tot atŭncia — la contimporanul Strabone (VII, 12) — Tracii Bessĭ locuiau departe de Dunăre în Balcani, unde geograful lămuresce fórte precis hotarele lor.

D-l Tomaschek comite o eróre capitală de a nu-ĭ deosebi pe Dacii Bessĭ de Tracii Bessĭ; mai bine dzicênd, eminentul profesor de la Viena comite aci una din erorile cele capitale, carĭ sunt cam multe în studiile sale succesive despre Bessĭ. Constat dar din capul locului, că noi în casul de față avem a face numaĭ cu Dacii Bessĭ, pe carĭ Ptolemeŭ îi pune nu aiurea decât în CarpațI: «Bíîcjcjoi napà tóv Kaproxirjv opoc», pe carĭ decĭ Traian îĭ găsise printre Dacĭ, și pe carĭ tot printre Daci noĭ îĭ vedem figurând în epoca răsboiuluĭ marcomannic la Capitolinus, după cum o mărturisesce în trécĕt însușĭ d-l Tomaschek.

Numele acestor Bessĭ din Dacia amintesce immediat vorba albanesă bessă, care însemnéză «credință» și care circulă necontenit în gura Albanesilor ca cel maĭ familiar iurămînt al lor. Rĕposatul Ioan Nenițescu, în călĕtoria sa prin Turcia (p. 478) ne spune: «Călĕtorul străin, când umblă prin părțile Albaniei de Nord, îșĭ iea de conducĕtor un Albanes, care, după ce ĭ-a dat cuvîntul sĕŭ: bessa—bess, este dator să móră apĕrându-l.» Ca dacică, vorba bessă cu același sens de credință, cu același us de jurămînt, s'a păstrat la Românĭ ca un provincialism poporan. In prețiosul dicționar român-bănățén, scris lângă Lugoș saŭ Caransebeș pe la 1670, figuréză cuvîntul abesh fără explicațiune. Cercetând, am putut verifica că până astădĭ el se aude forte des în partea rĕsăriténă a Banatului. Bănățénul Sofronie Liuba din Maidan îmi scrie: «Abeș se întrebuințéză în vorbire ca adverb afirmativ. De ex.: abeș că-ĭ dic omenii prost, că nu-ĭ dzic în zădar. De asemenea, unul vorbind ce-và, cel-lalt afirmă vorba, dicĕnd: abeș!» Prin urmare, abeș însemnéză: pre lege, pe cinste, pe credință, «ma foi, en vérité», adecă întocmai adverbul afirmativ albanes : bessa-bess! bessă păr bessă! Printr'o scăpare din vedere, eŭ am spus în Etymologicum magnum că bessă se conservă la Albanesĭ numaĭ în dialectul toskic. Nu e așà. Cuvîntul e de o potrivă răspândit în dialectul gheghic, fiind comun tuturor Albanesilor. Românii adăugĕnd preposițiunea a (=lat. ad), bănățénul abeș va să dică literal: «ad fidem», pe când albanesul păr bess = «per fidem».

După trecerea peste Dunăre, Bessiĭ nu se grăbiră de a se depărtà. Un interval óre-care eĭ rĕmaseră aprópe de marele fluviŭ. Iornande, în secolul VI, scià dintr'o fântână anterióră că numele Dunării se póte explica prin limba Bessilor: «Danuvius qui lingua Bessorum Hister vocatur» (XXXVII, 12). Acéstă glossă este de o importanță extremă. Nu Bessiĭ aŭ numit Ister, care există din timpuri ante-istorice de prin epoca Argonauților; dar Iornande ne spune că în graiul Bessilor se află cuvîntul Ister cu un sens aplicabil la acest rîŭ. în adevĕr, albanesce i-sterhă este un adjectiv articulat, care însemnéză «fórte negru» «tiefschwarz», «adânc» în privința apeĭ, după cum și la Eleni o apă adâncă se dicea «négră» : «μέλαν ΰδωρ». In I-ster la Bessĭ vedem dar nu numaĭ adjectivul albanes ster, dar până și articolul prepositiv adjectival i al Albanesilor de astădzĭ: I-ster = cel adânc. Pasagiul din Iornande aruncă o vie lumină asupra identității linguistice între aceĭ Bessĭ și Albanesĭ. In loc de albanesul ister, d-1 Tomaschek alergà cu glossa bessică la Ossetiniĭ ceĭ din Caucas!

Tot Iornande vorbesce despre împăratul Leon Tracul din jumătatea secolului V: «Leo, Bessica ortus progenie», adecă «erà Bess de ném». D. Tomaschek maĭ adaugă că și bizantinul Malala îl numesce pe împăratul Leon tot Bess: «o Βησσος». Α uitat însă în acéstă privință fântâna cea maĭ însemnată, anume pe Candidus Isauricus, istoric contimporan cu însuși împăratul Leon, despre care ne spune că erà Dac din Illiria: «δς fjν εκ Δακίας της εν 'Iλλυρίοίς», nu din Balcani, nicĭ din Rodop. Acest Bess din Illiria erà decĭ Albanes, ca și Costobociĭ și Carpodaciĭ. Bessiĭ nu maĭ eraŭ atuncĭ lângă Dunăre, ci în direcțiunea Măriĭ Adriatice.

Tot ce ne póte interesà din cercetările d-luĭ Tomaschek despre Bessĭ este numaĭ dóră culegerea datelor relative la creștinarea acestui po-por, de unde le-a reprodus apoĭ iesuitul belgian Van den Gheyn. Ambii însă se feresc mereŭ de a pune punctul pe i, că aceștĭ Bessĭ eraŭ Daci venițĭ anume din Dacia luĭ Traian.

Pe timpul luĭ Herodot, Daciĭ și Daco-Bessiĭ nu puteaŭ locuĭ în Carpațĭ, de óre-ce. locuià acolo un ném eterogen al Agatirșilor. Eĭ se aflau încă la Sud de Dunăre; dar sub ce fel de nume óre printre cele-lalte popóre tracice? Dacă vom admite că în acel period din istoria lor eĭ eraŭ «ΔΓοι, θράκες τοϋ Διάκου γένους» la Thucydide (VII, 27), care îĭ distinge printre Tracĭ ca «Δϊάι μαχαφοφόροι» (II, 96), adecă «purtători de săbiĭ», o armă atât de caracteristică a Dacilor pe Columna Traiană, în acéstă ipotesă vom admite de asemenea pe Daco-Bessĭ sub numele de Diobessi (=Dio-Bessí) la Pliniŭ, unde nicĭ acolo eĭ nu se confundă cu Bessiĭ ceĭ propriŭ dișĭ. Orĭ-cum ar fi, teoria cea pan-bessică a d-luĭ Tomaschek se distruge printr'o linie de demarcațiune forte rigurósă între Traco-Bessĭ și între Daco-Bessĭ, aceștĭ din urmă strîns legațĭ cu Costobociĭ și cu Carpiĭ ca străbuni aĭ Arnăuților.

Aceștĭ Arnăuțĭ, forte vitejĭ ca tot-deauna, se maĭ menționéză sub numele de Bessĭ nu odată, fie ca ostașĭ isolațĭ, fie ca cete numeróse, în scriitorii bizantini până la jumătatea secolului VI, ca o naționalitate cu totul deosebită de cele-lalte naționalități de pe Peninsula balcanică, și chiar ca o naționalitate separată de ceĭ-lalțĭ Tracĭ, anume la Theophanes: «στρατί» Γότθ-ων τε και Βεσσων και έτερων Θρακών έθνων.» La anul 539, numele de Bessĭ dispare, și peste cincĭ secole, la 1079, apare în istoria bizantină numele de Arnăuțĭ: Άρβανΐται.

Iată dar întréga genesă a Albanesilor: treĭ popóre dacice — Costo-bocĭ, Carpĭ și Bessĭ, pribegiți din Carpațĭ în epoca împăratului Au-relian, după ce maĭ întâiŭ, în curs de 150 de anĭ, eĭ conlucraseră dejà aicĭ în Dacia Traiană la formarea naționalității române. De la anul 300 până la marele Scanderbeg, eroul național al Arnă-uților, trecuseră aprópe 1200 de anĭ. Într'o asemenea duzină de secole, stând nestrămutați pe același loc în Illiria, nu e de mirare că posteritatea Dacilor aŭ ajuns a se crede autoctonĭ pe țĕrmiĭ Adriatice, ast fel că Scanderbeg scrià cătră un principe italian: «Tu nu cunoscĭ pe Albanesiĭ meĭ! noĭ ne tragem din aceĭ Macedonĭ, carĭ cu Alexandru al nostru biruiseră India.» Astădĭ istoria desminte macedonismul Ar-năuților, dar le recunósce totușĭ o viță nu maĭ puțin ilustră. Un noŭ Scanderbeg le-ar puté dzice: «noĭ suntem némul luĭ Decebal, care făcuse tributar imperiul roman și speriase pe însușĭ Traian !»

Mĕ opresc acĭ. Voiŭ reveni în studiul meu ulterior: «Cine sunt Serbii și Bulgarii?» maĭ cu samă însă în conferința: «Românii din Pannonia», unde vom analisà noul text confirmativ al Bizantinului Kekaumenos.

Albanesiĭ dară nu sunt rude cu noĭ, Românii, ci ne sunt chiar frațĭ bunĭ, frațĭ din același sânge dacic. Albanesiĭ sunt pentru noĭ ceea-ce sunt Celțiĭ pentru Francesĭ.

Terminând, voiŭ trage douĕ conclusiunĭ de actualitate:

1°. Orĭ-care filolog român, fie cât de serios, fie cât de metodic, va rătăci cu desăvîrșire, maĭ ales în privința gramaticei, dacă nu va studia maĭ întâiŭ limba albanesă în tóte dialectele sale, precum și folklorul albanes;

2°. Națiunea română e datore a susține frățesce pe Albanesĭ, după cum susține pe Macedo-românĭ, carĭ și eĭ, Macedo-româniĭ și Albanesiĭ, s'aŭ iubit tot-deauna uniĭ pe alțiĭ și ar puté la olaltă fórte bine, «Daci redivivi», să formeze într'o di un frumos regat neo-dacic de 3—4 milióne, alăturea cu actualul regat neo-ellenic.

Proverb albanes: ghĭaku ŭĭă s'bănetă = românesce din punct în punct: sângele apă nu se face.