Cenzurarea lui Andersen

De la Wikisource

Cenzurarea lui Andersen de Paul Zarifopol

Poveştile pastorului danez sunt parabole sentimentale, drese cu umanitarism şi cu puţină satiră socială.

Aceste istorioare, fabricate de un predicator plin de bune intenţii şi creştine şi, cum am zice, înaintate, încântau burghezimea liberală de acum jumătate veac. Părinţii dăruiau copiilor cartea, plini de dulce împăcare în cugetul lor de oameni iubitori de progres moral şi social. Citind-o, guvernantele şi copiii se amuzau totdeauna cu profitabilă înduioşare. Prin haina cu pretenţii de naivitate a povestei, mintea copilului descoperea cu dulce desfătare idei şi simţiri înălţătoare. Copilului bogat i se înmuia inima de compătimire; inima celui sărac tresărea de speranţă în bunătatea lui Dumnezeu, pe ici-pe colo chiar şi în acea omenească.

Asta era pe atunci. Astăzi, între toate ideile comune cu care se împodobea sufletul burgheziei liberale şi se îmbăta uneori şi inima proletarului de pe vremuri, nici una nu-i atât de compromisă ca ideea umanitară. Clasele sociale dacă nu sunt în fiecare moment încăierate, îşi arată colţii fără încetare, şi, aproape indiferent de vârstă, indivizii sunt în stare de război perpetuu.

Săracii nu mai vor să ştie de milostenie şi bunăvoinţă. Ei vor să răpească şi să stăpânească cu pumnul. Bogaţii, de groază, s-au făcut aşpri; sunt furioşi de ingratitudinea săracilor, care nu recunosc binefacerile şi nu mai zic: Sărut mâna! Predicatorul umanitar nu mai are public. În cartea lui rămân doar două-trei poveşti, de inspiraţie adevărat populară, ca istoria lui Claus cel mare şi a lui Claus cel mic, unde triumfă realistic isteţimea practică şi cruzimea cu sânge rece; acolo distrugerea duşmanului e o faptă absolut plăcută şi humoristică. Istoria pe care am citat-o e, aproape în toată cartea, singura care nu sună fals. Ideile din poveştile lui Andersen sunt astăzi deopotrivă mincinoase pentru sărac şi pentru bogat. Cred că, pentru oamenii foarte lucizi, tonul general şi intenţia cărţii au fost totdeauna de o neplăcută dulcegărie. În sentimentalismul burghezesc care o inspirase, exista în fond o radicală strâmbătură, mai puţin vizibilă şi poate mai puţin respingătoare decât în miile de poveşti de Crăciun ale scribilor tocmiţi să facă, la sărbătorile de iarnă, umanitarism legat în marochin şi muiat în poleială. Dar genul însuşi era din capul locului mincinos.

Este folosul cel mare al crizelor sociale de a da pe faţă adevărul ascuns altfel în frazeologia debitanţilor literari de aşa-numita armonie socială şi naţionalism trandafiriu.

Astăzi, piaţa lumii, lipsită ori săracă de multe lucruri plăcute, e cel puţin frumos încărcată cu marfă de adevăruri sociale. Foarte amară la gust, ea poate fi salutară, dacă ciocnirea violentă a acestor adevăruri nu va însemna cumva, în practică, întoarcere la stări primitive în care se vor naşte adevărate poveşti populare, iar nicidecum idile şi parabole pentru pomul de Crăciun al burgheziilor umanitare din vremea lui Andersen.

Dacă vremile sunt aşa, trebuie să tragem concluziile şi pentru literatura copiilor. Cred că totdeauna lecturile sentimentale au fost o literatură proastă din punct de vedere pedagogic. Proastă ca gust şi ca intenţie morală. E de prost-gust să inventezi oameni bogaţi, aşpri la suflet, care se convertesc şi devin umanitari-trandafirii la vederea unei rândunele moarte sau a unui fluture cu aripioarele sfârşiate. Şi e faptă de prostie voită să fabrici literar paiaţe cu figură de înger şi să le arăţi copiilor ca imagini adevărate ale vieţii. S-a fabricat astfel o literatură proastă şi de prisos.

Poveştile populare nu sunt sentimentale. Acolo personajele se bat şi se trag pe sfoară frumos, aşa cum cere viaţa în care trăia şi pe care o vedea artistic povestitorul popular. Duplicitate sentimentală nu se pomeneşte în poveştile populare. Fabricantul de poveşti umanitare îşi strâmbă totdeauna un ochi spre aşa-numite ideale. Rezultatul trebuie să fie strâmb; în privinţa literară ca şi în cea morală. Şi strâmbătura sentimentală nu poate fi mai inactuală decât e astăzi, când ciomagul, dinamita şi închisoarea cu cazne sunt mijloacele de comunicare cele mai caracteristice între clasele sociale.

Adevărul suprem pe care îl dă pe faţă ceasul de astăzi este lupta fără preget şi îndurare între popoare, clase şi indivizi.

Poveştile construite pe acord de armonie între oameni şi clase sunt acum complet caraghioase.

Dănilă Prepeleac şi Soacra cu trei nurori sunt două poveşti exemplare: superbe de adevăr şi strălucitoare de pitoresc. Îl rog pe cititor să le revază ca să înţeleagă cât mai bine cele ce i-am spus.