Cele trei năluci

Amurguri, toamne, patimi îngropate
Pe gândul trist cu noaptea s-au lăsat
Şi-n haine lungi năluci într-aripate
Trec prin oglinzi şi-n geamuri parcă bat.

Una ieşind din colţu-i de-ntuneric
Cu glasul ei de umbră cuvânta:
 Nu mă cunoşti, sunt visul tău himeric!
Ce, m-ai uitat? Am fost nădejdea ta!

O alta blând s-apropie de mine
Pe când coboară-n sufletu-mi căinţa.
A fulgerat! În zări văd doar ruine...
 Te recunosc, nălucă, eşti credinţa!

Şi cea din urmă, albă ca o moartă,
Plecând din prag s-a-ntors... parcă zâmbea;
Sunt singur. Plouă. Vântul geme-n poartă.
 Nălucă-ai fost şi tu, iubirea mea!