Cavalerul
De la Wikisource
Cavalerul
de
Heinrich Heine
tradus în română de
Ştefan Octavian Iosif
-
- Lui D. Anghel
- A fost odinioară un cavaler tăcut,
- Cu ochii melancolici, obrajii de zăpadă.
- Tărăgănat şi şubred, pustiu şi abătut,
- El hoinărea pe uliţi, dat visurilor pradă.
- Era aşa de ţeapăn, stângaci, dus în extaz!
- La geamuri flori şi fete râdeau de el cu haz,
- Când, şovăind în umblet, se poticnea, sărmanul!
- Ades, pierdut în umbră, stătea-ntr-un colţişor,
- Fugind de ochii lumii, în casa-i solitară.
- Şi braţele-amândouă el le-ntindea cu dor,
- Ci nu scotea o şoaptă în liniştea de seară.
- La miezul nopţii însă creştea un freamăt lin
- Şi-un cântec sau descântec bizar, ca din senin,
- Şi cineva la uşă uşor de tot îi bate...
- Iubita-i intră, — iat-o alunecând uşor
- Într-un veşmânt de spumă de valuri zgomotoase,
- Aprinsă şi-nflorită ca un aprins bujor;
- Strălucitor e vălu-i uşor ca de mătase.
- Blond chipul ei răsare din buclele-aurii,
- Surâd albaştri ochii scânteietori de vii —
- În braţe unul altui se lasă ei să cadă...
- În braţe unul pe-altul ei dornic se cuprind;
- Stângaciul de-adineauri nici nu se mai cunoaşte;
- Re-nvie visătorul; obrajii reci s-aprind;
- Din ce în ce mai teafăr el simte că renaşte.
- Ea însă, ea-l răsfaţă zâmbind alintător,
- Cu vicleşug se-ntoarce încet şi-ncetişor
- L-acoperă cu vălul cel alb, de diamante...
- Într-un palat feeric, cu ziduri de cleştar,
- Se vede cavalerul, orbit de-aşa splendoare:
- Uimit se uită dânsul şi se mai uită iar,
- Tot aruncând în preajmă-i priviri ne-ncrezătoare.
- Dar nimfa-l ţine totuşi îmbrăţişat cu drag
- El — mire, ea — mireasă, şi-n jurul lor, şirag
- Din ţiteră ţin hangul şi cântă mândre zâne...
- Din ţiteră ţin hangul şi cântă răpitor,
- Şi, stând să-nceapă danţul, ridică-n tact piciorul...
- Tresare cavalerul, înnebunit de-amor.
- Mai pătimaş îşi strânge la piept acum odorul.
- Atunci, fără de veste, luminile dispar,
- Şi iarăşi cavalerul tăcut şi solitar,
- Se pomeneşte-n trista poetului chilie...
