Caragiale, pe scurt

De la Wikisource

Caragiale, pe scurt de Paul Zarifopol

Douăzeci de ani de la moartea lui. Nu toţi oamenii sunt egal de vii. Niciodată nu am simţit atât de tare acest fapt, cum l-am simţit la moartea lui Caragiale. Nevoit să petrec în locuinţa lui a doua noapte după acea în care murise, am vegheat decuseară până la ziuă fără să-mi pot lua ochii de la draperia care ascundea o jumătate a camerei de cealaltă.

Draperiile pot fi mult mai rafinat perfide decât pereţii sau uşile; se pot mişca uşor.

Nu am nici cea mai mică vocaţie pentru înregistrarea supranaturalului; însă anularea unei fiinţe cu vitalitate excepţională este, la început, adânc neverosimilă. E o răsturnare violentă a unei experienţe prea bogate, ale cărei elemente poartă accente puternice de sentiment, anume acordate şi sistematizate. E un învăţ greu. Nu se putea să nu aştept, noaptea întreagă, să iasă Caragiale de după covorul care-mi atârna în faţă şi să vorbească.

Îndeosebi, cu tăcerea definitivă a lui Caragiale nu vroiau să mi se deprindă aşteptările urechii şi aşteptările spiritului. Câţi îl cunoşteam de aproape, ştiam bine că omul nu mai avea mult de trăit. Dar ce putere au asemenea convingeri abstracte faţă de perturbarea bruscă a unei experienţe perceptuale neobişnuit de intense!

Medicul care, din oficiu, a făcut autopsia, îmi spunea că încă nu văzuse creier atât de frumos dezvoltat; însă nu văzuse nici o arterioscleroză atât de perfectă, încât aproape nu se înţelegea cum putuse maşina să nu se oprească încă de mult. Puţini dintre prietenii lui Caragiale rezistaseră ispitei naive de a interveni cu sfaturi, ca să-l hotărască a trăi, în sfârşit, mai igienic... Fapte pioase, perfect inutile. Înţelegeau oamenii, la urmă, că un asemenea predestinat există cu preţul cu care este, aşa cum e.

Caragiale fumase în ultima după-amiază a vieţii sale optzeci de ţigări. A murit, foarte probabil, în unul din groaznicele accese de tuse tabagică, care, în fiecare noapte, răsunau până departe de camera lui de culcare. S-a întâmplat aceasta în noaptea de 21 spre 22 iunie 1912, în Berlin-Schöneberg, Innsbruckerstrasse, nr. 1.

S-a întrebat adesea lumea noastră de ce se aşezase Caragiale în Berlin? Din trebuinţă de ordine şi de confort, pot spune eu, după câte am auzlt de la dânsul. Confortul era deplin, şi, pe atunci, mai ieftin mult decât în orice alt oraş mare european, inclusiv Bucureştiul. Iar ordinea îl încânta pe Caragiale, pur şi simplu. În adevăr, gospodăria prusiană, publică şi particulară, trebuia să fie ca un delicios răsfăţ omului care îmbătrânise în o ţară ce, în acest punct, contrasta eclatant cu Prusia.

Însă, de la început, cumintele Gherea îi repetase lui Caragiale că Bucureştiul şi România au să-i fie, acolo, foarte de lipsă; şi pe Caragiale îl irita semnificativ acest pronostic pe care-l respingea aproape indignat. S-a văzut apoi că fiecare ocazie mai drept: orice pretext îl era bun ca să se repează pentru o zi, două, trei, şapte la Bucureşti. Totuşi l-am găsit, într-o vară, la Friedrichroda, în inima Pădurii Turingiene, popular cum ar fi fost în Braşov sau la Sinaia. În piaţa minusculă a târguşorului german, îl interpelau, pe întrecute, zarzavagioaicele, ceasornicarul şi librarul, şi aproape îl aclamau, atât de mult suplinea cu puterea lui de comunicare, cu humorul şi fantezia lui, slaba sa cunoaştere a limbii germane. Fusese mult adevăr în precizarea lui Gherea, dar şi în pornirile instinctivului Caragiale.

Dac-ar fi fost vorba de cuminţenie pură, Caragiale nu se îndărătnicea să rămână până-n capăt scriitor român. Înţelegi tu că, dacă societatea nemţească ar fi fost ca cea română, Wagner murea prim-procuror la Breslau.

Fără supunere consecventă la viaţa politică şi fără vreo carieră civică din acele prin care tot politica operează, viaţa lui n-a putut fi bine aşezată şi plăcută decât pe apucatele. Pe atunci, artistul, şi mai întâi acel literar, era încă, aici în ţară, fenomen intempestiv.

Însă orice talent bine hotărât înseamnă un grad mare de fatalitate; individul care-l poartă este, în o măsură oarecare, un sacrificat.

Pe Eminescu şi pe Caragiale îi numea deunăzi: nişte simpli rataţi un bărbat politic proaspăt, plin de zgomot şi de succese.

Desigur rataţi, însă nu chiar simpli: e obiecţia unică pe care o putem ridica sentinţei omului politic, în această materie. Obişnuit, are dreptate omul de piaţă, când judecă pe oricine vreţi din punctul de vedere al pieţei. Destul de curios e că oamenii de piaţă se amestecă a judeca pe artişti, de exemplu, şi din punctul de vedere al artei respective. Acesta e, probabil, efectul unui obicei propriu vocaţiei politice, al cărei nerv este, hotărât, numai îndrăzneala, nu totdeauna de calitatea cea mai fină. Se zice că odată, pe când se discuta în o comisiune a Camerei o lege industrială plină cu amănunte de specialitate, un politician, cunoscut ca întrerupător hazliu, a aruncat, de astă dată serios, o observaţie asupra materiei în dezbatere. Un coleg plictisit îi tăie vorba: Bine, omule, nu vezi ce prostie spui? Ba văz; dar de ce să n-o spun? răspunse omul cu eterna lui prezenţă de spirit.

Acum omul nu fusese spiritual numai: fusese şi profund: formulase filozofia întreagă a politicianului din statele încă crude.

Caragiale trebuie să fi supărat pe mult prea mulţi oameni nu numaidecât de piaţă, ci şi mai mărunţi, însă în care practicismul se luptă complicat cu vanităţi prea depărtate, de exemplu cu vanitatea de a avea păreri despre artă. Prea am întâlnit, şi întâlnesc încă, lume care nu vrea să vorbească decât despre cusururile lui comun umane. Avem români care-l judecă pe Caragiale cu o asprime minunat calvinică, şi absolut ca şi cum în omul acela natura n-ar fi pretins a realiza decât un slujbaş model şi un impecabil om de afaceri. Pe asemenea cetăţeni severi nu face să-i întrebi, ca cel de adineaori: nu vezi, omule, ce prostii spui? fiindcă pe acest fel de oameni niciodată nu-i poţi face să vadă că au spus o prostie. Sunt virtuoşi, îndărătnici şi foarte mîndri. Sunt şi aceia ce s-a admis a se numi oameni folositori societăţii.

Caragiale a fost artist cu orice preţ, şi, precum am observat, întâmplarea aceasta, la locul şi timpul dat, era intempestivă. Fixaţi asupra acestei relativităţi istorice, ar fi potrivit să nu se mai mârâie după fiecare constatare a unei vocaţii atăt de evidente, ci, sau să se condamne în general acest tip de activitate, ca atare, sau să ne rezervăm a o înţelege şi a-i clasa manifestările numai cu bună cunoştinţă a lucrului, fără priviri şaşii către imperativul categoric care, nu ştiu cum, în lumea sud-est-europeană se prezintă în erupţii adevărat curioase.