Caragiale, pe scurt

 

Douăzeci de ani de la moartea lui. Nu toți oamenii sunt egal de vii. Niciodată nu am simțit atât de tare acest fapt, cum l-am simțit la moartea lui Caragiale. Nevoit să petrec în locuința lui a doua noapte după acea în care murise, am vegheat decuseară până la ziuă fără să-mi pot lua ochii de la draperia care ascundea o jumătate a camerei de cealaltă.

Draperiile pot fi mult mai rafinat perfide decât pereții sau ușile; se pot mișca ușor.

Nu am nici cea mai mică vocație pentru înregistrarea supranaturalului; însă anularea unei ființe cu vitalitate excepțională este, la început, adânc neverosimilă. E o răsturnare violentă a unei experiențe prea bogate, ale cărei elemente poartă accente puternice de sentiment, anume acordate și sistematizate. E un învăț greu. Nu se putea să nu aștept, noaptea întreagă, să iasă Caragiale de după covorul care-mi atârna în față și să vorbească.

Îndeosebi, cu tăcerea definitivă a lui Caragiale nu vroiau să mi se deprindă așteptările urechii și așteptările spiritului. Câți îl cunoșteam de aproape, știam bine că omul nu mai avea mult de trăit. Dar ce putere au asemenea convingeri abstracte față de perturbarea bruscă a unei experiențe perceptuale neobișnuit de intense!

Medicul care, din oficiu, a făcut autopsia, îmi spunea că încă nu văzuse creier atât de frumos dezvoltat; însă nu văzuse nici o arterioscleroză atât de perfectă, încât aproape nu se înțelegea cum putuse mașina să nu se oprească încă de mult. Puțini dintre prietenii lui Caragiale rezistaseră ispitei naive de a interveni cu sfaturi, ca să-l hotărască a trăi, în sfârșit, mai igienic... Fapte pioase, perfect inutile. Înțelegeau oamenii, la urmă, că un asemenea predestinat există cu prețul cu care este, așa cum e.

Caragiale fumase în ultima după-amiază a vieții sale optzeci de țigări. A murit, foarte probabil, în unul din groaznicele accese de tuse tabagică, care, în fiecare noapte, răsunau până departe de camera lui de culcare. S-a întâmplat aceasta în noaptea de 21 spre 22 iunie 1912, în Berlin-Schöneberg, Innsbruckerstrasse, nr. 1.

S-a întrebat adesea lumea noastră de ce se așezase Caragiale în Berlin? Din trebuință de ordine și de confort, pot spune eu, după câte am auzlt de la dânsul. Confortul era deplin, și, pe atunci, mai ieftin mult decât în orice alt oraș mare european, inclusiv Bucureștiul. Iar ordinea îl încânta pe Caragiale, pur și simplu. În adevăr, gospodăria prusiană, publică și particulară, trebuia să fie ca un delicios răsfăț omului care îmbătrânise în o țară ce, în acest punct, contrasta eclatant cu Prusia.

Însă, de la început, cumintele Gherea îi repetase lui Caragiale că Bucureștiul și România au să-i fie, acolo, foarte de lipsă; și pe Caragiale îl irita semnificativ acest pronostic pe care-l respingea aproape indignat. S-a văzut apoi că fiecare ocazie mai drept: orice pretext îl era bun ca să se repează pentru o zi, două, trei, șapte la București. Totuși l-am găsit, într-o vară, la Friedrichroda, în inima Pădurii Turingiene, popular cum ar fi fost în Brașov sau la Sinaia. În piața minusculă a târgușorului german, îl interpelau, pe întrecute, zarzavagioaicele, ceasornicarul și librarul, și aproape îl aclamau, atât de mult suplinea cu puterea lui de comunicare, cu humorul și fantezia lui, slaba sa cunoaștere a limbii germane. Fusese mult adevăr în precizarea lui Gherea, dar și în pornirile instinctivului Caragiale.

Dac-ar fi fost vorba de cumințenie pură, Caragiale nu se îndărătnicea să rămână până-n capăt scriitor român. Înțelegi tu că, dacă societatea nemțească ar fi fost ca cea română, Wagner murea prim-procuror la Breslau.

Fără supunere consecventă la viața politică și fără vreo carieră civică din acele prin care tot politica operează, viața lui n-a putut fi bine așezată și plăcută decât pe apucatele. Pe atunci, artistul, și mai întâi acel literar, era încă, aici în țară, fenomen intempestiv.

Însă orice talent bine hotărât înseamnă un grad mare de fatalitate; individul care-l poartă este, în o măsură oarecare, un sacrificat.

Pe Eminescu și pe Caragiale îi numea deunăzi: niște simpli ratați un bărbat politic proaspăt, plin de zgomot și de succese.

Desigur ratați, însă nu chiar simpli: e obiecția unică pe care o putem ridica sentinței omului politic, în această materie. Obișnuit, are dreptate omul de piață, când judecă pe oricine vreți din punctul de vedere al pieței. Destul de curios e că oamenii de piață se amestecă a judeca pe artiști, de exemplu, și din punctul de vedere al artei respective. Acesta e, probabil, efectul unui obicei propriu vocației politice, al cărei nerv este, hotărât, numai îndrăzneala, nu totdeauna de calitatea cea mai fină. Se zice că odată, pe când se discuta în o comisiune a Camerei o lege industrială plină cu amănunte de specialitate, un politician, cunoscut ca întrerupător hazliu, a aruncat, de astă dată serios, o observație asupra materiei în dezbatere. Un coleg plictisit îi tăie vorba: Bine, omule, nu vezi ce prostie spui? Ba văz; dar de ce să n-o spun? răspunse omul cu eterna lui prezență de spirit.

Acum omul nu fusese spiritual numai: fusese și profund: formulase filozofia întreagă a politicianului din statele încă crude.

Caragiale trebuie să fi supărat pe mult prea mulți oameni nu numaidecât de piață, ci și mai mărunți, însă în care practicismul se luptă complicat cu vanități prea depărtate, de exemplu cu vanitatea de a avea păreri despre artă. Prea am întâlnit, și întâlnesc încă, lume care nu vrea să vorbească decât despre cusururile lui comun umane. Avem români care-l judecă pe Caragiale cu o asprime minunat calvinică, și absolut ca și cum în omul acela natura n-ar fi pretins a realiza decât un slujbaș model și un impecabil om de afaceri. Pe asemenea cetățeni severi nu face să-i întrebi, ca cel de adineaori: nu vezi, omule, ce prostii spui? fiindcă pe acest fel de oameni niciodată nu-i poți face să vadă că au spus o prostie. Sunt virtuoși, îndărătnici și foarte mîndri. Sunt și aceia ce s-a admis a se numi oameni folositori societății.

Caragiale a fost artist cu orice preț, și, precum am observat, întâmplarea aceasta, la locul și timpul dat, era intempestivă. Fixați asupra acestei relativități istorice, ar fi potrivit să nu se mai mârâie după fiecare constatare a unei vocații atăt de evidente, ci, sau să se condamne în general acest tip de activitate, ca atare, sau să ne rezervăm a o înțelege și a-i clasa manifestările numai cu bună cunoștință a lucrului, fără priviri șașii către imperativul categoric care, nu știu cum, în lumea sud-est-europeană se prezintă în erupții adevărat curioase.