Capul avarilor
De la Wikisource
| Capul avarilor de Dimitrie Bolintineanu |
Prin văile Carpaţilor
Misterici, neguroase,
Trecea capul cazacilor
Cu garde numeroase.
Zăreşte lîngă-o peşteră
Dărămături romane,
Un templu de-albă marmură
Al junei daciane.
Iar luna, suflet umbrelor,
Pe-o neagră stîncă-apare
Şi varsă foc pe feţele
Columnilor bizare.
În vestibulul templului
Se văd mai multe stane,
Cu chipul guvernorilor
Ai Daciei Traiane.
Dar turma călătorilor
Văzîndu-le, huleşte,
Şi capul lor, cu furie,
Descăleca, vorbeşte :
— "Cît mi-or lovi vederile
Aceste chipuri mute,
Nu pot să-mpac eu inima-mi
Cu visele-mi plăcute !"
El zice, trage paloşul
Spre chipuri, apoi trece,
Loveşte-o stană repede
Pe sînul ei cel rece.
Atunci în aer stelele
Cu nori apoşi se-ngînă,
Iar stana-nalţă repede
Pe dînsul recea-i mînă.
Se mişcă toate stanele,
Păşesc spăimîntătoare,
Şi-n noapte, calcă, sfarămă,
Barbarii sub picioare.
(1858)
