Cîntecul lui Pan

Braţe-n braţe stau stejarii în pădurea seculară.
Azi, fiind cu voie bună, vechiul cîntec şi-l cîntară.

A-nceput departe-n margeni cel mai tînăr să s-alinte
Şi un freamăt şi un clatin s-au pornit apoi-nainte :

Alerga un vajnic ropot, se umflau bogate valuri,
Şi vîrtejul printre vîrfuri se rostogoli pe dealuri.

Iar acum cînta-n coroane, şuiera-n văzduh furtuna,
 Pînă-n rădăcini de-a valma duduia trosnind într-una.

Cînd şi cînd huia stejarul cel mai nalt din creştet, falnic
Codru-n cor întreg pe urmă răspundea vuind năvalnic !

Mîndru joc era, asemeni unei mări cînd se revarsă,
Albă se bătea-n sclipire frunza spre nord-est întoarsă.

Tata Pan făcea doar însuşi vechea ceteră să sune,
Învăţînd copiii, codri, melodiile, străbune.

Şi din cele şapte tonuri ce cuprind în ele toate
Cîntecele, vechiul meşter ce minuni de cîntec scoate !

Tinerii poeţi şi cintezi stau şi-ascultă în tăcere ;
Pitulaţi în tufe dese sorb cîntarea cu plăcere...