Cântecul omului

Mă-ntorc zdrobit. Ce drum enorm!
Vin dintr-o ţară depărtată,
Pe care harta n-o arată...
Sunt obosit, aş vrea să dorm.

Sunt ani, sunt ani de când alerg
Tot înainte, înainte!
Cu-aceeaşi întrebare-n minte:
De unde viu şi unde merg?

Şi barca-mi nu mai e la fel,
Iar pânzele-i imaculate,
De la plecare, sunt pătate,
Ca şi o masă de hotel,

O mânam eu sau mă ducea
În voia vântului tot anul?
Eram sau nu eu căpitanul
Sărmanei bărci ce rătăcea?

O amintire mi-a rămas:
Ţara nădejdii-n depărtare,
Mi se părea atât de mare
Şi-am ocolit-o într-un ceas!

Un gând mă turbură, mâhnit,
Ca un ecou de harfă spartă:
E visul meu neîmplinit,
E idealul meu de artă!

În goana lui, izbit de stânci,
Mă-ntorc la mal, mânat de soartă,
Pe inimă c-o floare moartă,
S-ascunză rănile-i adânci.

Şi-acum, în drumul spre mormânt,
Privind amurgul arămiu,
Când simt ce-aş fi putut să fiu,
Mă-nduioşez văzând ce sânt...