Cântec (Pavelescu, 2)

 

Nu, floarea ce-ți doarme pe sâni
Ca albă aripă de fluturi,
Fecioară cu ochii păgâni,
În brațele-mi nu, să n-o scuturi.

Nici voalul pe care l-ai pus
Să nu te ghicească vecinii,
Nu-l scoate! Cu frunțile-n sus,
Ce albi și ce nobili sunt crinii!

Tu știi că în lume e scris
Iubirea să nu fie vis.
Nebun poate sunt, însă eu
Vreau vis să rămâie mereu!

Păstrează-ți iluzia, mie
Mi-e frică, fecioară iubită,
Că n-o să te fac fericită
Cu inima mea cea pustie.

Am spus la o alta întâi
Cuvinte, de patimă pline...
Când știu c-am mințit-o pe ea
La ce să te mint și pe tine?