Cântec (Iosif, 4)

Stau dus cu fruntea rezemată-n mână
Şi-ascult cum plînge doina cea bătrînă
Şi cum se tânguieşte şi se-ngână,
Pe urmă-ncet s-alină ca păstorul
Când paşte turma, şi pe urmă geme
Şi-aruncă în mânia ei blesteme
Şi chiuie, şi strigă, iar blesteamă
Şi trăsnetele cerului le cheamă
Asupra celor ce-asupresc poporul;
Apoi s-alină într-o melodie,
O dulce melopee ce adie
Şi iară strigă-ntruna şi recheamă
În adâncimea negrelor păduri...
Pe când pe culmi veghează gravi conduri,
Şi glasul ei, pe văi împrăştiat,
Se pierde-ncet sub cerul înnoptat...