Bogdan Viteazul
| Bogdan Vitézul de Petre Ispirescu |
| Legende și basmele Românilorŭ, ghicitorĭ și proverburĭ, Bucurescĭ, 1872, p. 132—140. |
A fost uă dată ca nicĭ uă dată, etc.
A fost uă dată un om, de meseria luĭ cismar; el scia să lucreze bine, dară era așa de leneș în cât tînjea pămĕntul subt el. Acestŭ cismar se numea Nea Bogdan. Altminterĭ era deștept și isteț; pustia de sărăcie dejugase la casa luĭ, și cucóna Lenea îșĭ făcuse cuĭbŭ la dênsul. El avea uă spuză de copiĭ și nevastă cari asteptând la mâna luĭ, leșinaseră de fóme. Eĭ trăiaŭ într'uă cocióbă de casă de sta să caḑă pe dênșiĭ.
Într'una din ḑile, pe când umbla tâind căĭnilor frunză, se tot gândea și se socotea cum ar face, cum ar drege, să scape și el de strigóĭca de lipsă. Acasă nu cuteza să se ducă cu mâĭnele góle, căcĭ liota aia de copiĭ și leșinătura de nevastă cum îl vedea, îĭ eșia înainte și îĭ cerea pâine. Începuse și luĭ a i se cam urî tot ḑicêndule că uă dată uă dată a să le aducă să aĭbă a da și altora.
Dus pe gândurĭ, și din socotélă în socotélă, ajunse bĭetŭ la uă prăvalie, fără să scie cum, unde eraŭ grămădite uă mulțime de muște pe uă masă pe care se vĕrsase niste miere. Cum vĕḑu mustele, vru a'șĭ scóte necasul pe dênsele, dete uă data cu palma și omorî uă mulțime de muște.
Plecând de acolo, dise rîḑênd: Am să fiŭ bogat.
Îșĭ lasă casa în scirea lui Dumneḑeŭ și se duse se duse, până ce ajunse la puțul unor smeĭ. Aci se culcă după ce scrise pe ghisdurile puțuluĭ:
«Eŭ sunt Bogdan vitézul, care, din uă lovitură omor sute de suflete.»
Nu trecu mult și étă veni un smeŭ cu burduful să ia apă. Daca vĕḑu scrisórea pe puțŭ, el înțelese că omul care dórme trebue să fie vr'un mare voĭnic; că d'aia scrisese el acolo așa, ca să nu-ĭ strice nimenĭ somnul.
Smeul sta pe gândurĭ, și nu cuteza să ia apă de témă să nu se scóle voĭnicul; dar când îșĭ aduse aminte că îl astepta frațiĭ, îșĭ făcu el socotéla: de s'a destepta voĭnicul, foc; de s'or supera frațiĭ, pîrjol.
Ce să facă? se suci, se întórse, și daca vĕḑu că n'are încotro, îșĭ luă inima în dințĭ și începu să strige, maĭ de cât colo, încet și cu sfială:
– Nea Bogdane! Nea Bogdane!
Nu'ĭ respunse nimenĭ nimic. Maĭ stătu nițel, se maĭ apropie uă lécă, să véḑă nu care-cum-va este mort. Așĭ, unde? că el sforăia ca un cal, așa de bine scia să se prefacă.
Strigă smeul âncă uă dată, dar puțin maĭ tăricel.
Nea Bogdan care nu dormea, se sculă repede în sus și cu glas răstit, ḑise smeuluĭ, frecânduse la ochĭ:
– Cine a îndrăsnit să'mi strice somnul?
Smeul sări înapoĭ cu gróză; apoĭ îĭ ḑise:
– Nea Bogdane, aicĭ e moșia nóstră, și daca te-a adus Dumneḑeŭ la noĭ, apoĭ aĭde se ne prindem frațĭ până la mórte; vino să trăescĭ cu noĭ, și sciŭ bine că și fraților mei a să le placă prietenia ce legăm.
Nea Bogdan se prefăcu că nu priimesce, se cam codea și tot răstit vorbea; apoĭ, cam înduplecânduse, dise cu glas maĭ móle:
– N'o da dracul să vĕ ispitițĭ norocul a'mĭ face ce-va, strengarilor, că nu se alege nicĭ praful de voĭ.
– Nu, Nea Bogdane; apoĭ, ce fel? așa ne socotescă pe noĭ?
După ce se înfrățiră, smeul luă apă de la puț și merse cu Nea Bogdan la casa lor.
Cum îl vĕḑură Smeiĭ, par'că le dete un fer ars p'în inimă, maĭ cu sémă după ce auḑiră de vitejia luĭ. Se luară cu binele pe lângă dênsul.
La eĭ acolo era obiceiŭ că fie-care să facă slujba caseĭ cu săptămâna. Decĭ, venind și rândul lui Nea Bogdan, îl trimiseră Smeiĭ cu burduful la apă. Burduful era așa de greŭ, în cât el abia îl ducea gol. Ce să facă ca să nu rămîe de rușine? Se întórce acasă, ia uă sapă, și viind din nuoŭ la puț, s'a apucat să sape împregiurul luĭ.
Vĕḑênd Smeiĭ că prea întârḑiază Nea Bogdan, trimise pe unul dintr'ênșiĭ după el, care se sperie când îl vĕḑu că sapă.
– Da, ce facĭ acolo, Nea Bogdane?
– Ia, sap, ḑise Nea Bogdan, ca să aduc puțul cu totul în curte; căcĭ voĭ, proștilor, vĕ osteniți în tóte ḑilele de aducețĭ apă, și atâta minte n'ațĭ avut până acum, să vă scutițĭ de astă muncă deșértă.
– Lasă, Nea Bogdane, ḑise Smeul, că aducemŭ noĭ apă, nu maĭ strica puțul; îl avem de la moșĭ de la strămoșĭ.
– Apoĭ daca e vorba așa, îĭ răspunse Nea Bogdan, eŭ nu sunt nebun ca voĭ să merg tot-d'auna la apă.
Luă Smeul burduful cu apă, si pe Nea Bogdan d'asupra și se întórse acasă.
Frica Smeilor se adăogă când audiră că Nea Bogdan a voit să aducă puțul în curte, și nu le cam venea la sócotélă a trăi cu dênsul la un loc. Veni timpul când să se ducă și la lemne în pădure. Eĭ avea obiceiŭ de aducea câte un copaciŭ, și căta să facă și Nea Bogdan așa, d'a frăție.
Se duse, deci, în pădure, ce uĭtă în drépta și în stânga, copaciĭ eraŭ marĭ, și nicĭ pomenélă nu era să fi putut să aducă vre-unul la spinare. Începu ear cu viclenia: Se apucă să jupóe la cóje de copaci, și să lege pom de pom de giur împregiurul păduriĭ.
Smeiĭ, daca vĕḑură că ear zăbovesce, pricepură că trebue sĕ le maĭ facă vre-uă borobóță; trimiseră după dênsul pe unul din eĭ, care se puse pe găndurĭ când îl vĕḑu.
– Da, ce faci, Nea Bogdane?
– Ce tot lemne, lemne, respunsa el? ia voiŭ să aduc pădurea lângă casă spre a nu maĭ fi lipsă de lemne; voĭ atît de nătărăĭ ațĭ fost, în cât n'ațĭ avut atîta cap să facețĭ un lucru așa de mic.
Creḑu smeul astă minciună și ḑise:
– Lasă, Nea Bogdane, că aducem noĭ lemne. Nu voim să stîrpim pădurea asta, fiind că o avem de la moșĭ de la strămoșĭ.
Luă smeul un copaciŭ și pe Nea Bogdan d'asupra și se întórse acasă.
Smeiĭ când auḑiră una ca asta, le intră vulpea în sac. Ar fi voit să desfacă frăția cu Nea Bogdan, dară nu sciaŭ cum să se desbere de dênsul. Ținură decĭ sfat printr'ascuns de dênsul și hotărîră să'l omóre; mai ales că el nu făcea nimic în casă: se pusese ca scaiul în capul lor; ședea ca un trîntor și poruncea numaĭ.
Ca să nu simță Nea Bogdan de cele ce puseseră eĭ la cale, umbla pe lângă dênsul ce pe lângă uă bubă cóptă. El însă era tot furdios, și cu atît se purta maĭ aspru cu dênșiĭ, cu cât vedea că eĭ âmblă pe lângă dênsul tot cu binele.
Într'una din nopți smeiĭ puseră la cale să'l piarḑă.
Nea Bogdan, nu sciŭ ce făcu, ce drese, că înțelese gândul cel rĕŭ ce'ĭ pusese; și fiind că altă putere n'avea, voia să scape cu față curată: daca a ântrat în horă trebuia acum să jóce.
Se apucă dară și puse tăetorul de lemne în așternutul luĭ, îl înveli cu velința, și în vêrful tăetoruluĭ puse căciula luĭ, să semene ca cum ar dormi el acolo; apoĭ se trase d'uă parte, să véḑă ce are să se întâmple.
Smeiĭ pe la mieḑŭ de nópte veniră numaĭ în vêrful degetelor; nicĭ nu resuflaŭ; și cu un topor: Poc! una în capul lemnuluĭ, maĭ poc! maĭ poc! âncă vr'uă doă.
– Na! ḑiseră ei, porc-de-câĭne ce eștĭ; ce? tu socoteaĭ că te jocĭ cu noĭ?
Apoĭ fugiră în casă, se culcară și dormiră fără grije.
Nea Bogdan luă tăetorul și'l dete afară; se culcă; dară nu putu să dórmă de frică. Când era aprópe să se lumineze de ḑioă, pe când cântă rôndurica, ântră în casă la smeĭ și le ḑise, făcênd uă gură cât tóte ḑilele de mare:
– Bună diminéța, mĕĭ fraților, da ce, tot maĭ dormițĭ? Nu vedețĭ c'a sosit alba în sat?
Se îngroziră smeiĭ când îĭ auḑiră glasul și săriră drept în sus.
– Da ce aĭ, Nea Bogdane, de te-aĭ sculat așa de diminéță? îl întrebară eĭ.
– Nu sciu ce naĭba astă nópte m'a cam pișcat la cap. Tînțarĭ să fie, orĭ nu sciŭ ce, și d'aia mi s'a speriat somnul și m'am sculat.
Smeiĭ intrară în grozile morțiĭ când auḑiră de la
Nea Bogdan ca loviturile lor de topor la el era niște pișcăturĭ de țînțarĭ.
Trecu cât-va timp și pare că le sta în gût smeilor; eĭ căta orĭ cum să'l piarḑă. Nea Bogdan mirosi éră cam ce păpară i se gătesce, și viclenia luĭ întrecu p'a smeilor.
Câte-va nopțĭ d'a rêndul Nea Bogdan puse iarășĭ tăetorul în așternutul luĭ; iară smeiĭ într'uă nópte, pe când și apele dorméŭ, puse de fierse în clocote uă căldare mare cu apă, și pîș! pîș! în vêrful degetelor, de nu'ĭ simțea nicĭ pămêntul, veniră și turnară uă dată căldarea peste așternutul luĭ Nea Bogdan. Apoĭ, după ce se culcară, îșĭ ḑiseră: De astă dată nu credem să fi maĭ scăpat de mórte blestematul ăla de tîlhar.
Nea Bogdan însă, dis de diminéță, veni la dênșiĭ și le ḑise:
– Mĕĭ, fraților, voi dormițĭ și vĕ umflațĭ de somn, și mie mĭ-ațĭ dat odaia aia plină de puricĭ, de n'am putut tótă nóptea să mĕ odihnesc.
Smeiĭ înmărmuriră când auḑiră că opăréla lor luĭ i se părea puricărie. Cu tóte astea eĭ tot cugeta cum să se scape de el; și într'uă nópte, veniră la așternutul luĭ câte treĭ cu paloșele în mână și tot de uă dată deteră ḑicênd: na! și na! și maĭ na! âncă una. Apoĭ se duseră.
Nea Bogdan, dupe ce dete tăetorul iarășĭ afară, se duse la dênșii în albul ḑilei și începu a se gâlcevi cu dênșii. El ḑicea.
– Ast-fel ne-a fost tocméla? mĕĭ, fraților, voi m'ațĭ adus ca pe fratele vostru; și apoĭ mĕ lăsați să dorm într'uă odae unde sunt tóte lighionile adunate. Astă nópte iar nu m'am putut odihni: ciorile scie, lipitorĭ, șerpi, năpîrci, orĭ nu sciŭ ce îmĭ tot âmbla rece pe la gût. Mĕ faceți, blestemaților, să vĕ daŭ afară din casă vóstră.
Smeiĭ cu vorbă bună îĭ ḑiseră:
– La dracu în colo, Nea Bogdane, că te-aĭ trecut, atîta ne maĭ trebue acum: după ce n'aĭ adus nimic, după ce tot ce este al nostru este și al tĕŭ, apoĭ veĭ să ne și gonescĭ. Daca ți s'a urît cu noĭ și veĭ să te ducĭ la casa ta, noĭ nu te oprim; déră te rugăm să maĭ staĭ până să ne batem cu Caz împărat, că iată ne calcă hotarele și s'a sculat asupra nóstră cu resboiŭ.
Nea Bogdan nu voi să se arate că e fricos și nu merge bucuros la bătălie, de temă să nu simță că este slab și să'l omóre; ci remase, cu tóte că ar fi voit maĭ bine să scape de dênșii cu un ceas maĭ nainte.
Se puseră la cale tóte pentru bătălie, și porniră.
Luĭ Nea Bogdan însă, pentru că'l credea maĭ vitéz de cât dênșiĭ, îĭ deteră un cal cu aripĭ ce'l avea de moștenire de la părințĭ.
Cum ajunse la locul de luptă, smeiĭ care maĭ de care se întrecea și-șĭ arăta puterea; eară Nea Bogdan se ținea cu amêndouĕ mâĭnele de cóma caluluĭ care sbura pe d'asupra ósteĭ și striga; caz! caz! perduse și rușine și tot.
Caz împĕratul, socotind că'l caută înadins ca să'l omóre, se temu să nu se lase drept asupra luĭ și să'l prăpădéscă, și o tuli d'a fuga. Ostea luĭ făcu ca dênsul și smeiĭ remaseră biruitorĭ.
Se întórseră acasă cu mare bucurie, și mulțumind lui Nea Bogdan că i-a scăpat de nevoe, se hotărîră a'ĭ da orĭ ce va cere numaĭ să scape de dênsul. Apoĭ vorbind între dênșii:
– Adevărat, mare vitéz este mĕ, ḑicea unul.
– N'aĭ vĕḑut tu mĕ, că el n'a voit să se lupte în rând cu noi? El cum a ajuns acolo, nicĭ una, nicĭ douĕ, el cu Caz împĕrat voia să se lupte, ḑicea al duoilea.
– Așa este, mĕ, respundea al treilea, și cum se ținea de bine pe cal, când sbura și căuta pe Caz împĕrat.
Luĭ Nea Bogdan îĭ maĭ veni inima la loc când îĭ spuseră ceea ce hotărîseră eĭ. Se învoiră să'ĭ dea un burduf cu galbenĭ și să i'l ducă acasă.
Pe drum Nea Bogdan mergea înainte că să arate drumul, și suflarea și resuflarea Smeuluĭ îl împingea și îl trăgea înapoĭ. La întrebarea ce ĭ-a făcut smeul de ce merge înainte și se tot întórce, el îĭ repunse:
– Merg înainte ca să caut drumul; mĕ întorcŭ ca să vĕḑ să nu care cum-va să mă încelĭ și să fugĭ cu burduful.
Când era aprópe de casă, ḑise Nea Bogdan să stea smeul la un loc ce'ĭ arĕtă, ca să se ducă să vaḑă pe unde este drumul mai drept. El se repeḑi acasă, dete copiilor câte uă custură în mână și-ĭ învĕță ce să ḑică când va veni cu smeul. După ce se întórse și spuse smeuluĭ că a găsit drumul, plecară. Pe drum arĕtă smeuluĭ de departe casa luĭ care era învĕlită cu scórță de copaciŭ.
– Cu ce este învĕlită casa ta? întrebă smeul.
– Cu peĭ de smeĭ, respunse Nea Bogdan.
Când auḑi smeul, se înfricoșă și mai tare, și prinse milă de pielea luĭ maĭ mult de cât tot-d'auna.
Cum ajunseră acasă toți copiiĭ eșiră afară cu custurele în mână și strigară:
– Așŭ mânca carne de smeŭ, tată; așŭ mânca carne de smeŭ!
Eară smeul trânti burduful în bătătură și p'aicĭ ți-e drumul. Și întorcênduse la frațiĭ seĭ spuse ce păți. Apoĭ se veseliră cu toții că au scăpat de uă lichea ce-ĭ supĕră. Se veseli și Nea Bogdan cu aĭ sĕĭ că a gonit sărăcia din casă.
Încălecaiŭ, ect.