Barbaria modernă

De la Wikisource

Barbaria modernă de Ioan Slavici

Ioan Slavici, “Barbaria modernă,” în Apărarea Naţională III (1902), nr. 79 (9 Aprilie), p. 1.

Cultura în întréga lume organică scóte la iveală caracterele genului şi reduce din ce în ce maĭ mult însuşirile indi[vi]duale, care nu sunt, la urma urmelor, de cât anomaliĭ resultate din o desvoltare defectuósă, decĭ nişte degenerărĭ în cel mai propriŭ înţeles al cuvântului.

Cu cât maĭ intensivă e dar cultura, cu atât maĭ vîrtos ne regenerăm şi noĭ ómeniĭ, ca atât maĭ puţin ne deosebim uniĭ de alţiĭ, cu atât maĭ uşor ne înţelegem şi maĭ mult ne iubim între noĭ, cu atât maĭ covîrşitor e în noĭ simţĕmêntul, că sîntem cu toţiĭ acela-şĭ om întrupat în fel de fel de chipurĭ şi că durerile unuia sînt ale tuturora şi bucuriile tuturora sînt ale fie-căruia.

Resultatul etic al cultureĭ moderne e acest simţĕmênt, care în practica vieţiĭ se dă pe faţă ca purtare de grijă a tuturorapentru binele fie-căruia.

Sînt însă atât plante, cât şi animale, pe care le socotim incultivabile, fiind-că sînt atât de degenerate în cât regenerarea lor e peste putiţă. Sînt şi ómenĭ incultivabilĭ, organisme atât de degenerate, în cât rěmân zadarnice tóte silinţele de a le readuce la forma normală, stârpiturĭ de ómenĭ, a cărora fiinţă nicĭ cea maĭ stăruitóre purtare de grijă n’o maĭ póte corecta.

Aceştĭ ómeni incultivabilĭ sânt barbariĭ moderni. Eĭ primesc formele culturale, dar rĕmân inaccesibilĭ pentru simţĕmêntul, care determină întregul mers al vieţiĭ nóstre moderne, căcĭ, desechilibraţĭ fiind, eĭ nu se simmt ómenĭ ca alţiĭ, ci numai indiviå ĭ şi numaĭ de interese individuale pot fi determinaţĭ.

Avênd numaĭ consciinţă individuală, barbarul modern nu póte nicĭ el, cum nu putea cel medieval, să aibă simţĕmêntul de dignitate omenească şi nu scie ce e ruşinea, minte, se făţăresce, înşeală, despóie orĭ se tîrĕsce, e laş orĭ îndrăsneţ, linguşitor orĭ insolent, bine-voitor orĭ nemilos, - după cum în împregiurările date póte să-şi facă maĭ uşor treburile.

Fie Englez orĭ Muscal, Evreŭ orĭ Maghiar, Armean, Grec orĭ Bulgar, turc orĭ Român, fie bandit orĭ împĕrat, el nu e în stare să-şĭ dea sémă, că se înjosesce şi se pune ‘n rînd cu fiarele sĕlbatice când strigă «Să nu aveţĭ milă !» căcĭ el în alţĭ ómenĭ vede numaĭ material de exploatare şi pe dînsul numai egoismul, amorul propriu, vanitatea orĭ ambiţiunea póte să-l împingă la faptă. Inţelege dar, că ómenii, carĭ aŭ acela-şi interes, să facă causă comună şi să se grupeze după profesiunĭ lege orĭ după ném, dar nu póte să înţelégă indignaţiunea de care sînt cuprinşĭ ómeniĭ maĭ echilibraţĭ când vĕd, că semenîi lor sînt despuiaţĭ şi împinşĭ spre ruina morală şi materială. Rĕmaşĭ eĭ de eĭ, barbariĭ aceştia nu se pot înţelege între dînşii, îşĭ sînt uniĭ altora nesuferiţĭ şi se mănâncă între eĭ ca nişte cânĭ lihniţĭ de fóme. Se risipesc dar printre ómeniĭ mai normalĭ, iar apoĭ se întovărăşesc şi formézăun fel de castă întemeiată pe identitatea intereselor individuale, - nu spre a se ajuta unul pe altul, ci ca lupiĭ înhăitaţĭ, orĭ ca pirul în lumea vegetală, spre a se folosifie-care de ceĭ-l-alţĭ.

Eĭ nu pot să-şi dea sémă de ce ne emoţionăm noĭ când fiecăruia individual nu ni se face nicĭ un rĕŭ. Durerea, pe care tu om în tótă firea o simţĭ când semenul tĕŭ e lovit, în gândul barbaruluĭ e cu desĕvîrşire nemotivată, şi silinţele nóstre de a apĕra pe cei slabĭ şi neajutoraţĭ pentru dînsul nu sînt pornite din iubirea de ómeni, pe care el numaĭ în torie o scie, ci fie din egoism, fie din fanatism religios, fie din ură de rasă.

Aşa ajungem, ca barbariĭ aceştia să ne sos[c]otéscă pe noĭ barbarĭ şi să susţină în virtutea iubiriĭ de ómenĭ pe ceĭ maĭ neomenoşĭ dintre exploatatoriĭ ce s’aŭ ivit vre-o dată pe faţa pămêntuluĭ.

Nu vorbesc de Evreĭ, nicĭ de simbriaşiĭ lor, care ţipă şi ne înjură pentru-că stăruim, ca ceĭ tarĭ să ia mĕsurĭ pentru apĕrarea celor încă slabĭ, ci de Româniĭ desechilibraţĭ, care nu sînt în stare să înţelégă, că stăruinţa nóstră e pornită din cea maĭ curată iubire de ómenĭ.

Dacă vre-un om, fie el Român, Bulgar, Turc orĭ Evreŭ, se află în miserie, noĭ îl ajutăm după putinţele nóstre; dacă vre-un Român ar voi să jefuiască pe un Evreŭ orĭ să-l ciomăgéscă, noĭ am sări să-l apĕrăm pe Evreul năpăstuit: ce trebue óre să facem, când Românul se află în miserie, când el e jefuit, el năpăstuit? Iubirea de ómeni nu cere ca să-l ajutăm şi să-l apĕrăm şi pe el?

Românul acesta e om al iubiriĭ de ordine, blajin şi muncitor, se mulţumesce cu puţin, ba suportă tóte cu îndelungatărăbdare şi a dovedit cu prisos, că e cu desĕvîrşire capabil de desvoltare morală şi intelectuală. Nu e numaĭ cestiune de ambiţiune naţională, ci tot odată şi un intet[r]es general omenesc, ca un popor alcătuit din asemenea ómenĭ să se sporească, să se ridice prin cultură şi să devie un factor hotărîtor în cercul înrîuririĭ luĭ firescĭ.

Ce trebue óre să simţim noi, când vedem, că Româniĭ cu tótă munca, pe care o sĕvârşesc cultivând pământul cel maĭ mănos al ţăriĭ lor, sînt ruinaţĭ trupesce şi economiceşte!? Ce trebue să simţim când îĭ vedem istoviţi şi galbenĭ la faţă şi constatăm, că copiĭ lor pier în lipsă de hrană şi de suficientă purtare de grijă!? Nu trebue óre să ne întrebăm, ce se fac ródele munciĭ lor şi cum se risipesc bogăţiile agonisite de dînşiĭ!?

Ni-e destul să ne uităm împrejurul nostru pentru ca să ne încredinţăm, că prea sînt mulţi ceĭ ce trăesc pe nemuncite şi în răsfăţare din ródele munciĭ sĕvîrşite de Româniĭ, carĭ pier în miserie. Nişte barbari, lipsiţĭ de simţimênt comun, nişte ingraţĭ, mişeĭ nevrednicĭ de lumina sórelui am fi şi noĭ, dacă n’am pune umĕr la umĕr, ca să-l ocrotim pe Român şi să punem hotar exploatăriĭ neomenóse, care-l duce la peire.

Omenĭ sîntem şi-l iubim pe om fie el Turc, Maghiar orĭ Evreŭ, dar tocmai iubind pe ómeni, trebue să fim cuprinşĭ de viuă repulsiune faţă cu indiviå iĭ degeneraţi, carĭ nu iubescşi eĭ pe semeniĭ lor şi nu sporesc prin munca lor rodnică bogăţiile ţăriĭ, ci îşĭ petrec viaţa adunând în mânile lo[r] ródele munciĭ sĕvîrşite de alţiĭ, ca prin ele să şi-ĭ robéscă cu atât maĭ vîrtos pe ceĭ muncitorĭ şi cu inima curată.

Nu urîm pe nimenĭ, dar ţinem să ne facem datoria faţă cu părinţiĭ noştri, dându-ne silinţa de a feri pe némul nostru de agricultorĭ, care sécămana [scarmănă] pămîntului şi istovesc puterile muncitorilor luĭ, de meşteşugarĭ-cârpaci, carĭ nu fac nimic cum se cade, de neguţătorĭ necinstiţĭ şi de speculanţĭ neomenoşĭ, carĭ turbură viaţa nóastră comercială şi ne compromit creditul, de mijlocitorĭ neruşinaţĭ, carĭ trăesc prin ruinarea economică şi morală a societăţeĭ în care se află.

Voim să fim ómenĭ cinstiţĭ şi muncitorĭ şi ca cinstiţĭ şi muncitorĭ să fie toţĭ ceĭ ce ţin să trăiască împreună cu noĭ.

Mulţĭ aŭ fost şi sînt, ómenĭ străinĭ de némul nostru, carĭ aŭ venit în ţara acéasta, ca să trăiască maĭ uşor decât acasă la dînşiĭ, şi toţĭ s’aŭ împărtăşit alăturea cu noĭ de ródele bine-cuvîntatului pămînt, pe care în vremurile grele numaĭ Românii l-aŭ apĕrat; toţi ne-aŭ zăpăcit prin străinul lor fel de a vedea lucrurile, toţĭ ne-aŭ stricat obiceiurile bune, pe care le-am moştenit de la înţelepţiĭ noştri străbunĭ. Trăind însă împreună cu noĭ, mare parte dintre dînşiĭ s’aŭ făcut ómeni ca noĭ şi aŭ ajuns încetul cu încetul să înţelégă, să ia parte la bucurille şi la durerile nóstre şi să lucreze împreună cu noĭ pentru ridicarea némului românesc. Pe aceştia îĭ socotim de o potrivă cu noĭ şi-ĭ iubim şi stimăm cum noĭ între noĭ ne iubim şi ne stimăm.

Nu pe Evreĭ îĭ respingem, ci pe ómeniĭ desbrăcaţĭ de firea omenéască, carĭ străinĭ aŭ fost şi străinĭ aŭ rĕmas, pe hainiĭ, carĭ nu sînt în stare să se iubéscă şi profită fie de nepriceperea, fie de slăbiciunile, fie de strîmtorările nóstre, ca să ne ruineze şi să se facă stăpâni pe puterile nóstre viĭ.

E destul de largă ţara nóstră pentru-ca să ne încapă pe toţĭ şi destul de mănos pămîntul eĭ, ca tuturora să ne dea hrană, dacă muncim cu toţiĭ fie-care în felul luĭ şi nu caută uniĭ să tragă mişelesce bucata de la gura altora.

Acésta e ceea ce suferim, şi barbarie în cel maĭ propriŭ înţeles al cuvîntului este să sustiĭ, să sprijinesci, să încuragiezi, să nu combaţi pe faţă şi fără sfială pe ceĭ ce trăesc din sĕul altora.

Dacă ómenĭ în înţelesul cel bun al cuvîntuluĭ sînt aşa numiţiĭ evreofiliĭ, iar nu stîrpituri de om, eĭ nu pe noĭ aŭ să ne ocăréscă, ci trebue să pună umĕr la umĕr, ca să-ĭ nobiliteze pe Evreiĭ ceĭ degeneraţĭ şi să facă din eĭ ómeni ca toţĭ ómeniĭ.