Baba Dochia (Odochea)

De la Wikisource

Baba Dochia

“Odochea era o babă destul de hâdă şi bătrână şi cam încovoiată de spate. Dochia şi Docă îi spunea. În vremurile acelea a fost frig. Şi cum îi era frig a tot luat câte-un cojoc, până ce a luat pă ea douăsprezece cojoace. Era frig şi era în martie, când sunt zilele Odochii. Atunci plouă, ninge, suflă vântul, de-ţi intră până la oase” (Pamfil Bilţiu, de la Gheorghe Turda, Şieu, 1997, în Izvorul fermecat, 1999. p. 88, t. 23).

…Şi baba suia de zor la munte cu cojoacele pe ea. Când sui mai sus, Dumnezeu a dat o căldură zdravănă, că baba nu mai putea de cald cu atâtea cojoace. Şi ce să facă? Da a prins a ţâpa câte unul. Şi cum a ţâpat unul s-a şi făcut stană de piatră. L-a ţâpat pe al doilea şi s-a făcut şi acesta stană de piatră. Până le-a ţâpat pe toate. Şi baba suia, suia de zor, cu caprele. Pe când a ajuns în vârful muntelui, a dat Dumnezeu un ger mare şi a îngheţat şi baba cu capre cu tot şi s-au făcut stană de piatră, de i se vede forma şi astăzi. Şi acolo se zice că s-a făcut şi un izvor din Sfânta Odochia” (Pamfil Bilţiu, de la Victoria Got, 61 ani, Bârsana, 1996, în Izvorul fermecat, 1999, p. 85-86, t. 21).

"Baba aceea Dochia era iarna. Amu o prins a se face primăvară, când ea a ţâpat câte un fluture de omăt cât un cojoc. Baba tot a ieşit la munte cu câte-un fluture de omăt. Aşa ziceau oamenii când vedeau: - Amu a venit Baba Dochia cu umătu’. Zine cu câte-un fluture de omăt cât un cojoc bun. Apoi ea când ţâpa, tot aşa zicea: - No, aiasta-i omătu mieilor. Iasta-i omătu caprelor. Ista-i a oilor. Şi tot aşa, până-n trei miercuri, trei marţi şi trei joi: - Tot aşe-oi ţâpa şi apoi mă duc, că-i de făcut grădinuţa. Apoi prinde a hori când îşi face grădinuţa cu tot felul de flori (…)". (P. Bilţiu, de la Irina Hofer, 66 ani, Onceşti, 1997, în Izvorul fermecat, 1999, p. 89, t. 25).

“Semidivinitate meteorologică feminină. Numele a stârnit controverse etimologice: ar proveni de la Sfânta mucenică Evdochia, care cade la 1 martie (ipoteză formulată de Hasdeu şi reluată de O. Bârlea); sau de la Dachia, fiica lui Decebal, urmărită până în muntele Ceahlău de împăratul Traian, îndrăgostit de ea. Legenda mitică a Babei Dochia, ca şi toponimia ei, este răspândită pe întregul teritoriu al României şi are contingenţe în sud estul Europei, cu legende similare la bulgari, sârbi, albanezi şi greci. Paralel cu legenda Babei Dichia, superstiţiile, credinţele şi datinile se referă la zilele babelor (de la 1 la 9 martie), ce ne relevă alte aspecte mitice: Baba Dochia ca semidivinitate meteorologică, cu cortegiu ei de babe reflectă nestatornicia timpului la trecerea lui de la iarnă la primăvară” (Romulus Vulcănescu, în Mitologia română, 1987, p. 332-335).