Asupra poeziei noastre populare

De la Wikisource

Asupra poeziei noastre populare de Titu Maiorescu

din „Convorbiri literare“ de la 5 ian. 1868

POEZII POPULARE ROMÂNE adunate de dl Vasile Alecsandri

Poezii populare ale românilor adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri, tipărită cu spesele azilului Elena Doamna. 1 vol. în 8o, VIII şi 416 pag., Bucureşti, Tipografia lucrătorilor asociaţi, 1866 Jurnalele române nu şi-au îndeplinit încă datoria lor faţă cu colecţia de poezii populare publicată de dl Alecsandri. Mai toate foile noastre periodice însemnează în rubrica intereselor, de care promit să se ocupe, şi cuvântul de literatură, însă mai toate sunt de o neglijenţă remarcabilă pentru această parte a vieţii noastre publice. Noi cei dintâi admitem că pentru multe din producţiile literare ale românilor ce o merită, dar cu atât mai mult când este vorba de o publicaţiune ca aceea a dlui Alecsandri, tăcerea ne pare o lipsă de conştiinţă.

Convorbirile literare, îndată la apariţiunea cărţii în chestiune, şiau împlinit datoria de a o anunţa în câteva rânduri călduroase publicului cititor. Însă acel anunţ al momentului nu este îndestul pentru cerinţele criticii literare, şi noi ne folosim cu plăcere de ocazia ce ni se oferă pentru a reveni încă o dată la lucrarea dlui Alecsandri. Căci, pe lângă rangul necontestabil ce această colecţiune de poezii ne pare că ocupă înaintea tuturor publicaţiilor din ultimul deceniu al literaturii noastre, cartea dlui Alecsandri este şi va rămâne pentru tot timpul o comoară de adevărată poezie şi totdodată de limbă sănătoasă, de notiţe caracteristice asupra datinelor sociale, asupra istoriei naţionale şi, cu un cuvânt, asupra vieţii poporului român.

Dl Alecsandri împarte poeziile, culese şi întocmite de d-sa din gura poporului, în balade (cântece bătrâneşti), doine şi hore. În ele găsim poezia aproape a întregului popor: Moldova şi Ţara Muntenească, Transilvania şi Basarabia sunt deopotrivă reprezentate. Mai la fiecare poezie, la fiecare aluziune socială din ea, la fiecare cuvânt mai greu, dl Alecsandri a făcut note explicative, care, în cea mai mare parte a lor, adaugă la meritul cărţii şi cuprind observaţiuni pline de interes. În articolul de faţă am dori să ne dăm în câteva cuvinte samă de impresiunea binefăcătoare de care ne pătrunde citirea acestor poezii.

Ceea ce le distinge întâi în modul cel mai favorabil de celelalte poezii ale literaturi noastre este naivitatea lor, lipsa de orice artificiu, de orice dispoziţie forţată, simţământul natural ce le-a inspirat. Sunt două moduri de a privi lumea care ne încunjură: cu reflecţia rece, speculativă sau speculatoare, şi cu inima plină de simţiri. Din cel dintâi mod ies pentru literatură cărţile de ştiinţă, din cel de al doilea, lucrările de artă. Ceea ce constituie defectul operelor de artă celor rele este confundarea acestor sfere, este lipsa de inspirare sentimentală şi producerea sub impresia reflecţiei. Cei mai mulţi poeţi ai noştri cântă fără cauză firească, simulează inspirări ce nu-i agită, descriu sentimente ce nu-i insuflă, şi nu este o excepţie junele de 17 ani care în anul trecut trimisese spre publicare un caiet de poezii plin de „iluzii piedute asupra sexului frumos“. În aceşti oameni nechemaţi şi nealeşi predomneşte calculul, ei iau pana în mână fără a şti încă ce să cânte, se hotărăsc mai întâi să facă „o poezie“ şi apoi îşi răsfoiesc mintea pentru a găsi o materie convenabilă, şi astfel lucrarea lor face o impresie tot aşa de rece ca şi reflecţia din care a izvorât.

Nimic din toate aceste în poezia populară! Şi ce ambiţie calculatoare ar putea îndemna pe simplul sătean ca să-şi întrupeze simţirea în forma poetică! Ceea ce abundenţa tristeţei sau bucuriei i-a scos din adâncul inimii sale nu este niciodată al lui; în toate inimile îşi află un răsunet şi la toate le devine o proprietate: fapta lui devine fapta lor, el însuşi piere necunoscut. Cea mai adâncă simţire numai îl sileşte astfel a se arunca afară din sine, şi de aceea din poezia lui îţi vorbeşte însăşi durerea şi însăşi bucuria, dar nu un individ care suferă, un individ care se bucură. Însă tocmai aceasta este semnul adevăratei poezii, şi ne putem explica cum asupra Iliadei, atribuite lui Homer, s-a născut controversa dacă în adevăr este compusă de un poet Homer, sau este numai un şir de balade populare de autori necunoscuţi, într-atât poetul celei mai frumoase epopei s-a consumat şi s-a pierdut fără vreo urmă a individualităţii sale în lucrarea ce a produs-o.

Pentru a însufleţi această explicare teoretică cu exemple, vom cita din cartea dlui Alecsandri câteva poezii luate după prima răsfoire, care toată poartă acel semn de adâncă inspirare adevărată:

Drum la deal şi drum la vale

Îmi fac veacul tot pe cale,

N-am în lume sărbătoare,

Nici n-am partea mea la soare.

Ostenit mereu de ducă,

Noaptea-n codri mă apucă,

Copacilor sunt nălucă.

(Doina din Valahia, pag. 277)

Sub tufe de clocotel

Zace-un tânăr voinicel

Cu mândruţa lângă el.

— Scoală, scoală, măi bărbate,

Nu mai tot zace pe spate,

Că mi-am urât zilele

Mutând căpătâiele

Când la cap, când la picioare,

Când la umbră, când la soare.

— Oh! dragă muierea mea,

Nu pot, nu pot, chiar de-aş vrea.

Boala mea nici că s-a duce

Pân’ ce tu nu mi-i aduce

Mură-albastră şi amară,

Sloi de gheaţă-n miez de vară.

— Oh! drăguţ bărbatul meu,

Ajuta-ţi-ar Dumnezeu!

Eu toţi munţii am călcat,

Mură-albastră n-am aflat,

Sloi de gheaţă n-am găsit,

Că pământu-i încălzit.

— Muieruşcă din Braşeu!

Mură-albastră-i ochiul tău,

Care mă ucide rău.

Sloi de gheaţă netopită

E chiar inima-ţi răcită

Şi de mine deslipită!

(pag. 53)

BUSUIOCUL

— Busuioace, busuioace,

N-ai mai creşte, nici te-ai coace!

— Dar de ce să nu mă coc,

Că mă port fetele-n joc?

— Trandafire, n-ai mai fi,

Nici în cale-ai înflori!

— Dar de ce să nu mai fiu,

Că mă poartă lelea viu?

— Tu eşti viu, dar eu sunt mort,

Şi de-abie-n lume mă port.

— Mergi în horă, saltă-n joc,

S-ai parte de busuioc.

Vin la horă ici în şir,

S-ai parte de trandafir.

(pag. 341)

Izvorând astfel poezia populară din plenitudinea simţământului, în ea ne aflăm apăraţi de acele aberaţiuni intelectuale care strică inspirarea multor poeţi, chiar a celor cu talent.

Politica, declamările în contra absolutismului, reflecţiile manierate asupra divinităţii, imortalităţii etc., etc. nu ating cuprinsul lor sentimental şi nu silesc pe cititor a recădea din înălţimea impresiei poetice în mijlocul preocupărilor de toate zilele.

Nu că doară poporul ar fi nesimţitor la asemenea lucruri; dar el când face poezie, nu face politică, când inima îi saltă, încetează sarcina reflecţiei. Şi la români se găsesc poezii contra Rusiei şi a Austriei, dar nu fiindcă Rusia este „cnuta colosală de la nord“ şi Austria „despoticul absolutism“, ci fiindcă străinul îi rămâne străin sub orice formă politica l-ar subjuga.

Exemple aflăm multe în cântecele din Basarabia şi în doinele din Transilvania.

Frunză verde de măslină,

Trecui Nistrul, apă lină,

Să vedem pânea de-i bună

Ca şi-n ţara mea străbună.

Fie dulce ca şi mierea.

Mie-mi pare că-i ca fierea.

(pag. 405)

Când eram la mama fată

Purtam rochii de bucată,

Dar de când m-am măritat

C-un moscal din cela sat,

Nici n-am fustă de purtat,

Nici papuci de încălţat!

Inima-mi e cu lăcată;

Când aş discuia odată,

Ar cunoaşte lumea toată,

Cât amar şi cât venin

Bea inima la străin.

(pag. 406)

DOINĂ HAIDUCEASCĂ

Murgule, coamă rotată,

Mai scoate-mă-n deal o dată

Să-mi fac ochişorii roată,

Să mă uit la lumea toată.

Asta nu-i ţară de câni,

Ci e ţară de români,

Veni-ar timpul să vie.

Ca românul iar să-nvie

Şi de hoţi să mântuiască

Ţara lui Ardelenească!

Nu-i pământ de ungureni,

Ci de neaoşi pământeni!

(pag. 311)

VRĂBIUŢA

Vrăbiuţă de pe deal,

Zbori degrabă în Ardeal

Şi te-ntoarce de îmi spune

Or veşti rele, or veşti bune.

Du-te, vezi dacă mai sunt

Fraţi de-ai mei pe-acest pământ,

Sau dacă i-a omorât

Ungureanul cel urât?

De-or fi vii, să mă răpăd

Într-o fugă ca să-i văd,

De-or fi morţi, să mi-i răzbun

Cu-o măciucă de alun

Ce-i bună de descântat

Şi morţii de răzbunat.

(pag. 317)

Cu toate aceste, autorii şi publicul „din societate“ s-ar înşela foarte mult când ar crede că simţământul naiv al poporului nu este compatibil cu ideile cele înalte. Lumea se poate aprofunda tot aşa de bine pe calea inimii ca şi pe calea reflecţiei, şi din aceea că poporul îşi exprimă numai simţirile sale nu rezultă că i-ar lipsi meditaţiunea şi delicateţea în exprimarea ei. Îndrăznim chiar să credem că mulţi poeţi de salon ar fi încântaţi când ar putea descoperi în fantezia d-lor idei cu o umbră numai de frumuseţea celor populare, precum le aflăm, d. e., în următoarele poezii:

BADE TRANDAFIR

Bade, trandafir frumos!

Vrut-ai să te-arăţi duios,

Dar te-ai arătat ghimpos

Şi din minte nu m-ai scos.

— Vai! leliţă din cel sat!

Ce-ai cerut şi nu ţi-am dat?

Cerut-ai faguri de miere,

Eu ţi-am dat buzele mele;

Cerut-ai o viorea,

Ţi-am adus inima mea.

— Dacă vrei dragoste-aprinsă,

Adă-mi gură neatinsă,

Şi o inimă fecioară

Ca apa de la izvoară.

(pag. 309)

Sus în vârf de brăduleţ

S-a oprit un şoimuleţ,

El se uită drept în soare

Ea de soare se fereşte

Şi de umbră se lipeşte.

— Floricică de la munte,

Eu sunt şoim, şoimuţ de frunte,

Ieşi din umbră din tulpină,

Să-ţi văd faţa la lumină,

C-a venit până la mine

Miros dulce de la tine.

Cât am pus în gândul meu

Pe-o aripă să te ieu

Şi să mi te port prin soare

Păn’ te-i face roditoare

Şi de mine iubitoare.

Tot mişcând din aripioare.

Jos, la trunchiul bradului,

Creşte floarea fragului,

— Şoimuleţ duios la grai,

Fiecare cu-al său trai.

Tu ai aripi zburătoare

Ca să te înalţi la soare,

Eu la umbră, la răcoare,

Am menire-nfloritoare.

Tu te leagăni sus pe vânt,

Eu mă leagăn pe pământ.

Du-te-n cale-ţi, mergi cu bine,

Făr-a te gândi la mine.

Că e lumea-ncăpătoare

Pentr-o pasăre ş-o floare!

(pag. 31)

Nu mai puţin frumoase sunt poeziile populare cât pentru delicate- ţea expresiilor şi energia şi justeţea comparărilor; d. e., când zice Păunaşul Codrilor (pag. 24):

Nu, eu mândra nu ţi-oi da Pân’ ce capul sus mi-a sta, Că eu când o am luat În cosiţe i-am jurat Să n-o las de lângă mine Şi s-o apăr de oricine.

Sau când spune în Doncilă (pag. 113):

Rămâi, soro, sănătoasă,

Ca o viorea frumoasă

Într-un păhărel pe masă.

Sau când compară cu vioiciune plastică (p. 290):

Voinicelul nearmat

E ca ştiuca pe uscat,

Voinicelul fără cal

E ca peştele pe mal

Şi ca mărul lângă drum,

N-are pace nicidecum,

Câţi trec îl zburătuiesc

Şi de crengi îl sărăcesc

Dar voinicul înarmat

Şi p-un zmeu încălecat

Drăgălaş e şi frumos

Ca luceafăr luminos.

Sau la pag. 79:

Doamne-ajută! el zicea.

Barda-n mână apuca

Ca un vânt înviforat

Într-un lan de grâu uscat.

Am trece mult peste marginile unui articol de revistă când am sta să relevăm toate frumuseţile din colecţiunea dlui Alecsandri. Un singur punct ne permitem încă să semnalăm atenţiei cărturarilor noştri: cuvintele cele originale, care ne surprind mai pe fiecare pagină a acestor poezii populare. Ce importanţă are originalitatea cuvintelor pentru poezie am arătat mai pe larg în o cercetare anterioară asupra acestei materii: aci voim numai să cităm câteva exemple din colecţiunea de faţă:

Eu la umbră, la răcoare

Am menire-nfloritoare.

(pag. 31)

Un brad verde, cătinat

Pe biserică plecat.

(pag. 21)

Unicelul.

(pag. 18)

Tu ai bani de vânturat.

(pag. 42)

Sora cea mezină.

(pag. 14)

Vă ia unul câte unul

Şi din fugă vă coseşte

Şi vă taie chip snopeşte.

(pag. 81)

Terminând aceste puţine observări asupra colecţiunii dlui Alecsandri, nu avem decât să-i mulţumim D-sale şi celor ce l-au ajutat în culegerea şi publicarea poeziilor populare pentru lucrarea cu care au înzestrat literatura noastră.