Apostolul/Fragmentul XIV

Apostolul/Fragmentul XIV
de Sándor Petőfi

Traducere de Ștefan Octavian Iosif
Poezii, 1897.

Rămaseră-mpreună
Femeie și bărbat
Nu-i cunună vreun preot,
Ci Dumnezeu și dragostea.
Credință nu-și jurară,
Nu le veni pe buze vorba asta,
Ci o lăsară neatinsă,
Cum trebuia să stea acolo,
Și chiar de-aceea a rămas curată
Ca steaua-n cer.

Trecură fericite zile
Și luni ... iar lumea nu știa
Că ei trăiesc, și nici ei nu știau
Că este lume în afar' de ei.

Dar vocea sufletului său
Se ridică în tânăr
Și aspru îi vorbi:
"Deșteaptă-te, deșteaptă-te,
Tu, care te-ai născut
Pe seama altora, nu pentru tine!
Ori ți-ai uitat chemarea?
Sus, sus, începe-ți opera!"
Și zise și mai aspru încă
O altă voce, grija zilnică:
"La lucru, că altfel
Muriți de foame amândoi,
Și mâine-poimâine toți trei!"
Se așternu la muncă și a scris așa
Cum îi șopti în taină sufletul -
Vrednic de el și liber.
Pe urmă dete unui editor
Să-i tipărească scrierea.
Acela o ceti și zise:
-- Ești un om mare, domnule,
Și un mare nebun.
E minunat, e splendid tot ce-ai scris,
Ba numai Rousseau n-a scris așa frumos,
Ci ești nebun, de crezi
Că poți să tipărești așa ceva!
N-ai auzit de faima
Cenzurei? ... Dacă nu,
Apoi să-ți spun eu ce-i cenzura.
Cenzura e batoza iadului,
Ce îmblătește snopii noștri,
Răpindu-le sămânța, adevărul,
Iar pleava o azvârle-apoi
În ochii celor mulți.
De nu mă crezi, încearcă;
Și eu mă leg să-nghit un glonț de plumb
De fiecare fir de adevăr
Pe care l-o scăpa batoza.
Iar dacă nu-ți convine,
Atuncea scrie numai pleava
Ce căpiază și înnebunește;
În toate părțile o poți găsi,
Ba te și premiază încă...

Dar tânărul
Se-ntoarse buimăcit acasă, parcă
S-ar fi izbit cu capul de un zid.
Se așeză la masă și se hotărî
Să scrie blând, frumos, ușor
Și atât de neted
Ca mana cenzorului
S-alunece ca și pe catifea.
Când isprăvi de scris,
Văzu cu spaimă că e și mai liber,
Și mai amar ca înainte.
Așa de zeci de ori, de-o sută,
Scria și iar scria din nou,
Apoi rupea ce-a scris, văzând
Că nu se dă pe brazdă.

Acuma se încredință
Că toate ce se tipăresc
Sunt vorbe fară de folos,
Iar ce-i folositor mulțimii
Nu iese la lumina zilei.

-- Îngrozitor! strigă atunci,
Nu-i chip să-mi spun și eu cuvântul?
Și trebuie că să-mi înnăbuș
Văpaia sufletului meu
Ce ar aprinde lumea-ntreagă
Și să mă mistui în tăcere?
Ori să-mi reneg credința,
Credință mea cea sfântă?
Cu răii să mă prind tovarăș,
Cu cioclii omenirii?
Nu, asta nu se poate!
Mai bine mort de foame,
Sfârșesc viața mea așa
Precum am început-o -
Să fur, să cer și să slujesc mai bine
Decât să scriu o literă măcar
Ce nu s-ar ridica
Senină din izvorul mintei mele
Decât să bat
Pe cel mai palid gând al meu
Pecetea nemerniciei!
Vă zic adio, gânduri sfinte,
Voi, robi încarcerați,
Creierul meu va fi sicriul vostru...
Oh, totuși nu,
Voi nu puteți muri,
Ci va veni odată ziua când
Se va deschide închisoarea voastră,
Și veți cutreiera pământul,
Blând răspândind lumină și căldură,
Ca razele de soare!

Și astfel tânărul
Lăsă în tihnă gândurile sale,
Și ca să aibă pâine-n casă,
Le prescria pe ale altora.
Amară muncă. Poate mai amară
Decât a unui tăietor de lemne!
De dimineața începea și seara isprăvea,
Adeseori și lampa îl vedea
Cum își petrece nopțile,
Și adormea ea înaintea lui.
Și dup-atâta oboseală,
Destule ori era pustie masa,
Și iarna albă
Îi zugrăvea pe geamuri flori de gheață,
Și lacrimile înghețau
În ochii tinerei femei...
Ci nu putea să-nghețe
Simțirea lui aprinsă, vecinică.
Așa veniră ani, trecură ani,
Spori familia,
Trei la-nceput, pe urmă patru.
Și împătrită e mizeria
Sus în mansarda mică,
Ai căreia păreți
Sunt zugrăviți de ploi, în dungi,
Și-i înflorește mucigaiul.
Și unde dorm cei trei în pat,
Copiii și cu mama,
Iar la picioarele lor,
Pe un mindir de paie
Bărbatul zace ... Raza cea dintâia
A soarelui, care răsare,
Atinge fruntea adormitului bărbat,
Ca o coroana d-aur:
O luminoasă, calda sărutare
Trimisă de la Dumnezeu.