Antioh Cantemir: Satira VII

De la Wikisource

Către cneazul Nikita Iurievici Trubeţkoi

Când văd pre unul care ceaslovul nu mai lasă,

Biserica păzeşte, se-nchină, ţine postul,

Nu doarme cu nevasta, şi duce lumânări,

Dar ia chiar şi cămaşa de pe un biet sărac,

De-i zic: ascultă frate, te rătăceşti cu mintea,

Mergând pe astă cale în rai nu poţi să intri;

Iar dacă ai dorinţă ca să te mântuieşti,

Dă înapoi aceea ce ai luat nedrept.

Atunce l-a mea râvnă el mânios răspunde:

Nu-i treaba ta, băiete, să dai bătrâne sfaturi!

Şi bine zice omul; eu încă n-am ajuns

A iernii înturnare să văd de treizeci ori,

Şi nici un păr din capu-mi nu şi-a schimbat colorul,

Cum dar în aşa vârstă să-ndrept eu barbe albe

Şi căzături cinstite ce poartă ochelari?

Pre cei ce n-au în gură mai mult decât trei dinţi,

Ţiu minte ciuma Moscvei, şi spun ca de deunăzi,

Campania şi lupta la Cighirin [1] urmată?

Aş răguşi zadarnic vrând să le dovedesc

Că mintea-n om nu creşte cu lunile şi ani,

Cu toate că cercarea pre minte sprijineşte,

Şi ce câştigă numai cu anii; însă vremea

Nu dă esperienţă la cei ce nu pricep

A lucrurilor reguli; iar omul silitor

La ea s-ajungă poate şi-n vârsta tinereţii;

A mele vorbe însă vor fi dispreţuite,

Şi mulţi nătângi în lume vor crede ne-ncetat,

Că un bătrân cu mintea întrece pe trei juni.

Asemene opinii fără de judecată,

Şi altele mai rele, s-au întâlnit în oameni;

Unii se ţin de-acele ce bune le socot,

Le cred că-s legiuite, şi nu ştiu că greşesc;

Iar alţii cunosc răul, dar nu au îndrăzneală

Să se împotrivească plecării cei nătânge

Ce-i trage către fapte lipsite de bun simţ.

De-ai întreba pricina acestei rătăciri,

Obştescul glas răspunde: Că nouă din născare

Ne-a dat natura suflet plecat spre amăgire

Şi stăpânit de patimi, iar astei legi fireşti

Noi nu suntem în stare a ne împotrivi.

Acest adevăr însă de e ispitit bine,

Nu ştiu. Nikito dragă, dar ştiu cu-ncredinţare,

Că dacă eu din lene ogoru-mi voi lăsa

Făr-a-l lucra cum trebui, va răsări dudău;

Iar îngrăşându-l bine ş-arându-l cumsecade,

Voi aduna o roadă ce-mi va răsplăti munca.

Oricum ar fi plecarea ce firea ne-a lăsat,

Dar este, este-o vreme în care să putem

A-i potoli iuţeala, de nu de tot s-o stingem,

Şi să-ntărim în bine pre cei cu plecări bune;

Această vreme este când omul e copil.

Atunci e ochiul ager, auzul simţitor,

Căci nou fiind pe lume, pătrunde cu-nfocare,

Ş-obiectele ce vede se înrădăcinează

În inima-i setoasă de orice lucru nou.

Deprinderea adesea se face fire-n om;

Ea chiar şi pe frânghie a dănţui ne-nvaţă,

Şi multe din acele pre care noi le credem

Că vin de la natură, mai bine cercetând,

Descoperim că-s numai a creşterii efect.

Aceasta a pătruns-o neobositul PETRU,

Monarhul şi părinte, cu-a lui înţelepciune.

Cu multe ostenele, el şcoale-a aşezat,

A căror îngrijire şi scop folositor

Era ca să aducă pe juni la fapta bună.

Odihna, pân-şi tronul a hotărât să-şi lase

Şi să călătorească în depărtate ţări

Ca patria prin pildă-i să poată învăţa

De la străini acele năravuri, meşteşuguri

La om trebuitoare, şi neştiute-n Moscva.

Cu slavă a lui trudă pre noi ne-a-ncoronat;

Bărbaţi au ieşit vrednici în pace şi război,

Pre care-n pomenire îi vor păstra urmaşii,

Dar lucrurile bune rămân dispreţuite,

Simţirea lăcomiei când nu ne măgulesc.

Să adunăm avere, palate să zidim,

Să facem grădini, fabrici, să-mbunătăţim codri,

Ca să lăsăm copiii moşteni de averi multe,

Cu astă îngrijire noi numai ne muncim;

Cum însă se petrece copilăria lor,

La doi sau trei în minte abia le trece poate;

Şi care pe nimicuri mari sume cheltuieşte,

Îi pare rău să deie un ban pentru-ai săi fii,

Ca-nvăţătură bună să poată dobândi.

Iar când copilu-n urmă se dă în desfrânare,

Atunci mâhnitul tată de el se ruşinează,

Şi în zadar arată că nu e vinovat.

Ai adunat avere şi nu te-ai îngrijit,

În inimă să-i sameni năravurile bune;

Bogat îţi va fi fiul, dar va trăi în lume

Urât şi fără slavă, de toţi dispreţuit,

Şi cine ştie dacă, prin relele purtări,

Nu-i va sfârşi viaţa într-o spânzurătoare.

Isprava bunei creşteri în asta se cuprinde,

Ca patima din inimi de timpuriu stârpind,

În calea faptei bune pre tânăr să îndrepţi;

Căci numai prin aceasta el poate să ajungă

A fi de folos ţării şi lăudat de oameni.

Iar pentru a produce un rod aşa dorit,

Ştiinţele şi arte sunt numai ajutor;

În judecăţi să aibă pătrundere-nţeleaptă,

Şi ale-mpărăţiei venituri, cheltuiele,

C-o singură ochire să poată lămuri.

Pe valurile mării s-aleagă sigur drum.

Pe cer să înţeleagă a stelelor rotire

Ş-atracţia ce trebui să aibă între ele.

Efectul să cunoască a oricărei făpturi.

Aceste-i vor da nume de învăţat bărbat,

Şi la-nsemnate ranguri pot încă să-l înalţe;

Mulţimea îl va crede un vrednic cap de oaste,

Văzând lăţită ţara şi duşmanii învinşi.

De nu va putea, însă, pe sine-a fi stăpân,

De nu va şti a trage cu chip plăcut pre oameni,

Şi nu se-nduioşează văzând plângând săracul,

De-o dreaptă judecată nu e povăţuit;

În scurt, dacă năravul îi este vicios,

Se vor mira de dânsul fără să îl iubească,

Şi lauda silită le va ieşi din gură,

Căci numai interesul la asta-i va-ndemna,

Stând gata în tot ceasul din spate a-l zvârli.

A sa uşoară slavă s-a veştezi în grabă:

Un om neplăcut lumii curând se dă uitării.

Când soarta-i se preface şi zile negre vin,

Uitat e de oricine ca şi când n-ar fi fost.

Virtutea poate numai a linişti pre cuget,

Şi stavilă a pune l-a poftelor capricii;

Ea numai ne deprinde în pace a privi,

Tot felul de prefaceri a orbului noroc,

Şi fără nici o frică a aştepta sfârşitul.

Să ne silim, deci, trebui de a sădi virtutea

În tinerele inimi pân-s-a-nrădăcina.

Să le deprindem mintea cu-acele-nvăţături,

Ce lor sunt potrivite şi pot să-i folosească;

Atunci prin fiii noştri de orice treaptă vrednici,

La patrie aducem un dar de mare preţ.

De-ar fi în a mea voie ca singur să aleg

Din două minţi pre una, atunci cu bună seamă

Aş prefera îndată pre care-ar fi mai simplă,

Decât pre cea isteaţă şi ageră, dar rea,

Oricare faptă bună aş crede bucuros,

La cel ce nu se-ngraşă din binele altora.

Deşi pe răbuş numai el ştie să însemne

Tot însă nu se-ncrede unui risipitor

Ce numărul cunoaşte ca-n turnul Suharev

Dar fără socoteală îşi cheltuieşte starea.

Copiii se dezgustă de asprele poveţe;

Nu trebuie-ntre oameni ades a-i dojeni,

Căci stingi pe nesimţite ambiţia din ei.

Le lasă de joc vreme; folos n-aduce graba,

Şi când cu ei eşti singur atunci îi sfătuieşte.

Pre un copil blândeţea îndreaptă într-un ceas;

Mai mult decât asprimea şi frica într-un an;

Purtarea aspră seacă curajul de la tineri.

Ferice de acela ce ştie să deştepte

A laudei dorinţă în gingaşul copil!

Mai greu străbate-n inimi urechea decât ochiul,

De-aceea prin exemple povaţa e mai bună;

Ea face şi pre vite s-urmeze pre părinţi.

Deprinde vulturelul să zboare în văzduh,

Pre căpoieş s-alerge ţâhnind după găină,

Pre ţăpuşori să-şi cerce puterea lor în coarne,

Răţuşca să înoate abia ieşind din ou.

Aceste nu se-nvaţă de cuget sau de sfat;

Nimică nu ştiu altă decât să imiteze.

Doi fraţi sunt într-o casă crescuţi toţi împreună,

Şi tot de-acelaşi dascăl certaţi şi învăţaţi,

Din ei alege unul al faptei bune drum,

Din care nu-l abate nici frica nici nădejdea;

A sa îndatorire cu râvnă împlineşte;

Plăcut şi cu blândeţe, la vorbă măsurat,

Compătimeşte însuşi când vede pre sărac,

Şi mila împărţeşte cu inima curată.

Iar altul crud şi trufaş pre tatăl său ar vinde

Ca să-şi îndestuleze iubirea de argint;

El pradă visteria şi moare într-un ştreang,

Aşa precum se cade la făcători de rele.

Pre unul pilda bună îl întări-n virtute,

Pre altul la pieire tot pilda l-a adus.

De-aş vrea să sting din vreme scumpetea-n fiul meu

I-aş dezveli năravul în toat-a lui sluţie,

Şi pre Ignat de pildă l-aş scoate înainte:

Priveşte-l, eu i-aş zice, cât este de sărac,

Având grămezi de aur, e veşted şi mâhnit;

Un ceas odihnă n-are; apoi aşa viaţă

Cu multă avuţie, o socoteşti ferice?

De mi s-ar părea iarăşi că e risipitor,

I-aş face cunoştinţă viaţa lui Clearh,

Pre care creditorii îl ţin la închisoare.

Când ar vădi plecare către trupească poftă,

I-aş arăta pre Melit de bube rele plin.

Slugi, mancă, guvernantă m-aş îngriji s-aleg

Tot oameni de ispravă şi cu purtări cinstite.

Dar creşterea n-atârnă de la aceia numai,

La care în pruncie am fost încredinţaţi;

Căci patima găseşte prin multe părţi prilej

De-a se vârî în inimi; şi tot ce pre un tânăr

Înconjură, formează a lui fireşti plecări.

Nu e de-ajuns sămânţa s-aducă rodul bun;

Îi trebuie şi timpul să fie cald, statornic,

Pământul lucrat bine, udat când trebuieşte;

Şi gunoiat în vreme, căci altfel în zadar

Nădăjduieşti în rodul pre care-ai semănat.

Beţiv s-alese Filip; el fu crescut de-o rudă

Supusă la beţie. Mirtil curvar se face,

Căci a avut un mentor curvar şi verigaş.

În veci din gura Savii nu iese adevăr,

Tot ce visează noaptea, ce-i vine-n minte spune;

Ne-aducem îns-aminte şi de a lui bunică,

Ce cu neîncetare hodorogea minciuni.

Silvia-şi dezvăluieşte rotundul frumos sân,

La toţi zâmbeşte dulce, din ochi le face semne,

Îşi pune alunele şi se sulimeneşte.

De la Silvia lesne poţi orice căpăta,

Căci nu vrea să jignească pre nime cu refuz.

Aşa a fost şi mă-sa pe când era ca dânsa.

Prunciei noastre floarea curând se veştezeşte

Când e încredinţată pe-a unei roabe mâini.

Copilul fur, tăgadnic, de slugi e învăţat;

Ei sunt adevărata nevrâstniciei ciumă,

Dar pilda părintească e mai vătămătoare.

De multe ori copiii ar fi mult mai cinstiţi,

Când tatăl lor şi mama pre sine-ar fi stăpâni,

Şi frâu şi-ar pune limbii când fiii lor sunt faţă.

Adun avere multă şi dreaptă şi nedreaptă,

Mă sârguiesc să capăt un rang însemnător,

În somn şi în ospeţe viaţa îmi petrec,

Şi pân-în urechi intru în tina desfrânării.

Crezând că fericirea stă numai în avere,

Acelor mari puterea în sine pizmuiesc,

Dar caut cu tot chipul a lor prieteşug;

Privesc cu nepăsare şi râd de sărăcie.

Voiesc cu toate-acestea, ca fiul meu în lume

Şi cu puţin să ştie a fi îndestulat,

Stăpân pe-a sale pofte, smerit şi înţelept;

Să aibă adunarea persoanelor cinstite,

Şi să imite numai a lor purtare bună.

Zadarnică mi-e truda! pe apă slove scriu [2]

Căci casnicele pilde puternice rămân.

Şi fiul meu va merge tot pe acea cărare,

Pe care va cunoaşte a tatălui său urmă!

Cu ce obraz putea-vei pre fiul tău să-nfrunţi

Când tu prin buna pildă nu îl povăţuieşti?

Când el la tine vede de înfruntare fapte,

Şi nu găseşte-acele pre care i le lauzi?

Un rac pre fiu defaimă că merge îndărăt,

Iar el răspunde: tată! arată-mi cum să merg.

Nu poţi fi bun cum trebui, dar nu-ţi sminti copiii;

Mai bine ar fi însă să te fereşti de patimi,

Sau cel puţin de ochiul prunciei să le-ascunzi.

Când te găteşti de oaspeţi, îndată porunceşti

La slugi ca să grijească, să măture prin casă,

Să curăţe ograda şi vasele să spele,

Tu însuţi porţi de grijă, în sus, în jos alergi,

Faci vuiet, pui la cale, te temi ca nu cumva

Vrun oaspe să-nsemneze acea mai mică lipsă,

Ori ochiul lor să vadă vreo necurăţie.

Aceste le faci toate, dar nu te sârguieşti

Să depărtezi vederea copilului de rău

Şi să ascunzi de dânsul urâtele-ţi defecte.

Nu-ţi este mai scump fiul decât oricare oaspe?

Pare că văd pe-un critic cum clatină din cap,

Cum strânge din sprâncene c-un zâmbet sătănesc,

Ş-aşa măreţ vorbeşte: "Ian vezi băiatul nostru

Cât de sumeţ ne-nşiră poveşti din ceea lume!

Ne face pierzând vremea urâtul să simţim;

Ca nuca pe perete poveţele-i se prind.

Neavând ce spune altă, năravuri cercetează

Şi zice că plecarea e rodul educării,

Voieşte să ne-nveţe a creşte pre copii;

În scurt, ne dă dovadă de creieri zdruncinaţi.

Prietene Nikita! Aceste ziceri poate

Vor fi plăcute-acelor ce zic că viaţa-i scurtă,

Şi critică-o idee ce nu e ca a lor,

Nevrând a da crezare nici chiar la adevăr.

Eu nu voi să înduplec pe-un soi aşa de oameni,

Dar nu-i oricare slobod opinia să-şi deie,

Când ea în sine poartă a legilor respect,

Şi poate să aducă oricât de mic folos?

Tu însă-mi dă iertare, căci rândul nu păzesc,

Dintr-una sar într-alta. Mi-e greu să mă supun

La reguli ce adese pricinuiesc urâtul.

Când mintea este slabă, amestecul ei place;

Căci dacă ni s-ar cere tot reguli să urmăm

Şi dintr-o socotinţă să nu putem ieşi

Fără a-i da sfârşitul, atunci ca să vorbească

Abia într-o grămadă doi oameni poţi să afli.

[1] Cighirin ­ capitala cazacilor zaporojeni asediată de turci şi scăpată de oştile ruseşti la anul 1676.

[2] În turnul Suharev la Moscova se întemeiase o şcoală de aritmetică, geometrie şi alte părţi din matematică.