Antioh Cantemir: Satira I

De la Wikisource

Salt la: navigare, căutare
Satira I
de Antioh Cantemir, traducere de Alecu Donici


Către mintea sa


O, minte crudă încă, a neştiinţei rod,
Astâmpără-ţi îndemnul ce-mi faci către condei!
Căci răpidele zile pot trece liniştite,
Şi slava se câştigă şi fără de a scrie;
Iar căi se află multe ce către ea ne duc,
Pe care-un picior vrednic nu poate poticni.
Acea mai neplăcută e calea blestemată
De cele nouă fete, ce umblă tot desculţe.
Pierdură mulţi puterea şi-n capăt n-au ajuns!
În trudă şi sudoare îţi trebui să te scalzi,
Şi care-i răsplătirea? Ocara şi dispreţul!
Acela ce la masă pe cărţi se gârboveşte,
Ţintind la slove ochii, nu locuieşte-n curţi,
Nu are grădini mândre de marmuri strălucind,
Nici oile-nmulţeşte la turma părintească.


Dar adevărul este că muzele nădejde
Au mare în al nostru monarhul tinerel[1],
De dânsul ignorantul se-ascunde ruşinat;
În el Apollon află a slavei sale reazem;
El foarte mult cinsteşte pre muzele-fecioare,
Silind să înmulţească poporul din Parnas,
Iar răul e acesta că mulţi în domni fălesc,


Sfiindu-se, acele ce în supuşi defaimă!
Eresul, dezbinarea sunt fiicele ştiinţei.
Mai mult minţeşte-acela ce e mai învăţat,
Şi care tot citeşte curând se face-ateu.
Criton trăgând metanii oftează şi cârteşte,
Rugându-şi sfântul suflet cu lacrimi umilite
Să vadă câte rele de la ştiinţă vin,
Cum oamenii printr-însa ades se rătăcesc.
Copiii noştri care erau mai înainte
Supuşi şi blânzi la toate pe calea mântuirii
Păşeau ca şi strămoşii, cu frică ascultând
Idei şi lucruri care nicicum înţelegeau;
Acuma prin biserici scot scandal din Scriptură,
Răstălmăcesc şi cată să afle începutul,
Pricina şi sfârşitul; puţină cinste dând
La tagma preoţească. Năravul acel bun
Cu totul îl pierdură. Ei cvas nu vor să beie,
Şi n-ar mânca păstramă măcar orice le-ai face.
Ei nu mai ştiu ce-i postul, şi lumânări nu duc
La sfintele biserici, cum fac creştinii buni.
Socot că popii trebui să-şi caute de slujbă,
Iar nu să se îndese în trebi politicale;
Şi zic cum că aceia ce lume-au părăsit,
Nu trebuie să aibă oriunde şi moşii.


Silvan o altă vină găseşte-nvăţăturii;
Ştiinţa, zice, este a foametei pricină.
Noi am trăit în lume, latina neştiind,
În mai îmbelşugare decât trăim acum.
Mâncam mai multă pâine în starea ignorantă,
Şi hrana o pierdurăm de când ştim limbi străine.
Cuvântul meu de n-are putere şi temei
El însă nu jigneşte pre nobilii bărbaţi.
Prostimea numai cere în toate rânduială,


Iar disputa-nvăţată pre un boier nu prinde.
A nebunit aceia ce umblă ispitind
Puterea sufletească şi marginile ei;
Şi cel ce în sudoare petrece întregi zile,
Dorind să afle cursul ş-a lumii armonie,
A lucrurilor reguli din latul univers,
Nu face decât nuca azvârle pe pereţi.
Şi oare prin aceasta o zi către viaţă,
Sau o para în pungă va mai spori la mine?
Pot să pricep mai bine cât fură într-un an
Vătaful şi chelarul? Putea-voi să sporesc
Mai multe buţi la velniţi, mai multă apă-n iazuri?
Nu este mai cuminte şi cel ce-şi frige ochii,
Suflând cu ne-ncetare cărbuni înflăcăraţi,
Ca să priceapă soiul şi firea de metal;
Căci noi cunoaştem bine ce-i buche şi ce-i vede,
Şi osebim argintul din aur, din aramă.
Ştiinţa pentru boale şi cea de buruieni
Sunt iar minciuni. De pildă, te doare capul rău,
Un doctor îţi ia mâna, te pipăie la vână,
Şi de-i vei da crezare pricina e din sânge.
Dacă slăbim, ne zice că sângele-a stătut;
La fierbinţeală iarăşi pe loc îţi dă răspuns;
Când trup viu înâuntru nu a văzut niciunul.
Şi-n vreme ce ne spune poveşti de-aceste multe,
Grăsimea pungii noastre se scurge într-a lui.
Să nu dormim noi noaptea la stele căutând,
Ca să aflăm cursul, să le găsim vro pată?
Schimbându-ne odihna pe curiozitate,
Să ştim oare pământul se mişcă ne-ncetat,
Sau luminosul soare? Când noi dintr-un ceaslov
Putem şti ziua lunii şi ceasul când se pişcă!
Noi n-avem vro nevoie de-a lui Euclid ştiinţă,


Ca să-mpărţim pământul în firte şi bucăţi,
Şi ştim făr-de algebră câţi bani sunt într-un leu.
Silvan iubeşte numai ştiinţa aceea care
Venitul înmulţeşte şi scade cheltuiala;
De nu se-ngroaşă punga nu vede vrun folos,
Ci numai nebunie pentru societăţi.


La faţă roşul Luca, ce hojma râgâieşte,
Ne spune că ştiinţa prietenia curmă;
Că noi suntem pe lume creaţi de Dumnezeu,
Cu darul cugetării obşteşte să trăim;
Căci ce folos au alţii, când eu închis în casă
Pe morţi schimb adunarea acelor vii prieteni?
Când nu mai este alta societatea mea,
Decât o călimară, hârtie şi condei?
Viaţa este dată spre râs şi bucurie;
De ce dar să o facem din cât e şi mai scurtă?
Să ne lăsăm plăcerea, şi ochii să stricăm,
Şezând cu ne-ncetare în cărţi acufundaţi?
Mai bine cu paharul să trecem nopţi şi zile;
Căci rodul viţei este lăsat spre veselie,
El vorba învioşează, pre oameni învoind,
A gândurilor grele împrăştie-orice nor;
El mângâie săracii, pre slabi îi întăreşte,
Şi inimile moaie gonind melancolia;
Mai lesne amorezul prin mijlocirea lui
De la a sa iubită câştigă orice favor.
Când se vor trage brazde pe-a cerului lăţime,
Şi-n loc de flori prin iarbă vor răsări tot stele,
Când râu-şi va întoarce al său curs îndărăt,
Şi vremile trecute din nou vor reveni,
Când va mânca monahul în post numai scrumbie,
Atunci lăsând paharul m-oi apuca de carte.


Medor se jeluieşte hârtia că stricăm
Cu scrisul şi tiparul ce nu sunt de folos,
Încât îi este teamă că n-a să mai rămâie
Cu ce să-şi încreţească zulufii săi cei mândri.
El nu dă pe Seneca un funt de pudră bun,
Virgil un ban nu face mai mult decât Egor[2],
Şi Reks [3] e mai de treabă decât Ciceron foarte.


De-acest fel de cuvinte urechile-mi sunt pline.
Ascultă deci, o, minte, cum eu te sfătuiesc:
Fii mută ca un peşte, şi nu mai tot vui.
Un scriitor se-ndeamnă prin laudă a scrie,
Iar fără ea tânjeşte, când alt folos nu are.
Şi până când tot hulă drept laudă să răbd?
Să sufăr ca beţivul ce n-are vin de-ajuns,
Ca popa ce nu poate în praznice petrece,
Ca târgoveţul cărui lipseşte buna bere?


Eu ştiu că tu poţi, minte, a-mi arăta curat,
C-un desfrânat nu poate virtutea a slăvi,
Că scumpul, ipocritul, acel crescut în mode,
Şi care altă grijă pe lume nu mai are,
Nu pot să nu hulească ştiinţa; dar rău fac,
Căci vorba lor n-ascultă bărbaţii înţelepţi.
Frumos tu judeci, minte, aşa să fie trebui!
În veacul nostru însă, a răilor poveţe
Ţin duhul în strânsoare, împiedicând ştiinţa
Ce n-are atâta numai protivnici şi vrăjmaşi,
Câţi eu în scurt aice acum am arătat,
Sau care puteam încă şi mai făţiş să-i număr.
Azi cumpăna-aurită a Temidei se află
În mâinile acelor ce raiul îl deschid,
Şi care adevărul nu vor a-l auzi.
De vrei să fii episcop, c-o mantie vărgată
Înfăşură-ţi trufia, îţi pune-un lanţ de aur,
Sub mitră strălucită ascunde-ţi capul sec,
Şi subt o barbă lungă stomacul îmbuibat.
Diaconul să meargă cu cârja înainte;
Te-ntinde într-o caretă, şi tot blagosloveşte
În dreapta şi în stânga, când eşti plin de venin.
Din aste te-i cunoaşte că eşti arhipăstor,
Şi toţi cu umilinţă ţi-or zice preasfinţite.
Ce iese din ştiinţă, şi ce folos aduce
Bisericii? Aceia care sermonuri fac
A sfintelor locaşe averea nu sporesc,
Când numai din venituri mărirea lor se vede.
De vrei să te faci iarăşi judecător dreptăţii
Îţi pune o perucă, şi nu îngădui
Pre cel cu mâna goală sărman jăluitor,
Nu crede-ale lui lacrimi, el e deprins a plânge.
Când îţi citesc docladuri tu dormi pe jilţ în ticnă,
Şi de-ţi aduc aminte de vreun paragraf
Din legile civile, din dreptul natural,
Nu-i asculta; le spune c-aceste toate-s fleacuri,
Şi pentru cei în slujbă zadarnică povară.
Diecilor se cade a răscoli hârtii,
Judecătorul numai să ştie întări.
La noi n-a sosit vremea, în care-nţelepciunea
Preziduia în toate încununând ştiinţa
Şi meritul oricărui, când toţi se sârguiau
Către înaintare prin mijlocirea ei.
Departe suntem încă de veacul cel de aur!
Trufia, lenea, banii opresc înţelepciunea;
Şi ignoranţa ţine a-nvăţăturii loc!
Ea-n haine aurite, sub mitră se făleşte.


Ea judecă norodul şi oştile comandă;
Iar biata-nvăţătură în stremţe îmbrăcată,
Din orice casă este gonită cu ocări;
De-a ei prietenie cu toţii se feresc;
Ca cei care pre mare au suferit furtună
Şi nu vor să mai intre în slujbă marinară
Toţi strigă: rod nu mai iese de la adânci ştiinţi;
Deşi-i de duh plin capul acelor învăţaţi,
Dar punga li-i deşartă şi mâinile lor goale.
Acela care ştie a fluiera în flaut
Trei, patru cântece şi a dănţa uşor,
Care cunoaşte soiul de orice fel de vin,
Se-mbracă după modă şi mestecă cărţi bine,
De-i şi cu dinţi de lapte, oricare treaptă naltă
Îi pare foarte mică la vrednicia lui;
Nu pot să-l cumpănească nici şapte înţelepţi.
La oameni nu-i dreptate! Un cleric sec răcneşte:
Eu încă nu-s episcop dar ştiu de rost ceaslovul,
Apostolul, psaltirea ca apa le citesc,
Pre hrisostom trec lesne deşi nu-l înţeleg;
Oşteanul care poate abia numele a-şi scrie,
Pretinde ca să aibă a polcului comandă.
Copistul bănuieşte că nu-i judecător,
Boierul se-nciudează că nu-i în slujbă pus,
Când şapte boieri are trecuţi într-a lui spiţă
Şi două mii de oameni hrăneşte pe moşie,
Măcar deşi nu ştie nici scrie, nici citi.


Asemenea cuvinte şi pilde auzind,
Astâmpără-te, minte, şi nu fii supărată
Că eşti necunoscută, căci paşnica viaţă
La cel care petrece în liniştit locaş,
Deşi urâtă pare, dar n-are-nvăluiri.


Dacă înţelepciunea a vrut să te-nzestreze
Cu darurile sale, te bucură în sine,
Şi cugetă în ticnă la rodurile ei.
Nu te-ncercă zadarnic la oameni să arăţi
Acele care lumea le sufere, le vede,
Şi care-n loc de slavă, ocară-ţi vor aduce.

[modifică] Note

  1. ↑ Petru II născut la 12 octombrie 1715.
  2. ↑ Vestit ciubotar pe atunci la Moscova.
  3. ↑ Croitor neamţ.
Adus de la "http://ro.wikisource.org/wiki/Antioh_Cantemir:_Satira_I"