Antioh Cantemir: Oda IV

De la Wikisource

Abătuţi cu totul din calea cea dreaptă,

Şi de-ale lor patimi oamenii orbiţi,

Fără osebire de loc sau de treaptă,

Toţi în întuneric umblau rătăciţi.

Picioarele multor au alunecat

În adânci prăpăstii, şi rari au scăpat.

La unii Norocul braţul său puternic

Tinzând spre scăpare de munci i-a ferit,

I-a scos din ispite; dar omul nemernic

De adevăr încă nepovăţuit,

Fără a lui sprijin, slab, neputincios,

Nu putea să afle drumul priincios.

Ins-Acela cărui firea se supune,

Primejdia noastră a înlăturat,

Trimiţând în lume pre Înţelepciune

Ca de-a ei povaţă omul luminat,

De la fapte rele să fie retras,

Să-nfrunte-orice patimi, să-ndrepte al său pas.

O! cât de plăcută şi împodobită

E fiica Acelui de sus împărat

În faţă-i blândeţea este zugrăvită,

Cuvântul ei dulce, lin şi măsurat!

Virtutea şi cinstea pre ea o slăvesc,

Căci fiii dreptăţii dreptatea iubesc.

S-ascunde de dânsa urâta minciună,

Ce este izvorul relelor voinţi,

Triumfă printr-însa numai fapta bună,

Şi-n mâinile sale poartă biruinţi.

Aşa când răsare soarele lucind,

Revarsă lumină pre noapte gonind.

Noroadele acele a căror hotare

Spre răsărit mândru departe se-ntind,

Vecine cu negrii, şi alte popoare

Care se adapă din Ganges şi Ind,

Se cobor la glasu-i de pe elefanţi,

Şi-ntâi indienii se văd luminaţi;

Apoi etiopii cu negrele feţe

Şi Nilul ce varsă bogatul său har

Pe ţărmuri slăvite, prin fapte măreţe

Prin legi înţelepte ce sunt al ei dar

Din a neştiinţei noianuri scăpând,

Se-nalţă la cer cu agerul gând.

A lui întuneric ş-a ei strălucire

Văzu Babilonul cel cu zidul lat,

Noroadele acele fără cârmuire

De ea îmblânzite, la ea s-au plecat.

Schiţii cei sălbatici şi tracii cumpliţi,

Sunt puterii sale marturi neclintiţi.

Dup-o îndelungă şi grea preîmblare

La şepte prieteni ai săi s-a oprit,

Grecia ferice cu-a sa vizitare,

În multă putere şi slavă-a sporit.

Prin a ei povaţă romanii dau legi,

Ca stăpâni puternici a lumii întregi.

Dar când lenevirea — muma răutăţii --

De a ta lumină i-a înstrăinat,

Atunci spre pedeapsă urgia dreptăţii

Pe-ai Nordului barbari la ei a chemat,

Ce sfărâmând tronul întâi la Apus,

Apoi ş-Orientul curând au supus.

Întâmplarea asta este norocită,

Căci cei slăviţi doctori şi vrednici bărbaţi

Pre care Zeiţa acum urgisită,

Mai avea prieteni ei adevăraţi

O nouă lumină Europei au dat,

Şi-n veci al lor nume va fi neuitat.

Din ţară în ţară purta-nţelepciune

Cu ea împreună pe-ai săi următori,

În totul urmează schimbări de minune,

Şi cad ereticii uşor crezători.

Noi însă cu inimi şi cuget curat,

Slujim unui singur ceresc împărat.

Iubim judecata acea cu dreptate,

Iar pâra urâtă nu o suferim,

La războaie mergem în oşti regulate;

Prin agere sfaturi mai mult biruim,

Pereţi de aramă cu pumnul sfărmăm,

Şi după voinţă focul prelucrăm.

Mâinile lui Joe nu-s mai de minune

Decât ale noastre. Cu fulger de foc

Noi facem pre trăsnet grozav să răsune,

Să darme pământul, şi stâncele-n loc.

Furtune şi vifor nu ne pot opri

Pe undele mării sumeţi a pluti.

Peste oceanuri aflăm lumi ascunse,

Planetele toate pe ceruri ochim,

Mişcarea lor, cursul, de noi sunt pătrunse

Ş-a soarelui raze în flori împărţim.

Făptura întreagă simte ne-ncetat,

A duhului nostru efect minunat.