Antioh Cantemir: Oda III

De la Wikisource

Nu credeţi pre bărbatul cu faţa zâmbitoare,

Care pre cer vă jură al său prieteşug,

Fugiţi de-a lui cuvinte căci sunt otrăvitoare,

Şi vă menesc un jug.

Când inima năuntru i s-ar putea străbate,

Atunce s-ar cunoaşte ipocritismul său,

Deşi s-arată-n faţă având simţiri curate,

Dar sufletu-i e rău.

El nu se cârmuieşte decât de a sa voie,

Cu orice-ndatorire nu-i intri în favor.

Nu aşteptaţi la dânsul vrun sprijin la nevoie,

Sau vreun ajutor.

De va vedea la altul un lucru ca să-i placă

Înfierbântat de pizmă e-n stare a crăpa,

În vecinic neastâmpăr nu ştie cum să facă,

Să-l poată căpăta.

Când poate rău să facă prilejul el pândeşte,

Şi fără de pricină săracul asuprind,

În grea ticăloşie pre oameni îmbrânceşte,

Spre a-i vedea pierind.

Cucernici bătrâneţe, nici cinstea cuvioasă,

Nici sexul acela gingaş pre el nu mărginesc,

De-a limbii lui viclene iuţeală veninoasă,

Cu toţii pătimesc.

Acela numai care norocul îl păzeşte

De n-are cunoştinţa-i nu e ţinut de rău;

Dumnezeiescul nume acel om nu huleşte

Căci n-are Dumnezeu.

Cerescule părinte! Tu cârmuieşti zidire

Acea alcătuită cu însăşi mâna ta;

De a ipocriziei vicleană plăsmuire

Grăbeşte-a ne scăpa!

Repede dintre nouri săgeata acea iute

Ce este hotărâtă pentru nelegiuiţi,

Şi scapă omenirea de fiare neplăcute

De răii ipocriţi!