Amorul sfărâmat

Ieri peste noapte vîntul a sfărîmat Amorul
Ce-n colţul cel mai dulce ce-l tăinuieşte parcul
Adesea ne oprise din drum, săgetătrul,
Cu zîmbetul pe buze, tinzînd în aer arcul.

Ieri peste noapte vîntul l-a sfărîmat. Şi-acuma
Puzderia de marmor roteşte-n zori - şi-i trist
Să vezi sub arbor soclul ce mai păstrează numa
Iscălitura ştearsă a bietului artist.

Ce trist se-nalţă soclul stingher! Luîndu-şi zborul,
Întristătoare gînduri se duc iar, ca să vie
În visul meu de jale în care viitorul
Îmi prevesteşte-o soartă mîhnită şi pustie...

E trist din cale-afară... Chiar tu, aşa-i, femeie?
Rămîi pierdută parcă, deşi firea-ţi uşoară
Se bucură de-un flutur de purpură ce zboară
Prin pulberea de marmor purtată pe alee...