Amintiri literare (Ion Luca Caragiale)

Salt la: navigare, căutare
Amintiri literare: Ion Luca Caragiale
de Cincinat Pavelescu


Maestrul Iancu Caragiale a fost figura cea mai proeminentă a literaturii noastre dinainte de război. Azi cărțile lui sunt în toate mâinile și reputația marelui umorist, dramaturg și neîndurat tălmăcilor al numeroaselor noastre imperfecții fizice și sociale, a intrat de mult în conștiința publică. Dar dacă cititorii răspândiți în toate colțurile României mari pot să-i admire perfecția matematică a stilului, verva scânteietoare și finețea observației de o ironie uneori amară, sunt foarte puțini aceia care l-au cunoscut personal și au putut să-i prețuiască mobilitatea fizionomiei, dominată de vioiciunea unor ochi sclipitori de duh, și acel zâmbet neuitat ce-i îndulcea uneori amărăciunea sarcastică a gândirii. Încă de la debuturile sale, Caragiale, scriitorul, a fost depășit de imensitatea personalității sale individuale. S-a zis despre Oscar Wilde, că și-a trăit viața mai mult decât și-a scris-o. Cred că adevărata operă a lui Caragiale s-a irosit în conversațiile lui zilnice și în discuțiile cu prietenii, unde își cheltuia c-o dărnicie de nabab resursele unei elocințe fără precedent în marea familie intelectuală a contemporanilor. Nici chiar Titu Maiorescu, a cărui dialectică era strălucită, n-a putut să-l înfrângă în discuțiile animate de la Convorbirile literare.

Eu am fost dintre privilegiații care au trăit în stricta lui intimitate. Când l-am cunoscut, eram student la Drept. Venea deseori la dejunurile profesorului Const. Dissescu, care-i era prieten și avocat. La aceste dejunuri luau parte fundatorul Ateneului român, C. Exarcu, Costică Arion, Take Ionescu și alții. Joia trebuia să citesc totdeauna două-trei poezii sau epigrame inedite, Caragiale făcea critica justă și uneori chiar cu indulgență. Ceea ce i-a atras atenția asupra mea n-au fost atât primele poezii de la dejunurile lui Const. Dissescu, cât un concurs de sonete pe care l-a provocat maestrul Caragiale în numărul de duminică al ziarului Epoca, a cărui parte literară o conducea. Caragiale propunea să se facă un sonet endecasilab pe niște rime imposibile. Apărând Epoca joi seara la 6, eu am trimis la redacție, la ora 11, 30 de sonete pe rimele propuse.

Maestrul a luat entuziasmat și mi-a publicat 5, socotindu-le cele mai bune din toate pe care le-a primit peste câteva zile și de-atunci a început să mă aprecieze foarte mult și să mă trateze cu familiaritate. I-am adus într-o seară o poemă epică. Era o luptă într-un circ și moartea în fața împăratului a unui gladiator roman. A citit-o, i-a plăcut și mi-a luat-o s-o publice. Peste două zile îl întâlnesc neras, tras la față și-mi spune: Fi-ți-ar poema a dracului că sunt bolnav din cauza ei. Mi s-a părut că versul de 12 silabe în care ai scris-o era prea lăbărțat și de două nopți mă lupt, după ce am uzat 2 testele de hârtie, să scot din fiecare vers o silabă, lăsând rimele intacte. Cât ai lucrat tu la poezia asta? 2, 3, 4, 5 ore, să zicem 6. Dar eu lucrez de 48 de ceasuri fără să mă mișc de la birou. Înțelegi? Și cum m-am chinuit la ea mai mult decât tine, nu te pot lăsa s-o iscălești singur.

Versurile au și apărut în Epoca literară, semnate de Cincinat și Ion Caragiale.

Mai târziu am întâlnit pe maestrul Ion L. Caragiale în amurgul luminos al unei zile de toamnă, pe o bancă din grădina Cișmigiu. Citea cartea a XVII-a din Aventurile lui Télémac de Fénélon. Când mă vede, își scoate ochelarii să-i șteargă, mă cheamă și mă întreabă: Ai citit pe Télémac? Da, în școală: Calypso ne pouvait se consoler du départ d Ulysse, dans sa douleur... . Mă, fraza asta o știe pe de rost orice găgăuță. Dar chiar dacă l-ai citit în liceu, nu l-ai înțeles. Să citești pe Télémac după ce vei împlini 40 de ani. Eu abia acum îl pricep. Mai am de citit numai cartea ultimă și-mi pare rău că se sfârșește. Ce roman minunat și ce stil! Numai francezii din veacul lui Ludovic al XIV-lea știu să scrie. Câtă precizie, ce eleganță și cât natural în fiecare rând! Aș vrea să traduc aventurile astea ale lui Télémac! Dar e greu, mi-ar trebui o muncă titanică. Scrisul, mă băieți, e meseria cea mai grea din lume.

Numai la noi se improvizează toți scriitori și miniștri. În orice frază trebuie să găsești numai cuvântul care trebuie. Și cuvântul acela e numai unul singur. Dacă nu l-ai găsit, ești un caraghios.

Se sculase de pe bancă, își pusese cartea în buzunar și cu un gest obișnuit își îndesa pe ceafă pălăria maron cu boruri moi și mici, dezgolindu-și fruntea largă și brăzdată de cute. Și începu o diatribă în contra unor anume scriitori prea fecunzi: Ăștia sunt, după mine, inconștienți. Când mă gândesc că peste 100-200 de ani lumea cultă și înțelegătoare o să citească o carte a mea, mă îngrozesc la gândul că voi fi pus un cuvânt impropriu sau o întorsătură de frază neîngăduită. Când public cea mai mică nuvelă sau schiță ușoară, ironia posibilă a cititorilor de mâine nu mă lasă noaptea să dorm. Nu vezi tu că eu sunt călăul tipografilor? Când tipăresc un articol, stau toată noaptea pe capul lor și le cer douăzeci de corecturi. Numai cu prețul ăsta se poate râvni la titlul de stilist!

Seara m-am dus să-l văd la berăria lui. Sosește Coșbuc, Gorun, pianistul Dimitriu, bun prieten al lui Caragiale, profesorul Suchianu, Delavrancea și alții. Se fac grupuri-grupuri și discuția se animează. Caragiale era într-o vervă drăcească. Se juca cu cele mai fantastice paradoxe și susținea, azi pro și mâine contra, tezele cele mai subtile, cu o argumentare și o demonstrație uluitoare.

Pe atunci se începuse în Adevărul literar faimoasa polemică asupra artei pentru artă și asupra artei cu tendință. Campionul artei cu tendință era strălucitul și spiritualul ziarist și pamfletar Tony Bacalbașa. Vlahuță susținea teza contrarie, a artei pentru artă, având în contra-i și autoritatea criticului Dobrogeanu-Gherea, restauratorul gării din Ploiești.

În seri neuitate, marele Caragiale a fost o fântână luminoasă, care nu se mai sfârșea, de argumente irefutabile, de poezie întraripată, de logică strânsă și de inspirație sclipitoare. Supremul lui argument, care a înfrânt ripostele adversarilor, a fost simplu: nu mă interesează în artă decât talentul. Spre marea satisfacție a lui Ion Caragiale, am rimat, într-o seară, miezul discuției cu învingătorul său argument:

Te miri cum este cu putință
Să vezi pe critici că se ceartă:
Când pentru arta cu tendință.
Când pentru arta pentru arta!
Și-n vrajba lor înflăcărată
Să nu-i auzi nici un moment,
Vorbind de arta-adevărată,
Adică arta... cu talent!

Tot atunci, cum maestrul Caragiale continua discuția cu o doamnă foarte simpatică din tabăra lui Tony Bacalbașa, iam făcut să se reconcilieze lângă un pahar de Porto, cu acest madrigal improvizat frumoasei polemiste, care-mi ceruse câteva versuri cu tendință.

Doamnă, mi-e cu neputință
Să scriu versuri cu tendință,
Dar cum mă silești să-ți fac,
Voi învinge-anevoința,
Însă numai cu tendința
Să vă plac!

Ca să-l mai necăjesc pe maestrul Caragiale, pentru care aveam un adevărat cult, i-am făcut în altă seară această epigramă la care a binevoit să colaboreze și el, modificând un vers. Un literat de la Constanța a susținut într-un foileton din Adevărul că această epigramă e întreagă a lui Caragiale. Dacă ar fi fost așa, n-aș fi publicat-o în volumul meu și în Flacăra, pe când Caragiale era în viață. De altfel n-ar fi avut nici un rost din partea maestrului Caragiale această autoironie așa de exagerată.

Iată epigrama în chestie:

Iancu Luca Caragiale...
Îți dă berea cu măsură...
Face și literatură...
Însă nu face... parale!

Marele Caragiale, care scria îngrozitor de greu, se minuna de puterea ușurinței mele de a lega ideile în formă spontană și logică și de a le prezenta în unitatea unei strofe cu poanta finală, la care un altul s-ar fi muncit mult.

El pleacă odată cu Coșbuc la Brașov, și în ultimul moment îmi spunea: Mai e o minută până la plecare. Ești în stare să-mi faci o epigramă de șase versuri contra mea și contra foiletoanelor mele din Universul, dar cele trei versuri de la început să nu rimeze deloc între ele, ci versul întâi să fie rimat cu al 4-lea, al doilea cu al 5-lea și al treilea cu al 6-lea? Toate versurile de 9 silabe, afară de cel din urmă, care să nu aibă decât 4.

M-am executat, spre stupefacția lui Caragiale și indignarea lui Coșbuc, care detesta epigramele, susținând că e literatura civilizațiilor bătrâne și în decadență. Popoarele tinere, cum suntem noi, nu trebuie să scrie decât poezii lirice și epice. Dar iată epigrama de la Gara de nord: (Vă rog să observați că toate condițiile impuse de capriciul marelui prozator au fost îndeplinite):

Și fiindcă-mi place numai versul,
Arareori citesc jurnale.
Dar când nu vrea să-mi vie somnul,
Atuncea cumpăr Universul
Fiindcă într-însul scrie domnul
Caragiale!

Altădată, maestrul Caragiale mi-a făcut o farsă nostimă. Îi aduc o poezie de 3 strofe pentru Epoca literară. A doua zi mă cheamă și-mi cere consimțământul să schimbe în versurile mele numai un singur cuvânt, sub pretext că vorba schimbată o să le dea o ironie superioară în genul ideilor lui Heine. Bineînțeles c-am consimțit.

Subiectul poeziei era setea pe care o simțeam în dezordinea iubirilor facile și a sărutărilor venale, de imaculata puritate a celor culese pe buzele feciorești al unei soții adorate. Vă mărturisesc că eram în vorbă să mă logodesc cu fata unui consilier de la Casație.

Strofa ultimă suna așa: era vorba de sărutări:

Ți le păstrez pe toate ție,
Doar tu fiorul să le știi
Tu, ce odată o să vii...
Necunoscuta mea soției.

Schimbând un singur cuvânt, maestrul Caragiale dase o turnură neașteptată strofei și poeziei mele prea candide:

Ascultați-o vă rog:
Ți le păstrez pe toate ție,
Doar tu fiorul să le știi
Tu, ce c-o zestre o să vii
Necunoscuta mea soției.

Bineînțeles, după aceste versuri interesante, logodna nu s-a mai făcut.

Înainte să rup firul acestor amintiri, vă cer voie să povestesc o întâmplare intimă din viața și familia marelui Caragiale, care aruncă o lumină pitorească asupra acestui om atât de capricios și genial.

O vară bună a mamei mele, născută Bucșan, coborâtoare din Spătarul Bucșan, decapitat de turci în secolul al XVI-lea, avea o culă la moșia sa Parepa, apropiată de gara Albești. Soția marelui Caragiale, femeie de o bunătate și de o supremă distincție, era nepoata castelanului. Ea auzise că nepoata ei, născută Burelly, luase în căsătorie pe un scriitor, care avea reputația că întârzie prin berării și face piese de teatru pe care le și joacă. (Îl confunda, desigur, cu artistul Caragiale, unchiul dnei Elena doctor Câmpeanu, născută V. Toneanu, din Brașov, și soția ilustrului chirurg Liviu Câmpeanu.)

Bătrâna aristocrată, care venea rareori la București, își închipuia că acest Caragiale trebuie să fie un om imposibil și fără nici o manieră, un om care trăiește prin culise și prin berării! Caragiale auzise că moșia Parepa și castelul nu sunt departe de gară. Totuși erau câțiva buni kilometri de la gară până în sat. Caragiale vorbind franțuzește cu soția sa îi spuse: Parepa? Qui mais cela ne paraît pas? S-ar putea traduce așa: Da, Parepa pare, numai nu apare! Era dimineața, căldură de iunie și praf ca pe șoselele naționale neasfaltate încă de suedezi! Pe la nouă și jumătate ajung. Caragiale, cum sosește, văzând că nobila lui mătușă doarme încă, se urcă pe o scară de lemn și nimerește în podul plin cu mobile vechi, portrete de familie fără rame și cărți românești imprimate cu litere chirilice, și alte cărți grecești și franțuzești din veacul al XVIII-lea.

Amator priceput de mobile de stil și de cărți rare, Caragiale uită ora mesei și pe la 12 se apleacă pe gura podului și strigă un argat: Ei, creștine, aduceți-mi mămăligă, brânză, două cepe și un clondir de vin, că nu mai pot să cobor la masă. Am treabă aici în pod. Spuneți cucoanelor să mă aștepte! Jos, în sufragerie, stupoare generală. Gazda, prevenită de reputația scriitorului, plângea în sufletul ei afectuos pe nepoata sa, c-a putut să se mărite c-un astfel de om necivilizat. Dejunul a fost rece și tăcut. Dar nu s-a rostit un cuvânt de dojană. Noblesse oblige! După masă cucoanele s-au plimbat prin parc și s-au dus să se odihnească. Maestrul, sus, continua investigațiile și golea clondirul în simfonia greierilor și a șoricăriei turburate în patriarhala lor împărăție.

Pe la 4 însă se coboară încărcat de elzeviruri, de ediții princeps cu gravuri, de pergamente înflorite cu pajură domnească și de alte prețioase bibelouri și istorice vechituri. Își dase perfect seama de impresia detestabilă ce pricinuise exilu-i voluntar în arhivele din pod. Dar pasiunea colecționarului învinge chiar în omul cel mai cult exigențele protocolare. A preparat însă, pentru seară, o lovitură menită să-l reabiliteze complet. A ieșit în sat, făcând vizite în dreapta și în stânga, și s-a întors cu un imens buchet artistic și multicolor. Seara și-a pus smochingul, ghetele de lac și a trimis înainte de masă o scrisoare, în franțuzește, castelanei, scrisoare plină de spirit în genul lui Voiture, cerându-și scuze că ținuta în care se găsea, după o călătorie așa de obositoare cu trăsura, nu i-a îngăduit să se prezinte unei doamne obișnuite cu eleganțele curților domnești.

Scrisoarea, spiritul, galanteria exagerată a stilului, ortografia impecabilă, tot a impresionat așa de adânc pe mătușa care-și plânsese dimineața nepoata, încât ardea de nerăbdare să-l felicite și să-l admire. Când s-a prezentat în salon Caragiale și i-a dat brațul în sufragerie și când i-a făcut o reverență ca la curtea domnească, biata Bucșanca s-a intimidat și se întreba auzindu-l vorbind cu atâta grație, siguranță, spirit și imensă cultură de autorii ei favoriți Voltaire, Lafontaine, Voiture, Saint-Simon și Racine, dacă acesta, care strălucește ca un senior de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, e tot omul care cerea dimineața pe gura podului clondirul cu vin, ceapa și mămăliga? Toată seara maestrul Caragiale a fost numai vervă, politețe, spirit rafinat și elocință corneliană. Mătușii îi creștea inima și săruta pe Tita Caragiale, certând-o că nu i-a vorbit niciodată de calitățile extraordinare ale soțului ei, om cu educație, cultură și figură aristocratică. La plecare, maestrul a ridicat ce-a vrut din pod și din cămară, unde se mai găseau cărți rare și mobile străvechi. D-atunci Caragiale a rămas favoritul bunei mătuși și nu o dată i-a încercat generozitatea. Caragiale a revenit la Parepa de mai multe ori și a lăsat întotdeauna aceeași excelentă impresie, de la masa de seară, nu cea de la dejun. Se atașase de noi nobila epavă a unui alt secol și care trăia prin cultura ei în epocile galante ale seniorilor din veacul regelui Soare.

Caragiale îi observase o slăbiciune. Era umilită că soțul ei, frate cu generalul Semeșescu și fost prefect de Prahova sub domnia lui Cuza, murise numai cu gradul de maior. Caragiale se arăta revoltat de fatalitatea acestei denumiri. Mă gândesc, îi spunea el, că prefectul fiind om de elită, ar fi putut ajunge lesne general. Desigur, răspundea bătrâna castelană, ștergându-și o lacrimă pioasă, dar melancolică. Eu sunt de părere, tanti, să-l avansăm noi. Gradul postum pe care i-l dăm sunt convins că l-ar ratifica și domnul Cuza și stăpânirea actuală. Și fără alte forme, Caragiale îi trimise de la Mützner, litograful Curții regale, cărți de vizită liberate în felul următor: Dna Smaranda Colonel M. născută Bucșan. Și a purtat gradul acesta buna castelană vreo 12 ani de zile. Atunci Caragiale se pregătea să-l avanseze pe mort la gradul de general. Din nefericire, acest gând delicat nu și l-a putut îndeplini. Între timp castelana, foarte înaintată în vârstă, a închis ochii și s-a dus să-i spuie colonelului să nu mai tragă nădejdi de avansare.