Amintiri dintr-o călătorie

De la Wikisource

Amintiri dintr-o călătorie de Calistrat Hogaş

Acestă lucrare este prea mare şi este necesară secţionarea sa. Dacă doriţi să ajutaţi, vă rugăm să vă uitaţi mai întâi la manualul de stil şi paginile de ajutor. Prima parte din volumul „Drumuri de munte”. Apare în 1912.

Cuprins 1 SPRE MÂNĂSTIRI 2 DE LA VĂRATIC LA SĂCU 3 LA AGAPIA 4 SPRE PIPIRIG 5 HĂLĂUCA 6 ÎN VALEA SABASEI 7 PE ŞEŞTINA 8 JUPÂNEASA ZAMFIRA 9 ION RUSU 10 UN POPAS

[modifică] SPRE MÂNĂSTIRI

Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge şezând şi a vedea numai ceea ce ţi se dă, nu însă şi tot ce ai voi. Iată pentru ce eu şi tânărul meu tovarăş de călătorie ne hotărârăm a merge pe jos peste munţi şi în răgaz, de la Piatra pân' la Dorna, lăsând la o parte drumul mare.

În ziua de şase iulie eram gata; cu alte cuvinte, aveam toate trebuincioasele de drum aşezate în o boccea de forma unei raniţi soldăţeşti, legate la spate prin ajutorul unor curele ce se încrucişau pe pieptul nostru: la şoldul stâng câte un revolver, în dreapta câte un baston sănătos, şi la picioare opinci de piele roşie, legate cu şferi negre de lână de capră, care ne înfăşurau în spirală pulpa până la genunchi peste un colţun negru de lână vrâstat cu roş. O pălărie neagră şi mare putea, la nevoie, să mă apere şi de ploaie şi de soare. Tovarăşul meu, în loc de pălărie, avea pe cap un chipiu de uniformă, iar drept strai mai gros de lână era îmbrăcat cu o venghercă de doc alb.

În revărsatul zorilor plecarăm. Deocamdată trebuia să mergem la Almaş. Fiind însă mai dinainte hotărât între noi de a ne feri de drumul mare, nu cunoşteam o potecă sau un drum mai scurt pentru ţinta noastră. Ajunsesem la barieră. Nici un suflet de om nu era încă deştept; numai câţiva câini, prea harnici poate, îşi făceau datoria bătând la noi, sau -mai bine zis — la neobişnuita noastră îmbrăcăminte de drum.

Venghercă — tunică.

Oricum însă, eu găseam de vină pe tovarăşul meu, care avuse ciudata idee de a mărita straiele de sublocotenent cu opincile, bastonul şi bocceaua din spate; şi mă sileam a-l face să priceapă că numai pentru dânsul făceau câinii atâta gălăgie. Apucarăm la stânga pe prundul Cuejdiului înspre Dărmăneşti, fără să ştim dacă am apucat bine sau rău. Norocul însă ţine cu drumeţul: la câţiva paşi, pe prispa unei case albe, gospodarul şi gospodina dormeau sub o plapumă, lipiţi unul de altul pentru a putea să înfrunte, după socotinţa mea, răcoarea dimineţii; căci, deşi în iulie, dimineaţa din ziua de şase era totuşi destul de rece; ei dormeau duşi şi se legănau poate în visuri fericite; noi însă, şi mai cu seamă eu, fără respect pentru toate aceste nimicuri şi fără nici o ceremonie, mă apropiai de dânşii, ridicai cu băţul plapuma de pe nasul gospodarului, care dormea la margine, îl împinsei puţin, îl trezii şi, fără a-i da bună dimineaţa cel puţin, îl întrebai scurt despre drumul la Almaş. Foarte rar se întâmplă cuiva să vadă o figură mai elocventă decât acea a omului meu; un psiholog ar fi scris volume întregi, eu însă cred de ajuns a spune că e — psihologiceşte vorbind — de mare interes înfăţişarea unei figuri ce trece de la adânca linişte a unui somn fără de grijă la izbitoarea întipărire a unei surprinderi. Ceea ce s-a petrecut atunci în sufletul lui a fost, desigur, mai iute decât fulgerul; destul că, cu nişte ochi de două ori mai mari decât cei ce poate-i avea de obicei, cu o faţă lungă şi speriată şi neputându-se lămuri de unde şi cum răsărisem noi aşa ca din pământ, se uită la noi, măsurându-ne cu privirea-i zăpăcită, de sus până jos şi îndesându-se tot mai tare spre perete, ca şi cum ar fi voit să scape de o vedenie supărătoare. Biata femeie, strâmtorată astfel şi buimacă de somn, începu a se întoarce sub ogheal şi a îngăima vorbe neînţelese, care nu puteau fi decât nişte puternice protestări conjugale... Pentru a sfârşi mai iute cu toate acestea, îl întrebai încă o dată pe gospodar despre drumul la Almaş.

Ogheal — plapumă.

— Pe aici, ne răspunse el în cele din urmă, arătându-ne spre deal; şi spre acolo apucarăm şi noi.

Desigur că speriatul nostru cicerone ne va fi urmat multă vreme cu privirea. Noi însă nu ne mai uitarăm îndărăt, ci ne urmarăm drumul pe prundiş, sărind ca nişte capre peste bolovani, cursuri de apă, bălţi şi gloduri. Dimineaţa era măreaţă şi ne vestea o adevărată zi de iulie. Nici un nor nu plutea sub albastrul cerului adânc şi limpede ca ochiul unei fecioare. Toate stelele se mistuiseră şi cel mult dacă îndrăzneaţa Stea a Ciobanului mai înfrunta, din când în când, valurile de lumină trandafirie, cu care zorile inundau răsăritul depărtat. Nici un vânt nu mişca aerul, şi grâul, în lanurile de aur, stătea tot atât de neclintit ca şi firul de iarbă din fâneţele înflorite. Roua avea înfăţişarea unor mărgăritare ce nu aşteptau decât o rază de soare spre a se schimba în strălucitoare diamante. Umezeala şi răcoarea dimineţii dădeau întregii firi o nespusă frăgezime. Totul începuse a se deştepta sub întâile raze ale zilei, dar totul era cuprins de o linişte, de o tăcere, de un fel de înmărmurire solemnă: şi firea întreagă părea că se află în o religioasă aşteptare. La răsărit se ivea geana de aur şi de purpură a unui soare tânăr, care într-o clipă şterse într-o nemăsurată depărtare umbra de pe fruntea munţilor neguroşi. Noi ne urmarăm drumul cu sufletul stăpânit de măreţia priveliştii, iar rarii drumeţi ce întâlneam, şi pe care-i lăsam în urmă, după ce ne doreau cale bună, se uitau lung şi miraţi după noi.

Spre a merge la Almaş pe drumul mare, ar fi trebuit să suim Dealul Balaurului, ce se ridică dincolo de Dărmăneşti. Lucrul acesta însă nestând în planul nostru, de la o vreme cotirăm de la Dărmăneşti, la stânga, spre Gârcina, pentru a tăia peste dealuri, pe drumul de picior. Drumul acesta ne duse spre Gârcina până la biserica din sat, de unde trebuia să ne îndreptăm către Almaş: în drum ne întâlnirăm cu preotul locului, care mergea cu un ţăran la un ogor din apropiere. Pe preot îl cunoşteam şi-l întrebai de drumul ce trebuia să apucăm, ca să ieşim la Almaş. După ce căpătarăm lămuririle trebuincioase, plecarăm înainte. În urmă tocmai, am aflat că ţăranul ce însoţea pe preot era ajutorul de primar al comunei Gârcina şi că, văzându-ne aşa de neobişnuit îmbrăcaţi, îşi aduse aminte că în cercul comunei lui are şi îndatoriri poliţieneşti. Astfel, după ce ne depărtarăm puţin, se întoarse către preot şi-l întrebă dacă ne cunoaşte. Preotul, care înţelese bănuielile ajutorului de primar şi care voia să glumească puţin, îi răspunse că habar nu are de cine suntem şi că nici nu ne-a mai văzut vreodată pe meleagurile acelea. Ajutorul, de cuvânt şi totdeauna cu priveghere pentru siguranţa publică, căută să afle tot de la preot dacă aveam paşapoarte în regulă. Acesta dete din umeri şi-i răspunse foarte serios şi cam îngrijit:

— Ştiu eu? Poate că sunt nişte scăpaţi de la vreun arest; ar fi bine să cauţi a te încredinţa şi cu atât mai mult, cu cât aveţi, mi se pare, la primărie nişte porunci în această privinţă.

— Că bine zici, părinte! Şi nici una, nici două, se întoarse din drum, apucând spre primărie, cu gând de a trimite câţiva vătăjei în urma noastră, ca să ne prindă şi să ne ducă la comună. Preotul, văzând că gluma se îngroaşă, îl lăsă să meargă puţin, apoi începu a râde cu hohot şi-l chemă înapoi, spunându-i cine suntem.

— Să mă bată Dumnezeu, părinte, zise ajutorul de primar, că, de nu-mi spuneai sfinţia-ta sau de-i întâlneam singur, îi legam burduf şi-i duceam la comună, ca să le cercetez paşapoartele. Cine dracu i-a îndemnat să se îmbrace ca nişte marchidani şi să cutreiere satele? Văzut-ai pe cel mai tânăr? Tuns, cu chipiu de uniformă, cu opinci şi cu bocceaua în spate, parcă era un dezertor. La Gârcina i-ai scăpat sfinţia-ta; da nu ştiu cine are să-i scape la alte comuni.

Şi ţăranul avea dreptate: cel întâi nespălat avea tot dreptul să ne întrebe de paşapoarte sau cel puţin de biletele de identitate.

Marchidan — negustor ambulant de mărunţişuri.

În timpul acesta noi ne urmam drumul liniştiţi, tăind de-a lungul Gârcina, un sat şi de munte, şi de câmp; de munte, fiindcă nu se mai sfârşeşte, de câmp, fiindcă sunt casele foarte dese. Străbăturăm deci satul acesta sau, mai bine zis, această nesfârşită stradă de case ţărăneşti, prin care cineva merge aproape două ceasuri cu credinţa, de la o vreme, că celălalt capăt trebuie să fie pe lumea cealaltă. În adevăr, până ce să ajungem la jităria despre miazănoapte, sudoarea ne înmuiase trupurile şi ciuda ne cuprinsese sufletele. Băltoacele verzii, miasmatice şi adânci, care împănau drumul în lung şi în lat, ne sileau la sărituri gimnastice şi de preciziune peste golurile destul de mari dintre bolovanii puşi în rând pe marginea acestor băltoace. Nenorocit piciorul greoi sau neghibaci, care n-ar fi avut în el ceva din firea caprelor! O baie de glod, până la genunchi, ar fi fost neînlăturată. Noi însă, din fericire, eram deprinşi cu aceste punţi de un alt soi şi le trecurăm pe toate fără greş.

Ieşiţi afară din sat, răsuflarăm în sfârşit şi ne urmarăm drumul spre Almaş pe poteca de picior, ce taie dealurile de-a curmezişul între răsărit şi miazănoapte. La dreapta se întinde un şir de coline cu povârnişuri dulci şi acoperite cu sămănături, fâneţe şi ciritei ; la stânga colinele se schimbă în dealuri, şi, mai departe, între apus şi miazănoapte, dealurile devin munţi, al căror lanţ umple întregul cerc al vederii din partea aceea. După un mers grabnic de două ceasuri şi mai bine, ieşirăm pe creasta unui deal lutos şi sfărâmat, care se ridică la o mică înălţime deasupra Almaşului. Scoborârăm în sat, trecând pârâul cu acelaşi nume, şi merserăm la micul schit de călugăriţe, care se află din sus de curtea boierească.

Stariţa schitului era rudă cu tovarăşul meu de drum şi, prin urmare, de la sine se înţelege că furăm cu deosebită cinste primiţi. E foarte atingător lucru să vezi cu câtă bunăvoinţă şi cu câte jertfe chiar se îndeplinesc datoriile ospitalităţii în aceste schituri locuite de câteva femei sărmane. Poate că adevăratele învăţături evanghelice au şi ele cuvântul lor, în aceste locuri, cel puţin. Furăm deci cu mare dragoste ospătaţi şi găzduiţi până a doua zi.

Jitărie — bariera unui sat.

Ciritei — tufiş de copăcei.

De la Almaş, trebuia să mergem la Horaiţa, dar, fiindcă nu cunoşteam drumul, furăm nevoiţi a cere la stariţa schitului pe cineva care să ne călăuzească. Acesta fu lucrul cel mai uşor, de vreme ce maica Filofteia se părea că nu are în mânăstire altă însărcinare decât pe acea de călăuză. Ne gătirăm şi plecarăm. Călăuza mergea înainte şi noi după ea. Şi acum mi se pare că văd aievea pe maica Filofteia: era o femeie de statură mijlocie, mireană la trup şi numai la cap călugăriţă. Poate că acesta era portul ei de drum, noi ne dădurăm însă cu socoteala că ea ar fi trebuit să nu-şi pună niciodată altă îmbrăcăminte... Avea maica Filofteia nişte ochi căprii şi mari, care te tăiau în suflet cu ascuţişul privirii lor şi care, deşi trecuţi în vârstă, ardeau totuşi de focul unei tinereţi mistuite de văpaia unor patimi înăduşite. Gura ei cam mare şi buzele ei, deşi vestejite, dar totuşi destul de cărnoase, făceau să te gândeşti fără voie la păcătoasa biblică care ar fi aruncat peste umerii desfrâului său haina cuvioasă a mironosiţelor. Chiar faţa ei boţită sporea înfăţişarea aţâţătoare a întregului şi te făcea să ţi-o închipui cu douăzeci de ani în urmă... De sub comănac, îi ieşea pe tâmple, în semicercuri, părul ei cărunt, dar aşezat totuşi şi pieptănat cu multă îngrijire. Ce păcat că nu era negru acest păr!...

Ea era tăcută, noi tăcuţi; ea gândindu-se la cine ştie ce, eu cu capul plin de socoteli lumeşti, ne urmam drumul pe pârâul Almaşului la deal. Căldura miezului de iulie era covârşitoare şi ar fi fost cu neputinţă de înfruntat, dacă umbra pădurilor n-ar fi stâmpărat-o puţin. Din când în când, ne opream la umbră spre a ne odihni: călăuza noastră însă ne găsea prea bicisnici, şi avea dreptate; dacă cineva ar fi avut fantezia să se uite la picioarele ei, care, fără să roşească câtuşi de puţin, se iveau, până mai sus de glezne, de sub fusta ei scurtă de cit, şi, mai mult încă, dacă s-ar fi urcat cu închipuirea ceva mai sus, ar fi găsit, în loc de picioare, nişte fuse de oţel, care, lipsite de rotunjimea plină a tinereţii şi fără caracter pământesc, puteau să se mişte în mod mecanic fără sfârşit. Această femeie zbura, nu mergea. Ş-apoi maica Filofteia avea credinţa deplină a darului său... Pe drumul ce ţineam noi, se întâmplase, cu câteva zile mai înainte, nişte prădăciuni sau, mai bine zis, nişte potlogării. Luase, de pildă, un oarecine îmbrăcat într-un suman rupt traista cu făină din spatele unui guşat, îi dăduse câţiva pumni şi se mistuise în pădure; sau întâlnise un altul pe o proastă, îi luase legătura cu fasole şi se făcuse iarăşi nevăzut. De aceste neajunsuri se temea maica Filofteia să nu ni se întâmple şi nouă, şi se hotărî, deci, să facă pentru noi o rugăciune de drum, spre a ne ajuta Cel-de-Sus ca să ajungem teferi şi netulburaţi de nime la ţinta călătoriei noastre. Îşi scoase, prin urmare, mătăniile din sân şi, ca şi cum ar fi vorbit cu sine însăşi, începu a şopti o rugăciune, însoţind acest monolog intim cu nişte cruci mari, îndesate şi cu evlavie însemnate pe toate cele patru puncte cardinale ale persoanei sale. Din când în când, făcea şi câte o mătanie spre răsărit, lipindu-şi cu sfinţenie fruntea de pământ. În timpul acesta, noi ne urmam drumul sărind peste pâraiele ce ne tăiau mersul sau trecând pe sub giganticii brazi răsturnaţi de vijelie ori de moarte naturală şi care, rezemaţi cu vârfurile lor pe înălţimea brazilor dimpotrivă, alcătuiau, pe deasupra capetelor noastre, nişte uriaşe punţi aeriene, aruncate de însuşi Dumnezeu pentru sălbaticii şi sperioşii locuitori ai pădurilor neumblate.

Către asfinţit, sosirăm la Horaiţa, unde furăm primiţi cu oarecare răceală de către egumenul mânăstirii, care stătea în cerdac la aer curat.

Din întrebările şi răspunsurile obişnuite despre sănătate, ne puturăm lămuri că sfinţia-sa suferea de un gutunar şi că, prin urmare, întreaga sa veselie sufletească îngheţase sub această răceală din părţile înalte ale persoanei sale; totuşi ni se porunci un borş cu chitici şi un pui de mămăligă, nimicuri care toate se mistuiră iute sub flămândele noastre linguri şi furculiţi... Ce voiţi? devenisem la drum mai mâncăcioşi decât evanghelistul Ion; atâta numai că părintele egumen nu ştia că pofta de mâncare e o virtute cu totul biblică şi că, mai la urmă, e foarte îndoielnic lucru să se fi săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, ba încă să mai fi rămas şi douăsprezece coşuri de fărmături!... Bine sau rău, astâmpărarăm cârceii de foame ai stomacului nostru şi merserăm apoi în biserică, spre a vedea mai de aproape această zidire, pe care o cunoşteam numai din nume. Pe din afară nu e decât un masiv de piatră văruit cu galben, în care nu se vede nici o idee arhitectonică: deasupra, o ceată de turnuri ce nu se înţeleg între ele, îşi dau brânci şi se îndeasă unele în altele, spre a nu cădea, pare că, jos de pe masivul de sub picioarele lor. Pe dinlăuntru, zidurile sunt stropite cu albastru şi galben, iar pictura e puţină şi proastă; toţi sfinţii şi toate sfintele, cu Iisus Hristos în frunte, sunt ieşiţi de sub penelul aceluiaşi iconar rus care a zugrăvit mai toate vechile noastre biserici.

În aceste locuri, oriîncotro te întorci, te împresoară singurătatea, la hotarele căreia viaţa se pare că expiră. Omul împrumută aici mutismul de la arborii în mijlocul cărora trăieşte, aşa încât cele mai guralive fiinţe din aceste locuri sunt numai lăstunii, care zboară în stoluri negre înainte de apusul soarelui şi se învârtesc ţipând în jurul turnurilor albe şi neclintite ale bisericii.

Nu departe de Horaiţa, pe un munte despre miazăzi, se află Horaiţa Mică sau Horaicioara: schitul acesta e un adevărat cuib de vultur aninat în crăpătura unei stânci aeriene. El stă mai totdeauna ascuns între nori şi, numai când aceştia se desfac, schitul se zăreşte albind dintre brădişul negru.

În zori, a doua zi, apucarăm drumul Văraticului. Călăuzul nostru, un băietan ca de cincisprezece ani, nu ştia decât pe cel mai lung şi mai rău; pe acela deci apucarăm şi noi. Cât merserăm prin umbră, drumul fu plăcut. Fagi şi paltini cât lumea de bătrâni, cu trunchiuri albe şi goale, îşi împreunau sus de tot frunzişurile lor şi alcătuiau deasupra capetelor noastre o boltă de umbră şi verdeaţă. Singurul glas al locurilor acestora e numai glasul vântului, care se taie, suspinând, pare că dureros, în frunza ascuţită a bradului; şi glasul acesta are un farmec nespus...

Toţi câţi trecuseră pe aici, călători poate ca şi mine, îşi zgâriaseră numele lor în scoarţa netedă a fagilor. Cu drept sau fără drept, găseam vinovaţi, în gândul meu, pe toţi aceşti zgârietori de copaci, care avuseră deşertăciunea vrednică de râs de a-şi eterniza numele în pustiu; şi cu atât mai mult îi găseam vinovaţi, cu cât mi se părea mie că urma omului în aceste locuri răpea ceva din măreţia singurătăţii şi se amesteca jignitor în sublimul întregului.

Peste puţin, scăpătarăm de la umbră şi ieşirăm într-un luminiş de seminceri. Ne aflam în parchetele de pe Cracăul-Negru. Din depărtare, prin aerul sec, ajungea până la noi glasul omului şi al toporului. Din când în când, o trăsnitură colosală umplea văile munţilor: erau fagii, paltinii sau brazii ameţitor de înalţi, care, în căderea lor prăpăstioasă, sfărâmau şi doborau tot în calea lor. Ziua era la amiază şi un aer înflăcărat ne înconjura din toate părţile. Soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste capetele noastre; cu toate acestea noi ne urmam drumul pe hogaşul săpat de butuci în coasta muntelui şi, numai cât în răstimpuri, eram siliţi a ocoli, prin smiduri , băltoacele glodoase şi verzii ce ne tăiau drumul. Eram atât de grăbiţi să poposim undeva la umbră, încât nici nu mai băgam în seamă pe un întreg popor de broscoi cu ochi holbaţi şi verzi, care — ieşiţi pe jumătate din umedele şi glodoasele lor locuinţe — ne salutau orăcăind şi apoi dispăreau iute la apropierea noastră.

După ce ne oprirăm puţin la o colibă părăsită, cumpănirăm în valea Cracăului. Ajunşi la acest pârâu limpede ca o picătură de rouă, ne stâmpărarăm setea şi începurăm iarăşi a urca, de-a

Smid, smidă — desiş format din copaci tineri sau din tufe de spini, de zmeură etc.

curmezişul, un şir de coline lutoase şi seci, acoperite cu tufari de aluni, mesteacăni şi arini. De pe cea din urmă colină ce se înalţă deasupra Văraticului, o întinsă privelişte se deschise ochilor noştri: sub noi, Valea-Sacă se răsfăţa cu casele ei albe şi curate între două dealuri acoperite cu grădini, fâneţe şi semănături. Mai departe, între răsărit şi miazăzi, Bălţăteştii, cu măreţele-i grădini şi aşezămintele sale de băi, păreau că vor să se ascundă după nesfârşitele şiruri de plopi înalţi de mesteacăni blonzi şi de brazi posomorâţi; cu toate acestea, o rază de soare, căzută din cer peste acest cuib de zână pierdut între îndoiturile verzi ale dealurilor, răsfrângea până la noi lumina strălucitoare de pe plăcile metalice cu care e acoperit. În faţă, orizontul era închis de cele din urmă ramuri ale râpoşilor munţi de marnă cenuşie ai Neamţului, care se întindeau ca o fâşie de fum plumburiu pe zarea cerului depărtat... La picioarele lor, oraşul alb cu pârâul său limpede scânteia sub lumina soarelui. Alăturea, în umbra depărtării, stătea nemişcată şi gânditoare pare că vestita Cetate a Neamţului, cetatea lui Ştefan, martoră nepieritoare a gloriei noastre trecute. Stăturăm deci la umbra unui mesteacăn, spre a ne odihni şi a ne sătura ochii şi sufletul de această măreaţă privelişte şi, când soarele aproape scăpătase după Ciungi, intrarăm în Văratic.

[modifică] DE LA VĂRATIC LA SĂCU

Cine nu cunoaşte această mânăstire de călugăriţe şi care călător nu are de spus un cuvânt pentru ea?

Era pe timpul băilor, şi în tot anul o mulţime de oaspeţi, din toate părţile Moldovei mai cu seamă, îşi petrec aici lunile de vară; prin urmare, nu ne mirarăm deloc când văzurăm, pe drumul mânăstirii, încrucişându-se moda lumească cu uniforma bisericească: rochia cu rasa, comănacul cu pălăria, mâna goală cu mănuşa, mătăniile cu evantaliul, umilitul papuc pe talpă cu îndrăzneţul călcâi Louis Quinze, negrul posomorât cu toate culorile din lume, găitanul cu dantelele, smerenia cu îndrăzneala şi, în urma tuturor, ipocrizia cu sufletul fără ascunsuri!!... Şi multe încă aş mai fi văzut, dacă foamea nu mi-ar fi dat pinteni şi nu m-ar fi silit să sui scările lustruite ale arhondaricului. O veche mironosiţă a lui Hristos stătea jos la capătul de sus al scărilor şi îşi odihnea, dormitând, imensitatea greoaie a trupului său...

Când furăm aproape de ea, îşi ridică spre noi, cu o lene aristocratică, privirile-i spălăcite şi verzii...

— Blagosloveşte, măicuţă, zisei eu, închinându-mă după cuviinţă.
— Domnul! răspunse ea alene şi trăgănat, întinzându-mi spre sărutare dosul alb şi grăsuliu al dreptei sale, cu mătănii cu tot.

Sărutai cu o prefăcută evlavie această dreaptă care, dacă nu mirosea tocmai a smirnă şi a tămâie, apoi mirosea cel puţin a un parfum obişnuit pe vremuri, care-mi pătrunse până-n creieri; totuşi actul acesta de smerenie ne sluji drept paşaport pentru arhondaric, unde ni se dădu casă şi masă.

Stăturăm două zile în Văratic. Cu această împrejurare mă putui încredinţa că oaspeţii obişnuiţi ai mânăstirii aveau cuvânt să petreacă aicea câte o lună sau două. În adevăr, aerul, apa, preumblările, societatea chiar sunt atâtea lucruri care îndeamnă pe mulţi a ieşi din vârtejul oraşelor mari şi a căuta odihna sufletească în aceste locuri însufleţite de o viaţă mai dulce şi mai tihnită.

Toaca, cu glasul său cicălitor şi subţire, clopotul, cu vocea sa gravă, rară şi sonoră, sunt capii de familie ai acestui furnicar de fiinţe negre, care foiesc repede în toate părţile, fără zgomot, cu papucii lor de talpă şi cu mătăniile în mâini. După glasul lor se regulează toate îndeletnicirile văzute şi nevăzute ale comunităţii. E totuşi foarte greu pentru un străin să pătrundă în toate amănunţimile vieţii călugăreşti. Un călător nu poate vedea, mai întotdeauna, decât numai coaja monahismului. Astfel, dacă ieşi dimineaţa în medeanul din faţa mânăstirii, unde se vinde şi se cumpără, dacă străbaţi ziua cărările şi drumurile ce se încrucişează şi se taie în toate părţile, dacă mergi în biserica cea mare la vecernie, utrenie sau liturghie, dacă te duci pe la cunoştinţe ziua sau seara, nu vei putea întâlni decât figuri paragrafisite, gheburi, zbârcituri, ochelari, cataruri cronice, reumatismuri, gingini goale, dinţi falşi, guri înfundate, bărbi ascuţite, peri albi şi... făţarnică smerenie. Cu toate acestea, dacă te întâmpli înlăuntrul mânăstirii, când se face slujba în paraclisul de lângă arhondaric, şi dacă îţi arunci ochii în sus spre negreaţa ce umple cerdacul din faţă, în tihnă şi în răgaz poţi revedui cu privirea toate acele chipuri femeieşti, care în zadar se par că cearcă a se ascunde sub negrele lor camilafce.

Un fel de milă şi de durere te cuprinde fără voie când vezi atâta tinereţe, atâta vigoare şi atâta frumuseţe chiar înmormântate sub mohorâta îmbrăcăminte sacramentală; şi tot atunci şi tot fără voie, îţi pui singur o mulţime de întrebări, la care ortodoxia monahală n-ar putea răspunde decât strângând din umere.

Medean — loc viran, bătătură.

Paragrafisit — învechit, uscat.

Camilafcă — potcap.

E oare cu putinţă, mă întrebam eu, ca noaptea, care înfăşură trupul acestor fiinţe, să înfăşure şi inima lor? Acei ochi, porunciţi a privi totdeauna cerul, nu privesc ei oare, câteodată, şi pământul? Cuvântul scris în carte e oare destul de puternic, ca să şteargă cuvântul scris de natură în inima lor? E cu putinţă ca rabinii bisericii noastre să fi putut porunci sângelui să circule mai încet, inimii să bată mai rar, şi naturii să ceară mai puţin? De când oare s-a ridicat la puterea de dogmă grosolana eroare că carnea poate să muşte gura ce o sfâşie?... Ş-apoi, munţii Văraticului sunt aşa de înalţi, pădurile atât de umbroase, văile atât de tăinuite şi de adânci, râurile atât de limpezi, fâneţele atât de dese, de înalte şi de înflorite, aerul atât de îmbălsămat, încât sufletul cel mai zglobiu se simte înmuiet de o dulce melancolie şi ochiul călătorului se opreşte visător când pe o frunză de mesteacăn tremurătoare, când pe potirul rumen al unei flori ce se leagănă molatic sub mângâierea dulce a vântului, când pe unda care, veselă că a izbutit să se suie pe spatele unui bolovan greoi, trece de ceea parte, îi spune o glumă şi-şi urmează drumul înainte, scăldându-se în raze de soare. Şi, în sânul acestei naturi atât de prietenoase, care-ţi varsă în suflet melancolia şi visurile, şi în inimă beţia unui nesfârşit amor, ce vroiţi să facă omul şi mai cu seamă femeia? A cere acestei din urmă să rămână logodnica veşnic credincioasă a unui mire, care de două mii de ani s-a înălţat la cer, e, desigur, o erezie vrednică de cel mai îndreptăţit autodafe .

De altmintrelea, Văraticul nu înfăţişează nici o însemnătate istorică şi mai nici o tradiţie nu se leagă de dânsul. Răposata maică Evghenia Negri a dat la lumină istoricul acestei mânăstiri, cuvânt pentru care nu simţim de nevoie să-l mai facem şi noi.

În dimineaţa zilei a treia, ne îndrumarăm către Sihla, pe poteca Ciungilor, care e cea mai scurtă şi cea mai îndemânoasă.

Autodafe — ardere pe rug la care erau condamnaţi, în timpul inchiziţiei, cei socotiţi eretici.

Dascălul Alecu din Văratic era călăuzul nostru. Fiindcă trecem peste Ciungi, nu e rău să amintim că micul podiş, ce se deschide pe vârful lor, pune la îndemână locuitorilor din vale una din cele mai obişnuite şi mai desfătătoare plimbări. S-ar zice că natura a întipărit aicea o dulce şi primăvăratică sărutare pe sânul munţilor iernatici şi că, sub această sărutare de nesfârşit amor, au răsărit, ca prin farmec, milioanele de flori strălucitoare, ce acopăr întinderile ondulate şi dulci; că sub ea s-a născut acea lină şi răcoroasă adiere, ce veşnic suspină în acest loc, şi că pâlcurile de mesteacăni, cu ramuri despletite şi cu trunchiuri de argint, nu sunt semănate ici şi colea decât spre a chema pe drumeţul obosit să guste, pe un aşternut de flori, o clipă de visuri şi de negrăită fericire. Ş-apoi, cine n-a auzit în acest loc pe greierul şuierător şi pe cosaşul răguşit, locuitori nevăzuţi ai miriştii uscate, cântându-şi eternul lor cântec sub miezul zilei înflăcărat, cine n-a ascultat aicea pe gaiţa gâlcevitoare certându-se cu alta pe creanga vreunui fag, acela, desigur, n-a avut prilejul să se îmbete de cel mai dulce şi mai dumnezeiesc concert, pe care cântăreţii naturii îl execută pe nişte note necunoscute încă din scara muzicii omeneşti. Aici e, fără îndoială, paradisul pământesc al vremurilor noastre şi... nici un înger cu sabie de foc nu străjuieşte la porţile lui... Adam şi Eva pot intra şi, după voie, pot ieşi fără teamă de străşnicia poruncilor dumnezeieşti...

Cu cât înaintam pe drumul Sihlei, cu atât natura devenea mai aspră; ai fi zis că ea-şi încruntă privirea şi că mustră pe drumeţul prea cutezător care îndrăzneşte să calce peste hotarele pustiului şi să tulbure, cu zgomotul paşilor sau al respirării sale, adânca linişte a singurătăţii. Pe nesimţite, pajiştea înflorită făcu loc unui aşternut de foi uscate, care trosneau sub paşii noştri; mesteacănul ne părăsise şi bradul sau fagul, cu frunţi despoiete de bătrâneţe sau de vânturile care veşnic suflă în părţile de sus ale aerului, spintecau văzduhul şi se zugrăveau fantastic şi trist pe albastrul adânc al cerului. Pe alocurea, poteca se strâmta aşa de tare, încât de-abia puteai străbate cu sufletul prin desişul întunecos al unei sihle de carpeni tineri, care alcătuia, de o parte şi de alta, doi pereţi nestrăbătuţi. "Aici, îmi ziceam eu, trebuie să fi aruncat feciorul de împărat peria sfintei Vineri, din care, fără îndoială, a răsărit această pădure, spre a tăia calea zmeoaicei care-l urmărea." Noi înşine, molipsindu-ne de asprimea locurilor ce străbăteam, devenisem tăcuţi şi gânditori. Cât despre mine unul, gândul meu plecase pe un povârniş fantastic: poate că Aeneas, mergând pe calea iadului, tot astfel de locuri străbătuse. Câteodată, chiar mă aşteptam să întâlnesc în cale-mi vreo mare poartă neagră, pe care să citesc cu înşişi ochii mei celebrul:

"Per me si va nella citta dolente." 1

Cu câtă părere de rău însă nu mă trezii eu din această fantezie clasică, apropiindu-mă de Sihla!... Şi totuşi cu câtă mulţumire nu salutarăm noi întâia rază de lumină, pe care o întâlnirăm în strâmta ei poiană!

Niciodată n-am gustat cu mai mare deliciu şi niciodată n-am căutat să sorb cu mai multă lăcomie, prin toţi porii fiinţei mele, lumina şi căldura binefăcătoare a cerului.

Sosisem, prin urmare, la Sihla, adică la acel loc pierdut în creierii munţilor, în care numai vulturul cu zbor îndrăzneţ mai străbate, din când în când, pe căile fără de urmă ale aerului. Până atunci, Sihla era pentru mine o închipuire, ce ţinea mai mult de domeniul poveştilor. Cunoşteam locul acesta numai din spusele unora şi ale altora; şi acele spuse atâta se încrucişau şi mânau lucrul peste marginile fireşti, încât totdeauna, când mă gândeam Pe-aici e drumul spre locul durerilor (D a n t e , Infernul) (trad. autorului, ital.).

la Sihla, mi-o înfăţişam sub forme şi proporţii fantastice. Astfel, nu-mi ieşea din minte acel schivnic bătrân ca brazii pădurilor neprihănite, care, autohton al acestor locuri, fusese, poate, zămislit de vreo ursoaică în unire cu suflarea binecuvântată a vreunui vânt de primăvară; îl vedeam mergând şi încurcându-se în alba şi lunga lui barbă neatinsă încă de vreun pieptene; îl vedeam iarăşi împărţindu-şi, cu bună învoială, acelaşi rug de zmeură cu urşii, sau dând ţapilor sălbatici, care-l luau poate drept strămoş al lor, cu însăşi mâna sa, cei întâi muguri care plesneau sub calda suflare a primăverii. Frumoasa sf. Teodora, legendara anahoretă a locurilor acestora, se înfăţişa închipuirii mele ca o a doua Marie din Egipet, cu viaţa bântuită de aceleaşi nenorociri; tot ca şi aceea, sf. Teodora se lepădase, poate, de plăcerile îmbătătoare ale lumii acesteia, mulţumindu-se, în cele din urmă, cu crăpătura umedă a unei stânci în locul palatelor aurite unde luxul şi desfrâul domneau cu răsfăţare; ca şi ea, sf. Teodora îşi scrisese, poate, pe nisip tainele trecutei sale vieţi şi, tot ca şi dânsa, lăsase celui dintâi vânt grija de a spulbera şi a duce departe amintirea unui trai zvânturat. Apoi floarea etern nevestejită şi albastră ca seninul cerului, la rădăcina căreia domnea veşnică primăvară, în timp ce munţii dimprejur crişcau sub iernatica suflare a crivăţului, era darul ceresc, darul de mângâiere al sf. Teodora: femeia de lume, devenind sfântă, închinase cerului sufletul său şi nu-i ceruse în schimb decât o floare... Până în cele din urmă, sfânta rămăsese tot femeie! Cerul o ascultase şi făcuse să răsară pe o aşchie de stâncă, într-un strop de ţărână, nemuritoarea şi minunata floare, care trebuia să fie icoană virtuţii statornice şi nepătate a sf. Teodora. Apa pământului nelegiuit îi ardea măruntaiele şi, prin urmare, ea nu-şi alina setea decât cu apa căzută din cer; pentru aceea îşi săpase, sau -mai bine zis — îşi zgâriase ea în o stâncă, cu înseşi unghiile sale, o mică cisternă pe care nourii văzduhului erau porunciţi s-o ţină veşnic plină. Caprele sălbatice nu ştiau locul acestei fântâni şi, de l-ar fi ştiut chiar, n-ar fi putut ajunge până la el.

Am căutat deci să rup haina fantastică, cu care Sihla era îmbrăcată în închipuirea mea, şi pentru aceasta trebui să fac eu însumi, cu evlavie, o călătorie la locurile sfinte...

Dacă Sihla nu păşeşte dincolo de marginile fireşti, apoi are cel puţin însuşirea de a atinge, aproape, culmea de asprime, singurătate şi sălbătăcie a celei mai puternice închipuiri. Astfel, cu greu aş putea hotărî soiul feluritelor întipăriri ce-mi lăsară în suflet aceste locuri. Credeam, deocamdată, că am păşit pe lumea cealaltă... atât de singură şi de pierdută în creierii munţilor e sălbatica Sihlă!

De jur împrejur, ca şi cum s-ar ţinea de mână, stau munţii cu piscuri înalte, peste care brădişul negru se întinde ca o imensă haină de doliu. Nici o pasăre nu-şi îndreaptă zborul său rătăcitor peste sălbătăcia şi tăcerea de mormânt a locurilor acestora, unde iarba stearpă e fără de sămânţă şi unde numai brusturul de munte, cu floarea galbenă şi lată cât podul palmei, mai are curajul să se uite, de pe creasta stâncilor înalte, în prăpăstiile negre şi fără fund ce se deschid, ca nişte guri de iad, sub picioarele lui.

Rareori numai, albastrul limpede al cerului adânc se pătează de câte un punct negru, dar trecător: e un vultur prădalnic care ocheşte poate din înălţimile văzduhului vreo sprintenă veveriţă; glasul vântului îţi strânge inima... atât e de tânguios şi de întristător! S-ar zice că iulie se schimbă aici în fratele mai tânăr al lui decembrie; aceiaşi ochi, aceeaşi privire aspră, acelaşi glas, aceleaşi sprâncene încruntate! Numai cărunteţea îi lipseşte spre a se îndeplini asemănarea.

Întorcând privirea spre apus, îţi vine să crezi că un popor de uriaşi a însufleţit cândva aceste locuri şi că, precum odinioară s-a zvârlit munte peste munte spre a se lua cerul cu asalt, tot astfel şi aici s-au îngrămădit, una peste alta, acele stânci enorme spre a-şi da, poate, pământul mâna cu cerul. Şi sunt acele stânci atât de imense, atât de goale şi tăiate de nişte mâini supranaturale, pe linii aşa de lungi şi de capricios unghiulate, încât îţi aduc ameţeală în suflet, îţi curmă firul gândirii, te apasă pe creieri şi te lasă înmărmurit şi mut...

Pe o cărăruie strâmtă şi cotigită, pe sub pereţii de stâncă sură, care se pierdeau în văzduh deasupra capetelor noastre, suirăm la deal, călăuziţi de octogenarul şi singuraticul călugăr al Sihlei, spre a vizita locurile mai însemnate din împrejurime.

Merserăm deci la peştera sf. Teodora. Spre a ajunge însă acolo, trebui să ne prefacem în acăţătoare, să ne vârâm pe dedesubt, sau să sărim, ca în zbor, pe deasupra stâncilor, care decât care mai anevoioase şi mai grele de trecut.

După un pătrar de oră, se făcu la stânga noastră o despicătură verticală în peretele zidului de stâncă, ce ne însoţise neîntrerupt până atunci. Printre pereţii ei umezi, ne strecurarăm lăturiş, până în fund. Aicea se face o scobitură aproape rotundă, în mijlocul căreia zace o stâncă lată şi puţin înaltă.

Din fundul negru al acestei scobituri, străbătea o rază de lumină până la noi, printr-un fel de răsuflătoare săpată de însăşi mâna naturii pentru primenirea aerului, în acest beci umed din pântecele muntelui; aceasta era peştera sf. Teodora. După cum se zice, ea a trăit 60 de ani în această vizunie, pe care nici urşii nu i-ar fi râvnit-o.

Piatra din mijloc îi slujea drept vatră, pe care aprindea, din când în când, câte puţin foc, spre a-şi frige câţiva bureţi sau pentru a-şi dezmorţi trupul biciuit de vânturile iernii; pereţii poartă, în adevăr, urmele negre ale unui fum înăduşit.

Stăturăm aici vreo zece minute, timp în care cercai să mă potrivesc în gând sfinţeniei locului pe care călcam; voiam să trimit, în altă lume, sfintei Teodora, din însăşi pământeasca ei locuinţă, vreo simţire sau vreo cugetare cucernică şi umilită; cum însă e uşor să fii virtuos în tovărăşia urşilor necuvântători şi a codrilor fără de inimă, şi cum virtutea nu capătă preţ şi strălucire decât atunci când iese biruitoare din lupta făţişă cu răutatea şi stricăciunea omenească, apoi nu putui închega în sufletul meu nici un soi de evlavioasă gândire sau măcar de profană admiraţiune pentru o viaţă jertfită, fără nici o ţintă, lipsei, chinurilor şi suferinţelor trupeşti, cu toată râvna ce va fi avut sufletul ei pentru cele sfinte şi dumnezeieşti.

Astfel eram supărat pe mine însumi că nu puteam da un lustru cereştii mele eroine din minutul acela. Şi ieşii deci amărât din umedul sanctuar în care călcasem.

Ne îndreptarăm spre fântâna sf. Teodora. Trebui să suim pe o scară ca de doi stânjeni înălţime şi, numai ţinându-ne în cumpănă deasupra prăpastiei şi dând mâna cu rădăcina şubredă a unui brad tânăr, puturăm sări deasupra. Aici se poate vedea o mică scobitură pătrată şi puţin adâncă, pe care, după cum spune legenda, sf. Teodora şi-a săpat-o cu înseşi unghiile sale. Un strop de apă adunat din ploi sau din roua nopţilor zace veşnic pe fundul acestei scobituri căptuşite cu mătreaţă; şi cu această apă sfânta îşi alina setea... Aceasta e fântâna sf. Teodora!...

Pentru a merge la Stânca Căprioarelor, furăm siliţi să ne întoarcem îndărăt. Astfel, părăsirăm fântâna sf. Teodora, unde în zadar căutarăm minunata ei floare albastră... Cine ştie? poate că sămânţa rătăcită pe vânturi a vreunui soi de omag sau de holbură cu floarea ca un păhăruţ de azur va fi încolţit şi înflorit cândva pe locurile aceste sub căldura binefăcătoare a vreunei primăveri şi va fi dat loc legendei amintite. Oricum, dar o floare e totdeauna o minune, un dar ceresc pe sânul sterp al acestor regiuni.

Drumul ce trebuia să ţinem se încovoia ca un şarpe pe după stâncile care ne împrejmuiau mersul, şi se părea că nu e bătut decât de urmele sălbatice ale fiarelor, din firea cărora şi noi, parcă, împrumutasem ceva; atât ajunsesem de uşori şi de îndemânatici, atât de bine învăţase piciorul nostru a-şi mlădia talpa pe unghiul ascuţit al pietrelor şi a se înţepeni temeinic acolo unde un alt picior nedeprins ar fi tremurat şi n-ar fi năzuit să înfrunte un lunecuş primejdios.

Astfel merserăm ca un pătrar de oră şi, după ce sărirăm în zbor peste crăpătura adâncă dintre două stânci enorme, sosirăm la Stânca Căprioarelor, numită astfel fiindcă, în timp de grele ierni, căprioarele îşi dau întâlnire deasupra ei.

Cu toate că duceam de câteva zile o viaţă idilică, şi ni s-ar fi cuvenit, prin urmare, să gustăm un minut de odihnă sub umbra stufoasă a vreunui fag, totuşi ne mulţumirăm, deocamdată, cu umbra rară şi îngustă a unui tânăr brad, care nu înlesnea răcoroasa-i ospitalitate decât capetelor noastre pârlite şi înfierbântate de arşiţa zilelor de Cuptor.

De altmintrelea, un vânt uşor, ce se iscase tocmai la timp, ne dădu răcoarea pe care lipsa umbrei ne-o refuza.

Cât de dulce-i odihna câteodată! Ş-apoi de pe înălţimea pe care stăteam, ochiul nostru înota în văzduhul deşert de sub picioarele noastre, îmbrăţişând nemărginitul cerc închis în depărtare de piscurile negre ale munţilor păduroşi. Pe alocurea, munţii se desfac şi lasă ochiului visător o poartă de trecere către adâncurile fără de fund ale spaţiului... Mai încolo, azurul albastru, această stavilă eternă a vederii omeneşti, părea că însemna, în nesfârşit, hotarele nestrămutate dintre împărăţia ochiului şi a închipuirii. Sub picioarele noastre, sub însăşi înălţimea pe care stăteam, se adăposteşte mica şi vechea bisericuţă clădită de cel întâi anahoret al Sihlei. Altădată rugăciunile către Dumnezeu se făceau în ea; astăzi însă nu se mai slujeşte într-însa; şi numai ca un soi de rămăşiţă religioasă se mai îngrijeşte de bătrânul pusnic, care înfruntă pustietatea locurilor acestora.

Trebuie să mărturisesc, de altmintrelea, că singuraticul călugăr al Sihlei a rămas şi până astăzi o enigmă pentru mine. Astfel, se tânguia sf.-sa că hoţii l-au călcat şi l-au prădat şi de puţinul ce mai avea.

— Apoi atunci cum şi pentru ce stai sfinţia-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă, mai ales, după cum spui, hoţii te calcă şi te pradă?

— Pentru ascultare şi pentru Domnul, fiule, îmi răspunse el pe o notă oarecare din pisaltichie, pironindu-şi ochii în pământ şi încrucişându-şi cu evlavie mâinile pe piept.

Şi nu mă puteam sătura, privind nepotrivirea izbitoare dintre această smerită milogeală şi faţa lui plină şi roşie, ochii lui negri, mici şi scânteietori, mâinile lui osoase, care păreau a fi deprinse cu multe nevoi, şi acea privire, mai ales, care se furişa, din când în când, repede spre noi şi pe care nişte gene lungi şi dese n-o puteau îndestul ascunde.

După vorbă, se părea a fi rus de felul lui.
— Şi cu ce trăieşti sf.-ta pe locurile acestea, părinţele, îl mai întrebăi eu.

— Dumnezeu şi oamenii cei buni nu ne lasă să pierim. "Când e vorba de Dumnezeu, mă gândii eu, nu zic ba: ciuperci şi rădăcini va fi semănat cu îmbelşugare părintele ceresc pe locurile acestea; când însă e vorba de oameni buni, apoi aceştia nu vor fi dând pe aicea decât din an în an, timp în care ar putea prea bine să moară de foame şi schivnicia cea mai fără de stomac."

Şi nu mersei mai departe cu reflexiunile mele, deşi oarecând înaintea judecăţii fu tras, ca părtaş la mai multe hoţii, un sfânt ermit şi, dacă nu mă înşel, chiar al Sihlei mi se pare.

Oricum însă, trebuia să fim şi noi oameni buni; astfel scoaserăm rămăşiţa de pâine, rachiu şi merinde ce mai aveam, spre a potoli acea hoţomană de foame, care tot drumul se ţinuse grapă de noi. Paharul de rachiu merse cerc împrejur, începând bineînţeles de la sf.-sa, care-l luă cu multă evlavie, îl binecuvântă, îşi făcu cruce, îl goli până la fund, îşi şterse gura cu mâneca cafenie a rasei sale şi-l înapoie mai încet de cum îl luase.

Bis repetita Deo placent : al doilea şi al treilea pahar fură golite cu acelaşi ceremonial, şi poate că şi al patrulea s-ar fi bucurat de

Ermit — pustnic, sihastru. Cele repetate de două ori plac lui D-zeu (Horaţiu, Arta poetică). (trad. autorului, lat.)

darul binecuvântării, dacă dascălul Alecu, călăuzul nostru, înspăimântat de seceta ce-l ameninţa, nu şi-ar fi încruntat sprânceana la timp.

— Mila ta spre noi! zise el în termeni destul de cunoscuţi slujbaşilor bicericii; şi sticla cu rachiu trecu întreagă în mâinile lui.

Mâncarăm tot şi băurăm tot. Desagii noştri rămăseseră tot aşa de uşori ca şi sacul lui Esop; dar nădejdea ne era în mânăstirile pe unde aveam încă de trecut. Săhăstria, Săcul, Agapia — erau atâtea popasuri unde credeam noi că vom găsi câte ceva de-ale mâncării. Ne luarăm deci rămas bun de la Sihla şi ne îndrumarăm spre Săhăstria.

Înainte de a sui la Săhăstrie, trecurăm peste un soi de mic Şat- el-arab, alcătuit din cele două pâraie vestite ale locurilor acelora, Pârâul Alb şi Pârâul Negru; şi apele unuia, într-adevăr, sunt albe şi ale celuilalt aproape negre — după felul, pe cât se pare, al păturilor de pământ peste care curg şi cu a căror pulbere îşi colorează apele lor.

Trebuie să fi existând vreo legendă asupra acestor două pâraie; cu tot interesul însă ce am pus, n-am putut afla nimic în această privinţă.

Săhăstria, după cum arată însuşi numele său, e un cuib de oameni sau, mai bine zis, de strămoşi ai omenirii, retraşi în adâncurile cele mai nepătrunse ale singurătăţii.

Aicea, deşi natura nu e aşa de aspră şi de măreaţă ca la Sihla, totuşi fiorii pustiului îţi răcesc inima şi te fac, fără de voie, să doreşti a te afla pe aripile vreunei pajuri din poveste, spre a te scoate la lume. Mai mult încă, ţi se pare că cele nouă poloboace de apă şi cele nouă cuptoare de pâine, încărcate pe spatele acestei corăbii aeriene, n-au să-ţi fie de ajuns, până ce ţi-ar fi dat să vezi o faţă de om.

Ajunşi în poiana Săhăstriei, nu văzurăm deocamdată decât pătratul nemişcat al vechilor chilii, care păreau că se îndeasă de frică unele în altele. Ruina şi putrejunea rânjeau spăimântătoare de pe acoperăminte şi de pe pereţi; zidurile iarăşi rânjeau şi, rânjind, îşi arătau dinţii lor de cărămidă roşie de sub buzele vinete de un var odată alb. Buruieni acăţătoare, cu cârcei în loc de picioare, puţin mai aveau până ce să-şi deie mâna cu paşnicii şi somnoroşii bureţi, crescuţi fără sămânţă pe şindrila putredă a coperişului.

Iar peste tot şi peste toate, se înălţa crucea veche, ruginită şi plecată a bisericii, dar numai crucea... Pentru acest mormânt nu mai trebuia decât atâta! Nu ţin minte să fi simţit frică vreodată; pustiul însă în pustiu îmi strânse inima, şi nu frica, dar un fel de groază mă cuprinse.

Eram hotărât a trece înainte, fără a mă mai opri în acest loc, când, la o depărtare ca de o zvârlitură de băţ, văzui iarba clătinându-se. Mă înălţai pe vârful picioarelor, înfipsei privirea în locul cu pricina şi, spre marea mea nedumerire, văzui o claie de păr mişcându-se când la dreapta, când la stânga, când înainte, când înapoi, ca şi cum cele patru vânturi s-ar fi fost înţeles între ele ca să se joace de-a mingea în poiana Săhăstriei. Era un om sau era un urs? Iată ceea ce, deocamdată, nu putui şti cu siguranţă. Pentru mine, care mi se părea că simt în vinele mele circulând un sânge acru şi sălbatic, şoapta vânturilor semăna acum cu mormăitul urşilor, iar florile strălucitoare ale poienilor îmi sclipeau ca atâţia ochi roşii ai duhurilor pustiului; crezui deci, pentru moment, că e vreun urs de prin apropiere, când, fără de veste, auzii, de la spate, pe dascălul Alecu strigând cu glasul său răguşit, dar totuşi destul de puternic:

— Blagosloveşte, părinte! Bine-am găsit! ce mai faci? coaptă-i săcărica?

Claia de păr se întoarse greoi împrejur ca o balama veche pe o ţâţână ruginită şi, c-un fel de adâncă plecăciune, mormăi ceva sub nişte mustăţi încâlcite la un loc cu o barbă neatinsă încă de vreun pieptene, care-i acoperea faţa, dând loc spre afară numai la doi ochi albicioşi şi stinşi de bătrâneţe.

Şi, cu cât priveam mai mult şi mai drept în faţă pe acest om, sau, mai bine zis, pe acest protopărinte al omenirii, cu atât mi se părea că barba, părul şi sprâncenile lui sunt răsărite nu din piele omenească, ci dintr-o pătură de mâl negru şi fecund, ce trebuia să fi fost aşternută din vremuri vechi peste întreaga lui fiinţă... Prin rasa lui sclivisită şi lustruită de murdărie se vedeau stelele; iar de cămaşă nu mai putea fi vorbă, fiindcă acea în care îşi primise darul se topise demult pe el; şi ştiut este că un călugăr trebuie şi să moară în cămaşa în care şi-a căpătat sfântul său chin.

De altfel, Săhăstria numără vreo şase vieţuitoare de soiul arătat mai sus; întâmplarea însă ne scosese, dintre toate, pe tipul cel mai desăvârşit.

Aşadar, spre a lua iarăşi firul povestirii, singuraticul călugăr culegea săcărică şi, pe cât aflarăm, făcea şi el o mică negustorie cu ea.

Eram obosiţi şi flămânzi. Iarba înaltă, deasă şi înflorită ne punea la îndemână un aşternut moale şi răcoros; pârâul din vale părea că ne întreabă dacă nu ni-i sete; noi însă am fi fost mult mai bucuroşi să ne fi întrebat cineva dacă nu ni-i foame; şi acest cineva nu putea fi, pentru moment, decât bătrânul sihastru; dar fiindcă el nici nu se gândea la aşa ceva, dascălul Alecu se hotărî să fie tălmaciul nostru pe lângă cuvioşia-sa.

— Până una-alta, părinte, zise el, dacă ai ceva, dă-ne să mâncăm. Suntem hămesiţi de foame şi căzuţi de osteneală.

Cam aşa ceva trebuie să se fi petrecut între Esav şi Iacov. Şi dacă dascălul Alecu, în minutul acela, ar fi avut de vânzare vreun drept de primogenitură, l-ar fi dat foarte bucuros pentru o coajă de pâine şi o foaie de ceapă.

— D-apoi ce să vă dăm, păcatele noastre, răspunse cu o smerită milogire bietul călugăr; noi singuri, şi n-avem ce mânca pe locurile aistea.

— D-apoi sf.-ta nu mănânci când ţi-i foame? ce mănânci sf.-ta dă-ne şi nouă.

— Ce să mâncăm! Ia, sclipuim şi noi câte un hrib, câte un burete, cum dă Dumnezeu, şi trăim şi noi de azi pe mâini; şi, dă, cu de-aistea d-voastră n-aveţi să vă împăcaţi.

— Da ne împăcăm şi cu dracu fript, părinte, numai să nu ne rupem dinţii în el, zise dascălul nostru cu un fel de disperare, care se părea că porneşte din fundul conştiinţei stomacului său.

Drept vorbind, călăuzul nostru era dintre acele feţe bisericeşti, care, la nevoie, aruncă cu barda şi în Dumnezeu.

Scandalul fu la culme. Bătrânul sihastru scuipă de trei ori, se întoarse iute şi, făcându-şi cruce, dispăru prin scobitura ce ducea înlăuntrul masivului ruinat al vechilor chilii. După câteva minute însă, se arătă din nou cu ceva la subţioară şi în mână; era un smoc sau, mai bine zis, o sarcină de ceapă verde şi două mici pâinişoare rotunde şi negre ca şi pământul, din care păreau că sunt făcute; puse toate aceste dinaintea noastră şi se trase înapoi; luai una din pâini şi voii s-o rup, dar, neputând, o dădui dascălului Alecu.

— Ţine, dascăle, zisei eu; părintele ţi-a făcut pe plac; iată, ţi-a adus pe dracul cel mai bătrân schimbat în pâine; cearcă-ţi dinţii în el, şi dacă-ţi va mai rămânea vreunul teafăr, să-mi spui şi mie.

— Hei! d-apoi, cucoane, se vede că d-ta nu ştii că dracu numai la foc, în fundu Tartarului, îi tare, şi că la apă se moaie? Parcă agheasma degeaba-i apă? Aşa-i, părinte, că agheasma-i făcută din apă ca să moaie pe dracu? Şi, zicând acestea, se scoborî la pârâu cu amândouă pâinile şi cu o cofiţă ce-i dăduse călugărul.

— Îl cunosc de mult, îndrăzni călugărul să zică, după ce dascălul Alecu se depărtă; era mai bun de hoheri decât de dascăl; numai cât spurcă cele sfinte; Dumnezeu să-l ierte! şi, făcându-şi cruce, tăcu.

Era şi timpul, căci dascălul Alecu se şi întoarse lângă noi cu cofiţa cu apă şi cu pâinile muiete în pârâu.

Hoher — hingher, călău.

— Am botezat, părinte, pe dracu şi i-am pus numele Galaction — poate că pe călugăr îl chema aşa — şi ian te uită cum s-o muiet; şi zicând acestea, rupse una din pâini în două. Bietul călugăr simţea jăratic sub tălpile lui şi, deşi-mi insufla milă, îmi plăcea totuşi păgânismul fără ascunsuri al călăuzului nostru.

Ne aşezarăm deci în mod antic pe iarba moale şi înflorită şi începurăm strălucitul nostru ospăţ. Dascălul Alecu era mai mândru decât un rege şi mă aşteptam să-mi spună că Lucullus era un calic şi Labdacus un bucătar prost; se vede însă că în Arghir ori Tilu Buhoglindă, care, precum spunea el însuşi, formase toată educaţia lui literară, nu se zicea nimic despre aceste vestite feţe ale antichităţii. Oricum însă, pâinea până la cea din urmă fărâmitură şi ceapa până la cea din urmă foaie verde fură desfiinţate: ospătasem; şi încă dascălul Alecu pretindea că de mult nu-şi aducea el aminte să fi mâncat cu aşa de mare poftă. Cât despre mine, miroseam a ceapă ca întreg Israilul, iar tovarăşul meu sufla în vânt şi bea apă. Întremaţi şi odihniţi, apucarăm pe poteca ce duce spre Săcu.

După două ceasuri de un mers grăbit şi fără nici o întâmplare, ieşirăm din adâncimea întunecoasă a pădurilor şi poposirăm puţin în valea strâmtă, dar luminoasă, prin care curge limpedele pârâu al Săcului. Lespezile de calcar late şi albe, pe care se rostogoleşte el ca din treaptă în treaptă, păreau poleite sub razele de aur ale soarelui, care străbăteau prin apa limpede până la ele.

Trecând pârâul şi suind malul stâng, zărirăm turnul înalt al mânăstirii şi albul zid împrejmuitor, cu creasta lui de olane roşii.

Picioarele noastre călcau deci ţărâna unui pământ sfânt şi blestemat în acelaşi timp. În adevăr, Zavera, cu toate grozăviile ei, trecea ca un pârâu de sânge prin mintea mea...

"De acolo, din acel turn, restaurat acum, îmi ziceam eu, Farmachi şi căpitan Iordache, cu mâna lor de voinici, trebuie să fi înfruntat furia turbată a turcilor. La această poartă, desigur, dragomanul Udrizki a uneltit, poate, cândva, mişeleasca amăgire; şi tot atunci, fără îndoială, căpitan Iordache, cu câţiva din ai săi, muriră într-un chip atât de vitejesc." Şi, din toată această dramă sângeroasă, eroismul n-a lipsit: când însă mă gândeam că toţi aceşti fii ai Eladei nu-şi vărsau sângele lor decât spre a plămădi cu el robia ţării noastre, admiraţia făcea loc indignării şi dispreţului pentru toţi eroii greci, de la Achille şi până la căpitan Iordache.

Săcul e una din paginile vii ale istoriei nefericirilor noastre, şi fiecare olan, strămutat de vreo furtună de la locul său, lua în ochii mei proporţia vreunei urme de eroism al luptătorilor înverşunaţi.

De altmintrelea, Săcul e una din mânăstirile bine păstrate încă, şi înfăţişarea lăuntrică a ei îţi deşteaptă amintirea unor bogăţii trecute. Cele două rânduri lungi de chilii, suprapuse în forma unui larg pătrat, vorbesc şi astăzi îndestul de lămurit despre furnicarul ce trebuie să fi însufleţit altădată acest lăcaş, a căruia tăcere nu e întreruptă acum decât de zgomotul cadenţat şi monoton, ce-l fac prin coridoare ciubotele greoaie ale câtorva călugări bătrâni şi gârboviţi; cel mult dacă de afară mai auzi câte-o tânjală căzând greu la pământ de pe gâtul vreunui bou obosit. Grajdurile mari şi încăpătoare, cu guri negre şi pustii, bucătăriile imense, cu pereţii afumaţi şi cu vetrele reci şi fără cenuşă, mi se păreau că povestesc o istorie veche, dar veche de tot: istoria cornului de îmbelşugare din poveştile noastre. Şi treceau prin mintea mea, pe rând, toate acele carete grele şi cu arcuri mlădioase, trase de patru cai rotunzi, cu hamuri late, carete largi cu perne moi, în care stătea răsturnat alene un călugăr gras şi învelit în mătăsuri scumpe şi blănuri de mare preţ... Astăzi, cel mult dacă un cal costeliv, cu pielea-n şolduri, se mai poate mişca de ici până colea, între cele două hulube albe ale unei cotiugi hodorogite. Unde mai sunt acele cirezi de boi cu coarne mari, care, altădată, foiau albind prin verdeaţa pădurilor? Hergheliile de cai, turmele de oi, argăţimea cea multă, murdară şi veselă, care se mişca în toate părţile după treabă cu paşi greoi şi largi... Toate acestea nu mai sunt! Secularizarea a suflat ca un vânt de pieire peste belşugul de altădată al cuiburilor acestora de închinători în pustiu, şi prezentul, zdrenţuros şi slab, rânjeşte cu o amară bătaie de joc în faţa trecutului luxos şi îngâmfat.

[modifică] LA AGAPIA

Către patru ceasuri după-amiază, părăsirăm Săcul şi ne îndreptarăm spre Agapia. De astă dată, deşi pe un alt drum, trebui totuşi să ne întoarcem puţin îndărăt. În adevăr, Văraticul, Sihla, Săhăstria, Săcul şi Agapia alcătuiesc un mare arc de cerc întors cu deschizătura spre răsărit şi miazăzi. Poteca de picior, ce ţineam noi acum, tăia, de-a curmezişul, cele mai vesele şi mai râzătoare privelişti de munte. Ceea ce numesc oamenii de loc "Arşiţi" nu este altceva decât un neîntrerupt lanţ de coline verzi şi înflorite, aşezate fără apărare în bătaia soarelui, având, în acelaşi timp, o trăgănată şi adâncă înclinare spre răsărit. Vânturile de miazănoapte mor departe de locul acesta în adâncimea nestrăbătută a pădurilor ce îmbracă munţii uriaşi din acea parte. Numai miazăzi şi răsăritul sunt mai deschise şi lasă slobodă trecerea vânturilor seci şi fierbinţi, care, în iulie mai cu seamă, părăsesc stepele şi deşerturile lor şi vin de-şi răcoresc arzătoarea lor suflare în văile adânci şi răcoroase ale munţilor noştri.

"Vântul cel rău", care, câteodată, arde faţa îmbelşugatelor câmpii ale Ţării-de-Jos, nu e cunoscut nici în munţi, nici în largile noastre văi, din miazănoapte; şi chiar dacă va fi călcând câteodată peste hotarele Crivăţului, apoi, desigur, că va fi lepădând hlamida arămie a pustiului şi va fi îmbrăcând pe acea de culoarea cerului senin a Zefirului şi, tot ca şi acesta, îşi va fi încununând fruntea cu flori şi va fi înhămând fluturi la carul său. În adevăr, o suflare dulce şi lină, ce vine din părţile deschise ale locului, curge veşnic, ca un râu nevăzut, ce mişcă aerul cald şi îmbălsămat. Florile se pleacă la suflarea vântului, ca şi cum s-ar teme de sărutarea lui; şi, din acest joc nebunatic al vântului cu florile, valuri adânci şi strălucitoare de culori şi de lumină se sapă în fâneţele înalte până dincolo de hotarele vederii; iar fluturii mici şi albaştri, ca nişte fulgi de azur, speriaţi de paşii drumeţilor, se ridică în stoluri zburătoare şi, beţi de miresme şi de lumină, se răspândesc în aerul cald. Astfel, simpatica natură deschide şi răsfaţă, în aceste locuri, cu atâta nevinovăţie sânul său şi cu atâta putere varsă un farmec neînţeles în sufletul călătorului, încât ochiul cel mai nestatornic devine visător şi gândul cel mai zburdalnic îşi pleacă înaripatul său genunchi înaintea atotputernicei şi sublimei naturi. De altmintrelea, drumul Agapiei, pe poteca Arşiţelor, se deosebeşte cu totul de drumul posomorât şi sălbatic al Sihlei şi al Săhăstriei. Numai pe alocurea, şi mai cu seamă deasupra Agapiei Vechi, poteca se încreţeşte în suişuri şi scoborâşuri grele de învins.

Tot pe aicea, din coastele râpoase ale munţilor, se nasc nenumărate izvoare mici, care, ajungând în cursul lor pe aşezături, formează înguste, dar totuşi destul de adânci smârcuri. Sub umbra pădurilor înalte, devin aceste smârcuri şi mai posomorâte încă; cu toate acestea ele îşi ascund faţa lor lividă sub tufe mari de brusturi cu foi late şi broticii.

După două ceasuri de un mers aproape neîntrerupt, ieşirăm deasupra Agapiei Vechi. De pe înălţimea pe care ne oprisem, schitul acesta de maici se zărea albind în fundul jgheabului de verdeaţă, ce se deschidea sub picioarele noastre. Cu o treaptă mai jos sta retrasă, tăcută şi visătoare, Agapia Nouă cu albele sale chilii şi cu înaltele turnuri strălucitoare ale bisericilor sale. Era atât de răpitoare această privelişte, încât ai fi zis că natura îţi pune sub ochi o salbă de mărgăritare pe o tavă de smarald. După câteva minute de odihnă, cumpănirăm în Agapia Veche, unde nu stăturăm decât alte câteva minute; şi acest timp fu mai mult decât îndestulător pentru a îmbrăţişa, cu o singură privire, mâna de chilii vechi locuite de câteva călugăriţe, tot aşa de vechi poate.

Biserica pustie din mijloc, închisă cu un brâu de fier, spre a nu se desface, e o zidire proastă şi lucrată, pe cât se pare, de un pietrar şi mai prost încă. Schitul acesta e întemeiat de Petru Şchiopul la 1585; aşa glăsuiesc, cel puţin, inscripţiunile găsite la Agapia Nouă.

Ca şi Văraticul, Agapia Veche îşi avea, în acel timp al anului, oaspeţii săi, căci nu puturăm socoti într-alt fel pe cele câteva cucoane şi duduci, care — tocmai în momentul sosirii noastre — îşi petreceau vremea culegând flori în micile şi cochetele grădini ale schitului.

Peste puţin părăsirăm Agapia Veche şi începurăm a scoborî spre Agapia Nouă.

La jumătatea drumului ne oprirăm, nu atâta de nevoie pe cât din obicei. În adevăr, aici se afla cunoscuta Piatră a lui Aron. Această piatră rotundă şi aşezată pe un picior tot de piatră slujeşte de masă călătorilor — cuvânt pentru care a devenit lucie şi nici o urmă de inscripţie nu se vede pe ea, dacă vreo inscripţie va fi fost cândva. Oricum însă, piatra aceasta îşi are tradiţia ei. Aşa, se zice că vodă Aron şi-ar fi petrecut anii copilăriei în Agapia Veche, care pe atunci era schit de călugări, şi anume pe lângă un moş al său, egumen al schitului pe acele vremuri. Şi iarăşi se zice că copilul Aron, neîmpăcându-se cu asprimea vieţii călugăreşti, ar fi cercat să fugă în lume şi că chiar ar fi izbutit să scape de sub privegherea celor o sută de ochi ai bătrânului; că ar fi plecat-o spre a ieşi la largul ţării, dar că tocmai pe când se credea mai slobod şi la adăpost, tocmai atunci moşul său îl şi călcă din urmă, îl prinse şi, cu cârja pe care-şi sprijinea bătrâneţile şi în chiar locul unde puse mâna pe el, îi dete una din acele sfinte învăţături, pe care numai călugării se pricep să le deie. Ajuns în scaunul domniei, Aron voi să ridice şi el un monument nepieritor în amintirea celei mai de seamă fapte sau împrejurări din viaţa sa... Scurmă în trecut, dar nu găsi nimic mai de seamă decât bătaia mâncată de la sfântul său moş; şi în amintirea bătăii aceleia aşeză, în chiar locul cu pricina, piatra care şi astăzi poartă numele lui. Aşa sau altmintrelea, tradiţia e câteodată mai dreaptă decât istoria.

Părăsirăm Piatra lui Aron şi începurăm a scoborî către Agapia Nouă care, ascunsă deocamdată în dosul pădurilor ce ne împrejmuiau mersul, începu iarăşi a se ivi la o mică depărtare sub picioarele noastre.

Agapia Nouă se deosebeşte în multe privinţe de Văratic. Astfel, pe când aceasta din urmă îşi revarsă valurile sale de case albe pe poalele colinelor, cu care se isprăvesc munţii săi, cea întâi pare a se furişa şi a se ascunde în strâmta, adânca şi umbroasa vale scăldată de limpedele pârău al Agapiei.

Spre deosebire de Văratic, mânăstirea aceasta adăposteşte, sub mohorâta haină a călugăriei, pe cele mai multe din scoborâtoarele vechilor noastre familii boiereşti; şi de unde vorbele de "boier" şi "boieroaică" sunt de mult şi de pretutindeni desfiinţate, în Agapia aceste numiri sunt ţinute încă la mare cinste.

De altfel, cu toată înfăţişarea noastră de marchidani, furăm destul de bine, ba chiar cu dragoste primiţi în vechiul şi sfântul lăcaş al hatmanului Gavril, fratele lui Vasile Lupu şi al doamnei Liliana, soţia sa.

Până în sala de sus a arhondaricului, nu întâlnirăm pe nimenea. Cel mult, dacă vreo maică răzleaţă se uita din depărtare mirată la noi. Intrând însă în sala cea mare din al doilea rând, o bătrână călugăriţă ne întâmpină cu un mare măturoi în mână. Se înţelege de la sine că, cu puţin mai înainte, scuturase colbul sau păianjenii adăpostiţi prin ungherele înalte şi retrase ale pereţilor, şi, prin urmare, între noi şi măturoi nu putea fi nici o legătură.

— Blagosloveşte, măicuţă, şi bine-am găsit, ziserăm noi, intrând şi închinându-ne cu boccele cu tot.

— Bine-aţi venit, ne răspunse ea, suindu-se pe un scaun şi ridicând măturoiul spre bagdadie; şi, ca şi cum n-am fi fost noi de faţă, începu a stârni colbul peste capetele noastre.

"O pătură de colb mai mult, cugetai eu, nu e mare treabă." Şi lăsând bocceaua jos, pusei mâinile la spate şi începui a urmări cu ochii legănările largi şi îndemânatice ale colosalului măturoi. Pentru mine aceasta era un soi de plăcere, pe care eu însumi mi-o îngăduiam. Când văzui însă că-şi mută scaunul în altă parte şi că e gata să înceapă din nou aceeaşi treabă, fără a se gândi să ne deschidă vreo odaie sau să cheme pe altcineva pentru aceasta, mă hotărâi să deschid vorbă cu ea. Astfel, tot cu mâinile la spate, şi apropiindu-mă puţin:

— Aveţi mulţi păianjeni în arhondaric? o întrebai eu foarte serios.

— N-avem nici unul, îmi răspunse ea cam mirată de astfel de întrebare. La noi nu se ţin păianjeni; ia câte-oleacă de colb, dacă se strânge, îl mai stârnim şi noi cu mătura, din vreme în vreme.

— Tare rău, măicuţă, tare rău, zisei eu; unde nu sunt păianjeni sunt păcate; cel puţin aşa o lăsat Maica Domnului; sf.-ta trebuie să ştii că numai cui ucide păianjeni i se iartă păcatele; ba chiar câte şapte de fiecare păianjen.

— A fi şi cum zici d-ta, îmi răspunse ea cam înţepat, dar noi n-avem nici păianjeni, nici păcate.

— A fi şi cum zici d-ta, măicuţă dragă, o întrerupsei eu, dar nu vezi că, chiar acum, păcătuieşti, ţinându-ne osteniţi de drum în picioare? Aşadar, până una-alta, deschide-ne o odaie; iar pentru lumea cealaltă, ne vom da fiecare socoteală cum vom putea.

Maica noastră înţelese numaidecât că se abătuse puţin de la datoriile ospitalităţii, păzite de altmintrelea cu mare sfinţenie în această mânăstire. Astfel, lăsând măturoiul la o parte, ne deschise, deocamdată, o odaie cu un singur pat; atrăgându-i însă luareaaminte că noi suntem doi, ne deschise salonul cel mare al arhondaricului. Peste puţin sosi şi maica arhondăreasa.

Am păcătui, credem, împotriva amintirilor noastre de călătorie, dacă am trece aşa de uşor peste această figură blândă şi binevoitoare.

Maica Evghenia, arhondăreasa, e una din acele figuri care-ţi insuflă respectul şi iubirea în acelaşi timp. Albeaţa şi frăgezimea regulatului oval al feţei sale se încadra aşa de plăcut şi de armonios în negrul posomorât, cu care darul îmbrăcase corpul său, încât cu greu ai fi putut găsi un termen de asemănare. În adevăr, firear cineva în stare să ne spună cu ce ochi priveşte luna nopţilor senine, virginal împodobită cu negrul văl al umbrelor adânci? Cine ştie dacă nu pentru aceasta e şi aşa de departe! Şi maica Evghenia era aşa de aproape şi totuşi aşa de departe de noi!...

Îşi poate deci închipui oricine cu ce anumită evlavie şi cu ce adâncă şi religioasă sfială şi plecăciune sărutai mâna albă şi catifelată, ce mi se întinse. Şi dacă în sufletul meu a răsărit atunci vreo lumească şi păcătoasă gândire, îndelung milostivul D-zeu mă va ierta...

De altfel, căutai numaidecât să încredinţez pe maica arhondăreasa că noi nu eram deloc marchidani şi că, prin urmare, nu venisem la mânăstire spre a vinde mărgele şi cercei tristelor mirese ale lui Hristos; de aceea, cu oarecare mândrie, ce nu se potrivea deloc cu bocceaua mea din spate şi cu opincile din picioare, îi înşirăi, cu o limbuţie curat spaniolă, numele şi prenumele, locul naşterii, locuinţa mea actuală, starea civilă, profesiunea, ţinta ce urmăream şi un potop de alte nimicuri, care aduse pe faţa ei o cerească înseninare şi un trandafiriu surâs... Cu atâta mai rău pentru cine n-a văzut un cer de două ori senin şi un trandafir de două ori înflorit!

Furăm deci foarte bine primiţi, găzduiţi şi ospătaţi. Seara fu măreaţă. Deşi obosit de cale, somnul totuşi nu mă prinse aşa de curând. Mai bine de un ceas stătui singur în cerdacul din faţă al arhondaricului, de unde putui îmbrăţişa cu privirea întinsa şi fermecătoarea privelişte ce înfăţişează Agapia ochilor în timpul nopţilor cu lună.

Cât de frumoasă era luna şi cât de senină fu noaptea aceea! Tăcerea şi misterul mă înconjurau din toate părţile. Noaptea, retrasă în văi şi în desimea posomorâtă a brazilor, cernea munţii adormiţi şi visători, ale căror piscuri neguroase păreau că formează hotarele înalte dintre pământ şi cer. O linie de umbră, graţios ondulată, însemna, până dincolo de marginile vederii, aceste hotare; şi această linie se părea trasă pe fundul de umbră şi lumină al spaţiului adânc de o mână tainică, colosală şi nevăzută.

Nici o mişcare pe pământ, şi în aer nici o mişcare! Întreaga fire dormea şi visa. Eu nu făceam nici una, nici alta, sau le făceam, poate, pe amândouă. Mă prefăcusem în o stâncă vie şi, în încremenirea ce mă stăpânea, îmi era cu neputinţă să-mi leg la un loc gândirile şi simţirile mele... Şi pentru ce? Sublimul ucide, şi omul e prea mic pentru sublim. Femeia lui Lot a fost, desigur, victima sublimului.

Nouă, pigmeilor de astăzi, nu ne-a rămas decât un singur lucru sublim, şi acest lucru stă în limba noastră, ca şi în limba nearticulată a tuturor vieţuitoarelor: strigătul de durere, de ură, de bucurie, de dispreţ, de admiraţie... Interjecţia e, fără îndoială, singurul tălmaci al sublimului în limba omenească... Şi nemărginitei feerii, ce se desfăşura înainte-mi, nu-i răspundea în sufletul meu decât o neînsemnată... particulă gramaticală! Iată deci la ce se mărginea sărmana mea fiinţă în măreaţa noapte de 12 iulie, anul 18... A repeta în gând un întreg capitol de gramatică înaintea lunii pline, care plutea visătoare în adâncimile albastre ale spaţiului; a atârna câte un punct de exclamaţie de fiecare stea tremurătoare, a-ţi lărgi, ca o pasăre de noapte, pupilele, spre a vârî prin ele întregul univers în suflet şi a nu te alege, mai la urmă, decât cu ce se alege o bufniţă — iată, desigur, starea cea mai de plâns, în care se poate afla cineva.

Cu mine însă nu trebuia şi nici nu putea să moară poezia şi inspiraţia omenească; eu nu puteam fi vlăstarul cel din urmă al muzelor pe pământ...

Era să mă culc, când ceva neaşteptat mă pironi pe loc: din cer sau de pe pământ, din văi sau din câmpie, din munţi sau de pe ape, din noapte, din aer, din lună, din stele — nu ştiu — dar de undeva, desigur, ajunse până la mine un glas dumnezeiesc... Şi acel glas de femeie sau de înger cânta, lunecând, ca o undă din altă lume, pe una din acele melodii pe care numai durerea şi amorul le poate smulge dintr-un suflet omenesc... Femeia sau îngerul venise să întregească sărbătoarea feerică ce şi-o dădeau, în adâncul nopţii, umbrele şi lumina, luna şi stelele, munţii, văile, apele, cerul şi pământul... Şi nu ştiu pentru ce chipul maicii Evghenia îmi răsări în minte...

Cântarea se sfârşi şi nu mai reîncepu; revenii în sinemi cu farmecul în suflet; mă retrăsei.

A doua zi, după prânz, sosi unul din amicii mei din Iaşi, care vizita mânăstirile, însoţind pe nişte doamne şi domnişoare.

E obicei ca toţi trecătorii să-şi lase numele lor săpat în vreun colţ al sf. lăcaş; de aici urmează că toate scândurile balcoanelor sunt încrestate cu nume din toată lumea; şi dacă lumea toată făcea lucrul acesta, de ce adică nu l-am fi făcut şi noi? Dintre toţi eu aveam cuţit mai sănătos; şi, cu toate acestea, nu m-aş fi gândit niciodată ca această prevedere de drumeţ să-mi aducă vreun soi de nenorocire; dar, în sfârşit, îmi era scris s-o păţesc şi o păţii. Astfel, una dintre domnişoare, foarte drăgălaşă şi zburdalnică, se adresează la mine cu cel mai dulce glas din lume şi mă roagă să o fac nemuritoare, eternizându-i numele pe vreuna din scândurile vechi ale balconului dinlăuntrul mânăstirii. Mă apucai de lucru. Cuţitul meu săpase întregul nume, dar prenumele numai pe jumătate; începusem litera a patra, când deodată auzii spre stânga scârţâind o uşă; încetai lucrul şi întorsei capul... N-am văzut în zilele mele faţă mai urâtă de călugăriţă bătrână... Din tot chipul însă de stafie al acelei călugăriţe şi astăzi mi-au rămas parcă înfipţi în inimă cei doi ochi ai ei, negri, mici şi scânteietori; şi astăzi parcă mă biciuiesc peste suflet şuviţele ei sure de păr, care-i atârnau de toate părţile capului ca nişte şerpi împleticiţi în o mie de forme fantastice; şi astăzi rânjeşte parcă închipuirii mele îngrozite acea raghilă de dinţi galbeni, rari şi ruginiţi, prin ale căror strungi ar fi putut intra şi ieşi, în goană, o turmă de berbeci... Şi potopul lui Noe n-a avut atâta apă ca să înece sărmana omenire, cât venin s-a revărsat din vorbele-i hodorogite asupra nenorocitului meu cap... Şi când te gândeşti că tot pe acelaşi drum mersese poate un ceas mai înainte sublimii psalmi ai regelui profet!... Dar, pe drumul bătut, cine ar mai fi în stare să deosebească urma cui a trecut?...

"Ce ţi-i şi cu boieroaicele aistea", mă gândii eu, punând cuţitul în buzunar.

Vizitarăm după prânz interiorul bisericii. Am atins altundeva istoricul ei pe scurt. Privită din punctul de vedere al artei, atât exteriorul, cât şi interiorul, nu prezintă mai nici unul din caracterele unui stil arhitectonic definit. Se pare totuşi că stilul amestecat, dar uniform al bisericilor lui Ştefan, îndulcit pe ici, pe colea, cu rotundurile armano-bizantine, a călăuzit pe ziditorul acestei biserici. Ceea ce însă ar alcătui pentru cunoscători un punct de adevărată admiraţiune e, fără îndoială, pictura.

Se pare că cunoscutul nostru pictor, Grigorescu, abătându-se cu totul de la şcoala orientală, care condusese penelul rusesc al zugravului de la Văratic, a căutat să localizeze în biserica Răsăritului pictura strălucită a şcoalelor Apusului. Numai geniul lui a putut pune asprele, dar totuşi destul de măreţele figuri biblice sub regimul blând al artei moderne. Sub penelul acestui genial pictor, dispar ca prin minune toate formele ascuţite şi osoase ale chipurilor ruseşti, care împodobesc zidurile tuturor celorlalte mânăstiri. Coloritul viu şi discordant, umbritul gros şi posomorât al sectatorilor lui Metodiu nu se întâlnesc în pictura de la Agapia; formele rotunde şi dulci ale şcoalei profane ştiu aicea să îmbrace aşa de bine austerele oseminte ale ortodoxiei!...

Rareori a fost dat penelului să întrupeze în culori, cu mai multă iscusinţă, ideea religioasă sub toate formele ei. Astfel, Iuda din Keriot al Agapiei e atât de Iudă, încât, fără voie, îţi vine să jeleşti pe Mântuitorul că a năimit, între propovăduitorii cuvântului dumnezeiesc, o figură atât de lungă, o barbă aşa de roşie, un nas aşa de ascuţit şi nişte buze aşa de subţiri. Dintre toţi pictorii noştri, lui Grigorescu poate i-a fost dat să dezlege cu penelul una din cele mai grele probleme ale artei sale; căci, mai la urmă, cam drept aşa ceva trebuie să socotim noi meşteşugul de a şti să întruneşti, pe aceeaşi figură, şi fără a se exclude una pe alta, maternitatea şi virginitatea. Să izbuteşti a întipări prin linii şi culori duioşia unei mame pe faţa unei fecioare, a face pe cea dintâi să privească, cu pudoarea şi nevinovăţia celei din urmă, fructul propriului său sân, a închide plenitudinea fizică a formelor materne în rama ideală a virginităţii, a şti, în fine, să stabileşti cu penelul o bună înţelegere între un complex de antiteze e, desigur, partea unui maestru genial.

Ieşii şi mă pregătii de drum.

[modifică] SPRE PIPIRIG

Pe la două ceasuri după-amiază ne luarăm rămas bun de la Agapia şi de la dascălul Alecu, care ne însoţise până acum, şi, pe acelaşi drum al Arşiţelor ne înturnarăm la Săcu, unde maserăm peste noapte.

A doua zi, în revărsatul zorilor, părăsirăm Săcul şi, călăuziţi de un om de loc, tăiarăm de-a curmezişul pădurile pe o potecă de picior. După câteva ceasuri de un mers anevoios, ieşirăm în drumul mare al Pipirigului. La Dumesnicu ne oprirăm spre a ne odihni puţin la un han aşezat pe şosea, la ieşirea din pădurile Săcului.

Era duminică, şi lumea, câtă fusese şi câtă nu fusese la biserică, năvălise în crâşmă. În toate locurile, dar în munte mai cu seamă, crâşma îşi are, ca şi biserica, zeloşii săi închinători. Vinul e înlocuit aici prin un rachiu prost, care arde şi descompune trupul bietului muntean. Astfel, nu e greu deloc să găseşti pricina pentru care oamenii, chiar de munte, sunt decăzuţi fiziceşte şi moraliceşte. Dacă mai adaugi, pe lângă aceasta, boalele lumeşti, care, neoprite de nimeni, rod pe locuitorii munţilor, de la copil până la bătrân, apoi dai peste cei doi factori, înspăimântător de harnici, care lărgesc şi populează cimitirele rurale.

Deşi politica îmi e nesuferită, trebui totuşi să mă întâlnesc cu ea în drum, şi încă la Dumesnicu. Liniştiţi, eu şi tovarăşul meu stăteam pe o bancă de lemn, stâmpărându-ne setea cu apă şi zahăr; şi iarăşi liniştit mă gândeam poate cu cât cămilele sunt superioare omului, numai fiindcă, în nemărginitul lor pântece, îşi pot îngrămădi apa trebuitoare pentru opt zile.

Şi fiindcă, în mersul acestei călătorii, mă hotărâsem să nu pun nici un frâu vagabondului meu gând, apoi cine ştie pe unde m-aş fi mai trezit, plecând de la cămilele mele, dacă un moşneag lung şi uscat, c-un pahar într-o mână şi cu o sticlă de rachiu în alta, nu s-ar fi hotărât să se lege de mine.

— De nu v-ar fi cu supărare, domnişorule, zise el apropiindu-se, parcă v-aş cunoaşte; nu sunteţi de la Piatra?

— Tocmai cum eşti dumneata din satul dumitale. Şi-apoi întrebarea n-are supărare; dar cum se face de mă cunoşti? Fără îndoială că la târg nu m-ai văzut cu opinci în picioare şi cu bocceaua-n spinare.

— D-apoi cum să nu vă cunosc pe d-ta şi pe Văleanu, de când cu alegerea lui Constantin Şoarec ca dipotat la Bucureşti! De nu eraţi 'neavoastră, cine ştie pe ce ciocoi mai alegeam! D-zeu să vă dea sănătate, că ne-aţi luminat; doar Constantin Şoarec îi de-a noştri, doar cu noi ş-o petrecut...

Şi fiindcă nu eram dispus să învăţ biografii la Dumesnicu, întrerupsei pe uscăţivul meu Plutarc, zicându-i:

— D-apoi încă ce mai chef pe urmă, moşule, la Ion Mocanu!
— Ei, da! la Năsoi, răspunse el îndreptând întrucâtva mitrica de botez a lui Mocanu, potrivit nasului cu care acesta era înzestrat de D-zeu; ba ce mai chef!... Apoi, dă, după izbândă veselie, aşa o lăsat Cel-de-Sus. Da ia poftiţi şi-ţi cinsti câte o ţî' de rapciu, zise el turnând în pahar; îţi hi osteniţi.

— Nu tocmai, moşule; venim numai de la Săcu astăzi şi suntem mai mult înfierbântaţi decât osteniţi; de aceea bem apă.

— Şi rapciul răcoreşte, domnişorule, ia poftim!
— Dar şi ameţeşte, moşule, zisei eu, căutând să scap de cinstea cu care eram ameninţat...

— Da, ia mă rog, fă-ne hatâr, că doar n-a hi un cap de ţară... Şi-mi întinse paharul până sub nas. Nici o scăpare! Trebui deci să-mi moi buzele într-o adevărată infecţie. Tovarăşul meu, recrut în asemenea treburi, şi crezând că

Mitrică, metrică — registrul stării civile.

hatârul se măsoară cu paharul, dete rachiul de duşcă până în fund; dar în schimb se oţerî mai rău decât Hristos pe cruce; se vede că rachiul de la Dumesnicu era mai otrăvit decât oţetul de la Ierusalim.

"Aşa mi se cuvine, cugetai eu. Trebuie să faci politică la Piatra, ca să bei rachiu la Dumesnicu."

Temându-ne deci de o nouă cinstire, ne scularăm şi, dorind rămas bun moşneagului, plecarăm.

Soarele atingea meridiana şi razele lui perpendiculare cădeau ca nişte săgeţi de foc peste capetele noastre fără adăpost. Înaintea noastră drumul se desfăşura ca o pânză albă şi lungă... dar lungă fără sfârşit. Cine-a zis că urâtul e lung ca drumul ar fi putut zice că şi drumul e lung ca urâtul; şi când, mai cu seamă, duci în spate o coşcogemite boccea şi pe sfântul soare pe deasupra, fără să te poţi scutura de el, o! atunci desigur că ar fi mult mai nimerit să zaci de boala urâtului, decât să te faci nemuritor, bătând drumul Pipirigului şi bând rachiu la Dumesnicu...

Tovarăşul meu se înroşise ca o sfeclă şi răsufla din greu ca un bou la jug.

— Mă rog, zise el deodată, foarte serios şi oprindu-se în drum, d-ta, care eşti meşter într-o mulţime de lucruri, n-ai putea să faci un fel de schimb între mine şi boccea? aş vrea să mă mai poarte şi ea pe mine, nu numai eu pe dânsa.

— Nimic mai uşor, numai dacă râvneşti cu tot dinadinsul la gloria de boccea; dar, zisei eu, uitându-mă lung la nasul lui, nu cumva, până una-alta, ai schimbat nasul cu dascălul Alecu? Ce-ai păţit?

Şi nasul lui era, în adevăr, grozav; mare de felul lui, nu se putuse îndeajuns adăposti sub umbra îngustă a chipiului şi era deci roş ca un ardei; iar pielea zvântată de arşiţă începuse a i se scoroji; rămase, prin urmare, nedumerit de observaţia mea şi, îngrijit, începu a-şi netezi nasul, căutând parcă să simtă cu mâna ceea ce nu putea să vadă cu ochii.

— Nu-i nimica, îi zisei eu în chip de mângâiere; peste puţin o să ajungem la Ozana; acolo vei face o baie nasului tău şi are să-şi vie numaidecât în fire; greu însă va fi să găseşti un loc îndestul de adânc, unde să-l poţi boteza în întregime.

— Îţi vine să râzi?...
— Ba nu, zău, adică nu-ţi puteai lua un alt nas de drum? Eu, drept să-ţi spun, nu m-aş simţi în stare să duc, pe lângă bocceaua din spate, şi o aşa dihanie de nas.

Şi cu de-acestea timpul trecea şi drumul se scurta... Intrasem pe prundul Ozanei. Soarele pleca spre apus şi puţin mai avea până ce să coboare după înaltele creste ale Hălăucei.

Prundişul crâşca sub opinci şi umbrele noastre deşirate ne însoţeau cu paşi largi şi cu picioare lungi.

Ozana luneca grăbit cu unde de aur curgător pe lângă noi; verdele pădurilor răsărea aşa de fermecător de sub strălucirea cu care-l poleiau cele din urmă raze roşietice ale apusului, încât o nesfârşită haină de lumină se părea aruncată de o mână colosală şi nevăzută peste această natură numai mie iubită şi numai mie prietenă.

Totul era aşa de încântător şi eu eram atât de trist! Mă aflam atunci în una din acele stări sufleteşti, care s-ar putea numi neutre, şi din care e de ajuns să faci un pas înainte sau înapoi, în o parte sau în alta, spre a te înălţa de pe pământ la cer sau a cădea din ceruri pe pământ. Nu mă bucurai însă mult timp de acest echilibru sufletesc, căci un glas, ce mă striga din depărtare, mă trezi.

— Ei! jupâne, ei! n-auzi, ia stai! stai o ţâră. Întorsei capul şi, spre marea mea nedumerire, văzui un stol de fete şi neveste, îmbrăcate de sărbătoare, care, ridicându-se de pe malul pârâului şi alergând spre noi, ne făceau semn cu mâinile să ne oprim.

— Dar asta ce-a mai fi, zisei eu mirat tovarăşului meu; ia să ne oprim. Şi, oprindu-ne, sosiră şi ele buluc. Toate erau roşii ca nişte bujori şi suflau ca nişte foi în mişcare. Cât te-ai şterge la ochi, furăm închişi din toate părţile într-un cerc de altiţe şi de catrinţe; nici una însă nu începu vorba; dar fiecare se uita cu un fel de neîncredere la noi.

"Minunat! cugetai eu, uitându-mă împrejur. Un Apolone ca mine şi un cerc de graţii ca acesta numai la Pipirig se poate găsi."

— Ei, şi, în sfârşit, ce ne-aţi oprit în drum; aveţi să ne întrebaţi de ceva?

— Baaa... n-avem nimica de întrebat, zise una mai ţanţoşă dintre ele; da v-am chitit de departe că aveţi mărunţişuri de vânzare.

— Că, adică, suntem coropcari, nu-i aşa? Apoi n-aţi chitit rău deloc, numai cât, în loc să avem de vândut, avem de cumpărat: trandafiri de pe la fete şi mure de la neveste; şi zicând aceasta, strânsei uşor cu dosul a două degete obrazul grăsuliu şi roş al celei ce-mi vorbea. Cu o lovitură uşoară ea-mi dete mâna jos şi o rupse de fugă, râzând cu hohot. Celelalte o urmară şi, ca un stol de raţe sălbatice speriate de vânător, zburară, împrăştiindu-se, care încotro.

Stătui un minut spre a le privi cum fug şi, deşi nu-mi plăcu deloc chipul cum mă cântărise în mintea lor aceşti judecători în catrinţe, deşi mă văzui scoborât la simpla treaptă de coropcar, totuşi această neaşteptată şi hazlie întâmplare schimbă şirul gândurilor mele şi-mi aduse seninul în suflet şi pe faţă.

Soarele se coborâse acum sub orizont şi umbrele nopţii se ridicau fumegând de prin adâncurile văilor. Treptat, se stingea orice mişcare şi, cel mult dacă un greier de mirişte, un scârţâit de cumpănă sau un lătrat de câine mai tulbura adânca linişte a văzduhurilor cuprinse de amurg.

Era tocmai să ne abatem la cea dintâi casă ţărănească, când iată că ne întâmpină preotul din sat, care mă cunoştea.

— Drum bun, ne zise el cam nedumerit; dar bine, de unde şi-ncotro?

— De unde vrei şi-ncotro vrei, părinte. Dar sfinţia-ta?

— Ia, prin popor cu de-ale darului; da n-o să vă opriţi nicăieri?
— Tocmai la aceasta ne gândeam şi noi; suntem obosiţi şi flămânzi.

— Dacă-i aşa, poftiţi mă rog la mine şi-om îngriji de toate. Se înţelege de la sine că, fără multe marafeturi, primirăm bucuroşi invitaţia părintelui Ionică Găleanu.

Peste o jumătate de ceas, ne aflam deci în gazdă la părintele Ionică din valea Pipirigului.

Nu ştiu pentru ce, stând întins pe un aşternut de iarbă proaspăt cosită şi mirositoare şi privind stelele, care începeau a se aprinde în seninul serii, mă strămutai cu mintea în nişte timpuri vechi, dar vechi de tot: patriarhul Abraham trecea măreţ prin închipuirea mea cu lunga lui barbă şi cu sacrii lui perciuni; înfloritele văi biblice pline de soare se deschideau înainte-mi ca nişte guri de rai; iar între îndoiturile verzi ale dealurilor, turmele albe păşteau în larg iarba fragedă a colinelor. Pe îngerii călători îi vedeam iarăşi cum sosesc şi bat la uşa binecuvântată a părintelui evreilor; iar pe bătrâna Sarah mi-o închipuiam umblând şi aprinzând focul pentru cina de seară...

Şi cu toate acestea nu mă aflam decât în nevoieşa vale a Pipirigului, lipsită de orice aureolă legendară, la părintele Ionică, un preot mic şi blond, fără nici o asemănare cu fabulosul protopărinte al poporului lui Dumnezeu; la preoteasa sf.-sale, o femeie voinică cu chip curat românesc şi care căpătase, fără nici o binecuvântare, pe cei cinci copii ai săi zdraveni şi sănătoşi, şi din care pe nici unul nu-i trăsnise prin cap să-l jertfească vicleniei lacome a vreunui Dumnezeu. Noi?... Noi mai puţin încă semănăm cu îngerii călători; eu, mai cu seamă, m-aş fi spânzurat dacă cineva ar fi îndrăznit să mă ieie drept înger; şi totuşi închipuirea mea voia cu orice preţ să însemne o trăsătură de unire între măreţia legendară a trecutului şi micimea schiloadă a timpului de faţă. Şi cine ştie pe unde ar mai fi cutreierat gândul meu, dacă foamea, pârdalnica de foame nu l-ar fi atârnat greu spre pământ. Părintele Ionică veni să ne poftească la masă. Ce pitorească era masa părintelui Ionică! În mijlocul unei mese rotunde de tei, cu trei picioare, stătea nemişcată o mare mămăligă frumoasă ca aurul, din care aburii suri şi fierbinţi se ridicau drept în sus, ca din jertfa lui Abel; iar împrejurul mămăligii, străchinile nouă, smălţuite cu albastru şi roş, pline cu borş de oaie şi numărate pe căciuli, stăteau fiecare alăturea cu câte o lingură albă de lemn, de asemenea nouă.

— Binecuvântează, părinte, zisei eu, aşezându-mă la masă.
— Binecuvântată fie împărăţia Tatălui şi a Fiului... şi sfârşitul binecuvântării, adică Sfântul Duh, se pierdu în gâtul adânc al părintelui Ionică.

Cu cruce, fără cruce, începurăm a sorbi din borşul fierbinte cu iuţeala potrivită foamei fiecăruia dintre noi, ridicând sprâncenele şi încreţind fruntea. N-aveam furculiţe şi, prin urmare, căutam a da mămăligii forma cea mai nimerită spre a luneca pe gât. Sorbiturile şi înghiţiturile se urmau cu o cadenţă regulată şi monotonă. Eram sătui. Ne scularăm de la masă: era şi timpul, căci pleoapele noastre de plumb ne cădeau fără voie peste ochi; sângele nostru leneş începuse a circula greoi şi somnul ne dobora la pământ... "Et misit soporem in Adamum." 1

Atâta numai că, la deşteptare, nu era să găsesc lângă mine o Evă în plus şi o coastă în minus.

Şi, deşi toată casa părintelui Ionică îmi era pusă la îndemână cu toate poclăzile şi lăvicerile sale, mă hotărâi totuşi să dorm afară. Am câteodată porniri molatice de sibarit ; decât, aceste porniri îmi vin, de regulă, tocmai atunci când le pot împăca mai puţin...

Astfel, în locul aşternutului moale de foi de trandafir, mă mulţumii cu o pătură groasă de iarbă mirositoare, cosită în ajun; înlocuii stofa moale de Bitinia prin o albă şi curată pocladă de lână ţigaie făcută de însăşi mama preoteasa; iar sub cap pusei o pernă vârtoasă de lână, cu horbotă pe margini şi înfăţată chiar atunci. Mă învălii cu altă pocladă şi, spre a-mi fi mai cald, aruncai pe deasupra cerul cu stelele. N-avui timp să mă îmbăt de priveliştea măreaţă a serii aceleia. Luna şi stelele, care înotau în negrele şi depărtatele adâncuri ale nemărginirii, mă priveau cu atâţia ochi de foc cu gene de umbră... dar ce-mi păsa mie de toate acestea? Mie-mi era somn şi adormii. Dormii dus. Noaptea trecu într-o clipă de ochi.

Şi trimise somnul asupra lui Adam (lat.). S i b a r i t — persoană care trăieşte în lux, lene şi desfrâu.

[modifică] HĂLĂUCA

În zori, a doua zi, eram gata de drum. Aşadar, aproape din picioare, făcurăm cinste unui borş no. 2, dres cu lapte acru şi însoţit de obişnuita şi zdravăna mămăligă. De astă dată însă carnea din borş era cam crudă, ceea ce totuşi nu ne împiedica de a o lua drept fiartă... Ospătarăm şi, luându-ne rămas bun de la părintele Ionică, ne îndreptarăm către înălţimile semeţe ale Hălăucei.

Greul călătoriei noastre începea de aici; lăsasem acum calea cea mare şi bătută şi ne îndrumam pe o reţea încâlcită de poteci înguste şi fără număr, tăiete de paşii muntenilor pe coamele şi coastele ierboase ale Hălăucei. Dimineaţa era măreaţă... geana de foc a unui soare curat începuse a se aprinde după piscurile înalte ale munţilor râpoşi din stânga Ozanei; neguri fumegânde pluteau în văzduhul adânc al văilor, iar din lumina, cu care răsăritul începuse a inunda nemărginirile, cel mult dacă mai ajungeau până la noi câteva raze strălucite. Mergeam tăcuţi şi cu noi tăcea întreaga fire. Nici un murmur de pârâu, nici un ciripit de pasăre, nici o şoaptă de vânt, nici un clătinat de frunze nu tulbura liniştea adâncă a pădurilor ce străbăteam. Fagii înalţi cu trunchiuri albe şi cu crestele lor stufoase, neclintiţi şi rari, treceau pe lângă noi. Prin păturile groase ale generaţiunilor de foi îngrămădite de vremuri unele peste altele, cel mult dacă, pe ici-colea, îşi mai ridica sfios capul câte un fir de iarbă roşiatică şi sălbatică sau câte o floare spărioasă rătăcită în singurătatea fermecată a pădurilor... Nicăieri poate, mai mult decât aici, nu e dat cuiva să vadă aievea hotarele dintre viaţă şi moarte...

Tăcuţi, aşadar, suiam cu paşi rari către cele de pe urmă înălţimi ale Hălăucei. Nu ştiu pentru ce muntele acesta se numeşte astfel; ştiu însă că e destul să zici "Hălăuca" spre a-ţi trece prin minte ceva deşirat şi colosal. Soarele se înălţase de o suliţă peste cele mai înalte vârfuri ale munţilor dintre răsărit şi miazăzi şi, împreună cu el, ieşisem şi noi din regiunea pădurilor, care îmbracă cele dintâi trepte ale Hălăucei. Şi dacă corăbierii, părăsind ţărmurile, au dreptul să spună că au ieşit la largul mării, tot cu acelaşi drept am fi putut zice şi noi că ieşisem la largul Hălăucei; cel puţin aceasta e simţirea ce ţi-o deşteaptă pleşuva ei privelişte, nemărginita ei întindere verde şi nenumăratele ei valuri de coline.

Nu mai ştiu cărui jidov i s-a arătat, oarecând, o scară în vis, rezemată cu un capăt de ceruri şi cu altul de pământ, şi pe care îngerii Domnului se suiau şi se coborau... mie însă, fără să fiu înger, îmi fu dat să urc spre ceruri o scară aievea... Căci ce altă se poate socoti Hălăuca, dacă nu o nemăsurată scară aruncată de însuşi Dumnezeu între cer şi pământ?

N-aş putea, în adevăr, spune cu câte picioare eram deasupra nourilor; dar, de-aş fi întins mâna, aş fi prins stelele! şi cu toate acestea Hălăuca se uita la mine tot de sus în jos. Eram de mult în împărăţia muşchiului şi colinele, ce mai aveam încă de urcat, se cufundau în o geană de verdeaţă şi azur pe adâncul cerurilor. Dincolo de această geană a ochiului lui Dumnezeu, închipuirea mea nu mai găsea nici un punct de reazem; necunoscutul mă sorbea în imensitatea sa; poate că paşii mei îndrăzneţi călcau acum pe răscrucile pământului şi, prin o halucinaţie acustică, îmi părea că-i aud scârţâitul greoi pe osia sa. O cascadă de aer subţire şi rece se revărsa de pe cele din urmă înălţimi apusene ale Hălăucei şi se arunca în adâncurile depărtate ale văilor din răsărit.

Urma vântului tăia brazde adânci şi mişcătoare în iarba rară şi sălbatică ce acoperea întinderea pustie a colinelor; un glas sec, răguşit şi nemărginit îmi înfiora auzul în răstimpuri... Veneam din regiunile fericite ale frumoaselor noastre văi, unde, la fiece pas, şoapta pădurilor şi susurul apelor îmi mângâiase auzul; mă răsfăţasem atâta în flori şi în lumină, şi sufletul meu se îmbătase de atâtea visuri sub înaltele umbre ale pădurilor!... şi cu toate acestea călătorul nu-şi poate stăpâni sufletul de a fi cuprins, câteodată, de farmecul contrastului... De câte ori, şi mai cu seamă eu, într-o câmpie înflorită sau pe malul unui pârâu cu murmur dulce, nu m-am simţit expatriat? şi iarăşi, de câte ori pustiul din suflet nu găseşte un bun prieten în pustiul din natură! şi sufletul meu era pustiu, şi inima mea era obosită...

Te salut, bătrână Hălăucă! Glasul de pieire al vântului tău de gheaţă, fâşâitul sec şi aspru al sălbaticelor tale ierburi, nemărginitul deşert al friguroaselor tale înălţimi tălmăceau atât de bine lumea sufletului meu!... Te salut, te salut, bătrână Hălăucă! "Cine ştie, cugetam eu, oprindu-mă şi îmbrăţişând cu privirea deşertul spaţiu; cine ştie dacă bătrânul meu picior va mai călca vreodată în această împărăţie înaltă a vulturilor şi a frigului etern! Cine ştie dacă îmi va mai fi dat să însufleţesc cu gândul şi cu simţirea mea aceste lăcaşuri ale morţii!!..." Şi... cine ştie dacă o lacrimă n-a curs din ochii mei atunci!

Temperatura capului meu însă e schimbătoare de tot. "Cine ştie, cugetai eu zâmbind, dacă mie nu-mi lipseşte o doagă! A te sui, în adevăr, deasupra nourilor şi a nu te alege, mai la urmă, decât cu un zâmbet de milă din partea capetelor rotunde, pentru toate aceste prostii adunate cu primejdie în regiunile seninului etern; a te entuziasma înaintea unei flori răsărite pe margini de prăpăstii, a rămânea petrificat sub farmecul melodiilor văzduhului şi a codrilor frământaţi de vânturi; a plânge cu roua care cade din ceruri şi a intona imnuri dumnezeieşti cu pâraiele care murmură — toate acestea sunt, desigur, lucruri de mare preţ. Nu e însă mai puţin adevărat că se găsesc şi destule frânghii de legat pe oamenii de soiul meu; fără îndoială că mie-mi lipsesc câteva doage", mă gândii eu, convins în cele din urmă.

Lumea de sub picioarele mele se frigea sub miezul înflăcărat al zilelor de iulie, mie însă, pe Hălăuca, îmi clănţăneau dinţii ca în decembrie. În zadar mă înfăşurasem în mantaua mea largă, în zadar trăsesem peste urechi marginile largi ale pălăriei mele; vântul subţire străbătea pretutindeni şi junghiurile frigului începuseră a mă cerca pe la subţiori. Cât despre tovarăşul meu, el se făcuse mic cât un ghem şi, zgribulindu-se, avea aerul că vrea să se ascundă sub cozorocul chipiului său... Bietul meu tovarăş! El niciodată nu şi-a putut da seama ce căuta pe Hălăuca; eu însă, cu toată străşnicia împrejurărilor, făceam haz în vreme ce el bombănea mereu şi mergea iute înaintea mea.

— Ce dracu, zise el, la un moment dat, oprindu-se şi întorcându-se iute către mine, ce dracu! n-o să mai ajungem nicăieri la vreun adăpost, la vreo stână undeva? Am înţepenit de frig.

Şi dinţii îi clănţăneau în gură, iar nasul lui cel mare i se învineţise într-un chip îngrozitor.

— Pentru D-zeu sau pentru dracu, te priveşte, scumpul meu; ai însă aerul de a crede că eu sunt părtaş la toate năzdrăvăniile Ziditorului acestei lumi. Nu cumva crezi că s-a sfătuit poate cu mine când a ridicat de pe pământ această nemăsurată scară la cer? Ş-apoi, cine te-a pus şi pe tine să-ţi vâri gingaşa ta persoană sub acest chipiu şi sub această venghercă soldăţească? N-ai ştiut, se vede, că bătrânul Crivăţ nu e învăţat să facă la cocardă şi să steie smirna înaintea unui galon de fir. Cred, cu toate acestea, că o să ajungem undeva, dar pe înserate; se poate chiar să n-avem acest noroc; atunci aş fi de părere să coborâm în cea mai apropiată vale unde să găsim, cel puţin, cu ce înjgheba un foc, spre a ne apăra pielea împotriva acestor îngheţate sărutări ale vântului.

— Se vede că d-ta eşti alcătuit numai din piele; pe mine însă m-a înzestrat D-zeu şi cu stomac. A face la cocardă — pedeapsă în vechea armată.

— Felicitările mele, scumpul meu, pentru acest dar preţios, de care trebuie să fii foarte mândru, mai ales în timpul de faţă. Află însă că nu se vorbeşte de foame acolo unde n-ai ce mânca; nu pierde totuşi nădejdea... Bunul D-zeu al părinţilor tăi a umplut cu apă limpede şi rece vinele munţilor săi şi a semănat cu îmbelşugare tot soiul de ciuperci în calea drumeţului flămând... Ce păcat că jirul nu e copt; jirul... O! jirul!...

— Te rog, zise el întrerupându-mă, n-am chef şi nici nu mă simt în stare să ascult, la vremea asta şi pe vârful Hălăucei, apologia jirului; păstreaz-o pentru dumneata sau măcar pentru vremuri mai bune.

— Îmi pare rău, scumpa mea scrumbie cugetătoare, că tocmai la jir te-ai supărat, deşi sunt încredinţat că de-ai scurma în străvechea ta genealogie, ai găsi neapărat şi vreun mistreţ printre iluştrii tăi strămoşi; mai mult încă, s-ar putea prea uşor...

— Mă rog, zise tovarăşul meu tăindu-mi vorba, auzit-ai vreodată de moara lui Tudoran cea pustie?

— Nu; dar ce e cu moara lui Tudoran cea pustie?
— Şi de bătea, de nu bătea vânt, ea tot se învârtea.
— Foarte bine! Iată o moară plină de înţelepciune şi de mare folos pentru netrebnici ca tine; căci de când moara aceasta se învârteşte, bag de seamă că dinţii nu-ţi mai clănţănesc, ba mi se pare că chiar nasul tău şi-a mai venit în fire şi, deocamdată, n-ar mai putea îndeplini cu cinste însărcinarea de ciuhă pentru speriat vrăbiile în vreo ţarină de mălai...

Şi gura ţinea de vorbă pe stomac, care-şi uita de foame. Soarele călca acum pe hotarele dintre amurgul nostru şi zorile altor lumi; iar lumina razelor lui nu mai poleia decât cele mai înalte piscuri ale munţilor, care se desfăşurau sub picioarele noastre. Pe stânga, Ceahlăul, cu nenumăratele sale turnuri de stânci, săpate pe adâncul cerului, se înălţa în aer ca un fantastic castel de aur zidit de mâna fermecată a vreunui vrăjitor din poveşti. Vântul nu mai sufla şi glasul răguşit al ierburilor aspre şi sălbatice amuţise; o solemnă tăcere domnea în cer şi pe pământ; numai zgomotul surd al paşilor noştri tulbura în cadenţă această tăcere. S-ar fi zis că noi singuri mai respiram în mijlocul acestei lumi răsărite ca prin minune sub puternicul fiat al lui D-zeu; şi cât pe ce să lunec pe povârnişul unei melancolice fantezii; dar nu era vreme, căci grija vieţii reale mi se impunea fără voie şi, oricât de răbdător ar fi cineva la asprimile unei călătorii de felul acesta, vine totuşi vremea când trebuie să te supui poruncilor nevoii. Trebuia deci să mă supun şi eu. Îmi era frig şi foame... iată pentru ce-mi întorsesem mintea de la tot ce mă înconjura şi căutam cu ochiul şi cu urechea să străbat adâncimile văilor, spre a deosebi o formă sau un sunet care să vădească fiinţa omului în această singurătate. Noaptea inundase văile, şi amurgul, creştetele munţilor. Mergeam grăbiţi şi fără ţintă sub pintenul ascuţit al foamei şi al frigului, şi grăbiţi — după cum eram — nu prinserăm de veste decât într-un târziu că poteca de sub picioarele noastre dispăruse şi că o moale saltea de muşchi o înlocuise: rătăcisem! Această convingere îmi trecu prin inimă ca un fier aprins; bietul meu tovarăş pierduse şi putinţa de a cugeta; eu, cel puţin, eram deprins cu asprimile vieţii rătăcitoare; el însă pentru întâia oară le încerca.

Înnoptase de tot; şi fiindcă nu mai aveam, în întunericul prin care înotam, nici o cârmă pentru paşii noştri, ne hotărârăm a ne încredinţa mersul la înţelepciunea întâmplării; şi cu atât mai mult făcui aceasta, cu cât întâmplarea era una din vechile şi iubitele mele cunoştinţe; cu ea m-am înţeles totdeauna bine, căci numai ea
— când am fost în cumpănă — mi-a întins o mână prietenească. Această hotărâre îmi răcori capul, în care mi se părea că se învârteşte vijelios o roată de foc, şi-mi redădu limpezimea cugetării.

Un nou curaj şi o nouă putere începu să circule în vinele mele. Mi se părea că nu-mi mai este nici foame, nici frig şi aş fi început să şuier, dacă auzul meu, ocupat cu recunoaşterile, n-ar fi avut Fiat lux! — Să se facă lumină!

nevoie de linişte. Trecuse din noapte un ceas plin de grijă şi nedumerire. Obosiţi şi flămânzi, începusem a scoborî la vale, spre a găsi un adăpost în dosul vreunei stânci sau în fundul vreunei văgăuni mai apărate de vânt. Sunt încredinţat că tovarăşul meu îşi număra în gând pe toţi strămoşii în ordine cronologică şi-i blestema pe rând. Eu mergeam cu îngrijire, despicând cu ochiul întunericul nopţii, iar cu urechea adâncimile depărtărilor reci, deşerte şi întunecoase. Eram poate aproape să ne aşezăm pentru noapte în vreuna din îndoiturile mai tăinuite ale Hălăucei, când mi se păru că un lătrat de câine îmi atinge auzul; mă oprii locului şi ascultai. Era în adevăr un lătrat aidoma de câine şi încă nu aşa de depărtat, după cât puteam măsura cu auzul. Dacă cea mai dumnezeiască muzică m-ar fi deşteptat din visul cel mai fioros, nu mi s-ar fi părut mai dulce şi mai prietenească. Fără să mai stăm pe gânduri, ne îndreptarăm paşii într-acolo. După un pătrar de oră, zărirăm o lumină şi forma unei aşezări omeneşti: era o stână; dar, tocmai pentru acest cuvânt, rămaserăm câtva în cumpănă, dacă trebuie sau nu să ne apropiem; atât câinii, cât şi înfăţişarea noastră la asemenea oră în mijlocul ciobanilor erau — poate — atâtea cuvinte, care să ne oprească un moment pe loc. După un scurt consiliu, ne hotărârăm a înainta.

Când furăm ca la o zvârlitură de băţ aproape de stână, câinii simţiră şi unul câte unul începură a se repezi, lătrând de pe locurile lor. Cât te-ai şterge la ochi, furăm împresuraţi din toate părţile de o mie de colţi gata să ne sfâşie. Planul nostru de luptă era însă mai dinainte hotărât: potrivit acestui plan, ne puserăm deci spate la spate şi, cu vânjoasele noastre beţe de drum, începurăm a descrie cercuri de apărare ameţitor de repezi; mărimea primejdiei ne dădea puterea şi agerimea trebuitoare: un duel, în adevăr, original, se încinsese în întunericul nopţii, sub lumina stelelor Hălăucei, între câinii întărtaţi cu colţii lor de fier şi între animalul cu două feţe înjghebat în pripă de noi; dar, în tot timpul acestei lupte deznădăjduite, noi nu încetarăm de a ne apropia lăturiş de stână. Ciobanii, nedumeriţi asupra ce putea să fie, stăteau ciotcă în uşa stânii cu ciomegele în mână. Erau poate gata să se repadă în ajutorul câinilor; dar nu mai fu trebuinţă, căci noi eram acum lângă dânşii. Înfăţişarea noastră îi linişti, pe cât înţelesei, căci ei singuri începură să alunge câinii, care în scurt se ostoiră.

— Bună vremea, flăcăi, zisei eu, intrând în stână urmat de tovarăşul meu.

— Bun venit la oameni buni, ne răspunse un baci bătrân, mai murdar decât un derviş şi înfăşurat într-un chimir lat de-o palmă domnească.

— Fii pe pace, moşule, de buni suntem ca pâinea cea bună, dar de necăjiţi suntem ca nişte draci pe care-i botezi în agheasmă. Uite, continuai eu, aşezându-mă turceşte înaintea celor doi tăciuni ce fumegau în mijlocul stânii; uite, venim azi din Pipirig, de la părintele Ionică; nădăjduiam să trecem muntele cu lumină şi să scoborâm în Sabasa; dar noaptea ne-a apucat şi iată-ne, pentru astă-seară, oaspeţii d-voastră. Noi suntem de la Piatra; eu sunt dascăl şi dumnealui este recrut; a suit Hălăuca în brânci şi era să moară de frică; ce mai soldat are să fie şi el!

— Frică? şi de ce? întrebă baciul cel bătrân.
— Să nu-l mănânce jivinile de pe Hălăuca şi să-i rămâie chipiul fără stăpân, răspunsei eu.

Tovarăşul meu se uita chiorâş la mine şi nu-i venea să creadă că cineva mai poate glumi în asemenea împrejurări.

Eram flămânzi ca nişte lupi; într-o stână însă nu moare cineva de foame. Comarnicul gemea sub greutatea unor caşi rotunzi şi gălbii. Albeaţa bulgărilor mari de urdă râdea parcă de negrul scândurilor afumate pe care stăteau. Un mare ceaun de stână, plin cu jintiţă, aburea într-un colţ. De altmintrelea, necurăţenia domnea nesupărată, ca în toate locurile unde e multă grăsime şi puţină Comarnic — poliţă, scândură sau leasă de nuiele pe care, la stână, se pune caşul la uscat.

apă. Mirosul caracteristic de oaie, amestecat cu cel de brânză, străbătea până-n creieri. Într-un colţ mai retras al stânii, un teanc de piei miţoase de oi pierite slujea, desigur, unui popor întreg de checheriţe drept caldă şi moale locuinţă. Ciobanii, cu plete lungi şi unsuroase, cu staturi de uriaşi, se găseau foarte bine în cămăşile lor impermeabile. Dintre toţi, baciul cel mai bătrân era şi cel mai murdar. Îmi închipui că toate lucrurile propăşesc în ţara aceasta: singură stâna trebuie să fie aceeaşi astăzi ca şi pe timpul păstoriei dacice.

— Moşule, zisei eu, în sfârşit, adresându-mă către baciul cel bătrân, toate ca toate, dar n-am putea mânca ceva la dumneata? suntem istoviţi şi de foame, şi de oboseală.

— Cum nu, domnişorule, cum nu? numai să vă mulţumiţi cu ce avem.

— Da ne mulţumim cu ce-a fi, numai să fie: şi, până una-alta, ia să cinstim câte-un pahar de rachiu, zisei eu, scoţând din boccea şipul cu rachiu. Rachiul şi tutunul sunt, în munte şi pe la ciobani mai cu seamă, cele două lucruri înaintea cărora uşile se deschid şi mesele se întind.

Astfel, mă îngrijisem să am întotdeauna cu mine rachiu şi tutun. Paharul merse împrejur, începând cu baciul cel bătrân şi sfârşind cu tovarăşul meu.

Peste jumătate de ceas, masa fu gata. Doi din ciobanii cei mai tineri întinseră jos, în stână, nişte foi late de brustur; iar de jur împrejur aşternuse piei de oaie, cojoace şi sarici. O mare mămăligă oacheşă, ieşită din tiparul fierbinte al unui ceaun, se răsfăţa fără pudoare sub ochii noştri, şi toate produsele laptelui, sub toate formele, se înşiraseră cerc împrejurul ei.

Tot timpul cât se pregătise masa, tovarăşul meu stătuse dinaintea focului şi-şi prăjise pe toate feţele cele două picioare lungi ale sale; apoi, aşezându-le într-un unghi deschis, îşi rezemase Checheriţă, chicheriţă — insectă care trăieşte pe pielea oilor.

coatele pe genunchi şi nu înfăţişa căldurii focului decât palmele sale late cu degetele răsfirate; iar în intervalul dintre ele şi pe acelaşi plan, îşi vârâse mica lui figură... numai nasul lui colosal şi roş înainta, în formă de virgulă uriaşă, afară din planul neted al palmelor. Sta nemişcat, cu ochii ţintă în flăcările focului.

— Hei, prietene! strigai eu, ia mai lasă cea gura sobei şi vino să mâncăm; o să ai după aceea destulă vreme să urmăreşti în limbile de pară ale focului chipurile fantastice de zmei şi de balauri.

Fără să zică ceva, se sculă, se întinse de-i pârâiră toate încheieturile şi veni de se aşeză la masă.

Cina fu scurtă, frugală şi tăcută.
— Acuma, bătrânul meu visător, îmi zise el, aprinzându-şi o ţigară şi răsturnându-se molatic pe una din pieile miţoase de oaie, acuma îmi poţi înveseli izihia cu vreo întraiurea din lumea cealaltă; am destulă vreme ca să te ascult.

— Nu cred, scumpul meu, să ai vreme tocmai îndeajuns, deoarece sunt încredinţat că, peste puţin, ai să te zvârcoleşti ca în focul nestins al iadului sub muşcăturile însetate ale unui întreg popor de checheriţe, ce trebuie să fi mişunând prin pădurea deasă de miţe ale blănilor de oi moarte, pe care te-ai tologit aşa de molatic!

N-apucasem să sfârşesc bine vorba, şi tovarăşul meu sări ars de pe blănile pe care stătea lungit.

— Dar atunci, zise el, scuturându-se parcă de checheriţe, unde o să dormim? Îmi vine să cred că d-ta nu te îngrijeşti de nimica şi că iei în glumă toate lucrurile, oricât de serioase ar fi ele.

— Eşti de o rară pătrundere, tânărul şi frumosul meu Alexis, zisei eu, neurnindu-mă de cum stăteam lungit pe una din sarici. Astfel te încredinţez că, de ne-am afla în vremurile mai de demult, m-aş lăsa bucuros în voia gusturilor mele idilice, şi o noapte întreagă aş boldi ochii la stele; şi aceasta cu atât mai mult, cu cât aici nu ne aflăm tocmai în împărăţia somnului; dar aşa!... Totuşi, dacă te gândeşti cu tot dinadinsul la somn, apoi vom căuta vreun cotlon afară. Avem la îndemână atâta muşchi, încât ai putea să-ţi înjghebezi din el perne şi saltele mai moi decât ale regelui Solomon; te asigur însă că, cel puţin noaptea aceasta, regina din Saba nu te va vizita.

Mă sculai şi rugai pe baciul cel bătrân să ne găsească vreun loc potrivit pentru noapte. Baciul însă, om cu socoteală, ne îndemna să rămânem în stână, trăgându-ne luarea-aminte asupra frigului de afară şi chiar asupra lupilor ce rătăceau câteodată prin părţile locului. Toate stăruinţele lui însă rămaseră zadarnice; checheriţele ni se păreau mai de temut decât lupii şi decât gerul. Ne duse deci depărtare ca la o sută de paşi, la o veche şandrama din care nu mai rămăsese decât vreo patru scânduri deasupra şi vreo două sau trei pe lături. Aici fusese stâna altădată; de un timp însă se mutase devale, mai la adăpost.

Cât ţinu lumina unui chibrit, cercetarăm locuinţa noastră de noapte. Când rămaserăm prin întuneric şi după ce, mai cu seamă, baciul ne dori noapte bună şi se depărtă, începui a mă gândi cu tot dinadinsul la ce ni se putea întâmpla peste noapte. Gerul ca gerul, dar lupii baciului mă cam nelinişteau. Cât despre tovarăşul meu nu-l vedeam şi, prin urmare, nici nu ştiam ce face; sunt sigur însă că şi pe dânsul îl frământau cam tot aceleaşi gânduri.

Niciodată, în tot cursul acestui drum, nu-mi aduc aminte să fi fost mai îngrijit decât atunci. Vântul de gheaţă, ce ne însoţise de-a stânga mai toată ziua, începuse din nou cu o furie îndoită şi, tăindu-se în scândurile rare ale şandramalei noastre, gemea, în răstimpuri, a lugubru şi a pustiu; nemărginita singurătate de pe treptele înalte ale văzduhului sporea şi mai mult fiorii de groază, cu care străşnicia stării noastre de faţă ne umpluse inimile; şi, deşi în regiunea stelelor, noaptea era totuşi aşa de oarbă, încât la doi paşi formele lucrurilor dispăreau.

Mă hotărâi să mă culc. Îmi aşezai bocceaua într-un colţ al şandramalei, îndesai pălăria pe cap, legându-i cu o batistă marginile peste urechi, mă înfăşurai strâns în mantaua mea lungă şi largă, pusei capul pe boccea şi iată-mă în una din cele mai bune condiţiuni spre a păşi spre lumea visurilor.

— Noapte bună, amice, eu m-am culcat, tu ce faci? întrebai eu pe tovarăşul meu, despre a cărui existenţă numai urechile îmi mai puteau da oarecare lămuriri.

— Şi eu caut să mă culc, dar cum şi unde?
— Ca mine şi pe sânul dulce al mamei comune.
— Am cinste să-ţi spun că, de astă dată, dau dracului şi mamă comună şi tot.

— Eu, scumpul meu, nu dau dracului nimic, şi sunt hotărât a rămânea aici; tu însă, dacă nu găseşti destul de moale sânul propriei tale mame, atunci poţi îndrepta o rugăciune către Atotputernicul D-zeu al strămoşilor tăi, ca să aibă o mai de aproape grijă de gingaşa şi nobila ta persoană...

Dacă tovarăşul meu n-a turbat atunci, desigur că nu va mai turba niciodată. Mormăi nu ştiu ce şi, bojbăind prin întuneric, veni să se aşeze lângă mine.

După câteva mişcări comune tuturor animalelor care se pregătesc pentru somn, găsirăm echilibrul trebuitor pentru a dormi. Corpurile noastre elastice se adaptară destul de bine terenului accidentat ce ne slujea de aşternut; iar boccelele noastre se schimbară în nişte perne minunate. Vântul, numai vântul nu înceta de a geme cu o furie nebună şi de a zgudui deznădăjduit şubredul nostru adăpost. Totuşi, somnul începu a se furişa pe sub genele noastre, iar închipuirile lumii reale a lua proporţiile şi formele fantastice din lumea visurilor... Mi se părea că pământul se scurge în haos şi că un nemărginit deşert se deschide sub mine; sau mi se părea că, dintr-un punct cât un atom imaginar de mic, nişte negre şi vaste cercuri concentrice se desfac şi-şi lărgesc cuprinsul până peste marginile nesfârşitului; că se năşteau din punctul lor generic, şi tot din el se desfăceau aceste cercuri cu o repeziciune atât de ameţitoare, încât închipuirea mea, târâtă de jocul acesta fantastic, îmi lăsa în creieri urma vie a unui vârtej... forme de fiinţe bizare se înfiripau pe fundul orb al ochilor mei; zgripţori cu gheare colosale, grifoni înaripaţi, bazilisci cu ochii de jăratic, crocodili cu râtul de porc şi cu pumnale în loc de dinţi; apoi, un furnicar mişuitor de fiinţe mici, cu ochii în trei colţuri, cu boturi lungi, cu trei picioare, cu labe de mâţă, cu nasuri sucite, cu coarne uriaşe, cu ghimpi, cu păr, cu pene, cu catalige... şi toată această lume de fantasme, produs al unei închipuiri scăpate de sub stăpânirea adormită a raţiunii, ca într-un dans infernal se învârtea vijelios. Treptat însă, tabloul se depărta, coloritul se ştergea, formele bizare se topeau una în alta, şi apoi, în perspectiva depărtării, un punct numai, palid, mic, imperceptibil, se mai putea deosebi pe fundul unui haos de întuneric fără margini...

Adormii. N-aş putea spune hotărât dacă, în timpul somnului, mi-a fost frig sau cald, sau dacă lupii m-au mâncat; pot însă spune cu încredinţare că, trezindu-mă, îmi reveduii persoana, spre a vedea dacă nu-i lipseşte ceva; era neatinsă.

Vântul încetase şi tovarăşul meu încă dormea.
— Hei! Dle sibarit, strigai eu, împingându-l cu piciorul, ia urneşte-te puţin de pe această saltea moale de puf de lebădă şi de pe aceste perne moi umplute cu zefir.

Se întinse, mormăi ceva, se sculă pe jumătate şi voi să se culce iar. Nu-i dădui însă răgaz, ci împingându-l din nou cu piciorul:

— Hai, iute, şi cât te văd; raniţa-n spate, stânga-mprejur, pas gimnastic şi înainte, marş!

Zis şi făcut. În câteva minute, furăm gata. Ne abăturăm pe la stână, unde ne răcorirăm faţa cu apă rece, ne luarăm rămas bun de la ciobani şi plecarăm.

Vântul de cu noapte măturase norii de pe cer şi numai din văile adânci, ce se deschideau sub picioarele noastre, negurile, deşteptate de întâile raze ale dimineţii, începeau să se înalţe, ca fumul pornit dintr-o jertfă colosală a Naturii către Ziditorul său.

— Ia te uită, frumosul meu Telemac, cu ce privelişte măreaţă te dăruieşte, pentru astăzi, bunul D-zeu al părinţilor tăi, zisei, adresându-mă către tovarăşul meu. Dar ce naiba tot scurmi cu ochii în pământ, nu cumva ţi-ai pierdut nasul?

— Fii pe pace! Dacă l-am pierdut şi nu-l voi găsi, n-am să cer împrumut de la d-ta; ştiu că n-ai de unde să-mi dai. Până atunci însă, ai face bine să-mi arăţi marşrutul pentru astăzi; încotro mergem şi unde o să ne oprim? n-aş dori să mai păţim ca aseară.

— Nimic mai uşor, scumpa mea antiteză; încotro vom vedea cu ochii şi încotro ne vor duce picioarele. Şi dacă aseară n-a fost bine, cred că va fi mai rău deseară; precum vezi, ai perspectiva unei compensaţii negative; cui cu cui se scoate!

— Foarte bine, dar cu socoteala asta are să ne rămână ciolanele pe dealuri.

— Iată, zisei eu, pufnind de râs, un om pe care l-a prins prea devreme mila de ciolanele lui; ei bine, linişteşte-te, ilustrule scoborâtor al tuturor faraonilor: vom lua toate măsurile trebuitoare, pentru ca nobilele tale ciolane să fie culese şi aşezate în piramida funerară a familiei; ce mai vrei? mă însărcinez eu cu aceasta. Mai ai ceva de întâmpinat?

— Nimic, numai, cum mă voi vedea în valea Bistriţei, mă sui pe plută şi mă duc la Piatra.

— Primo: nu poţi fi sigur că nu te va lua dracu, înainte de a ajunge în valea Bistriţei; secundo: dacă te sui pe plută fără mine, te îneci desigur; terţio: sub această îmbrăcăminte te leagă burduf şi te duce cu călăraşi la suprefectura cea mai apropiată. Cred că o să luăm împreună o baie în undele Negrei Şarului.

— O să vedem.
— Desigur că o să vedem; iată singura vorbă cuminte ce ţi-a ieşit din gură, de când călătorim.

Ne aflam acum pe înălţimile cele din urmă ale Hălăucei. În depărtare, răsăritul imens ardea în valurile de foc ale zorilor, iar soarele, ca o colosală sprânceană de aur curat, se ridica de după linia neagră şi ondulată a munţilor vaporoşi. Umbrele se grămădeau în apusul încă în amurg şi grăbite se aruncau în haosul altor lumi. Din văi, negurile adormite începeau să se înalţe, trezite de întâile raze ale dimineţii; ici-colea, din adâncuri, coloane sure de fum se îndreptau spre ceruri, topindu-şi creştetele lor în văzduhul luminos şi limpede. La dreapta, văile pline de lumină ale Ozanei, la stânga, văile neguroase ale Sabasei, Borcii şi Bistriţei se deschideau adânci şi prăpăstioase sub picioarele noastre. Noi mergeam spre cele din urmă pe o potecă tăiată poate de rarii paşi ai fiarelor sălbatice în muşchiul verde şi rourat. Începusem a coborî la vale. Ne trebui mai bine de două ceasuri până ce să ieşim din regiunea muşchiului. Când intrarăm în pădurile tinere de fagi şi de mesteacăni, ce îmbracă văile mai de jos ale Hălăucei, soarele inundase cu lumina sa munţii din stânga şi din faţa noastră. Căldura începuse a se simţi şi dimineaţa ne vestea o arzătoare zi de iulie. Cu cât înaintam, scoborând în păturile mai dese ale aerului din văi, cu atât mai grele ni se păreau boccelele noastre. Mergeam alene şi tăcuţi. Nici o privelişte nu se mai deschidea ochilor noştri, căci eram de toate părţile împresuraţi de pădurile posomorâte ale poalelor Hălăucei. Poteca pe unde mergeam se deschidea la vale lungă şi dreaptă. Tot pe aceeaşi potecă, venind din altă parte, intrase şi mergea ca la o zvârlitură de băţ înaintea noastră un băietan care ţinea pe cap o putină; şi fiindcă era cu spatele spre noi, nu ne văzuse şi nici simţise, poate, că cineva se afla în urma lui; mergea deci scoborând încet şi şuierând o arie de munte; era înalt şi zdravăn; putina de pe cap îl mai lungea încă, iar mâinile lui aduse în formă de torţi spre a ţinea putina îi dădeau înfăţişarea unui ulcior cu picioare.

— Ei, flăcăule! strigai eu către dânsul; ia stai oleacă! Se întoarse. Era, în adevăr, un flăcău zdravăn şi înalt ca un brad; ne privi puţin, lăsă putina în mijlocul drumului şi se făcu nevăzut în pădure.

— Dar asta? zisei eu, vorbindu-mi singur. Ajunserăm lângă putină — o putină cu lapte acru, în adevăr — ne uitarăm în toate părţile, dar nu văzurăm pe flăcău nicăieri. Ne puserăm la umbră pe marginea potecii şi aprinserăm câte o ţigară. Un foşnet de frunze îmi atrase luarea-aminte. Întorsei capul şi zării pe flăcăul nostru tupilat şi privindu-ne dintre nişte tufe dese şi apropiete. Fără să fi băgat el de seamă, scosei revolverul şi-l întinsei spre locul cu pricina.

— Stai că trag! strigai eu. Flăcăul încremeni pe loc. Mă sculai cu revolverul tot întins, mă apropiai de tufişul în care stătea şi îl silii să iasă la lumină; era galben cum îi ceara şi tremura ca varga.

— Ia şezi colea jos, flăcăule, zisei eu, lungindu-mă cel întâi pe iarbă.

Nu îndrăzni şi rămase în picioare.
— Şezi, când îţi zic; nu face marafeturi; n-am obicei să poruncesc un lucru de două ori!

Se lăsă mai mult să cadă, decât să se aşeze lângă noi.
— Ce ai în putină?
— Lapte acru. Şi nu-ţi venea să crezi că un glas aşa de moale, de tremurător şi de sfios poate să iasă dintr-un piept al unui voinic cât brazii munţilor lui.

— Lapte acru, în luna lui Cuptor? cui spui tu prujituri , mă?

— Zău, boierilor, lapte acru pentru gloată.
— A! Vrasăzică voi sunteţi oameni cuprinşi, aveţi şi gloată?
— Nu, zău, nu, boierilor; tata-i beteag şi mama-i vădană...
— Cum vădană mă-ta, flăcăule? da tată-to nu-i bărbatu mă-tii?
— D-apoi că nu-s luaţi cu cununie.
— Ş-apoi? da tot nu-i vădană, că are bărbat, măcar că-i fără cununie. Prujituri — glume; aici cu înţelesul de vorbe goale.

— Tata şede la vite şi n-o dat de 10 ani pe-acasă; îi beteag de picioare.

— Dar mă-ta nu se duce pe la el?
— Nu se duce niciodată; cică-i departe.
— Ei bine, fie şi cum zici tu. Dar spune-mi, însă drept să-mi spui, cam ce ne socoteşti tu pe noi?

— Eu... mă rog de iertare... eu nu socotesc nimica, cuconaşilor.
— Nu umbla cu fleacuri; ţi-am spus că n-am obicei să poruncesc un lucru de două ori; spune-mi, când ne-ai văzut, cam drept ce ne-ai luat?

— Mă rog de iertare, zise flăcăul tremurând, am chitit că sunteţi nişte... boieri.

— Bine, mă, mai văzut-ai tu boieri cu opinci în picioare şi cu boccelele-n spinare ca noi?

— Eu... n-am văzut, da spun oamenii...
— Că boierii poartă opinci şi boccele?
— Nu... da că...
— Că?
— Că...
— Haide, spune odată, sau... şi făcui o mişcare ameninţătoare.
— Că... zise flăcăul, ferindu-se mecaniceşte într-o parte, că boieri ca d-voastră mai trec câteodată pe la noi.

Şi sudori cât bobul de mazăre curgeau de pe fruntea rece şi palidă a bietului flăcău.

— Şi nu ştii tu numele vreunuia din aceşti boieri despre care ai auzit? Dacă spui drept, n-o să-ţi fac nimic.

— Spune tata de... Gheorghe a Nastasiei, de Profir, da eu nu ştiu.
— Ei bine, zisei eu, d-lui e Gheorghe a Nastasiei şi eu sunt Profir. Uită-te bine că e tuns, chiar acum a scăpat din Pângăraţi.

Flăcăul se uita lung şi ţintă când la mine, când la tovarăşul meu şi, pe măsură ce se uita, faţa îi venea la loc şi spaima ce-l cuprinsese părea că se împrăştie. A chiti — a crede.

— Ei, şi adică, ce te uiţi tu aşa la noi, flăcăule? Poate ţi-nchipui că nu suntem cine ţi-am spus?

— D-apoi că nu sunteţi 'neavoastră Profir şi Gheorghe a Nastasiei...

— Şi de unde aflaşi tu aşa de iute, măi băiete?
— D-apoi spune tata că Gheorghe a Nastasiei are nişte musteţi galbene şi lungi pân' la urechi, şi pe Profir l-o-mpuşcat jandarmii, când îl duceau la gros. Degeaba, nu mă speriaţi; ştiu eu că nu sunteţi 'neavoastră potlogari ca de-alde dânşii; 'neavoastră se cunoaşte că sunteţi de la târg...

— Ce zici, tovarăşe? Fiindcă flăcăul vrea numaidecât să fim de la târg, hai să fim cum zice el. Ei bine, fie cum zici tu, suntem de la târg, zisei adresându-mă flăcăului, şi fiindcă tu ai făcut o descoperire aşa de mare, apoi eşti dator să ne îndrepţi, pentru deseară, la vreo gazdă în satul tău. Cred că eşti din Sabasa?

— Da poftiţi, mă rog, la noi, avem unde vă găzdui şi cu ce vă ospăta.

— Bucuros, flăcăule, răspunsei eu; îţi mulţumim; deseară suntem oaspeţii tăi; uită şi tu necazul ce-ţi făcurăm.

— Să-ţi spun drept, cucoane, că m-ai vârât în spărieţi cu pistolul d-tale şi, dacă nu-l întindeai spre mine, când m-ai zărit în tufe, o luam la sănătoasa prin pădure.

— Şi cred că am făcut bine; altfel unde era să mânem noi în ias'noapte? ia să plecăm!

Flăcăul se sculă de jos, luă putina pe cap şi, formând iarăşi ulciorul cu două picioare, mergea la o mică depărtare înaintea noastră. Soarele, păşind peste hotarele de foc ale meridianei, începuse a cumpăni spre apusul din stânga noastră.

[modifică] ÎN VALEA SABASEI

Erau două ceasuri după-amiază, când sosirăm în pitoreasca vale a Sabasei.

La spatele noastre, Hălăuca, cu nenumăratele sale trepte verzi, se ridica în depărtare ca un nemărginit amfiteatru, care închidea cerul înalt al vederii despre răsărit. În faţă, pe stânga şi-n dreapta noastră, munţii Sabasei, Borcii şi Fărcaşei se întindeau până dincolo de hotarele ochilor, ca o mare încremenită de valuri violete cu nuanţe de aur; iar peste această privelişte neţărmurită, arşiţa de cuptor aruncase o reţea subţire de aburi fumurii, care dădeau întregului înfăţişarea unei mări de opal. Căldura era covârşitoare şi întreaga natură părea că răsuflă greu...

Intrasem pe prundul Sabasei, un pârâu limpede, care purcede din fundul munţilor Fărcaşei, se furişează repede pe sub umbra pădurilor întunecoase ce încununează înaltele sale maluri de stânci calcarice şi se aruncă în Bistriţă drept Borca.

— Nu mi-ai putea spune, frumosul meu Adonis, ce mână binefăcătoare a umplut cu rouă această cupă de mozaic? zisei, adresându-mă tovarăşului meu şi arătându-i cu degetul spre pârâu.

— Nu ţi-aş putea spune hotărât lucrul acesta, răspunse el foarte serios; dar tot cu aceeaşi nedumerire, ca şi d-ta, te-aş putea ruga să-mi spui cam ce minte nesăbăduită a aşternut cu pietre aşa de ascuţite cărările acestor munţi, fără să se gândească, cel puţin, că opincile mele vor călca odată pe aici şi că, rupându-se, mi se vor beşica tălpile şi voi rămânea olog? Ia uită-te.

Şi cu o îndemânare de care nu l-aş fi crezut destoinic, ridică talpa piciorului său lung ca un catarg până la înălţimea nasului meu; opinca lui era, în adevăr, ferfeniţă.

— Cele mai din inimă ale mele păreri de rău pentru actualele tale opinci şi pentru viitoarele tale picioare oloage; totuşi nu te împuţina cu sufletul; opinci cred că vom găsi la casa flăcăului nostru, cât despre picioare, o să îngrijim de altă pereche, îndată ce vom întâlni în drum vreo turmă în care, afară de oi, să mai fie şi... capre, spre pildă... Până atunci însă eu aş fi de părere să ne scăldăm.

— Cum? aşa înfierbântaţi şi asudaţi cum suntem?
— Da!... Nu cumva te iei, din greşeală, drept Alexandru Machedon, ori Frederic Barbă Roşie şi te temi, prin urmare, să nu mori de friguri sau de apoplexie? Hai să ne scăldăm!

— Flăcăule! strigai eu către băietanul care mergea înaintea noastră, vreun loc mai bun de scăldat nu ştii tu pe-aici?

— Da cum nu, răspunse el oprindu-se şi întorcându-se către noi; uite, o ţî' mai la vale este un loc bun de scăldat.

După un pătrar de oră, sosirăm la umbra unei stânci enorme de calcar, unde pârâul făcea un cot limpede şi adânc. Mesteacănii bătrâni şi pletoşi, cu trunchiuri netede şi albe, uitându-se parcă în apa de sub stânca pe care se născuseră, atingeau cu vârful celor din urmă ramuri crestele fugătoare ale undelor. Ai fi zis că te afli sub una din acele bolţi de umbră şi verdeaţă, pe care o nimfă pudică o alcătuieşte, la loc tainic, pentru ora misterioasă a băilor sale.

— Iată-ne, junele şi graţiosul meu Faun, zisei adresându-mă tovarăşului meu, sosiţi la locul unde nimfele acestor păduri obişnuiesc a-şi dezveli, câteodată, comorile lor de graţii; desfă deci cununa de iederă şi lăuruscă ce încinge fabuloasele tale tâmple, leapădă această piele de leu, care acopere jumătatea de moale alabastru a corpului tău, aruncă departe băţul tău încovoiat şi noduros, şi hai să cercăm dacă aceste unde de cristal rece şi curgător mai păstrează încă urmele îmbălsămate ale vreunei nimfe sperioase cu sânuri crude şi sălbatice.

— Ştii, răspunse el, că nu-mi plac parfumurile; prin urmare hărăzesc mai dinainte nasului dumitale orice soi de miresme ar fi lăsat, în undele acestea de cristal rece şi curgător, nimfele dumitale cu sânuri crude şi sălbatice.

După o jumătate de ceas, răcoriţi şi întremaţi, ne urmarăm drumul înainte. Soarele sta să apună, când sosirăm la casa părinţilor flăcăului nostru. Mama lui vitregă ne ieşi întru întâmpinare; era o femeie naltă, bine făcută, cu ochi negri şi mari, cu gura mică, cu nasul drept şi potrivit; în toată înfăţişarea ei, femeia de ţară se amesteca cu cea de târg.

Curat îmbrăcată într-o fustă de cit şi o cămaşă de subţire şi albă pânză de casă, vrâstată cu borangic, avea părul cu îngrijire pieptănat şi adus pe tâmple cu oarecare cochetărie; iar pe creştet era strâns în conci şi străpuns cu un ac de păr, cu gămălia de sticlă roşie. Când intrarăm în ogradă, ea şedea pe un lăvicer aşternut pe prispă şi împletea la un colţun.

— Apoi, dragă jupâneasă, zisei eu de departe, cu voie, fără voie, bucuroşi sau nebucuroşi, iată-ne oaspeţii dumitale pentru noaptea asta; cel puţin flăcăul dumitale, după ce i-am tras o spaimă ţapănă, s-a hărăzit să ne găzduiască.

— Bucuroşi, poftim, zise femeia, sculându-se şi venind să ne întâmpine. Bine ai făcut, Ioane; poftiţi! Ce face tată-to? zise ea, adresându-se către flăcău.

— Tot cum îl ştii, răspunse Ion, punând putina pe prispă. Până ce să lepădăm din spate boccelele noastre, femeia intră în casă şi mai aduse vreo două lăvicere curate, pe care le aşternu afară pe prispă.

Un băieţel ca de opt ani, îmbrăcat în cămăşuţă şi izmene de pânză de casă, ca ghiocul de albe, încins peste mijloc cu un chimir mic şi cu părul în plete lungi lăsate pe spate, după obiceiul muntenilor noştri, şedea pe prispă mai deoparte şi, mirat, se uita la noi cu ochi negri, nevinovaţi şi mari.

— D-apoi bine, Vasilică mamă, îi zise femeia cu un glas în care duioşia nu lipsea, tu nu gânduieşti nimica?

Fără să zică ceva, băieţelul se sculă, intră în casă şi ieşi cu o cofiţă; apoi plecă cu ea la un şipot din apropiere, de unde se întoarse iute, aducând-o plină cu apă rece. Tot el se duse în casă şi veni cu două pahare, pe care le umplu cu apă. Ni se aduse zahăr şi ni se făcură, astfel, întâile onoruri ale ospitalităţii.

— Şi de unde veniţi astăzi? ne întrebă gazda noastră, luându-şi din nou colţunul şi aşezându-se pe prispă aproape de mine.

— Astăzi venim de pe Hălăuca, dragă jupâneasă, unde am mas peste noapte; în drum am întâlnit pe Ion al d-tale şi, fără multă vorbă, iată-ne în gazdă la d-ta. Cam pe neaşteptate, nu-i aşa?

— Cum socotiţi, da oaspeţii nu ne prea îmbulzesc, şi când ne vine câte unul, suntem bucuroşi; să poftiţi ca la d-voastră acasă.

— Ba poate şi mai bine, căci la noi acasă nici dormim pe ostenite, nici mâncăm pe flămânzite; ia numai cât încurcăm lumea degeaba. De câţi ani să fie Vasilică al dumitale?

— De opt pe nouă; opt o-mplinit la Simedru: da aşa-i el râdiche, nu creşte.

— A fi sămănând tată-so, căci pe d-ta te văd naltă şi voinică; dar pe omul d-tale nu-l văd, se vede că dă rar pe-acasă?

— Or hi vro zece ani de când nici nu l-am văzut; i-o căzut un butuc peste picioare şi l-o lăsat olog; şade la vite şi eu nu mă pot duce să-l văd, că-i departe.

— Vrasăzică Vasilică nici nu cunoaşte pe tată-so; d-apoi bine, moş Vasilică — zisei întorcându-mă către băiat — un flăcău aşa ca tine, de opt ani, să nu vadă pe tată-so de zece, se poate? D-apoi atunci cine ţi-o cumpărat ţie chimirul ista aşa de frumos?

— Mama, răspunse băiatul, fără să se gândească.
— Şi'neata! zise femeia sculându-se şi făcându-şi treabă, d-apoi cum să-l vadă, dacă l-am făcut după ce-o plecat tată-so?

— Uite, nevastă, la asta nu mă gândeam; ş-apoi mi se pare că vreau şi eu să ştiu cam multe deodată.

— D-apoi aşa sunteţi d-voastră, târgoveţii, vă place să iscodiţi toate.
— Şi să necăjim lumea; uite, cum te necăjesc eu pe d-ta? dar, mai la urmă, mi se pare că am dreptate; Vasilic-a dumitale e un băiat frumos ca o floare şi curat ca un ghioc.

— Ai să-mi diochi băiatul, zise femeia cu un soi de mânie glumeaţă în glas. Vasilică mamă, ia du-te de vezi ce face frate-to? şi zi-i să prindă vreo doi pui, să gătim ceva pentru gustare: ajută-i şi tu.

— Parcă ţi-a ieşit un porumb din gură, dragă jupâneasă. Când ai şti cât suntem de flămânzi! Tovarăşul ista al meu, pe care-l vezi că şăde cu nasul în jos, e ruşinos ca o fată mare, dar la altele se pricepe ca o catană bătrână; o să-l vezi la masă, cum întoarce capul când înghite şi cum se şterge cu mâneca la gură când bea, ca să nu se cunoască c-o băut; dar bea al dracului; nu vezi ce nas roş are? Şi, de lumeţ, nici un vrăbioi nu-l întrece.

— O începi bine, zise tovarăşul meu, răsturnându-se într-un cot pe prispă.

— Dă... răspunse femeia la vorbele mele, dă... cui i-i foame mănâncă, cui i-i sete bea şi cui i-i somn doarme.

— Şi câte altele n-or mai fi, dragă jupâneasă!
— D-apoi or hi, de ce să nu hie? răspunse femeia roşindu-se puţin. Tocmai atunci Vasilică se ivi de după colţul casei, ţinând, spânzuraţi de picioare, doi pui care se zbăteau în mâinile lui.

— Vasilică mamă, ia fă-te-ncoa' mai iute, strigă femeia către băiat, mai mult spre a schimba vorba decât de nevoie, căci Vasilică de la sine venea spre mă-sa.

— Ţine-i bine, Vasilică, că zboară cu tine, adăugai eu; mi se pare că mai degrabă te-au prins ei pe tine decât tu pe dânşii.

— Pe-aista l-am prins eu, zise băiatul cu aer victorios şi ridicând mai sus un cucoşel vânăt, care se zbătea mereu în mâinile lui mici, şi le lipi de mă-sa cu un soi de îngerească nevinovăţie.

— Bravo, Vasilică, tu eşti uliu ori vindereu ?

— Şi' neata! ce tot îmi necăjeşti băietul? Ţi-am spus c-ai să-l diochi, zise femeia; şi apucându-i capul între palme, îl sărută cu duioşie în creştet. Vindereu — numele unei specii de şoimi mici.

— O să-i stingem trei cărbuni în apă neîncepută şi are să-i treacă.

Soarele dispăruse acum după munţii Borcii şi numai câteva raze împrăştiate tiveau încă cu aur marginile rupte ale norilor, care, în straturi lungi şi viorii, se întindeau deasupra apusului; geana de azur limpede a cerului depărtat părea acum că se pleacă şi se uneşte cu geana de umbră a pământului... S-ar fi zis că abisul închide porţile sale aeriene, aşezate pe hotarele dintre noapte şi zi, sau că natura îşi pleacă, pentru odihnă, ochiul său înflăcărat. Amurgul serii sosise pe înălţimi, iar din văi se ridica noaptea către adâncurile largi ale văzduhului; nici un glas nu se mai auzea, nici o mişcare nu se mai simţea. Firea întreagă îşi pleca spre odihnă capul său.

Cu privirea pierdută în albastrele deşerturi ale cerului, stăteam pe prispă rezemat pe un cot; iar sufletul meu, ca discul mai greu al unei cumpene, se pleca, pe nesimţite, din lumea reală spre lumea visurilor şi a contemplaţiunii. Sunt momente când fiinţa noastră se moaie, se topeşte, se împrăştie şi se pierde în nemărginitul tot al lucrurilor; când sufletul nostru străbate până în cele mai ascunse şi tainice fibre ale materiei inerte; când natura moartă, galvanizată parcă de curentul viu al propriei noastre cugetări, pare a se înfiripa şi a trăi, în mod inconştient, viaţa scurtă a unui vis sau a unei colosale fantasmagorii. Tăcerea îmi ţiuia în urechi, iar privirea scânteietoare a milioanelor de stele mă ţinea amorţit sub imperiul unei extatice contemplaţiuni.

— Ei, bătrânule fachir, strigă tovarăşul meu într-un târziu, în Brahma sau Nirvana te-ai cufundat? Ia trezeşte-te puţin şi nu mai visa în limba sanscrită, pe care n-o înţelegi, nici te mai strămuta cu închipuirea în umbra pagodelor, pe care nu le-ai văzut. Ai face mai bine să îngădui un moment măcar de îngrijire şi păcătoasei vieţi de toate zilele... Mie mi-i foame şi mi-i somn.

— Eşti totdeauna ridicol, scumpul meu. Ai aerul de a mă lua drept bunică-ta, îi răspunsei eu, cam supărat că mă trezise din visurile mele; dacă ţi-i foame, vrei să-ţi dau ţâţă, şi dacă ţi-i somn, vrei să te legăn? Mănâncă şi te culcă, pur şi simplu, sau du-te la dracu şi mie dă-mi pace!

— Iată ceea ce nu pot face, pentru moment, răspunse tovarăşul meu, rezemându-se cu spatele de peretele casei, cu ţigara în gură şi picior peste picior. Ce vrei? Am şi eu gusturile mele... da, am gusturile mele, şi chiar nostime câteodată; în astă-seară, spre pildă, mi-am pus în gând să-mi fie dor de bunică-mea. Sărmana mea bunică! dacă n-ar fi murit prea de timpuriu, nu m-ar fi lăsat, desigur, să plec fără ea în această lungă şi primejdioasă călătorie, şi n-ar fi îngăduit să încredinţez nobila mea persoană fanteziei d-tale vagabonde. Ea m-ar fi însoţit până la marginile pământului, m-ar fi ţinut pe palmă şi m-ar fi apărat de lupi, de care, în paranteză vorbind, mi-i grozav de frică.

Şi cine ştie cât ar fi urmat între noi acest dialog banal, dacă femeia de gazdă n-ar fi trimis pe Vasilică să ne cheme la masă. Era o masă în regulă, cu farfurii, cuţite, linguri, furculiţe, pahare, solniţi şi chiar cu şervete şi faţă de masă. Nu mă înşelasem, când presupusesem, necăjind pe Ion în pădure, că părinţii lui sunt oameni cuprinşi. Curăţenia era desăvârşită şi, ca pentru locul unde ne aflam, luxul şi îmbelşugarea se întâlnesc pe această masă ţărănească. Căci e o adevărată îmbelşugare şi, mai la urmă, chiar un lux, să mănânci în valea Sabasei brânză cu smântână, scrob cu unt proaspăt, borş de pui dres cu ou şi cu smântână, pui fripţi şi, dacă nu e ceva neobişnuit, e cel puţin de mirare ca toate acestea să-ţi fie gătite şi puse înainte de o femeie curată. Curăţenia e o virtute pe care o întâlneşte cineva foarte rar la muntenii noştri. Cina fu scurtă şi presurată cu glume. Vasilică, de pildă, se pusese la masă între mine şi mă-sa şi, deşi copil de ţară, mânca totuşi foarte sistematic şi cu multă chibzuială.

— Bine, moş Vasilică, zisei eu copilului, când începurăm a lua din borş, da tu mănânci borşul pe dos; bine, mai văzut-ai tu pe cineva să vâre întâi mămăliga în gură ş-apoi să soarbă borşul? Întâi borşul, ş-apoi mămăliga!

Copilul îşi opri lingura la jumătate cale spre gură şi se uită lung la mine; şi în privirea lui se citea o neîncredere aşa de nevinovată, încât şi lingura mea se opri la jumătatea drumului dintre farfurie şi gură. Stăturăm un moment uitându-ne unul la altul şi nu ştiu dacă râdeam eu de Vasilică ori Vasilică de mine. Oricum însă, fie din greşeală, fie după sfatul meu, Vasilică sorbi întâi borşul şi, când să vâre mămăliga, scăpă borşul din gură; toţi izbucnirăm de râs, singur Vasilică, ruşinat şi cu ochii înotând în lacrimi, se înroşi şi rămase nedumerit.

— Dacă eşti prost, îi zice mă-sa, ştergându-l la gură şi pe dinainte; nu vezi că te necăjeşte şi vrea să râdă de tine? Vezi ce păţeşti dacă nu te gândeşti la ce-ţi spun oamenii? Cată-ţi de mâncare şi ia seama cum mănânci.

În zadar căutai să mai înşel pe Vasilică: el nici nu se mai uita la mine, ci-şi căuta de mâncare cu băgare de seamă.

Încheiarăm cina sculându-ne şi făcându-ne cruce. Dintre toţi, Vasilică nu-şi făcu cruce, ci se trase mai la o parte şi se părea că aşteaptă ceva.

— Dar bine, moş Vasilică, zisei, adresându-mă băiatului, pe când cei de casă strângeau masa; bravo! se vede c-au mâncat căţeii crucea.

Şi cu mâinile la spate, mă uitam la el de sus în jos; el se părea că nici nu m-aude; de când cu borşul devenise duşmanul meu de moarte.

— Iar te-ai apucat să-mi necăjeşti băietul? zise femeia trăgând cu Ion, la locul ei, masa din mijlocul casei; dă-i pace, că ştie el socoteala lui.

— A! vasăzică d-ta, moş Vasilică, eşti om cu socoteală? Bravo! Vasilică însă nici nu gândea să bage în seamă vorbele mele. Trecură câteva momente cheltuite în banalităţi cu tovarăşul meu de drum. Când întorsei capul, văzui pe Vasilică îngenuncheat în mijlocul casei, cu faţa spre răsărit, cu mâinile împreunate, cu marii săi ochi pironiţi în văzduh, zicând cu glas tare o rugăciune de mulţumire către Dumnezeu... Şi avea Vasilică nişte ochi aşa de mari, de limpezi şi de nevinovaţi! Şi aceşti ochi umbriţi de nişte gene lungi şi negre erau pironiţi atât de adânc în sânul unui D-zeu necunoscut! În liniile de marmură ale feţei sale de o ideală frumuseţe, aşa de întipărit era extazul credinţei!... îmi încrucişai mâinile pe piept şi, fără voie, întorsei faţa spre răsărit.

— Bravo, moş Vasilică! zisei eu băiatului, care, după ce-şi mântuise rugăciunea, sărutase mâna mă-sii şi rămăsese lipit de dânsa. Bravo!... dar ia spune-mi tu, cine te-a învăţat să te rogi aşa de frumos? Drept răspuns, copilul se lipi şi mai tare de măsa, privindu-mă pe sub gene, fără a-şi ridica faţa. De când cu borşul, Vasilică devenise duşmanul meu de moarte.

— Eu, răspunse femeia, uitându-se la copil de sus în jos şi depărtându-i cu mâna părul ce-i căzuse şi-i acoperea fruntea.

— Atunci aş putea să te întreb şi pe dumneata cine te-a învăţat?
— Eu sunt din Fălticeni, şi-am învăţat la şcoală...
— Cu alte cuvinte, d-ta ştii şi carte?
— Cât n-am uitat-o, o mai ştiu şi eu. Nu mersei mai departe cu cercetările în această privinţă. Mă mulţumii a rămânea foarte mirat. De altfel, această descoperire mă bucură fără să ştiu pentru ce.

— Şi de mult ai schimbat Fălticenii cu valea Sabasei?
— Or hi vreo unsprezece ani.
— Vasăzică, când ai venit în Sabasa aveai pe Ion cu d-ta? Ai fost măritată în Fălticeni?

— Eu n-am fost măritată niciodată şi nu sunt nici amu. Pe Ion l-am luat odată cu tată-so, îmi răspunse femeia roşindu-se puţin şi făcându-şi treabă prin casă.

Ştiam mai mult decât trebuia: o gospodărie ca multe altele între ţăranii noştri, o mică aventură de amor între o fată săracă de la târg şi un văduvoi bogat de la ţară: iar, ca încheiere, un concubinaj pe care un pârdalnic de butuc venise să-l tulbure puţin: omul trăia olog la vitele lui, iar femeia cu picioarele întregi la casa omului. De altfel, Vasilică era totdeauna faţă spre a mărturisi că femeia nu-şi pierduse tocmai în zadar cei 28 de ani ce părea că-i are. Fu un moment când crezui că Ion se uită la mine cam chiorâş şi că priveşte cam aprins pe mama lui vitregă; eram pe punctul de a crede cine ştie ce; iute însă mă dezamăgii.

— Poate-ţi odihni oleacă, zise femeia; îţi fi obosiţi?
— E şi vremea, dragă jupâneasă, îi răspunsei; eu, unul, m-aş culca afară, dar s-a cam înnorat şi noaptea poate să aducă ceva.

— Dar nici nu-i nevoie, se grăbi a-mi răspunde ea; trei paturi sunt de ajuns pentru trei oameni.

— Dar suntem patru cu Ion.
— Ion se culcă afară, numai iarna doarme în bordei. Şi în timpul acestui dialog, Ion se şi dusese să se culce. Un fior rece îmi străbătu tot corpul. Făcui câţiva paşi prin casă, fără a zice nimic.

— Mai la urmă, culcă-ne cum vrei şi unde vrei, adăugai eu; pentru noaptea asta suntem ai d-tale.

Femeia începu să aştearnă pe paturi.
— Mă rog, zisei eu, urmărind cu ochii pe femeie, care trebăluia, nu mi s-a întâmplat să văd pe la ţară niciodată paturi aşa de late; ar putea, pe paturile d-tale, să doarmă doi alăturea în voia cea bună.

Femeia se uită ţintă la mine, fără să zică nimic.
— Dacă vreţi să vă culcaţi, zise ea peste puţin, iaca, paturile sunt gata...

Şi când deschise gura spre a vorbi, zării strunga dintre dinţii ei de deasupra... pe câmpul alb era însemnată cărarea neagră a păcatului...

Cerul prevestea o noapte furtunoasă; prin întuneric ajungea până la noi fâşâitul colosal al vântului, care se scurgea ca o mare aeriană printre frunzişul ascuţit al codrilor de brazi. Zigzagul de lumină al câte unui fulger rar tăia brazde de foc în întunericul adânc, iar, în răstimpuri, huruitul depărtat al unui tunet străbătea creştetele înalte ale munţilor pierduţi în noapte.

Pe cele trei paturi erau făcute acum trei aşternuturi; câteva poclăzi, care împreună atingeau grosimea unei saltele, erau curat acoperite cu câte o prostire, iar la căpătâi erau puse câte două perne, atunci chiar înfăţate. Fără multă ceremonie, tovarăşul meu se descălţă, se dezbrăcă şi se trânti în pat cu faţa la perete. După un sfert de oră, până ce să mă dezbrac şi eu, fericitul meu tovarăş fosăia ca o cucuveică sub streşina unei biserici.

— Ostenit trebuie să fi fost cuconaşul ist tânăr, observă femeia, privind pe tovarăşul meu cum dormea de adânc.

— Când tot sui şi tot scobori, cum a făcut el astăzi, nu-i de mirare să fii ostenit; doar n-a fi cumpănă de fântână, căci numai ea nu osteneşte, deşi veşnic suie şi scoboară...

— Vasilică mamă, închide ochii şi dormi, zise femeia băiatului, care, după ce se suise în pat, se şi culcase la perete. Băiatul închise ochii.

Cam pe-o parte, cam cu faţa-n sus, se culcă şi femeia la margine lângă băiat, aducându-şi mâna stângă sub cap, iar cu dreapta acoperindu-şi picioarele cu fusta.

— Dar d-ta nu te culci? mă întrebă ea fără să se uite la mine. Eu trăsesem, în adevăr, masa lângă pat, pusesem lumânarea pe masă şi scosesem câteva foi de hârtie pentru a scrie.

— Mi-a fugit somnul deocamdată, nevastă dragă, dar o să mă culc şi eu mai acuş.

— Hm! făcu femeia şi nu mai zise nimic. Se făcu linişte. Într-un târziu mă culcai şi eu... Dormii somnul omului fericit... Când mă sculai a doua zi, cerul era limpede şi soarele sus. Tovarăşul meu se sculase mai înainte şi, posomorât, stătea afară pe prispă, plecat asupra unei opinci, pe care o tot sucea şi o tot învârtea şi pe-o parte şi pe alta.

— Cu ce ţi-a greşit biata opincă de-o tot suceşti aşa, amice? îl întrebai eu.

— Cu ce greşesc toate opincile universului; s-a rupt şi uite ce spărtură mare tocmai în talpă.

— Dragă jupâneasă, zisei eu gazdei noastre, care tocmai atunci se ivise în prag, gătită spelcă, nu cumva Ion al d-tale o fi având vreo pereche de opinci de prisos? cu plată, bineînţeles.

— Da cum să nu aibă, răspunse femeia. Peste un ceas, tovarăşul meu se afla încălţat cu opinci noi de piele de porc, întocmite de Ion cu multă măiestrie pe tălpile late şi lungi ale tovarăşului meu. Ne luarăm rămas bun de la gazdă, de la Ion şi de la Vasilică, şi plecarăm.

Tovarăşul meu o apucă înainte cu toată iuţeala paşilor săi largi şi a picioarelor sale lungi; şi toată silinţa ce-mi dădui ca să-l pot ajunge rămase zadarnică. Îl strigai, dar nu mă auzi, sau se făcu că nu mă aude... Aşa ceva nu se întâmplase încă între noi. Poate că voia să ajungă mai repede la Bistriţa, să se suie pe plută şi să plece la Piatra, după cum îmi dăduse a înţelege încă de la Hălăuca; poate... dar tovarăşul meu era fricos ca un iepure şi nu-mi venea să cred că va îndrăzni să străbată el singur inima pădurilor până la Borca, şi cu atât mai puţin să înfrunte primejdiile unui drum pe plută până la Piatra; şi cu toate acestea zbura ca o săgeată, fără să-şi arunce măcar ochii în urmă spre mine. Când văzui, în sfârşit, că toate străduinţele mele spre a mă ţinea de el sunt de prisos, rării pasul şi-l lăsai să se tot ducă.

"Ce naiba să fi păţit tovarăşul meu? mă întrebam eu nedumerit, din când în când. Parc-o dat strechea-ntr-însul! Mi se pare totuşi că gazda noastră din Sabasa e de vină; poftim! dracul i-a şoptit să se uite la mine mai galeş decât la dânsul?"

Mersesem numai vreo două ceasuri şi mă simţeam obosit ca după o întreagă zi de drum. Mă hotărâi să poposesc undeva la umbră spre a-mi împrospăta puterile. Mă abătui din drum şi intrai în pădure; întâmplarea mă duse sub un pâlc de mesteacăni, unde pământul era aşternut cu o pajişte deasă şi moale; îmi luai bocceaua din spate, o aşezai în chip de pernă la rădăcina unui mesteacăn, îmi desfăcui opincile şi mă lungii cu faţa-n sus şi cu capul pe boccea...

"Ce dracu să-l fi apucat pe tovarăşul meu?" Începea să-mi fie somn... Scosei carnetul şi trimisei tovarăşului meu din depărtare următoarea scrisoare în versuri: Nu poţi să-mi spui, amice, cam unde o s-ajungi Pe drumul ars de soare cu paşii tăi cei lungi? Te du... la revedere şi nu fi amărât, Bocceaua ta din spate să-ţi ţie de urât! Iar când te-a-nvinge drumul şi nu vei mai putea, Lungeşte-te ca mine, cu capul pe boccea, Desfă-ţi de la picioare opincile uscate Şi-n umbră de mesteacăni, întinde-te pe spate. Şi dacă ai, ca mine, poetice simţiri, Înalţă-te la ceruri prin crengile subţiri... Eu chiar acum avut-am, în depărtatul cer, O tainică-ntâlnire cu vechiul Jupiter... Şi poate vrei, şi ţie, să-ţi spun ce-am sfătuit? Să-ţi spun: bătrânul Zeus e foarte amărât; E veşnic dus pe gânduri, cu capul între mâini, De când l-au lăsat grecii şi s-au făcut păgâni. La cine, nu mai are, sărmanul, să-şi încrunte, Cum şi-ncrunta odată, sprâncenele-i cărunte, Ş-asupra cui nu are, sărmanul, să trimită Vrun fulger de urgie, cum trimitea odată; Şi stă plecat şi gârbov pe ruginitu-i sceptru, Cum stă-n Karnak, la lună, un palid rege spectru; Şi-n sufletu-i nu are decât un singur dor: Să moară; dar nu poate, căci e nemuritor, Sărmanul, cu basmaua — căci are şi basma -Ştergându-şi de plâns ochii, Olimpu mi-arăta Cu slăbănogu-i deget. — Păcat că nu am timp Să-ţi spun cu de-amănuntul tot ce era-n Olimp. Să-ţi spun doar că Junona se dă cu suliman, Că Marte se întrece cu Venus în cancan, Că Ganimed, ştrengarul, îşi pune toată verva Să scoată din sărite pe pudica Minerva; Că Hermes bate ceardaş cu Apollon din pinteni, De nici n-ating pământul, atâta sunt de sprinteni! Că Bacus e egumen, Silen mitropolit, Că Prosperina trage pe Aides la chit, Că cele nouă Muze un dinte n-au în gură, Şi că Vulcan la toate le-a făurit dantură; Că ambrozia-i rară, nectar nu se găseşte, Că Poseidon în ceruri e negustor de peşte, Şi că, de când vaporul ieşit-a la iveală, Naiadele fugit-au în cer cu pielea goală; Că Pegas e o gloabă, ce zace de răpciugă; Că Faeton-l-înhamă de trage la cotiugă; Că şi-a pierdut Diana şi arcul, şi ogarii, Ş-acum desculţă mână la păşunat măgarii; Că, tot precum odată, ş-acum Endimion, Lungit la umbră, doarme ş-a-mbătrânit în somn; Că Cerber e o javră cu coada între vine; Că Hebe-i tot frumoasă şi mă-ntrebă de tine; Că Momus sta deoparte şi, când a auzit, A râs, a râs, sărmanul, a râs pân-a pocnit!... Ş-acum, fiindcă zeii-s în doliu după Mom, Îi las ca să-l jelească, şi eu mă culc să dorm...

Şi cred că cel din urmă vers îl scrisei horăind... Atât îmi era de somn... Adormii. Şi cine ştie cât aş fi dormit, dacă, prin vis, nu mi s-ar fi arătat o fiară îngrozitoare, ce-şi deschisese de departe gura-i plină de colţi şi venea asupra mea, gata să mă-nghită. Sării ars drept în picioare... Un câine, care muşluise pe la capul meu în timpul somnului, fugea spre pădure, speriat de năprasnica mea deşteptare...

"Dar dacă câinele era lup, mă gândii eu, aşa-i că existenţa nasului şi-a urechilor mele ar fi devenit foarte problematică?"

Umflai bocceaua în spate şi mantaua pe umeri şi plecai. Soarele era drept la amiază şi razele lui perpendiculare ardeau ca nişte săgeţi de foc; arşiţa era covârşitoare şi, sub umbra deasă a pădurilor, vântul părea că adormise; nici o frunză nu se mişca; cel mult dacă o foaie de plop, fără echilibru, se clătina repede şi fără pricină pe o ramură înaltă.

În pajiştea ce mărginea drumul, câţiva rari cosaşi sau greieri ţârâiau a arşiţă. Tot încotro mergeam eu, curgea şi Sabasa cu unde repezi şi clare; privind-o numai cum se strecoară iute şi murmurătoare pe sub umbra deasă şi tăinuită a pădurilor, îmi pricinuia o simţire de dulce răcoare sub arşiţa caniculară a verii. Mă aşezai pe un bolovan la umbră şi, dus pe gânduri, priveam nemişcat apa care fugea. Pe cursul ei neoprit, mi se părea că fuge şi sufletul meu; şi o melancolie neaşteptată mă cuprinse...

Peste câteva minute, îmi urmai drumul pe valea strâmtă şi lungă a Sabasei.

Munţii păduroşi, ce se ridicau de o parte şi de alta, formau o alee pitorească de mesteacăni blonzi şi de brazi posomorâţi; pe alocurea, o stâncă enormă de calcar alb se ivea dintre negrul-verde al brazilor nemişcaţi; ici-colea, din câte un unghi mai adăpostit al peretelui de stâncă, răsărea, ca în familie, dintr-un strop de ţărână, un smoc de flori albastre cu corola ca un păhăruţ de azur. S-ar fi zis că e o sărutare fragedă a naturii, depusă pe sânul sterp şi dezolat al morţii... Cine ar crede că dintr-un sentiment de milă nu m-am atins de una măcar din aceste flori! Nu erau ele oare singura podoabă, singura mângâiere a stâncii pe care crescuseră?

Sosisem acum la gura Sabasei, la vărsarea ei în Bistriţa; mă aflam, cu alte cuvinte, la Borca. Potopul lui Noe n-ar fi putut îngrămădi într-un singur loc atâţia butuci câţi erau sămănaţi fără regulă, şi unii peste alţii, pe prundurile Bistriţei şi ale Sabasei. Păduri întregi, abătute la pământ, se scoborâseră din munţi în vale şi nu aşteptau decât să intre pe dinţii ascuţiţi ai ferestrăului care ţipa de foame pe malul drept al Bistriţei, la gura Borcii.

Mă uitai în toate părţile, ca să văd pe tovarăşul meu; dar nu-l văzui; întrebai pe nişte plutaşi de pe mal, care-mi spuseră că un tânăr, aşa cum întrebam eu, se află la crâşmă. Trecui podul de pe Bistriţa şi urcai la crâşma din deal. Tovarăşul meu rodea un covrig şi sorbea dintr-un pahar cu vin.

— Bun-ajuns, amice, zisei, luându-i paharul de dinainte şi vărsându-i-l; am întâmpinat, urmai eu, multe secături în viaţa mea: mi-a fost, însă, dat, în cursul acestei călătorii, să fac cunoştinţa celei mai desăvârşite...

— Secături, mă întrerupse el, foarte bine, de secătură, secătură, da vinul de ce mi l-ai vărsat?

— Fiindcă ai obiceiul de a te îmbăta şi fără să bei... Mă rog, n-ai putea să-mi lămureşti ce fuse asta?

— Aveam de gând să mă sui pe plută şi să plec la Piatra.
— Ei, şi ce te-ai oprit? Nu cumva crezi că era să mor de dorul tău?

— Tocmai fiindcă lucrul acesta era să se întâmple, de aceea m-am răzgândit!

— Foarte rău te-ai răzgândit; de plecai, aveam pe cap o belea mai puţin.

— Şi pentru ca să ai o belea mai mult, de aceea am rămas... Băiete!... o garafă de vin.

Peste puţin, un băietan murdar, vârât în nişte ciubote unse cu dohot şi croite dintr-o vacă întreagă, ne puse dinainte o garafă cu vin, de pe care zoile se prelingeau în toate părţile, câţiva covrigi uscaţi şi pătaţi de muşte, şi două pahare, copii în dreptate ai gărăfii cu vin...

Băurăm, plătirăm şi plecarăm.

[modifică] PE ŞEŞTINA

Pentru a merge din Borca la Şarul Dornei, ţinta călătoriei noastre, am fi putut ţinea sau drumul înainte, pe la Broşteni, şi de aici pe valea Negrei, sau puteam face baza triunghiului, tăind dea dreptul peste Cerbul, pe poteca de picior a muntenilor; cel dintâi mai lung şi mai uşor, cea de-a doua mai scurtă şi mai anevoioasă. Ne oprirăm la umbra unei sălcii de lângă o fântână şi ţinurăm sfat. Tovarăşul meu era pentru drumul pe la Broşteni, eu pentru cel de peste Cerbul. Părerea mea izbuti, cu condiţie numai ca să luăm cai, deoarece opincile noastre erau aproape ferfeniţă şi, prin urmare, tălpile noastre în primejdie.

Peste drum de fântâna lângă care sfătuiam, se afla o casă ţărănească cu o înfăţişare curată pe din afară. Sărirăm un pârlaz şi intrarăm în ogradă. După primirea obişnuită, pe care ne-o făcură doi câini hărţăgoşi, ne ieşi sprinten înainte, de după casă, o femeie tânără, subţirică şi nu tocmai naltă.

— Bine-am găsit, nevastă, zisei eu, bucuroşi la oaspeţi?
— Bine-aţi venit; bucuroşi, poftim, îmi răspunse ea, cu glas ascuţit şi mlădios. Poftim pe-aici, repetă femeia, cu acelaşi glas; şi apucând înainte, ne duse sub o şandrama, în dosul casei. De o parte fumega un foc pe sfârşite, iar de alta şedea bărbatul pe un scaun lung de ţară, cu patru picioare, înaintea unei mese rotunde. O mămăligă răsturnată chiar atunci şi o strachină cu borş de fasole şi perje verzi alcătuiau ospăţul frugal al acestei perechi de oameni.

— Bine-am găsit şi poftă bună, zisei intrând sub şandrama şi adresându-mă românului.

— Foarte mulţumim, şi bine-aţi venit, ne răspunse el, abia urnindu-se de pe scaun. Poftim de şedeţi; şi ne arătă o laviţă.

— Mult n-o să stăm, că ne grăbim.
— Poftim de odihniţi şi, dacă nu vi-i cu supărare, poftim de gustaţi ceva cu noi. Ia mai dă două linguri, Axinio, pentru dumnealor şi caută ceva de şezut, zise românul femeii lui.

Nici mămăliga şi nici borşul românului nu mă prea ispiteau; totuşi mă aşezai la masă pe un scaun cu trei picioare, care slujea la mestecat mămăliga. Tovarăşul meu se puse pe scaunul Axiniei, iar Axinia pe o cofă cu apă.

— Şi-ncotro mergeţi? mă întrebă românul.
— Spre Şarul Dornei, răspunsei, şi ne-ar trebui nişte cai ca să putem tăia peste munte, în valea Negrei.

— Vreţi să mergeţi prin Şeştină?
— Nu cunoaştem locul; dar prin Şeştină sau pe altundeva, destul că voim să fim în Şar pe poteca cea mai scurtă.

— Atunci peste Cerbul şi prin Şeştină; scoborâţi în Neagra la Mârcu, ş-apoi apucaţi valea spre Dârmocs, Panaci, păltiniş şi ieşiţi în Şar.

— Şi cai unde-am putea găsi? întrebai eu.
— Dacă vă trebuie numaidecât, avem şi noi.
— Atunci treaba merge de minune; cât o să plătim?
— Câte cinci franci de cal, ca să vă ducă până-n Neagra Şarului.
— Plătim cinci franci; dar ce facem cu caii acolo?
— Apoi merge Axinia cu dumneavoastră pe jos.
— Atunci ne-am înţeles; când putem pleca?
— O să zăboviţi numai pân-om prinde caii de pe deal; pân-atunci îţi odihni o ţâră-n casă.

Ne scularăm de la masă. Axinia plecă la deal după cai, noi intrarăm în casă şi ne culcarăm, românul rămase afară.

Dormirăm două ceasuri bune. Când ne scularăm, erau patru ceasuri după-amiază; iar caii gata înşeuaţi.

O tarniţă de lemn acoperită cu o pocladă subţire, strânsă cu o curea de piele adusă pe sub pântecele calului şi înnodată la o parte, alcătuia ceea ce noi am numi o şa. Până ce să cercetăm noi caii, până ce să mai punem câte o pernă peste pocladă şi până ce să închingăm caii din nou, Axinia se duse sub şandramaua de dindos, intră apoi în casă şi, când ieşi în pragul uşii gata de plecare, cât pe ce să n-o mai cunoaştem. Se spălase, se pieptănase şi se îmbrăcase. Era o femeie ca de douăzeci şi cinci de ani cu faţa lungăreaţă şi trăsături foarte regulate; nasul, mai cu seamă, drept şi proporţionat, îndeplinea ceea ce lipsea ochilor ei prea mici, dar negri, vii şi scânteietori; gura mică, părul negru, trupul sprinten... Pe vârful capului, înnodat cu oarecare neîngrijire şi cochetărie avea un tulpan untdelemniu şi nou de tot; gâtul îi era încărcat cu mărgele de toate feţele şi o cămaşă vârstată cu borangic îi îmbrăca jumătatea de sus a corpului său; de la brâu în jos, două fote se scoborau până deasupra gleznelor; picioarele îi erau goale, dar curate; iar cruciş peste umăr, atârnată la şoldul stâng, purta o geantă de lână vărgată cu negru şi roş; astfel, Axinia era gata de drum. Plătirăm 10 lei românului, încălecarăm şi plecarăm.

Erau cinci ceasuri după-amiază. Cât-colea, Axinia ţesea iute din picioare, şi sânurile-i tari săltau în cadenţă sub cămaşa-i albă şi subţire.

Muntele Cerbu începe drept în loc; şi aproape-mi strâmbam gâtul, uitându-mă spre vârful lui. Suisem atâţia munţi călare sau pe jos; îmi venea totuşi greu să-mi dau seama cum era să urcăm noi pe spatele Cerbului. Caii de munte însă au ceva din firea caprelor: cu piciorul subţire şi nervos, cu unghia fină şi sensibilă, deştepţi din fire, cuminţi din împrejurări, caii de munte sunt un dar nepreţuit. Fără să-i cârneşti din frâu, ei aleg singuri poteca cea mai bătută. Totuşi niciodată n-am înţeles pentru ce caii aceştia merg pe marginea despre prăpastie, când drumul e tăiat în coasta muntelui; e adevărat că oarecare fiori îţi răcesc inima, când te uiţi în jos; poţi însă fi pe deplin încredinţat că niciodată calul de munte nu va călca greşit.

Cerbul e un munte urât. Prea înclinat, ploile torenţiale i-au săpat coastele, şi mâncături adânci de lut galben cu gingini verzi şi sărăcăcioase îl brăzdează din creştet până-n poale; iar poteca de suit şerpuieşte, de regulă, pe fundul adânc al acestor mâncături. Lut la dreapta, lut la stânga, tufe de mesteacăni nevoiaşi deasupra capetelor noastre, nici o privelişte pentru ochi, nici un orizont pentru suflet... toate acestea făceau drumul nesuferit. Strâns între tovarăşul meu, care mergea înainte pe roaiba lui mică şi slabă, şi între Axinia, care se acăţase de coada calului meu, mă simţeam arestat. Fu un moment când crezui că mă duc pe spate; poteca suia prea pieptiş şi Axinia, atârnându-se prea greu de coada calului meu, bietul dobitoc se lăsă pe picioarele de dinapoi.

— Bine, Axinio, fată hăi, o să cădem şi eu şi calul peste tine, ş-o să-ţi fie cam greu, zisei eu, cumpănind calul înainte.

— Nu te teme, cucoane, nu te teme, că nu cazi; numai ţine-te bine, că e cam cheptiş.

— Da lasă-te de coada calului, c-ai să mă dai de râpă; n-auzi? du-te mai bine şi te ţine de coada iepei, că boierul cel tânăr îi mai uşor.

Acest argument convinse pe Axinia, care, trecând iute ca o suveică pe lângă mine, se agăţă de coada iepei tovarăşului meu, fără ca el să bage de seamă. Rămăsei puţin în urmă. Tovarăşul meu, lung şi subţire şi cu picioarele lungi, se ţinea plecat înainte şi ghebos pe roaiba lui mică şi slabă; Axinia, silită de natura drumului şi de mijlocul ce-şi alesese ea pentru a urca la deal, mergea plecată înainte, iar trupul ei rotund şi învelit în fotele-i strâmte, sucindu-se când la dreapta, când la stânga, urma, în mişcare şi cadenţat, mecanismul picioarelor.

După un ceas şi jumătate de un mers anevoios ieşirăm deasupra Cerbului; şi de unde credeam că vom întâlni vreuna din acele aşezături limpezi, ce de regulă se deschid pe vârful munţilor, ne trezirăm în faţă cu o nesfârşită încurcătură de poteci înguste şi cotigite care şerpuiau, se încrucişau şi se pierdeau pe sub tufele dese de mesteacăni ce ne împrejmuiau mersul. Axinia, care poate să fi avut ceva din firea stâlpului de foc ce călăuzea pe maghii din răsărit, apucă înainte pe una din poteci şi dispăru în desimea mestecănişului mărunt din calea noastră; iar ochii noştri nu se dezlipeau de capul ei, care ne slujea de cârmă în această mare de frunziş numai atâta de adâncă pe cât era şi Axinia de înaltă.

Tulpanul ei untdelemniu ne făcea o mulţime de şotii; aproape de aceeaşi faţă cu frunzele de mesteacăn, de multe ori îl pierdeam din vedere; şi, luându-ne atunci numai după clătinarea frunzelor, care putea fi pricinuită de vânt, apucam câte o cărare greşită; Axinia însă avea grijă să se uite înapoi din când în când.

— Nu pe-acolo, nu pe-acolo! striga ea, când ne vedea că apucăm rău; faceţi după mine!

Şi când noi căutam capul Axiniei la dreapta, glasul ei răsărea la stânga. Ciuda noastră şi necazul cailor, care trebuiau să taie de-a dreptul prin tufe, nu erau proaste.

— Bine, Axinio, fată hăi, zisei eu când putui fi mai aproape de dânsa: Cine dracu ţi-o şoptit Tulpan verde ţi-ai făcut?

Nu vezi că cuconaşul ist tânăr te prăpădeşte din ochi prin mestecănişul ist broticiu ca şi tulpanul tău? Batâr, de te făcea măta mai naltă, ca să-ţi răsară părul şi ochii tăi negri deasupra frunzişului! Dar aşa? Pare că eşti un buratec, fa, la cap; el verde, frunzele verzi; mesteacănii mărunţi, tu numai cât dânşii... O să ne rătăcim, fată hăi!

— Las' că mă uit eu înapoi şi vă strig, când îţi apuca rău.
— Ba să strigi tu pe naiba; cu strigătul tău ne bagi prin toate tufele. Ia să faci bine să nu te dezlipeşti de botul calului, ori te leg la oblânc! Ce dracu, parcă eşti o suveică.

— Haide, hai, că înnoptăm în pădure şi ne mănâncă ursu, zise ea iuţindu-şi pasul şi fără a se uita îndărăt.

Şi după cum pământul era de ondulat, tot aşa şi ea, acum se cufunda în frunzişul ca o apă, acum numai capul i se arăta pe deasupra.

— Mare lucru, să nu fi dat strechea peste tine, Axinio, zisei eu iuţind calul şi căutând a mă ţinea cât mai aproape de dânsa.

Ea îşi căuta însă de drum, ţesând iute din picioare şi lunecând ca o zvârlugă pe poteca strâmtă şi cotigită, ce şerpuia pe sub mestecăniş. Înţelesei că cu Axinia n-o poate cineva scoate la capăt aşa de uşor... Mă mulţumii, deci, a căuta să mă ţin cât mai aproape de dânsa. Cât-colea, tovarăşul meu înota şi el prin desişul verde cu roaiba lui mică şi slabă. În cele din urmă, ne ajunse şi el.

— Uff!... făcu Axinia, scoţând din geantă o basma albă cu horbotă groasă pe margini şi ştergându-şi faţa de sudoare; uf, ce zăpuşeală! Şi se lungi pe iarbă sub o tufă de mesteacăni.

— Vezi, dacă ţeşi prea iute, suveica dracului, c-ai ostenit? zise tovarăşul meu, descălecând.

— Ei şi pe 'neata te-o pălit nila! parc-ai să faci pânză cu mine.
— Pânza ca pânza; vi-ţi înţelege voi mai pe urmă, Axinio, zisei descălecând şi eu; dar, pân-atunci, n-ai face rău să-mi spui unde-o să mânem noi în ias' noapte?

— Unde? La Avrum în Şeştină, răspunse ea, cu siguranţă.
— Şi, mă rog, ce mâncare-i Avrum al tău din Şeştină, despre care îmi spui ca de un om pe care toată lumea e datoare să-l cunoască?

— Da ce? 'Neata nu ştii? Avrum din Şeştină, crâşmariu.
— Da cum să nu-l ştiu! Mi se pare că sunt chiar oleacă de cimotie cu el.

De altmintrelea întrebarea mea era de prisos şi răspunsul putea fi de la sine cunoscut. Cine zice, în satele şi localităţile noastre de munte, Avrum, Iţic, Leiba, Burăh, Şloim zice crâşmar, adică un fel de păianjen, care-şi ţese pânza lui la locul cel mai prielnic, pentru a-i cădea în mreajă tot felul şi, pe cât se poate, mai multe insecte; şi, precum păianjenul stă la pândă în mijlocul pânzei sale, tot aşa Avrum sau Iţic pândesc pe trecători de la umbra crâşmei lor.

— Şi mai avem mult până la Avrum al tău?
— A mai fi pe jumătate cât am mers. După câteva minute de odihnă, încălecarăm şi plecarăm. Soarele cumpănise acum după dealuri şi nu mai poleia cu cele din urmă raze ale sale decât piscurile munţilor din răsăritul ce se întindea la spatele noastre. Pe nesimţite însă îşi stinse şi apusul lumina sa şi liniştea amurgului cuprinse nemărginitul ocean de munţi, ce ne înconjura din toate părţile. Axinia îşi vârâse în geantă basmaua sa albă cu horbotă groasă pe margini; tovarăşul meu începuse să-şi încheie, cu îngrijire, la piept vengherca lui soldăţească; eu îmi aruncasem mantaua pe umere; sudoarea se uscase de pe cai...

În munte, radiarea nocturnă se face repede şi răcoarea nopţilor senine e cu atât mai mare, cu cât ziua a fost mai călduroasă.

Când părăsirăm mestecănişul spre a intra în Şeştină, înnoptase de tot, şi frigul se făcuse simţitor. Luna plutea slobodă în depărtările umbroase ale spaţiului deşert, împrejmuindu-şi chipu-i mort şi palid cu o fantastică ramă de întuneric şi lumină. Înaintea noastră, lungă, largă şi pleşuvă, se întindea Şeştina ca un luciu de apă, încremenit sub o reţea de umbră; ai fi zis că o iarnă prea timpurie aruncase un giulgiu de brumă peste umerii goi şi pustii ai Şeştinei!...

Sub razele piezişe ale lunii, umbrele înalte ale ierburilor închipuiau figuri întunecoase şi nemăsurat de lungi pe întinderea sură a câmpiilor; iar vântul uşor, clătinând alene aceste ierburi, pricinuia un joc fantastic de umbre bizare.

După două lungi şi friguroase ceasuri de mers sub întunericul nopţii, descălecarăm dinaintea crâşmei lui Avrum din Şeştină. Avrum însă se culcase şi crâşma sau — mai bine zis — cocioaba lui de scânduri dormea dusă şi ea, zgribulindu-se de frig şi înghemuindu-se, parcă de frică, în umbra uneia din îndoiturile mai apărate de vânturi ale Şeştinei.

— Ei, şi acum, zisei descălecând, unde e Avrum al tău, Axinio?
— S-a fi culcat lifta cea jidovească, da las' că mă duc eu amu şi-l scol.

Şi, în adevăr, până ce să legăm noi caii de câte un par al unui gard de răzlogi, Axinia se şi duse la uşa crâşmei, fără a se îngriji de câinii cu care, pe cât înţeleserăm, avea o destul de veche cunoştinţă.

— Domnu Avrum, domnu Avrum! auzirăm noi pe Axinia strigând şi bătând cu pumnul în uşa crâşmei.

Nici un răspuns.
— Domnu Avrum, domnu Avrum!... Aceeaşi tăcere.
— Pârli-te-ar para focului, perciunatule!... Domnu Avrum, domnu Avrum!

Şi pumnul Axiniei, mic şi nervos, izbea repede şi puternic în uşa hodorogită a crâşmei.

Un glas gros şi somnoros păru că se aude dinlăuntru.
— Eu, eu, Axinia din gura Borcii; deschide. Acelaşi glas dinlăuntru ridică diapazonu-i răguşit şi somnoros.
— Da deschide, că-s cu doi boieri şi n-au unde mânea. Ne apropierăm de uşă.
— Hîîî? Da ce caută boierii pe vremea asta aici? Du-te, nu deschid, răspunse el cu accentul particular jidovilor din Galiţia, care de-abia rup româneşte.

— Jupâne Avrum, zisei eu bătând în uşă, cu dosul a două degete, deschide, suntem oameni buni, am înnoptat aici şi n-avem unde mânea; deschide, te rog, să ne dai ceva de-ale mâncării şi vreo odaie de mas; plătim.

— Eu nu zic că nu sunteţi oameni buni, răspunse el dinlăuntru şi cu acelaşi accent, da eu nu vând noaptea şi n-am unde să vă primesc; să vă duceţi dumneavoastră alăturea să mâneţi.

— Da ce? este vreo casă alăturea, Axinio? întrebai eu pe femeie.
— ...Cornu lui cel jidovăsc! I-auzi, spurcatu dracului, vă trimite alăturea, să mâneţi cu ţiganii, răspunse ea scoborând glasul.

— Cum cu ţiganii?
— Doar alăturea sunt nişte lăieşi, care s-o aşezat aici cu cortu, de potcovesc, vara, caii omeneşti.

— Ş-or fi potcovind şi pe oamenii care le cad la îndămână?
— D-apoi?! Înţelesei că vorba de "boier" nu prea fermecase auzul lui Avrum, şi până într-atâta nu-l fermecase, încât ne trimitea să mânem alăturea cu ţiganii...

Aş fi trecut uşor peste dispreţul ce arăta Avrum pentru toţi "boierii" concentraţi de astă dată în una şi singura mea persoană şi chiar aş fi închis gura amorului meu propriu jignit, dacă cel puţin pârdalnicul de stomac nu s-ar fi împotrivit!...

— Domnule Avrum, deschide, te rog, numai să cumpărăm ceva şi ne ducem, zisei, fără a schimba bătaia în uşă şi fără a ridica glasul.

— Nu vând noaptea, nu deschid, mă rog să vă duceţi de-aici.
— De dus ne-om duce, da de deschis trebuie să deschizi şi de vândut trebuie să vinzi; aprinde lumânarea şi deschide, zisei bătând cu pumnul în uşă.

— Hîîî?... Da ce? Parc-am să deschid de frică? Da dumneavoastră sunteţi boieri, mă rog?

— Frică, nefrică, boieri, neboieri, deschide ori stric uşa! şi izbeam cu pumnul în uşă de se zguduia cocioaba întreagă.

— Hîîî... Sură!
— Vuus?! se auzi întrebând din fundul crâşmei un glas de femeie speriat.

— Bate la uşă, vrea să strice uşa! Aprinde lumânarea! Iaca, deschid.

Când păşirăm pragul, o duhoare alcătuită din toate miresmele pământului îmi străbătu până-n creieri: nu te pricepeai dacă miroase a pământ, a ouă clocite, a grăsime râncedă, a peşte sărat, a piele nedubită, a brânză iute, a curechi murat... nu mirosea a nimic din toate acestea, dar mirosea a toate acestea la un loc... Trebuie să recunosc nasului meu însă gloria de a fi înfruntat cu un adevărat eroism această duhoare ciumată, fără ca totuşi să se strâmbe câtuşi de puţin.

— Bună vremea, domnule Avrum, zisei intrând; se vede că nu-ţi prea plac muşteriii de noapte, de te culci aşa devreme?

Jidovul, înmărmurit de spaimă, stătea nemişcat şi nu răspunse, deocamdată, nimic. Tăiat pe fundul de lumină roş-palid al lumânării somnoroase de seu, pe care Sura o ţinea în mână la spatele lui, Avrum rămăsese ca trăsnit sub înfăţişarea mea.

Ş-apoi, peste urmele ce spaima întipărise fiinţei sale întregi, întâmplarea mai aruncase o pereche de "neexprimabili" couleur Isabelle, o cămaşă ce bătea în floarea unui roş spălăcit, nişte papuci de teletin şi nişte aţe ce-i spânzurau de toate părţile... Cu mâinile în aer, cu trupul plecat spre dreapta, ca şi cum s-ar fi ferit de-o lovitură, cu picioarele desfăcute larg, Avrum avea aerul unui semn de întrebare; iar deasupra tuturor, răsărea capul lui Avrum înzestrat cu toate podoabele tipice ale rasei sale: cu fruntea înaltă şi acoperită de o piele subţire şi des încreţită, cu ochii mici ce se mişcau iute şi neastâmpărat în dosul unor pleoape pleşuve şi îmbujorate, cu nasul uscat şi coroiat, cu faţa lungă şi înfăşurată într-o barbă sălbatică şi terminată în furculiţă, dar mai ales cu nelipsiţii săi perciuni care, în şuruburi lucioase, tremurătoare şi pline de puf, se scoborau de la înălţimea tâmplelor până în josul urechilor.

De altmintrelea, Avrum avea tot dreptul să facă cu mine pe semnul de întrebare; şi nu numai Avrum, dar orice muritor ar fi rămas nedumerit asupra soiului de om ce putea să se ascundă sub o manta lungă şi largă, sub o pălărie vastă, cu revolver la stânga, cu un ciomag în dreapta, cu raniţa-n spate şi cu opinci la picioare. Mai pune pe lângă acestea o faţă posomorâtă, o barbă grozavă, nişte ochi încruntaţi şi, deasupra, ceasul târziu de noapte la care noi băteam deznădăjduit în uşa lui Avrum, şi oricine înţelege că toate Surele şi toţi Avrumii pământului datori erau să simtă fiori de groază prin oasele lor... Şi când te gândeşti că mie nu-mi era decât foame şi că nu jucam poate această comedie decât pentru un covrig uscat şi trei măsline zbârcite sau pentru o şuşăniţă de pastramă, cu care la nevoie mi-aş fi putut cârpi opincile rupte!...

— Putem găsi la dumneata ceva de-ale mâncării, domnule Avrum? zisei aşezându-mă pe un scaun de lemn unsuros, ce se afla lângă tejghea, în partea despre uşă.

Jidovul păru că-şi vine în fire.
— Da, mă rog, cine sunteţi dumneavoastră, şi ce vreţi de la mine?

— Deocamdată, domnule Avrum, nu suntem decât nişte oameni flămânzi, şi vrem să cumpărăm ceva de-ale mâncării; cred că cu parale o să ne dai.

Şi pusei pe tejghea o piesă de 5 lei.
— Doar ţi-am spus eu, domnule Avrum, că dumnealor sunt nişte boieri de la oraş, şi dumneata te-ai speriat degeaba, zise Axinia amestecându-se în vorbă.

— Da eu nu m-am speriat, numai n-am ştiut cine sunt dumnealor, răspunse dezmeticindu-se Avrum, ai căruia ochi recăpătaseră privirea lor vicleană şi lacomă la sclipirea pe care piesa de 5 lei o arunca sub flacăra lumânării de seu aşezate de Sura pe tejghea.

— Domnu Avrum are dreptate, Axinio; acum însă când cunoşti cine suntem, domnule Avrum, poţi să ne dai ceva? cu parale, bineînţeles; suntem cam flămânzi.

— Poftim, mă rog, ce vreţi să vă dau?
— Mai întâi câte un păhărel de rachiu şi câte un covrig; da rachiu să ne dai de cel care bei dumneata sâmbăta...

— Bucuros... Sură, adă garafa cu rachiu din dulap. Şi altceva? întrebă Avrum, rezemându-se cu amândouă mâinile pe tejghea şi plecându-şi spre noi jumătatea persoanei sale, care răsărea de după aceeaşi tejghea întocmai ca a unui orator de după tribună.

— Apoi multe am vrea noi; dar dă-ne şi dumneata, deocamdată, ce ai mai bun în crâşma dumitale.

— La mine este tot bun... Am pastramă bună, am brânză bună, am ghedem tare bun, am măsline, am scrumbii la putină, am sardele de cutie, tare bune...

— Sardele de cutie? Ai sardele de cutie, dle Avrum? ia să-ţi vedem sardelele.

— Sardele proaspete, tare bune. Sură, zise el femeii lui, care pusese pe tejghea o garafă cu rachiu verde de mintă, adă cutia cu sardele.

Şi până ce să bem noi câte un pahar de rachiu verde cuşăr şi până ce să muşcăm o dată din câte un covrig fosil, Sura, o femeie clorotică cam de 30 de ani, cu o cămaşă cum numai la jidoafce se poate vedea, cu o fustă lustruită de slin pe la şolduri şi cu picioarele goale, se duse, scotoci prin rafturile întunecoase ale crâşmei, găsi, scoase, aduse şi puse pe tejghea o cutie, în adevăr, cu sardele.

Nu ştiu dacă regii egipteni mâncau sardele de cutie; sunt însă încredinţat că cutia pe care Sura o pusese pe tejghea ar fi putut prea bine figura în orice muzeu de antichităţi, ca o piesă arheologică din timpurile faraonice; şi de nu mi-ar fi fost prea foame, cine ştie? pe lângă atâtea frigări luate drept săbii dace sau romane, pe lângă atâtea hârburi de oale ridicate la gloria de vase grece sau troiene, pe lângă atâţia bolovani ciopliţi de fantezia întâmplării şi pedepsiţi pe sfânta dreptate să reprezinte epocile preistorice, pe lângă atâtea trenţe cărora li se acordă rara glorie de a fi învelit oarecând coapsele eroice ale vreunui antic cuceritor de popoare, cine ştie, zic, dacă printre toate acestea n-aş fi strecurat şi eu cutia mea cu sardele? Îmi era însă prea foame, şi trebui deci să las văduve toate muzeele de o piesă în adevăr unică şi de o reală valoare arheologică. De altmintrelea, celebra cutie cu sardele a lui Avrum din Şeştină purta pe fruntea ei toate semnele caracteristice şi distinctive ale unei adânci antichităţi.

Mai mult lungă decât lată, şoarecii sau gândacii, ce locuiau cu drepturi de prescripţiune în crâşma lui Avrum, rosese cingătoarea de hârtie tipărită din jurul ei şi crâmpeie numai de litere se mai puteau deosebi din inscripţia aproape dispărută; ar fi trebuit pătrunderea unui mare arheolog, ca să reconstruiască acest document insultat de vremuri... Iar trântiturile, pe care biata cutie le mâncase poate în lunga ei viaţă, precum şi încercările celor ce în deşert căutaseră s-o deschidă în deosebite timpuri, atâtea urme lăsase pe amândouă feţele ei, atâtea împunsături în lung şi în lat, atâtea crestături pe margini, încât nu te pricepeai dacă această cutie a putut avea cândva o formă. E de prisos să mai spunem că deosebite generaţii de muşte şi ţânţari, ce trăiseră şi muriseră sub acoperământul ospitalier al lui Avrum, făcuseră din ea albumul lor!...

— Şi alte sardele n-ai, domnule Avrum? zisei eu privind cutia pe toate părţile.

— Numai asta a mai rămas; dar sunt tare bune.
— Cred. Scosei cuţitul meu şi până ce să tai, cu vai-nevoie, capacul de deasupra, Sura aduse o farfurie şi două furculiţe ruginite. Când răsturnai cutia şi vărsai sardelele pe farfurie, o duhoare grea de untură de peşte mă izbi în nas.

— Dacă faci cură de untură de peşte, amice, zisei adresându-mă tovarăşului meu, iată, ai prilejul de a n-o întrerupe nici chiar pe Şeştină; îţi hărăzesc şi partea mea. Tovarăşul meu luă farfuria şi o duse la nas.

— Ţi-i foame, Axinio? zise el adresându-se femeii; dacă ţi-i foame şi vrei să mănânci, iaca, şi-i întinse farfuria; cere pâine şi mănâncă.

Femeia, mirosind-o de asemenea:
— Da nu mănânc eu, cucoane, zise ea scuipând, peşte putred cu untdelemn împuţit; n-am mâncat de-aista de când sunt.

— Şi numai sardele ai, domnule Avrum! Altceva nu mai ai? Ia dă-ne altceva.

— Poate-ţi vrea o bucăţică de pastramă, ori brânză bună, ori ghedem tare bun, ori scrumbii de putină, tare bune.

— Ia să-ţi văd pastrama.
— Sură! bring aran dus ghite dar flaiş. Peste câteva minute, nelipsita Sură se întoarse din fundul crâşmei cu o şuşeniţă de carne uscată, neagră-verde, şi cu vine gălbii pe deasupra. Fără să mai iau în seamă marafeturile nasului meu, tăiei cu cuţitul o bucată şi o crestai în felii subţiri. Ni se dădu o pâine neagră şi uscată şi, făcând masă din tejgheaua unsuroasă a lui Avrum, isprăvirăm în câteva minute cina de seară de pe Şeştină.

— Acuma, domnule Avrum, de mâncat ne-ai dat; da, de culcat, o să ai unde să ne culci? Plătim cât vrei, numai să dormim oleacă.

— Hîîî? Sură? făcu Avrum, uitându-se interogativ la clorotica lui jumătate.

Sura îşi preumblă iute ochii săi albicioşi pe toată întinderea persoanelor noastre şi, după un repede şi neobservat studiu psihologic, propriu numai femeilor, se uită la Avrum şi-i spuse ceva jidoveşte.

— Iacă, aveţi odaia din fund ca să vă culcaţi şi am să iau numai 5 lei pentru dumneavoastră.

— Mai ieftin nici că se poate! iacă, poftim, domnule Avrum, zisei, împingându-i piesa, pe care de la capul locului o scosesem pe tejghea. Jidovul o luă, o întoarse, o suci, o sună pe tejghea, o cercetă aproape de para lumânării; şi după ce se încredinţă că nu e nici ştearsă, nici de plumb, îi dădu drumul în cicmigea, unde, căzând, trezi din somn pe o mulţime de franci şi gologani care, sărind speriaţi de năprasnica ei sosire, scoaseră un uşor ţipet metalic; şi apoi din nou căzură în somn adânc, împreună cu noua sosită.

— Da eu oare unde m-oi culca, madamă Sură? întrebă Axinia pe evreică.

— Da ce am eu cu dumneata, jupâneasă Axinie? culcă-te unde ştii, răspunse jidoafca cu mânie şi răutate.

— Da n-ar putea să se culce şi femeia aici în casă, undeva? întrebai eu.

— Da unde să se culce? N-are unde să se culce; răspunse Sura; poate dumneaei să doarmă afară.

— Apoi afară îngheaţă femeia de frig.
— Da ce am eu dacă îngheaţă?
— Cum "ce am eu"? da moare femeia de frig, jupâneasă Sură.
— Da ce am eu dacă moare?
— D-apoi îmi găsesc beleaua cu bărbatu-so; mi-a dat-o vie, şi eu să i-o dau moartă?

— Da ce am eu dacă ai să i-o dai? eu n-am treabă.
— Du-te, Axinio, şi regulează caii, ş-apoi vino să te culci jos, în odaie cu noi, zisei eu, fără a mai lua în seamă nepăsarea răutăcioasă a jidoafcei!

— Da nu se poate să se culce în odaie, n-are unde, nu se poate...
— Cum n-are unde? Dacă n-a avea loc jos, o culc alăturea cu mine; ei, cum n-are unde? am plătit cât aţi cerut; pentru noaptea asta odaia-i a mea, şi am să culc pe Axinia cu mine.

Se încinse între Sura şi Avrum un dialog foarte viu, în limba lor... Ai fi zis că mai degrabă se sfădesc; fără îndoială că era în joc culcatul Axiniei...

— Du-te, Axinio, şi vezi de cai ş-apoi întoarce-te să ne culcăm că-i târziu, zisei eu, nemailuând în seamă jidoveasca lui Avrum şi a Surei.

Până ce să se ducă Axinia să împiedice caii şi să le dea drumul în Şeştină, până ce s-o aşteptăm noi să se întoarcă, Sura dispăru. Peste jumătate de ceas, Axinia se întoarse. Trecurăm prin cuibul de pupăză al lui Avrum şi intrarăm într-o odaie mică, în care abia te puteai învârti. O masă de lemn naltă şi îngustă, pe care ardea o lumânare de său într-un sfeşnic de alamă, lângă masă un scaun de brad şi lângă scaun un pat cu capătul la o fereastră mică, jumătate de sticlă, jumătate de hârtie — alcătuiau toată îmbrăcămintea noului nostru culcuş. Pe de altă parte, Sura, folosindu-se de lipsa noastră din odaie, pe când aşteptam în crâşmă întoarcerea Axiniei de la cai, luase de pe pat salteaua — de va fi fost vreo saltea — şi lăsase numai un lăvicer spart, care avea toată bunăvoinţa să acopere goliciunea celor patru scânduri aşezate pe trei capre, ce-şi arătau cu neruşinare de sub pat picioarele lor desfăcute; iar ca odihnă capului nostru, lăsase şi trei perne mari, desfăţate, unsuroase şi roşii ca pieptarul lui Avrum, încolo, ai fi putut prea bine învârti o mâţă de coadă, şi n-ar fi avut de ce se prinde.

Fără să mai stau de vorbă, luai una din perne, o aşezai la perete în curmezişul patului, lipii de pat şi în direcţia pernei scaunul cel de lemn, ridicai gulerul la manta, în care mă înfăşurai, şi mă lungii cu capul pe pernă şi cu picioarele pe scaun. Trebuie să mărturisesc că la drum sunt de un egoism revoltător; în nici o altă împrejurare a vieţii nu mă slujesc, mai mult decât la drum, de maxima: "Fiecare pentru sine şi Dumnezeu pentru toţi".

— O! o! zise tovarăşul meu, văzându-mă chiar culcat; ai prins jumătate din odaie, ai luat şi scaunul şi acum râzi de mine şi de biata Axinie, pe sub pălărie.

Îmi trăsesem, în adevăr, pălăria peste ochi, ca să nu mă bată lumina.

— Deloc, scumpul meu, am simţit numai că-ţi puseseşi ochiul pe scaun şi că ai fi avut poftă să-ţi întinzi cataligele pe el; de aceea am apucat să-mi instalez eu mai înainte opincile pe dânsul, spre a vă ţinea de urât, ţie şi Axiniei, de cumva veţi avea gustul să faceţi priveghi în ias' noapte.

Şi până ce tovarăşul meu să se mai învârtească prin odaie chibzuindu-şi locul de dormit, Axinia, care adusese înlăuntru pernele şi poclăzile de la cai, îşi aşternu în ungherul de după uşă una din poclăzi, îşi aşeză pernele căpătâi; se culcă, se făcu ghem, îşi trase fotele pe picioare, se înveli cu cealaltă pocladă şi nu mai zise nimic.

Bietul meu tovarăş rămăsese stâlp în lumânare şi, ciupindu-şi o musteaţă închipuită, plănuia, cu mintea şi cu ochiul, un loc unde să-şi poată şi el aşeza imensa sa persoană. În cele din urmă, păru că ia o hotărâre: ca şi mine, aşeză şi el perna la perete în curmezişul patului şi se culcă; dar patul era aşa de îngust, şi picioarele lui aşa de lungi, încât îi fu peste putinţă să-şi găsească echilibrul de dormit.

— N-ai să ieşi la nici un capăt, amice, zisei eu, tot sucindu-te aşa. Cel mai bun lucru era să-ţi fi închipuit, pentru această călătorie, o altă pereche de picioare. Părinţii tăi, când au ridicat planul persoanei tale, s-au luat, pe cât se pare, după uriaşii din poveste şi nu s-au gândit că vor veni şi vremuri când va trebui să mai dormi şi pe cele patru scânduri ale lui Avrum din Şeştină. Înţelegi, prin urmare, că pentru timpul de faţă picioarele tale îţi sunt o adevărată nenorocire. Totuşi, fiindcă necazul tău îmi face milă, apoi îţi pot da un sfat prielnic de tot: cere o pocladă Axiniei, ia-ţi perna şi te culcă jos; să stingi însă lumânarea.

Şi mă întorsei cu faţa la perete, spre a dormi.
— Când n-ai de primit, răspunse el, bag de seamă că eşti foarte meşter în a da sfaturi altora.

— Orice băgări de seamă ai mai avea de făcut, adresează-le, te rog, opincilor mele; eu te las şi plec în împărăţia trandafirie a visurilor.

Câteva minute încă, simţii în mod vag pe tovarăşul meu mişcându-se prin odaie; apoi totul intră în linişte... Adormii.

Dimineaţa, când mă sculai, tovarăşul meu dormea încă lungit jos la pământ şi cu faţa în sus pe poclada cu care Axinia se învelise de cu seară.

— Ei, amice! Axinio! ia sculaţi-vă să plecăm, că-i ziua albă, strigai eu, dându-mă jos de pe pat şi împingându-i cu piciorul pe rând.

Axinia se sculă iute, îşi îndreptă fotele pe ea, se frecă la ochi, îşi întocmi tulpanul pe cap, umflă pernele şi poclada, ce-i slujiseră de aşternut, şi ieşi din casă fără să zică nimic.

Tovarăşul meu se întinse de-i pârâiră încheieturile şi-i ajunse capul în uşă, iar picioarele sub masă; se sculă pe jumătate, se frecă la ochi...

— Că rău am mai dormit, zise el căscând şi întinzându-se, spre a-şi trezi muşchii adormiţi.

— Te cred, cu singura deosebire că eşti foarte meşter în a primi sfaturile, când nu poţi să le dai.

— Ei, nu cumva ai fi vrut să-mi pun picioarele-n cui ca să mă pot culca pe pat?

— Bine, bine, când cineva nu se poate ascunde după deget, se ascunde după picioare... ia să plecăm!

Caii erau gata. Când puneam piciorul în scară pentru a încăleca şi a pleca, Avrum ieşi din crâşmă şi-şi scrise în privazul uşii somnoroasa sa persoană. Cu perciunii în neregulă, cu barba şi părul nins de puf, cu ochii îmbujoraţi, mici şi leneşi, cu mâinile la spate şi cu pântecele înainte, îşi desfăcuse compasul picioarelor, formând, cu pragul de sub ele, un triunghi cu totul original. Stăteam nemişcat şi nu mă puteam sătura de privit pe Avrum, cât se ţinea el de ţanţoş şi de mândru de clasica lui murdărie...

— Ei, bătrânule fachir, auzii deodată pe tovarăşul meu strigându-mi de la spate, ia să plecăm! nu vezi că biata Axinia a-nlemnit de frig, şi eu...

— Şi tu, prea cinstită Pasifae, îl întrerupsei eu, care te-ai făcut scoabă de frig, ai dori, pe cât se pare, să guşti încă o dată plăcerile de a te prăji în pântecele de aramă al taurului de la Creta. Sub mângâierile îngheţate ale acestui iulie de contrabandă, gestul tău e tocmai la timp; nu pierde însă nădejdea: soarele, care împarte viaţă şi căldură tuturor jivinelor deopotrivă, cred că peste puţin va răsări şi pentru sărmanele tale spate.

Plecarăm. Dimineaţa era rece de tot, şi munţii uriaşi din urma noastră făceau faţă soarelui care trebuia să fi fost răsărit pentru locuitorii din şesuri. Un vânt pătrunzător de rece adia din miazănoapte; peste întinderea moartă şi fără hotar a Şeştinei, răsuflarea vaporoasă şi nemăsurată a văzduhului de noapte aruncase un linţoliu sur de rouă fină; iar sub greutatea aceloraşi bobiţe de rouă, negara cu părul subţire îşi mlădia dulce şi molatic spre pământ spicu-i rar şi violet; drumul nostru părea tăiat pe un covor moale de azur bătut cu mărgăritare.

— Şi, serios, zisei, reluând drumul la vale şi adresându-mă tovarăşului meu, nu te mişcă deloc senina şi nemărginita privelişte ce se deschide ochilor tăi? Ia priveşte colo, între apus şi miazăzi, fruntea pleşuvă a Călimanilor, cum se ridică limpede şi mândră în văzduhul fără nori; ia priveşte cum se ascund, în negura depărtării, pietrele roşii şi cum Panaghia Ceahlăului, ca o săgeată de aur, spintecă deşerturile albastre şi fără fund ale cerului! Roua de noapte ţi-a aşternut covoare de mărgăritare sub paşii tăi, iar depărtatul apus şi neguroasa miazănoapte au mânat în grabă pe cele mai mângâioase dintre vânturile lor, spre a dezmierda şi a săruta faţa mândră a blondului Adonis.

— Fără îndoială, răspunse el, că toate acestea mă mişcă peste măsură; decât dumneata, domnul meu, care cugeţi lucrurile cu capul unei generaţiuni dispărute şi care eşti un anacronism de carne şi de oase, îmbrăcat pe deasupra cu o manta cât toate zilele, poţi prea bine privi lucrurile numai pe partea lor poetică; eu însă, care am cinstea de a fi om din timpul meu, cu o simplă venghercă de doc pe spate, am nevoie de ceva mai substanţial pentru a-mi hrăni cugetarea. Dumneata te poţi mulţumi, spre pildă, cu nectar, cu flori şi cu raze de soare, şi poate că n-ai da o bobiţă de rouă pe una de mărgăritar; toate saltelele cele moi ale regelui Solomon n-ar preţui poate la dumneata cât muşchiul cel plin de gândaci al Şeştinei, pe care te-ai întinde mai oriental decât molaticul amant al reginei din Saba; murmurul apelor şi suspinul frunzelor te-ar răpi poate mai mult decât cele mai sublime melodii omeneşti; ştiu eu, în sfârşit, până unde te-ar mai duce acest amor desfrânat pentru tot ce e din lumea închipuirii? Cât pentru mine, eu rămân în cercul strâmt al lumii mele... Iată pentru ce, bătrânul meu visător, în loc de rouă aş fi preferat să fi fost iarba stropită cu leşie, numai caldă să fi fost; căci, mai la urmă, nu înţeleg ca copitele iepei şi opincile mele să prindă reumatism, numai pentru ca fantezia dumitale să se poată da de-a tumba în lungul şi în latul întregii creaţiuni...

— Şi eu te las în cercul strâmt al lumii tale, cu singura condiţie de a te îngriji puţin şi de opinca ta dintre umere, care, pe cât se vede, e serios atinsă de reumatism.

— Te salut! Te salut! izbucni deodată tovarăşul meu într-un monolog inspirat, fără a băga în seamă vorbele mele. Te salut, soare sfânt, făclie aprinsă de însuşi Dumnezeu în adâncurile reci şi neguroase ale spaţiurilor sale! Febus Apolon, Osiris, Brahma, Ormuz, oricine ai fi tu, te salut! Ţie, ca unui idol de foc, mă închin, şi, de pe această Şeştină, altar imens ridicat de Dumnezeu, spre a se înălţa de pe el fumul de jertfă al negurilor către ceruri, îţi aduc prinosul inimii mele!...

Soarele îşi ridicase, în adevăr, geana înflăcărată a discului său deasupra liniei albăstrii a munţilor Sabasei şi ai lui Petru-vodă; iar lumina lui, încă rece, poleia pieziş Şeştina, acest pustiu imens şi verde, suspendat de Dumnezeu însuşi în larga înălţime a văzduhului... Începusem a scoborî la vale spre Neagra Broştenilor. Soarele se ridicase de-o suliţă şi razele lui binefăcătoare spintecau seninul depărtat al unei dimineţi fără de nori. Şeştina îşi desfăşura înaintea noastră nemărginita ei întindere verde şi rourată; dincolo de hotarele ei, negurile plutitoare, ca o mare frământată de vânturi, umplu cupa imensă a adâncului; mai departe, creştetele vaporoase ale munţilor Transilvaniei tăiau o dungă violetă şi dulce ondulată pe adâncimea cerului albastru; iar dincolo de această linie — şi însufleţit poate numai de ochiul lui Dum­ nezeu — se deschidea nesfârşitul gol şi tainic... şi în el neînfrânata mea închipuire se pierdea, târând în urma ei întreg sufletul şi inima mea...

Soarele era la amiază şi razele lui cădeau aproape drept peste capetele noastre. Căldura începuse a fi covârşitoare. Caii mergeau în voie şi alene pe poteca îngustă, tăiată cotigit în iarba înflorită şi adâncă a Şeştinei; nici o adiere de vânt nu răcorea văzduhul înflăcărat; cerul era limpede şi aerul părea încremenit. Pe întinsa faţă a scânteietorului ocean de flori, zefirii obişnuiţi ai locului nu mai săpau nici o undă, nici o încreţitură. Mica noastră Axinie se înecase în noianul de verdeaţă şi înţelepciunea cailor noştri era singura busolă după care ne cârmuiam în încurcata reţea de poteci ce se ascundea sub iarba deasă şi înaltă a Şeştinei. Totuşi, la o cotitură a potecii, dădurăm peste Axinia lungită la pământ, răsuflând greu şi ştergându-se de sudoare cu vestita ei basma.

— Bine, sfârleaza dracului, îi zise tovarăşul meu, iar a-ncălecat Aghiuţă pe tine? Ce-o împingi aşa de fugă, fa, şi ne laşi singuri? Ori vrei să ne rătăcim pe meleagurile aistea?

— Da 'mneata, răspunse ea netulburată şi fără a se urni de jos, nu poţi merge mai repede? Nu vezi c-are să ne-apuce ploaia? Şi de adăpostit n-avem unde, fără cât la Mârcu pe Neagra? Ş-avem mult de mers pân-acolo.

— Da de unde naiba vezi tu c-are să plouă, suveica lui Scaraoschi? pe la voi se vede că plouă fără nori; ori poate că ai tu vreun calendar al tău, care scrie ploaie pe ziua de azi?

— Eu nu ştiu ce spui 'mneta, fără numai c-are să ne apuce furtună şi ploaie mare, cum a scăpăta soarele de-amiază; nu vezi 'mneta cum se-nnourează la Cornul Caprei?

— Ce capră visezi tu, fa Axinio?

— Ia colo, la Cornul Caprei, hăt, departe, zise Axinia sculându-se şi arătând cu degetul ei mic un punct între apus şi miazănoapte.

Privirile noastre se îndreptară pe linia degetului Axiniei; la punctul arătat de ea, zărirăm marginile de aur ale unui nour mic şi conic, care răsărea de sub orizont şi-şi lărgea temeliile în văzduhul depărtat.

— Şi crezi tu, Axinio, că nourul acela, care de-abia a plecat de la marginile lumii, are să ne calce înainte de-a ajunge noi la Mârcu?

— Ei, d-apoi 'mneta nu ştii că nourii vin călare pe vânt? Cum a scăpăta soarele de-amiază, are să ne răstoarne furtuna la pământ şi are să ne mureze ca pe nişte şoareci. Ia mai bine să plecăm, că poate-om avea noroc să ajungem înainte de ploaie într-un loc unde ştiu eu că este o târlă părăsită; de n-or fi stricat-o, avem să găsim o ţî' de adăpost.

Axinia apucă înainte, tovarăşul meu după ea, şi eu rămăsei mai în urmă. Axinia lăsase de astă dată ceva din firea ei de sfârlează şi mergea cuminte la trei paşi înainte de botul iepei tovarăşului meu; şi, deşi nu păşeam tocmai unul pe urmele altuia, părea totuşi că se născuse în noi ceva din firea pieilor-roşii; — atâta mergeam de tăcuţi şi atâta călca de uşor şi om, şi cal.

— Şi mai avem mult până la târla ta, Axinio? întrebai, ridicând glasul pe deasupra tovarăşului meu.

— Ajungem amu; iaca, ia, se vede colo, în adâncitura ceea, răspunse ea, arătând cu degetul înainte.

Şi avea Axinia un aşa fel de arătat cu degetul, că parcă tot ce arăta răsărea la vârful degetului ei. La o depărtare, în adevăr, nu tocmai mare, se vedea o adâncitură plină cu bălării înalte, dar nimic mai mult.

Legiuni de nouri cu forme fantastice, ridicându-şi unul de după altul fruntea lor tivită cu aur, cuprinsese acum toată partea cerului dintre apus şi miazănoapte; alţi nouri răsăreau de la celelalte margini ale cerului şi, parcă grăbiţi, veneau pe aripi de vânturi să-şi deie întâlnire, deasupra capetelor noastre, cu tovarăşii lor din apus; şi, deşi pentru noi soarele mai păstra câteva din razele sale, deşi natura din jurul nostru nu se deşteptase încă din încremenirea sa, totuşi umbre prevestitoare de rău învăluiseră şi un vuiet surd şi nehotărât frământa depărtările zărilor. Eu am fost întotdeauna amantul nestrămutat al marilor privelişti ale naturii şi, deşi eram încredinţat că nu voi avea nici un punct de reazem împotriva dezlănţuirii nebune a puterilor văzduhului, simţeam totuşi în sufletul meu o neînţeleasă mulţumire. Nu cred să fi moştenit mare lucru din firea vreunui erou antic; ştiu însă că cumpăna sufletului meu e atât de simţitoare, încât e de ajuns să arunci pe unul din discurile ei un grăunte de siguranţă, oricât de mic, spre a hotărî precumpănirea curajului asupra fricii; şi când te gândeşti că, de astă dată, mă adăposteam sub o manta care de atâtea ori înfruntase biruitor potopurile cereşti; când te gândeşti că mă umbream sub o pălărie care-şi râdea şi de ploaie şi de soare -înţelege oricine că colosala tragedie a naturii, pe care stihiile se pregăteau s-o joace pe imensa scenă a văzduhurilor, scăzuse în ochii mei la treapta unei drame ordinare şi nu aşteptam decât ca cortina să se ridice...

Descălecarăm. Cotigirăm la stânga şi intrarăm în înfundătură sau, mai bine zis, în ceea ce Axinia numea o târlă părăsită.

De părăsită, părăsită era ea, căci cucuta, brusturul şi urzica moartă creşteau în voie, şi cu bună înţelegere domneau peste locul acesta. Întrucât se atinge de existenţa de altădată a vreunei târle, cel mult dacă un colţ arheologic al vreunei opinci rupte mai ridica glasul din gunoiul animal, în care stătea înmormântată până la gât; mai deoparte, un par al vreunui gard dispărut avea pretenţia să-ţi deştepte în suflet amintirea vreunei vechi coloane de templu, cruţate încă de timpuri; un cerc desfăcut răsărea pe jumătate din mormanele de gunoi heteroclit şi se părea că cheamă încă o dată, în braţele sale, bărbânţa de brânză, pe care odinioară o strânsese la piept.

Un vânt de miazănoapte ne călcase grăbit, şi suflarea lui vijelioasă săpa valuri adânci cu feţe schimbătoare în fâneţele înalte şi înflorite ale Şeştinei. Pe sub soarele care numai la depărtate răstimpuri se mai arăta, nouri de plumb îşi târau, cu o iuţeală nebună, umbra lor pe pământ. Vântul îşi îndoise furia şi nici o pată de lumină, jos, nici o pată de azur, sus, nu se mai zărea. Puterile adâncului trăsese în faţa cerurilor perdeaua lor de neguri...

În depărtările pline de umbră, stăteau munţii încremeniţi şi un fulger iute brăzda, ca o cordea de lumină orbitoare, frunţile lor posomorâte... Un tunet mai apropiat şi câteva bobiţe de ploaie hotărâră pe Axinia şi pe tovarăşul meu să-şi ia măsurile cuvenite. În câteva minute caii fură deschingaţi, tarniţele cu pernele lor puse la pământ; iar pe ele, ca pe nişte scaune, se aşezară fiecare de o parte, şi fiecare câte cu o pocladă în spate. Axinia, ce făcu, ce drese, se strânse ghem şi, mică cum era, dispăru aproape toată sub pocladă. Tovarăşul meu, sub ploaia care se îndesea, căuta cât mai iute să-şi adăpostească şi el imensitatea persoanei sale sub poclada prea scurtă şi prea îngustă pentru dânsul; trudă zadarnică: când îşi acoperea spatele, i se dezveleau genunchii; când o trăgea pe dreapta, stânga-i rămânea goală... şi ploaia se îndesea. Desfăcui repede tafturul calului meu, luai poclada şi i-o aruncai peste lipsurile celei dintâi.

— Şi acum, defunctul meu amic, zisei eu, cu cine vrei să mai împărtăşesc simţirile adânci, pe care mi le deşteaptă în suflet sublima frământare a naturii? Cine ar crede că sub porcoiul acesta de Heteroclit — diferit. Bărbânţă — vas făcut din doage de lemn, în care se păstrează lapte şi brânzeturi.

poclăzi vărgate îşi doarme somnul său de veci vlăstarul cel mai gingaş din viţa blondului Apolone? Tot aşa îmi închipui că trebuie să se fi întâmplat şi cu divinul tău strămoş, sub ploile Arcadiei, când se tocmise văcar la regele Admet.

Nici un răspuns. Rămăsesem singur în picioare, cu calul de frâu; şi fu de ajuns ca, între mine şi tovarăşii mei de drum, să se întrepună o pocladă, pentru ca, în mijlocul nemărginirii frământate de furia elementelor dezlănţuite, să mi se umple sufletul de iluziunea unei desăvârşite singurătăţi...

Furtuna se schimbase în vijelie şi pe mii de glasuri fantastice şuiera, se tânguia şi gemea a pieire şi a pustiu.

Fulgere lungi de lumină frântă şi orbitoare spintecau adâncurile, fără răgaz; clocoteau văzduhurile de tunete fără răstimpuri, iar piscurile depărtate ale munţilor păreau că se prăbuşesc sub trăsnetele cereşti; şi ploaia cu picături dese şi măzărate, biciuită de vijelie; ca o pânză fără sfârşit, se depăna pieziş din ceruri pe pământ. Axinia şi tovarăşul meu stăteau înghemuiţi sub poclăzile lor vărgate şi apa ciuruia de pe dânşii în toate părţile. După un ceas de frământare nebună a firii întregi, ploaia începu a se rări şi vijelia a-şi ostoi furia ei; numai din depărtare se mai auzea glasul răzleţ al câte unui tunet; zăbranicul de neguri se rărise, iar printre petele mari de azur ale cerurilor, soarele începuse iarăşi a trimite pământului razele sale. Ca o armată de fantome uriaşe, umbrele nourilor, grăbite şi uşoare, se strecurau din miazănoapte peste Şeştina şi se pierdeau în miazăzi; boabe mari de ploaie limpede atârnau pe firele de iarbă şi, sub razele soarelui, Şeştina lua înfăţişarea unui verde şi înflorit covor bătut în diamante; o răcoare fragedă şi curată împrospăta întreaga fire.

Ploaia contenise de tot şi vântul se potolise.
— Axinio, zisei eu femeii, care ieşise de sub pocladă, murată ca un şoarece, ia vezi de pune şeile pe cai şi să plecăm, că n-aş voi să ne apuce noaptea uzi şi flămânzi. Mai este mult până la Mârcu?

— Ia, a mai hi ca pe la jumătate cât am mers, da o s-ajungem iute, că scoborâm la vale.

În câteva minute caii fură gata. Încălecarăm şi plecarăm. În mai puţin decât credeam, furăm la Mârcu, în valea Negrei Broştenilor.

[modifică] JUPÂNEASA ZAMFIRA

Mârcu e un han aşezat pe valea Negrei, cam la jumătate calea dintre Şarul Dornei şi Broşteni.

Eram la 18 iulie, cu două zile adică înainte de iarmarocul de la Fălticeni şi, prin urmare, o mulţime de care ţărăneşti, încărcate cu de-ale vânzării, se opriseră aici din drumul lor spre iarmaroc. În mic, se putea vedea tot comerţul şi toată industria muntelui: oale, străchini, mangal, doage, cofe, putini, piei de oaie, sumane, ţesături groase de cânepă, pânză de bumbac, ştergare de borangic, lăvicere, ţesături mai subţiri de lână vărgată, opinci nelucrate de piele de porc, linguri grosolane, scăfiţi, coveţi, ştiubeie de salcie, chersine şi alte câteva produse ale unei industrii cu totul primitive.

Aşa, călare, cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea.

— Ei, şi ce-ai rămas ţintuit în drum? auzii deodată pe tovarăşul meu, strigându-mi de la spate. Nu cumva ai de gând să te faci negustor de opinci sau de doage?

— Şi de una, şi de alta, scumpul meu spectru; de opinci spre a-ţi pregăti cataligele pentru călătoria pe lumea cealaltă; de doage, pentru a meremetisi pe cât cu putinţă, bărbânţa hodorogită dintre umerele tale; cine ştie, poate vei fi nevoit să duci lui Pluto puţin lapte acru ca plocon, spre a-ţi face şi ţie loc în al optulea cerc al iadului, lângă Thaďs, vechea ta amantă, care — pe cât am aflat — face de două mii de ani o baie care nu miroase tocmai a parfum de roze. A m e r e m e t i ş i — a drege.

— Fără să te măgulesc, trebuie să-ţi mărturisesc, zise tovarăşul meu, că — din câţi cunosc — dumneata eşti cel mai tare în anacronisme; de astă dată însă o să-mi dai voe să restabilesc puţin ordinea cronologică a faptelor: despre Thaďs, Laďs, Phrynea şi alte Aspasii, vom sfătui pleno ventre ; nu bagi de seamă, se vede, că am devenit străveziu de foame?

Descălecarăm la uşa crâşmei; lăsarăm frâiele cailor în mâinile Axiniei şi intrarăm înlăuntru. Un miros de rachiu mă izbi în nas. Crâşmarul, un român de astă dată, răsărea, ca de obicei, pe jumătate de după tejghea şi, c-o îndemânare vrednică de cel mai desăvârşit Avrum, mânuia un întreg popor de pahare şi de gărăfi. Toate curcubeiele păreau că-şi dăduseră întâlnire şi se vârâseră, pe culori, în sticlele cu rachiu ale crâşmarului de la Mârcu. Cei câţiva dulapi unsuroşi, aşezaţi în chip de mese, pe câte patru picioare bătute în pământ, erau cuprinşi, pe toate părţile, de bărbaţi şi de femei cu măsuri şi cu pahare de rachiu dinainte. În munte vinul nu are trecere; se pare însă că s-a făcut un fel de învoială între vin şi rachiu: rachiul să se bea, iar vinul să-i împrumute paharele; şi după modul cum românul din munte măsoară din cap până-n picioare litrul de rachiu ce i se pune dinainte, s-ar părea că o singură părere de rău i-a mai rămas — aceea, adică, de a se fi înlocuit patriarhala ocă a lui Cuza printr-o blestemăţie nemţească pe care şi el, de ciudă şi pentru a mai mări cuprinsul măcar în gând, a botezat-o cu numele de "chilă"; şi iată-l deci pe românul nostru din munte bând rachiul, nici cu stamboala , nici cu merţa, ci numai cu chila. Şi se face la noi, în toate zilele şi pe toate drumurile, un foarte hazliu patriotism; se strigă şi se scrie că crâşmarul jidan otrăveşte populaţia noastră rurală; şi, pe tema aceasta, se tună atâta încât ai crede că ultimul cuvânt al regenerării noastre naţionale trebuie căutat în fundul şipului cu rachiu al lui Iţic sau

Cu stomacul plin (lat.) Stamboală — baniţă. Şloim. E o greşeală. Badea Ion, crâşmarul nostru naţional, are tot atâta de puţini dumnezei, dacă nu chiar mai puţini, decât cel mai perciunat Avrum: păpuşoiul, găina, oul, lăvicerul, năframa, cojocul, sumanul nimeresc tot aşa de bine drumul spre badea Ion, ca şi spre jupânul Iţic; singura deosebire ar fi poate aceea că otrăvitoarele dresuri ale rachiurilor, în loc de a fi jidoveşti, ar fi în cazul celălalt curat româneşti; şi, deşi lucrul acesta ar fi, în adevăr, un mare pas făcut pe calea regenerării, ar trebui totuşi să se considere că românul, sceptic cum e, dă foarte puţină însemnătate faptului că otrava de care moare e jidovească sau curat românească.

Şi deşi, spre cea mai mare glorie a neamului românesc, ţăranul nostru se pare înzestrat cu un stomac de tinichea, aceasta nu împiedică totuşi ca bărbaţii de munte să aibă faţa arsă şi îmbătrânită, iar femeile să pară ca nişte capre cu picioarele etice şi cu sânuri lungi, ascuţite şi sălbatice. Mi s-a întâmplat să întâlnesc, de multe ori, babe purtând în braţe copii mici. "Al cui e copilul, mătuşă?" o întrebam eu, dorindu-i cale bună. "A cui să hie? ia, a neu", răspundea ea cu glas subţire şi înţepat, lăsând să se întrevadă o raghilă ruginită de dinţi, în dosul a două buze albe cu pete roşii-vinete. "Prea cu putinţă, ziceam eu în gând, căci şi copilul însuşi e bătrân..."

— Noroc bun, zisei, intrând în crâşmă, urmat de tovarăşul meu, şi adresându-mă crâşmarului.

— Foarte mulţumim, răspunse el mecaniceşte, şi urmând a deşerta gărăfi şi a umplea pahare şi măsuri de rachiu pentru numeroşii săi muşterii.

Îmi era, în adevăr, foame; dar nu mă ispiteau deloc cei câţiva cârnaţi lungi, colbăiţi, subţiri şi cu pântecele lipit de spate, ce atârnau pe cuie deasupra tejghelei; ai fi zis că lor înşişi le era foame, atâta erau de costelivi!... Oricum, tovarăşul meu îi măsura Raghilă — darac, instrument cu dinţi de fier pentru pieptănat fuioarele de cânepă.

cu ochii scânteietori şi lacomi, şi era cât pe ce să întindă mâna şi să înhaţe unul.

— Puţină răbdare, zisei eu, dându-i mâna la o parte, hămesitule antropofag; ia seama că ceea ce vezi înaintea ochilor tăi nu sunt decât toate rudele tale înşirate pe aţă şi spânzurate pe cuie în crâşma de la Mârcu.

Tovarăşul meu mârâi ceva printre dinţi, dar se stăpâni.
— Jupâneasă, jupâneasă, zisei eu, strigând pe femeia crâşmarului, care umbla de colo până colo, slujind pe muşterii; jupâneasă, ia poftim oleacă-ncoace.

Şi femeia se apropie de mine. Crâşmarul se părea că-şi caută de treabă.

— Mă rog, zisei eu, când femeia fu lângă mine, am voi să mâncăm ceva; venim de departe şi suntem osteniţi şi flămânzi; n-ai vreo odaie mai deoparte?

Crâşmarul însă, care auzise întrebarea mea şi care cu o repegiune de maestru cântărise câştigul ce i se înfăţişa, zise femeii lui:

— Du pe dumnealor în odaie, Zamfiră, şi vezi ce poftesc. Ne scularăm şi urmarăm pe crâşmăreasă. Sunt dator să însemn în treacăt că Zamfira lui Ilie Filipoiu, crâşmarul de la Mârcu, se deosebea mult de Sura lui Avrum din Şeştină: statură mijlocie, sprâncene negre îmbinate, păr castaniu, ochi căprii, nasul drept, gura mică, faţa ovală, câte o gropiţă în fiecare obraz când râde, vârsta — 25 de ani... Şi dacă mai adaugi că viaţa sedentară şi bunul trai îi păstrase toată plenitudinea, rotunjimea şi frăgezimea formelor femeieşti, dacă mai adaugi tonurile trandafirii care răsăreau de sub pielea albă şi curată a feţei şi a braţelor ei, apoi cu drept cuvânt te-ar fi prins mirarea şi n-ai fi putut să-ţi dai socoteală cum de se rătăcise această mieluţă ţigaie printre atâtea capre fără barbă.

— Jupâneasă Zamfiră, zisei intrând în odaie şi adresându-mă crâşmăresei, nu căuta că suntem aşa prăpădiţi; ia pârdalnica as' de ploaie ne-a apucat pe Şeştină şi ne-a murat ca pe nişte şoareci; dumnealui, îl vezi? şi arătai la tovarăşul meu, e căprar în armata lui Vodă, şi eu sunt revizor de drumuri; călătorim pe socoteala stăpânirii şi, fiindcă norocul ne-a adus în casă la dumneata, apoi dă-ne ceva să mâncăm; plătim oricât, numai să fim mulţumiţi.

— Da ce-ţi pofti dumneavoastră? ne întrebă ea.
— Asta-i asta, jupâneasă Zamfiră; doar ştiu că n-o să ne dai borş de ochi căprii şi friptură de obraji trandafirii; ia dă-ne şi dumneata vreun scrob, vreun borş de pui, nişte brânză cu smântână, dă-ne ceva, că suntem aşa de flămânzi, încât, de mai stai mult cu noi, te mâncăm cât ai clipi.

Şi o strânsei uşor de obraz cu dosul a două degete.
— Da-ţi aştepta o ţâră? mă-ntrebă ea zâmbind şi dându-mi jos mâna cu o lovitură uşoară.

— Da om aştepta şi două, numai cât mai degrabă, că tovarăşul ista al meu are obicei de moare cum apune soarele şi n-aş vrea să moară flămând, sărmanul.

— Îndată, încheie Zamfira noastră, ieşind iute şi trăgând uşa după dânsa.

Peste puţin, Axinia intră în odaie.
— Da 'neavoastră, mă întrebă ea, îţi rămânea aici ori mergeţi mai departe?

— Da tu, Axinio, unde crezi că e mai bine de mas? Prin pârloage ori la jupâneasa Zamfira din valea Negrei Broştenilor?

— Cum îţi vrea 'neavoastră.
— Foarte bine, mânem aici. Du-te şi cere să-ţi deie să mănânci; cere să-ţi deie şi vin, dacă bei; pune-te bine la cale şi, dacă nu-i avea unde dormi, vino aici în odaie.

Axinia păru că vrea să zică ceva, dar se răzgândi, ieşi şi se duse.

Tovarăşul meu se lungise cu faţa-n sus pe unul din cele două paturi ce se aflau în odaie şi stătea nemişcat, cu ochii în podele Podele — tavan.

şi cu ceafa rezemată între degetele încleştate ale amânduror mâinilor sale, în loc de pernă. Mă lăsai şi eu într-un cot pe celalt pat; mă simţeam obosit. Peste puţin, uşa se deschise şi jupâneasa Zamfira intră cu ceea ce s-ar putea numi tacâmuri. Trase masa de lângă fereastră în mijlocul casei, aşternu pe ea ceva care semăna a o faţă de masă şi puse două tacâmuri alcătuite fiecare din câte două talgere, unul întins şi altul adânc, care se înrudeau cu farfuriile prin formă, iar cu străchinile prin florile lor de smalţ albastru şi gros; furculiţele şi cuţitele, deşi cam ruginite, erau totuşi cuţite şi furculiţe; lingurile de tisă, cu coada în formă de şarpe săpat în lemn, dovedeau munca stăruitoare a vreunui călugăr; iar deasupra tuturor, domnea câte un gros şi mare şervet de cânepă strâns în patru.

— Bravo, jupâneasă Zamfiră! zisei eu, privind pe crâşmăreasă cum punea masa, şi fără a mă urni de pe cotul pe care stăteam rezemat, bravo! pe cât văd, dumneata ai de gând să ne ospătezi ca pe nişte feciori de domn. Vezi dumneata pe tovarăşul ista al meu, care stă lungit ca o tânjală? Să ştii că, până acuma, el a şi suflat cu gândul o mămăligă întreagă şi-o oală cu borş; pentru el, prin urmare, şi fiindcă suntem, cum s-ar zice, la Sf. Ilie, să n-aduci la masă decât două mere, da ştii d-ta, de cele sântilieşti, pe-o parte gălbii şi pe alta trandafirii şi, dacă fragii nu s-au trecut, n-ai face rău să-i aduci vreo doi, că-i plac straşnic.

— Ei, dumitale nu ţi-e foame, zise ea roşindu-se uşor şi sfârşind de pus masa.

— Cam ai dreptate, jupâneasă Zamfiră, eu sunt de cei care se satură cu lumina luceferilor de seară.

— Ai să mănânci trânteală de la badea Ilie, zise tovarăşul meu, întorcându-se pe o parte şi cu faţa-n casă.

Crâşmăriţa ieşi şi, după câteva minute, intră cu o femeie după ea, amândouă încărcate cu de-ale mâncării. Ni se puse pe masă o coşcogea mămăligă pe un fund de lemn, un scrob, la care se păreau că luase parte găinile unui sat întreg, o mare strachină cu caş frământat chiar atunci şi o strachină, şi mai mare încă, plină cu un ocean de borş. Tovarăşul meu se sculă iute, se puse la masă şi începu să mănânce cu o lăcomie şi o furie vrednică de un sălbatic.

— Bine, jupâneasă Zamfiră, zisei aşezându-mă şi eu la masă, pe cât văd, d-ta îţi baţi joc de noi; am uitat, ce-i drept, să-ţi spun că d-lui e Flămânzilă din poveste, care, numai pe-o măsea, pune nouă cuptoare de pâine şi nouă ialoviţi fripte; şi d-ta ne-ncurci c-o lingură de borş şi c-un strop de brânză? Ia stai numai oleacă ş-ai să vezi cum o să sufle într-o clipă şi scrob, şi brânză, şi borş, şi mămăligă.

— Şi d-ta, ce nu-i dai pace? dacă i-i foame, cum n-are să mănânce?

— A! Vasăzică pe d-ta, jupâneasă Zamfiră, te-a pălit mila de d-lui! bine, am să te aşez la badea Ilie.

— Ei! Parcă badea Ilie altă grijă n-are. Şi răspunsul acesta atât de simplu mă lăsă pe gânduri... "Hm! cugetam eu, pişcând din mămăligă şi sorbind subţire borşul de pe vârful lingurii; mi se pare că jupâneasa Zamfira are ochi destul de căprii şi, dacă cerurile s-ar hotărî să-şi amestece cu mările culoarea şi adâncimea lor, ar trebui să se ieie puţin după ochii sprintenei jumătăţi a lui badea Ilie de pe valea Negrei Broştenilor; nu ştiu, însă, în cazul acesta, cu ce lumini tainice şi cu ce viaţă arzătoare ar însufleţi ele moarta lor adâncime... Şi în ochii jupânesei Zamfira e atâta taină şi atâta viaţă arzătoare!... Sunt atât de mici gropiţele din obrajii ei când râde!... Am văzut în viaţa mea atâtea sprâncene îmbinate şi totuşi nici unele din ele n-au avut darul de a-mi strânge fiinţa atât de puternic în arcul lor fermecat, după cum găsiră cu cale s-o facă, într-o clipă, sprâncenele jupânesei Zamfira. Toţi trandafirii pământului s-ar vesteji de ciudă dacă s-ar uita la gura mică şi înflorită a crâşmăresei..." Ialoviţă — vacă mare şi grasă.

Şi nu băgam de seamă că duceam la gură lingura deşartă şi că, în mod inconştient, luam de două ori din mămăligă şi niciodată din borş. Şi poate că aveam dreptate; căci, mai la urmă, cine pusese pe jupâneasa Zamfira să stea înfiptă în faţa mea şi, mai ales, cine poftise pe sfântul soare, care apunea, să se strecoare prin fereastră şi să amestece nuanţele de aur antic ale razelor sale cu tonurile albe şi trandafirii, care răsăreau de sub pielea fină a femeii acesteia?

— Mă rog, jupâneasă Zamfiră, zisei eu lăsând lingura, punând mâinile în buzunări şi răsturnându-mă în cumpănă pe speteaza scaunului, mă rog, nu crezi d-ta că soarele, acest Făt-Frumos din poveste, a pierdut urma Ilenei Cosânzene, şi că s-a vârât pe fereastră la d-ta, ca s-o caute? Eu te sfătuiesc să tragi perdeaua, că tare mă tem să nu te văd zburând pe fereastră călare pe-o rază de lumină...

— Ei!... zise ea c-un fel de cochetărie proprie oricărei femei, ia lasă-mă-n pace! Şi un fel de mânie prefăcută se citea în ochii ei. Strânse iute de pe masă şi ieşi.

Peste puţin uşa se deschise şi Axinia intră.
— Da...
— Da bine, sfârleaza dracului, zisei eu luându-i vorba din gură, alt drum nu era de mers la Şar?

Axinia se uită lung la mine, neînţelegând de ce-o luam aşa repede.

— Cată-ţi treaba, Axinio, zise tovarăşul meu bătând-o uşor pe umăr; nu te speria; ia jupâneasa Zamfira nu-ş' ce-o făcut, nu-ş' ce-o dres cu ochii d-sale cei în floarea fuiorului de cânepă, că l-a săgetat prin inimă. Nu cumva ştii tu să descânţi de săgetătură?

— D-apoi să-i descânte cine l-o săgetat, zise ea jumătate glumind, jumătate muşcată de un fel de gelozie înnăscută oricărei femei.

— Mă rog, zisei eu, pe un ton de o seriozitate silită; n-o să sfârşeşti cu fleacurile? Du-te, Axinio, şi zi cuiva să ne aştearnă ceva pe paturi să ne culcăm, că eu cad de somn. Tu unde te culci?

— Da m-oi culca şi eu undeva.
— Foarte bine, numai să nu te culci cu nasul la stele, să te găsesc mâine dimineaţă cu fluier de argint între dinţi; nu de alta, da n-aş vrea să-ţi văd iepele şi pe cuconaşul ist tânăr bocindu-te.

— Lasă, nu purta 'neata grijă de asta, zise ea roşindu-se uşor şi ieşind din odaie.

Peste puţin, jupâneasa Zamfira şi cu Axinia intrară cu de-ale aşternutului. Puseră pe fiecare pat şi la căpătâi câte o pernă mare şi vârtoasă, iar în lung câte două poclăzi una peste alta, una ca prostire şi alta ca ogheal. Ni se puse pe masă un sfeşnic de lut cu o lumânare de seu şi câteva chibrituri.

— Iaca aşa, jupâneasă Zamfiră, zisei eu uitându-mă la paturi, nici împăratul turcesc nu cred c-o să doarmă noaptea asta mai bine decât noi. Un lucru numai: cu poclada asta — şi arătai pe cea cu care era să mă învelesc — s-a mai învelit cineva?

— D-apoi ne-am învelit noi, răspunse ea, uitându-se lung la mine şi neînţelegându-mi rostul întrebării.

— Nu glumeşti?... Chiar d-ta singură, jupâneasă Zamfiră?
— Ei, zise ea ca înţepată de întrebarea mea, d-tale ţi-i de glumit, nu ţi-i de dormit.

— Ba deloc, jupâneasă Zamfiră; eu n-am glumit de când sunt.
— Ba, jupâneasă Zamfiră, întrerupse tovarăşul meu, ia să-ţi spun eu una şi bună: vrei să n-auzi la noapte trăsnind pe acoperământ şi hodorogind prin pod? unge ferestrele cu usturoi şi pune cruce de ceară galbenă pe borta cheii; altmintrele, toate bufniţele şi toate cucuveicile, de pe unde-or fi, toate-or să se strângă în preajma casei d-tale; ş-ai să vezi sclipind toată nopticica lumini albastre pe la fereşti... Trebuie să ştii că d-lui îi lunatic şi noaptea stă la sfat cu strigoii, cu bufniţele şi cu liliecii.

— Da poate că n-a mai hi tocmai aşa cum spui d-ta, zise ea cam în bătaie de joc.

— Vasăzică...

Şi tovarăşul meu îşi puse mâinile la spate şi privi pe crâşmăreasă drept în ochi.

— Vasăzică, zisei eu apucându-l de vârful urechii şi făcându-i vânt, vasăzică, stânga-mpree... jur! şi la culcare... marş!

Amândouă femeile ieşiră din odaie râzând cu hohot. Când ne scularăm dimineaţa, soarele încă nu răsărise; caii erau dinaintea crâşmei şi Axinia-i înşeuase. Badea Ilie şi jupâneasa Zamfira erau sculaţi şi trebăluiau prin crâşmă.

Plătirăm şi ieşirăm să plecăm.
— Apoi mai rămâneţi sănătoşi, zisei încălecând şi cârnind calul spre drum.

— Să mergeţi sănătoşi şi drum bun, ne doriră într-un glas badea Ilie şi jupâneasa Zamfira, şi mai poftiţi când v-îţi intoarce, adăugă aceasta din urmă.

— Bucuroşi, să vă găsim sănătoşi! Plecarăm. Pentru întâia oară poate în zilele mele, mergeam pe un drum de munte în o strălucită dimineaţă de vară, fără să-mi dau seama de frumuseţea locurilor ce străbăteam... Gândurile mele rămăseseră departe de mine... Şi cine ştie cât aş fi mers astfel, dacă tovarăşul meu nu s-ar fi însărcinat să mă smulgă dintr-un soi de toropeală sufletească...

— Ei! bătrânule Isac Lachedem, îl auzii deodată strigând de la spatele mele, ei! legendarule jidov rătăcitor, ia priveşte şi-mi spune, te rog, dacă, sub cerul veşnic de primăvară, care pluteşte peste fericitele văi ale Caşmirului d-tale asiatic, unde închipuirea a aşezat raiul pământesc, ai văzut un răsărit de soare sau o privelişte mai măreaţă decât pe valea Negrei Broştenilor noştri? Oare Himalaiele şi Hinducuşii misterioasei d-tale patrii îşi înălţau mai mândri spre cerul limpede piscurile lor aeriene? şi aurul idealizat al razelor de soare poleiesc acolo mai fermecător decât aici creştetele lor neguroase? Oare e acolo mai molatic şi mai cu măiestrie ţesut din ceaţă şi lumină vălul străveziu şi imens aruncat de D-zeu peste adâncuri? Oare spiritul, care sufla peste ape în zorile Creaţiunii, era mai dulce şi mai lin decât adierile depărtatului nostru apus? În ce pârâu de rece şi curgătoare rouă a pus natura un suspin mai adânc de dureroasă dragoste decât în glasul Negrei Broştenilor noştri? Şi dacă, faţă de toate acestea, rămâi încă nepăsător, dacă idila biblică a lui Boaz şi Ruth nu-ţi înfloreşte închipuirea, dacă din zarea veacurilor nu-ţi răsar în suflet ochii negri ai indianei Tamar, dacă nu întrevezi sub alba stolă asiriană chipul fermecător al chaldeianei Rachel, dacă, în sfârşit, sufletul d-tale mai rămâne, faţă de toate acestea, lănţuit în sânul crâşmăresei cu ochi în floarea fuiorului de cânepă...

— Dacă toate acestea se întâmplă sau nu se întâmplă, îl întrerupsei eu, tu rămâi totuşi cea mai mare secătură din univers...

— Tocmai când...
— Tocmai când şi destul, ori te umflu de urechi.
— Foarte bine; iată un argument în faţa căruia trebuie să-mi plec capul şi...

— Să taci...

[modifică] ION RUSU

După un ceas de drum, ajunseserăm la gura Dârmocsului, un pârâu care-şi face drum prin cotiturile de miazăzi ale munţilor şi se varsă, pe dreapta, în Neagra Broştenilor; iar în unghiul pe care-l formează Dârmocsul cu Neagra se află aşezată crâşma. O singură grindă înalt suspendată, rămăşiţă a vreunui pod desfiinţat de vechime, unea cele două maluri ale Negrei, ca un fel de punte aeriană. Noi tăiarăm prin apă, suirăm malul drept şi ne îndreptarăm spre crâşmă; iar Axinia, deşi apa nu era mai adâncă decât până la genunchi, împinsă de natura ei de veveriţă, găsise nimerit să treacă pârâul pe punte; şi, când ne uitarăm noi îndărăt, o văzurăm prin aerul înalt, străbătând, cu pas uşor şi sigur, grinda îngustă de peste Neagra.

— Bine, custura lui Scaraoschi, îi zise tovarăşul meu, când ea ne ajunse din urmă, dar dacă te duceai de-a tumba în apă? Adică tu nu poţi trece peste Neagra decât numai prin văzduh? Ori vrei să nu-ţi vadă lumea picioarele? Să-mi fi spus, că te luam călare.

— Ia dă-i pace, îl întrerupsei eu; Axinia a făcut, se vede, multe păcate şi se deprinde, de pe lumea asta, ca să treacă peste cele nouă vămi ale văzduhului din lumea cealaltă. Nu-i aşa, Axinio?

— A hi, răspunse ea înţepat. Descălecarăm dinaintea crâşmei. Până ce Axinia să vadă de cai, noi ne aşezarăm la o masă, sub umbra unui mesteacăn. În crâşmă, tot la o masă, chefuiau câţiva ţărani. Mai deoparte, ca la o zvârlitură de băţ, o mulţime de femei erau strânse ciotcă şi făceau nu ştiu ce. Axinia luase şeile de pe cai, îi legase la gard, le dăduse puţină iarbă şi se întorsese unde eram noi.

— Ia vezi, fată hăi, dacă putem găsi ceva de-ale mâncării la crâşma asta.

Axinia se râsuci într-un picior, plecă şi dispăru în crâşmă. Peste câteva minute se întoarse.

— Vai de mine! zise ea speriată şi cu mâna la gură, vai de mine! Ion Rusu i-aici...

— Ei, şi ce te apucă, fa? Ce-i cu Ion Rusu al tău? o întrebai eu.
— Ion Rusu din gura Dârmocsului...
— Foarte bine, din gura Dârmocsului; dar, în sfârşit, cine-i Ion Rusu al tău, de parcă te-au apucat toate năbădăile?

— D-apoi'neata ştii? să te ferească sfântu de el, când îi cu chef; se leagă de toată lumea ş-un sat întreg n-are ce-i face.

— Ei, şi de asta te-ai speriat?
— D-apoi?
— Bine, bine, o să vedem; pân-atunci, ia vezi, nu ne mai aduce ceva să mâncăm?

— Iaca vine. În adevăr, crâşmarul, un român cam de 40 de ani, venea cu de-ale mâncării.

— Bună ziua, prietene, îi zisei eu, când fu lângă noi.
— Mulţumim d-voastră! ne răspunse el scurt, punând, fără altă vorbă, dinaintea noastră o pâine uscată, o bucată de cârnaţ şi mai uscat încă, nişte brânză într-o strachină şi o legătură de ceapă verde.

— Da vin îţi pofti? ne întrebă el.
— Deocamdată să ne dai apă rece; suntem înfierbântaţi de drum; vinul o să-l cercăm mai pe urmă.

Şi, nepăsător, ne lăsă şi, cu paşi greoi şi largi, se întoarse în crâşmă.

— Ia cearcă-ţi dinţii în cârja ias' de corn a bunică-ta, fa Axinio, zisei eu, dând femeii o bucată de cârnaţ, uite pâine, uite ceapă, uite brânză, mănâncă, sfârleaza lui Scaraoschi, până ce nu dă Rusul cu crucea peste tine. Auzit-ai de Ivan Turbincă? Ei bine, să ştii tu că acela era tot rus şi-l chema tot Ion, ca şi pe Rusul tău; şi avea o tolbă blagoslovită de Dumnezeu, în care vâra pe toţi dracii. Pe cât am aflat, şi Ion Rusu din gura Dârmocsului are o tolbă, în care s-o hotărât să te vâre şi pe tine, cu dracii tăi cu tot.

— Ei, 'neatale ţi-i a pruji , da 'neata ştii pe Ion Rusu? las' c-ai să vezi.

— Cine ţi-a spus ţie că nu-l ştiu, fa? D-apoi eu nu-s rus?
— 'Neata rus?...
— Ba încă de cei cu coadă, Axinio.
— Ei las'... zise ea, uitându-se la mine cu un zâmbet de ironică neîncredere şi oprind la jumătate cale spre gură o ceapă, din care mai muşcase o dată.

Sfârşisem aproape de mâncat, când îmi aruncai, din întâmplare, ochii spre crâşmă. Un român de o înfăţişare atletică, care, deşi în crâşmă, se părea totuşi acasă la dânsul, umpluse golul negru al uşii şi, cu picioarele desfăcute în compas pe pragul dedesubt, stătea şi se uita ţintă la noi; cu o mână la spate şi cu alta răsucindu-şi o musteaţă stufoasă şi galbenă, părea că plănuieşte ceva, de sub cămaşa lui albă şi scurtă până deasupra genunchilor, de sub brâul verde şi lat ce-i încingea şalele, de sub iţarii lui creţi şi curaţi, răsărea o musculatură sculpturală, care ar fi făcut gloria unui statuar; un cojocel scurt, fără mâneci, aruncat cu neîngrijire mai mult pe-un umăr, se silea să acopere nişte spate, pe care, ca şi pe umerii anticului Atlas, s-ar fi putut rezema cerurile; o frunte netedă şi largă se ivea în trei pătrimi de sub căciula lui mare şi neagră, care, cu greutate, se ţinea în cumpănă cam pe ceafă, cam pe-o ureche; iar piepţii albi ai cămăşii lui întredeschise la gât şi dinainte păreau prea strâmţi pentru sânurile lui puternice... Să fi avut 40 de ani.

— Nu cumva acela-i Rusul tău, Axinio? întrebai eu pe femeie, arătându-i-l. A pruji — a glumi.

— Ba el, uci...
— Taci că te-aude şi te vâră-n tolbă, prâsnelul naibii.
— Iaca vine, zise ea speriată, şi voi să plece. O apucai de mânecă şi o ţinui pe loc, fără a zice nimic. Ion Rusu părăsise, în adevăr, privazul uşii şi, cu paşi greoi şi legănaţi, se îndrepta spre noi. Din chipul cum mergea şi cum se ţinea Rusu, înţelesei repede că nu era beat, ci numai cu chef, adică cum îi şade românului mai bine, dar şi cum era mai de primejdie, după spusa Axiniei. Şi cu tot gustul de bucluc şi de gâlceavă, ce se citea pe faţa lui, nu mă putui totuşi opri de a mă simţi atras către acest om plin de viaţă şi cu tot sufletu-i vesel în ochi şi pe figură. Mă hotărâi să-i iau apa de la moară.

— Bună ziua, Rusule, îi zisei când fu la câţiva paşi de noi. Rusul nostru se opri pe loc şi, cum era el cu mâinile înfipte în brâu în loc de buzunare, rezemat mai mult pe piciorul stâng şi cu dreptul înainte şi puţin cam slobod, mă privi un moment fără a-mi răspunde, după obicei, la bună ziua mea.

— Mulţumesc d-tale, zise el, în sfârşit, scoţând dreapta din brâu şi răsucindu-şi musteaţa stângă; da adică de unde mă cunoşti d-ta, cucoane, de-mi zici aşa deodată pe nume, mă întrebă el cam răstit şi privindu-mă ţintă.

— De un'te cunosc? Bravo, Rusule! zisei eu sculându-mă, apropiindu-mă de el şi bătându-l uşor peste umăr; da cine nu cunoaşte pe Ion Rusu din gura Dârmocsului? Oare este un român mai verde şi mai chipeş, pe toată valea Negrei Broştenilor, decât Ion Rusu din gura Dârmocsului? Doar cred că satul de frica lui ştie şi nu de-a buhaiului popii; şi mi se pare mie că fetele şi nevestele se cam sfădesc după musteţile tale cele galbene şi stufoase; uite, biata Axinia numai te-a văzut ş-a şi apucat-o tremurul lui Cain.

— A! haaa! Axinia din gura Borcii, zise el făcând un pas spre femeie şi privind-o scânteietor; ia mai stai tu, fa, să-ţi sucesc eu gâtul ca la şopârle amu; ce cauţi tu aici?

Axinia, sprintenă cum era, o rupse de fugă.

— Ia ascultă, Rusule, zisei eu apucându-l de braţ, las' că i-i suci gâtul mai pe urmă.

Şi cum se uita Rusu după Axinia, care fugea, dădu cu ochii de grămada de femei strânse ciotcă mai deoparte, împrejurul a nu ştiu ce.

— A! ha! zise el, iar a venit aici cotoroanţa de vrăjitoare. Şi pe cât îi îngăduia starea lui de ameţeală, se smulse din strânsoarea mea şi se îndreptă repede spre grămada de femei.

— Ia mai staţi să v-arăt eu amu, ameninţă el de departe.
— Iaca Rusu! iaca Rusu! auzii strigând speriat pe o femeie din grămadă.

Toate femeile întoarseră capul şi, când văzură pe Rusu venind, iute se sculară ş-o împunseră de fugă care încotro. O babă, care părea că formase centrul grupului de femei, se sculase şi ea, strângea repede nu ştiu ce şi, pe cât îi îngăduiau bătrânele ei picioare, o luă şi ea la fugă spre Neagra, îşi ridică fusta până la genunchi, intră în apă şi, luptându-se cu repegiunea curentului, se silea să ajungă cât mai iute la malul celălalt. Nu cunosc obiceiul câinilor de vânat, dar îmi închipuiesc că tot ca şi Rusu trebuie să fi rămânând pironit un ogar care vede o sută de iepuri ţâşnind deodată din toate părţile şi nu ştie după care să se ieie. Şi Rusu, mânios şi ruşinat, poate, de neizbânda sa, se întorcea mai încet decât se dusese.

— Da ce-i, Rusule, zisei eu, când fu lângă noi, ce te-ai apucat de speriat femeile satului?

— Ce-i?... D-apoi că doar n-oi da eu cu crucea peste spurcăciunea cea de cotoroanţă, zise el arătând spre baba care trecea Neagra prin vad; şi o sudalmă, care dovedea că Rusu nu era în termeni tocmai excelenţi cu crucile, cu dumnezeii, cu icoanele şi cu tămâia, căzu ca o grindină pe capul babei, care trecuse apa şi se depărta repede pe drum la vale. Am să-i descânt eu de baghiţă unde-o miruit-o cu lapte acru popa ei cel ţigănesc. Baghiţă, babiţă — boală de care pătimesc copiii mici.

— Da ce ţi-o făcut baba, Rusule, de-o tămâiezi aşa?
— Hei! d-apoi că doar asta-i Marula, vrăjitoarea din Păltiniş; după ce poartă toată noaptea pe Sarsailă după gât, vine dencheagă apa prin sate.

— Las-o la pârdalnica, dacă-i vrăjitoare, măi Rusule, că ţi-a face vreo farmazonie şi te-i trezi într-o bună dimineaţă din om neom.

— D-apoi că doar nu mă tem eu de farmazoniile ei; eu îs cântărit în ziua de Paşti şi nu se prind de mine drăcoveniile ei.

Şi-mi închipui că Rusu trebuia să fi fost cântărit şi în ziua de Crăciun; căci îmi făcea impresia unui om care era în stare să zvârlă cu barda şi în D-zeu, şi în dracu.

— Hei! Axinio, fată hăi, hai vino-ncoace, zisei strigând pe femeie, care sta lungită pe iarbă mai încolo, la o depărtare anume aleasă în vederea Rusului; hai, vino-ncoace, că Rusu s-a hotărât să-ţi sucească gâtul mai târziu.

Axinia se sculă şi, cu băgare de seamă, se apropie de noi pe la spate.

— Ia du-te şi spune crâşmarului să vie cu socoteala, îi zisei întorcându-mă la ea.

Axinia făcu un ocol larg şi chibzuit pe la stânga Rusului, de la care nu-şi luă ochii, până ce nu se simţi în afară de sfera primejdiei şi, apropiindu-se de uşa crâşmei, strigă pe crâşmar, fără a intra înlăuntru. Acesta veni numaidecât, plătirăm şi ne scularăm să plecăm.

— D-apoi că doar n-îţi pleca 'neavoastră fără să vă opriţi pe la palaturile Rusului, zise acesta înfigându-şi provocator amândouă mâinile în brâul său verde şi lat.

"Rândul nostru", cugetai eu...
— Nici nu rămâne vorbă, Rusule, să trecem noi prin gura Dârmocsului şi să nu vedem palaturile Rusului, se poate? Numai să mergem mai repede că ne-apucă noaptea şi trebuie să fim în iastă-seară la Şar.

— Da ce-aşa mare grabă, mă rog? Doar Şaru n-o să fugă peste graniţă; tot acolo o să-l găsiţi şi mâine dimineaţă.

— Aşa-i, Rusule; dar, vezi tu, noi suntem cu trebi de-ale stăpânirii şi nu putem întârzia.

— D-apoi că, de, nu-i hi dumneata ingineriu care croieşte şuşaua?

— Ba, de nu ţi-ar fi cu supărare, Rusule, chiar eu sunt cel cu şuşaua; uite, şi arătai la tovarăşul meu, dumnealui e storăş la suprefectura de la Broşteni şi are de dus nişte porunci la primăria din Şar.

Rusu se uită lung şi bănuitor la tovarăşul meu.
— Mă!... izbucni Rusu deodată, făcând un pas spre tovarăşul meu, care, în faţa acestei explozii de o familiaritate îndoioasă, făcu şi el un pas îndărăt. Mă storăş, 'mi-ţi tămâia şi parastasu...

Şi nelăsându-l să mai adauge a cui anume tămâie şi parastas:
— Ian ascultă, Rusule, zisei eu, am luat pe storăşul aista de la suprefectura din Broşteni, cu chezăşie c-am să-l dau înapoi cu ciolanele nerupte; şi tu, fiindcă n-ai sucit gâtul Axiniei, ai voi să-mi vâri storăşul în spărieţi? Fii cuminte şi ia, mai bine, hai să vedem palaturile Rusului din gura Dârmocsului.

— Mă storăş...
— Hai, Rusule, hai, zisei apucându-l de mânecă şi trăgându-l mai mult cu sila după mine.

— Da de unde găsişi dihania asta cu musteţile roase de molii? zise el aruncându-şi încă o dată ochii spre tovarăşul meu şi lăsându-se a fi mai mult târât decât să meargă de bunăvoie.

— Bravo, Rusule! d-apoi de ce-a mai lăsat D-zeu molii pe pământ? Ia, ca să mai roadă şi ele câte-oleacă de musteţi, pe unde găsesc. Ş-apoi doar nu-i fi vrând tu să aibă toată lumea musteţi ca tine; a cui e vina, dacă tu te-ai dus cel întâi, când a împărţit D-zeu musteţi oamenilor pe pământ? Storăş — străjer, paznic.

— Hm! făcu el răsucindu-şi cu mândrie musteaţa-i galbenă şi stufoasă.

Şi cât pe ce s-o păţească tovarăşul meu din pricina musteţilor. Ajunserăm la palaturile Rusului. Nu e vorbă, aceste palaturi nu erau împrejmuite cu ziduri, metereze şi bastioane tocmai medievale; în schimb însă, un gard de răzlogi, veşnic beat, de-abia se ţinea pe picioare şi, cutreierând locuinţa Rusului, şovăia şi se cumpănea cât de cât să cadă; pe alocurea chiar, vacile şi porcii, cu un dram de îndrăzneală, ar fi putut sări neopriţi pe domeniile Rusului; se vede însă că nici cucuta, nici brusturul, nici urzica moartă şi nici hreanul porcesc nu ispiteau fie foamea unora, fie lăcomia altora. Şi, deşi am fi putut tăia de-a dreptul spre locuinţa Rusului, prin una din miile de spărturi făcute de vechime sau putrejune în gardul de răzlogi al despotului de la Dârmocs, avurăm, totuşi, înţelepciunea de a intra pe poarta de onoare; sărirăm, cu alte cuvinte, peste un pârlaz cu două trepte, înţepenite fiecare pe câte doi ţăruşi înfipţi în pământ şi fiecare treaptă străbătând prin gard de o parte şi de alta; şi mi-nchipui că Rusul nostru trebuia să fi numărat printre strămoşii săi vreun Oleg sau Rurik, deoarece izba sau, mai bine zis, cocioaba lui nu se depărta deloc de tipul patriarhal al primelor locuinţe slavice; cel mult, dacă vechimea îi dăduse o brâncă şi, hâind-o într-o parte, îi hâise, în acelaşi timp şi în sens oblic, liniile odată perpendiculare ale uşii şi ale ferestrelor sale; aşa încât acestea, ca o gură şi doi ochi de un alt gen, apucate parcă de spasmuri, se strâmbau la trecători. Şi, dacă Rusu nu avea femeie şi copii, avea cel puţin o familie: un purcel, cu o rămăşiţă de murdărie pe sfârcul râtului, răsări de după casă şi, cu gâtul întins, veni grohăind până sub genunchii noştri. O găină şi un cocoş scurmau, mai deoparte, ca pe propriile lor domenii, gunoiul heteroclit din jurul unei coteneţe sparte, iar, din când în când, câte o rândunică, venind la cuibul său, se înfigea ca o săgeată în capătul înnegrit al grinzilor de brad, ieşite afară de sub vechiul acoperământ de şovar.

— Bravo, Rusule! zisei eu, îmbrăţişând cu privirea tot cuprinsul lui domestic; ştii că-mi plac palaturile tale?

— Hm... făcu el răsucindu-şi eterna-i musteaţă stufoasă şi galbenă; ia poftiţi ş-îţi sta o ţâră; şi ne arătă prispa jerpelită a cocioabei lui.

— Mult n-om sta, Rusule, zisei aşezându-mă pe prispă, că ne grăbim; ia, cât om face o ţigară; tu fumezi? Şi-i întinsei tabachera.

— Mulţumesc d-tale. Eu nu beu tiutiun. Şi se puse şi el pe prispă între mine şi tovarăşul meu,
— Mă!... izbucni el deodată, întorcându-se răstit la tovarăşul meu, care se mulţumi, de astă dată, să tresară şi să scape, cât pe ce, dintre degete, ţigara pe care se pregătea s-o aprindă.

— Bine, Rusule, zisei eu, apucându-l cam pe după gât, da dacă mi-i speria storăşul şi l-a apuca frigurile, cu cine mă duc eu pân'la Şar? ia lasă-l şi spune-mi, stai tu singur în palaturile aistea?

— D-apoi? şi, după un moment de gândire, uitându-se ţintă la mine: Mă rog, zise el, d-ta eşti chiar inginerul cu şuşaua?

— D-apoi doar ţi-am spus o dată, Rusule; ce? vrei să ţi-o spun de două ori?

— Apoi, dacă-i aşa, cum îi veni cu linia pe-aici, să pui să taie colţu ist de deal, că se năruie peste mine, zise el, arătându-mi cu degetul spre drum şi drept în faţa cocioabei lui.

În unghiul repede, ce făcea drumul de la apus spre miazănoapte, intra, în adevăr, înalt şi ameninţător, piciorul unui deal cu povârnişul sfărâmat, semn că dealul se lăsa încet la vale pe pătura lunecoasă de lut, ce-i slujea de temelie.

— Bucuros, Rusule, zisei, uitându-mă la piciorul cel de deal şi dându-mi aerul că mă gândesc asupra lucrului; după aceea scosei carnetul şi trasei cu creionul câteva linii fără înţeles. Bine, Rusule, continuai eu, cu aerul celui mai desăvârşit inginer; bine, îţi făgăduiesc c-o să caut să nu se năruie dealul peste tine; dar ia să plecăm, că ne apucă noaptea; când m-oi întoarce, o să trec iar pe-aici, Rusule; am prins dragoste de tine, şi pace.

Rusu îşi răsuci de astă dată amândouă mustăţile sale cele galbene şi stufoase şi se păru că rămâne un moment cu ochii în pământ şi gânditor; apoi, repede:

— Să mai aşteptaţi numai o ţâră, zise el, sculându-se, îndreptându-se spre uşa cocioabei şi intrând înlăuntru.

— Mă storăş... zisei eu cu glas înăduşit şi simulând un ghiont către tovarăşul meu; mă storăş... 'mi-ţi tămâia şi parastasu...

Tovarăşul meu se mulţumi să-mi întoarcă o pereche de ochi, sub fulgerele cărora s-ar fi topit piscurile de granit ale Horebului, şi era pe punctul de a formula un răspuns, sub trăsnetul căruia s-ar fi zguduit din temelie turnul Faselus; dar nu avu timp; Rusu apăru în cadrul strâmt al uşii cu amândouă mâinile strălucind de un fel de unsoare şi aducând ceva rotund şi învelit între două frunze de brustur.

— Ia na de colea, mă storăş, zise el punând, fără multă ceremonie, boţul în mâinile tovarăşului meu, că doar nu-ţi pleca cu mâna goală de la palaturile Rusului, continuă el, aşezându-se iar între mine şi tovarăşul meu.

"Cu mâna goală?... cugetai eu; nu cumva Rusu dracului ne ia drept cerşetori?"

— Şi cu ce ne dăruieşti tu, Rusule? ce-ai pus tu în frunzele cele de brustur?

— Ce să pun? ia o ţî' de unt de la oiţele mele; he, hei! parcă ce? crezi d-ta că Rusu-i aşa numai cu degetu?

Şi la un moment dat, ne trezirăm, şi eu, şi tovarăşul meu cu labele unse ale Rusului căzând greu şi în toată lăţimea celor cinci degete răsfirate ale lor, pe spatele noastre, ca semn al unei familiarităţi, la care Rusu binevoise a se scoborî până la noi de la înălţimea darului princiar înfăţişat prin boţul de unt de oaie... Şi pecetea de unsoare a Rusului, tipărită pe spatele noastre, rămase neştearsă; iar surtucele noastre, păstrând-o ca amintire, trăiră şi muriră cu ea.

Apoi, trăgându-mă spre el cu acea căldură de dragoste spontanee, ce se naşte la unii oameni sub imperiul băuturii:

— Mă... ingineriu... zise el, vârându-şi faţa lui mustăcioasă până sub nasul meu; mă ingineriu... 'mi-ţi tămâia şi parastasu... şi scrâşnind din dinţi îşi înfipse ochii lui albaştri uşor injectaţi până-n fundul ochilor mei.

— Bine, Rusule, zisei eu cu răceala proprie mie în împrejurări grele, ia să lăsăm tămâia şi parastasele pe seama popii; deocamdată, şi fiindcă mă grăbesc, adăugai sculându-mă în picioare, spune-mi lămurit pe unde vrei tu să tai linia drumului? Să tai dealul sau mai bine să fac un zid ţapăn de piatră, care să oprească năruirea dealului?

— Ba să tai dealul.
— Bine; şi scoţând carnetul mă făcui că însemn cu îngrijire dorinţele Rusului.

Tovarăşul meu, folosindu-se de încurcătura mea cu Rusu, o ştersese; sărise pârlazul şi încălecase. Când Rusu băgă de seamă că tovarăşul meu se şi suise pe cal, un fel de furie îl apucă; mă lăsă pe mine, se repezi şi sări pârlazul. Tovarăşul meu însă dete călcâie iepei şi o rupse de fugă.

— Mă storăş... Mă storăş... crucea şi icoana... şi se luă după el ca să-l prindă.

— Rupe-o de fugă peste deal, Axinio, zisei femeii, încălecând şi eu repede.

Axinia zbură. Arsei calul peste şale cu varga şi el înţelese că, de astă dată, trebuia să-mi pună la îndemână toată iuţeala picioarelor sale; plecai în goană. Rusu, care-şi luase nădejdea de la tovarăşul meu, auzind în urmă-i tropotul calului meu, se întoarse şi se aşeză în drum aşa, ca să-mi poată apuca, din fugă, calul de dârlogi; când crezui însă potrivit, cârnii puţin calul la stânga şi trecui ca vântul; iar Rusu, în loc să apuce de dârlogi, îmi apucă urma.

— 'Mi-ţi tămâia şi parastasu, îl auzii strigând în urma mea; şi-mi închipui că trebuie să se fi luat în goană după mine toate crucile şi toate icoanele; eram însă prea departe ca să mă ajungă.

Şi când mă gândeam că o singură nesocotinţă a tovarăşului meu dăduse lucrului o întorsătură aşa de caraghioasă!...

— Bine, râsul moliilor, îi zisei ajungându-l din urmă, dracu te punea să pleci fără ştirea Rusului? Mi-ai zădărnicit toată iscusinţa mea diplomatică.

— Eram grăbit, răspunse el cu seriozitatea cea mai desăvârşită, căci am de dus de la suprefectura de Broşteni nişte porunci la primăria din Şar.

— Bine, mă storăş, da de m-apuca Rusu la bătaie?
— Aş fi sacrificat pe altarul umanităţii 25 de parale şi aş fi pus pe Axinia să te frece cu rachiu şi cu sare; şi, mai la urmă, o bătaie n-ar fi fost tocmai lucru de mirare, de vreme ce orice luptă de fineţe diplomatică se sfârşeşte de regulă cu păruială, când, mai ales, e şi Rusu la mijloc.

— Şi untul?
— I l-am lăsat pe prispă ca să-l trimită majestăţii sale împăratului tuturor ruşilor, spre a-şi unge ciubotele cu el.

— Bine, şi acum, pentru toate aceste isprăvi, care vor forma una din paginile strălucite ale cavalerismului modern şi, în lipsa vreunei Dulcinee de pripas, îţi permit să săruţi în bot pe năzdrăvana ta Rosinantă, care a ştiut cu atâta pricepere să scape din primejdie pe Don Quijotul său.

Un şuierat puternic şi ascuţit sfâşie aerul în urma noastră. Când întoarserăm capul, văzurăm pe Axinia scoborând iute şi sărind ca o ţarcă peste bolovănişul dealului sfărâmat, răsărind acum întreagă din îndoiturile lui adânci, acum numai tulpanul ei untdelemniu zărindu-i-se pe deasupra; ai fi zis că se luptă cu înecul împotriva unor valuri care se trudeau s-o înghită.

— Ş-ai scăpat cu gâtul nesucit, şopârla naibii? îi zisei eu când fu aproape de noi.

— D-apoi, zise ea gâfâind, parcă mă tem eu de Rusu?... şi roşie ca un rac fiert, — ufff... făcu ea, ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu basmaua ei groasă cu horbotă lată pe margini.

— D-apoi de cine dracu te temi tu, fa? Când tu eşti în stare să te mistui din ochi ca argintul viu, parc-ai avea chitia lui Aghiuţă pe cap? Doar numai Ochilă şi Lungilă din poveste să-ţi poată veni de hac, cât de iute scaperi tu din picioare!

— O! Pârli-l-ar para focului, mustăciosu dracului; nu v-am spus eu?

— De spus ne-ai spus tu; dar tot mi se pare că musteţile Rusului te cam gâdilă pe la inimă...

— Da, ducă-se pocnitului cu musteţile lui cu tot, şi să gâdile cu ele pe cine-o mai gâdilit. Las'să se mai lege el de mine, că de nu-l fac alb!... şi roşie ca racul fiert şi ştergându-şi întruna sudoarea de pe frunte cu basmaua ei groasă, ţesea iute din picioare, mergând alăturea cu noi.

— Da ştiţi 'nevoastră că n-ajungem în ia-seară la Şar? zise ea într-un târziu.

— Ei bine, ne-om opri undeva; mai este vrun sat până-n Şar?
— Mai trecem prin Păltiniş şi prin Panaci. Soarele scăpăta spre apus şi umbrele lungi ale munţilor din stânga noastră înaintau încet pe vale înspre munţii dimpotrivă, trăgând pe pământ o nesfârşită şi capricioasă linie de umbră frântă, tivită cu lumină. Peste înălţimile aeriene din dreapta noastră, frământate de văi adânci ca peste o mare cu valuri încremenite, se întindea feeric şi fără sfârşit o reţea imensă şi fin ţesută din flacările roşietice ale apusului. Un vânt uşor legăna molatic coamele despletite şi plângătoare ale mesteacănilor blonzi cu trunchiuri de argint. În iarba înaltă şi de un verde gingaş, aceeaşi suflare săpa unde fugătoare şi înflorite; pe nota domoală şi adâncă a unei orgi colosale, se ridica de pretutindeni, în văzduhuri, şi se pierdea în depărtările albastre un murmur tainic şi neînţeles. Pe calea-i lungă şi fără sfârşit, Neagra luneca pe lângă noi cu undele-i grăbite şi etern murmurătoare... Şi cel mult dacă o rază rătăcită din apusul înflăcărat mai arunca un strop de lumină peste luciul ei cuprins de umbră... Mergeam tăcuţi, iar umbrele noastre, însoţindu-ne pe dreapta, îngânau, cu paşi de uriaş, cadenţa leneşă a mersului nostru. Şi cine ştie dacă înseşi sufletele noastre nu se molipsiseră de o simţire mai cucernică... Cel puţin Axinia îşi strânsese basmaua în geantă, mişcările ei iuţi se domoliseră, privirile ei neastâmpărate lunecau larg pe împrejurimi şi, amândouă mâinile ei mici încleştate pe baiera de dinainte a gentei, cu pasul ei mărunt şi fin, se conforma, în mod inconştient, după mersul meditativ al cailor noştri...

— Cale bună, bade Gheorghe, o auzirăm noi strigând deodată către un român, care tocmai trecea pe lângă noi mânând boii din carul deşert.

— Mulţumim d-tale, jupâneasă Axinie; da-ncotro?
— Ia, până-n Şar cu 'mnealor. Da lelea Catrina a hi acasă?
— Apoi acasă, că n-am mai luat-o.
— Da-ncotro, bade Gheorghe?
— Ia până-n iarmaroc să prefac işti bouleni.
— Da ori ne-a primi lelea Catrina să mânem la 'mneaei în iaseară?

— D-apoi v-a primi, că doar suntem oameni...
— Foarte mulţumim, bade Gheorghe, zisei eu; când ne-om întoarce, o să dăm iar pe la d-ta, cred că te-om găsi acasă.

— Poftiţi când îţi vrea, şi noroc bun, zise el îndemnând boii şi plecând.

— Foarte mulţumim şi drum bun, răspunsei, despărţindu-ne.

[modifică] UN POPAS

Pe înnoptate, ajunserăm în Păltiniş. Casele, rar semănate pe amândouă laturile drumului, începuseră a dormita în mijlocul ogrăzilor largi, împrejmuite cu garduri de răzlogi în zigzag; iar pe lângă focurile aprinse mai deoparte, şi ale căror flăcări roşietice jucau capricios în întunericul împrejmuitor, stăteau cei de casă, pregătind cina de seară. Aninat de o cujbă înaltă, atârna, nemişcat, deasupra focului, ceaunul negru într-o baie de flăcări; un câine cu urechile ascuţite şi isteţe, conştient de locul ce-l ocupa în familie, stătea şi el culcat în apropiere, cu botul pe labe şi cu ochii ţintă la foc; un copil cu un băţ lung, mai mult de joacă, scormolea de departe jăraticul, şi o puzderie de scântei se ridica, topindu-se în văzduhul înalt şi întunecos...

— Jupâneasă Catrină, jupâneasă Catrină! auzirăm deodată pe Axinia strigând.

Când întorsei capul, o zării prin întuneric, acăţată de un gard de răzlogi şi suită pe el ca pe o scară.

— Jupâneasă Catrină, jupâneasă Catrină! şi cu pumnul ei mic bătea repede într-un răzlog care răsuna înăduşit; jupâneasă Catrinăăăă!...

— Da cine mă strigă? auzirăm noi un glas de femeie întrebând din întuneric, fără a se apropia.

— Eu, jupâneasă Catrină, Axinia din gura Borcii. Duc pe doi boieri până-n Şar, ş-am înnoptat aici; ne-am întâlnit în drum cu badea Gheorghe, ş-o zis să venim să mânem în ia-seară la 'neata.

— D-apoi că v-iţi duce 'neavoastră, jupâneasă Axinie, în altă parte, că eu n-am unde să vă culc, răspunse ea scurt, înţepat şi mânios.

— Nu te supăra, jupâneasă Catrină, zisei eu, că nu-i nime de vină; ia, badea Gheorghe al dumitale a crezut c-are să-ţi fie urât singurică în ia-seară; păcat că nu ne primeşti; când ai şti ce oameni de treabă suntem!...

Drept răspuns auzirăm o uşă trântindu-se.
— Ei, sfârleaza dracului, ai pus-o de mămăligă cu badea Gheorghe şi cu lelea Catrina ta! Unde dracu mânem noi în ia-seară?

— Da las' c-om găsi noi...
— Da, adică, de ce nu ne-a fi primit, fa Axinio?
— Da mânca-o-ar jernii ; parcă crezi 'neata că doarme singură când nu i-i omu acasă?

— Da?... Atunci să mergem în altă parte. Cârnirăm caii şi intrarăm într-o ogradă, care deocamdată părea pustie; înaintând însă puţin, zărirăm la o parte un masiv de umbră. Era o casă. O lumină slabă ţâşnea din loc în loc prin pereţii ei şi, dacă acea lumină ar fi fost mai puternică, ai fi crezut că arde casa pe dinlăuntru. Un câine se însărcină să vestească pe cei din casă despre sosirea noastră. Uşa se deschise largă, şi un flăcău voinic se arătă în privazul ei luminat.

— Bună vremea, voinicule, zisei eu apropiindu-mă; bucuroşi de oaspeţi?

— Mulţumim dumneavoastră, bucuroşi, poftim, răspunse el alungând câinele.

Descălecarăm. Eu şi tovarăşul meu intrarăm înlăuntru; Axinia rămase la cai. Pe o vatră mare, plină cu jăratic, sub un horn grosolan, aşezat pe un pop de stejar, un flăcăuan cu pieptul gol şi puternic, cu faţa rumenă şi plină de sudoare, pălea o mămăligă uriaşă. Un capăt de lumânare de seu, înfipt într-un poponeţ de lut, şi cu mucul mai înalt decât flacăra, mijea pe o masă, asemenea unui trunchi

Viermii (reg.) Sfeşnic.

de căsăpie; de jur împrejur, pe lângă pereţi, goale, unsuroase şi aşezate pe picioare de lemn bătute în pământ, se întindeau nişte laviţe înguste. Bârnele de brad, din care erau duraţi pereţii fără fereşti, îşi arătau pe alocurea goliciunea lor rotundă şi afumată de sub o lipitură coşcovită de lut galben, mânjit odată cu var. În cotlonul dintre horn şi peretele despre uşă un teanc scorojit de piei miţoase de oaie stătea înghemuit şi umplea casa de un miros pătrunzător de stână. Când mămăliga fu gata, flăcăul o răsturnă fierbinte pe o masă mai mică şi rotundă, ce se afla în mijlocul casei. Celălalt flăcău scoase de sub laviţă ceapă, ucise pe masă cu un pietroi nişte sare, aduse nu ştiu de unde o scafă de lemn plină cu brânză şi, poftindu-ne şi pe noi, începurăm a mânca. Fără multe marafeturi, făcurăm cinstea cuvenită cinei frugale a flăcăilor; iar Axinia, intrând cu tarniţele şi cu poclăzile de la cai tocmai la timp, putu şi ea să nu rămâie de căruţă.

Cina fu scurtă. Greul însă începea de aici înainte; erau unele probleme de călătorie, foarte încurcate, pe care însă tovarăşul meu le dezlega cu o iuţeală şi o îndemânare fără seamăn; aşa, de pildă, fu de ajuns ca somnul să-i facă chip pe la gene, spre a-l vedea numaidecât asezând în lung o tarniţă pe una din lăviţi, potrivindu-şi în scobitura ei, plină cu o pernă vârtoasă, capul său mic şi ţuguiet, întinzându-şi ca o râmă firul subţire şi lung al persoanei sale pe laviţa prea lată pentru dânsul, acoperindu-se până peste nas cu una din poclăzi şi, într-o clipă, adormind. Tovarăşul meu era o alcătuire fericită în puterea cuvântului. Axinia umflă şi ea o pocladă şi o pernă fără să zică nimic, ieşi din casă şi se făcu nevăzută. Cât despre mine, care, când e vorba de somn, am de împăcat o sută de ochi, chibzuiam un loc pentru acest soi de moarte vremelnică. Laviţele erau prea înguste pentru mine şi mă hotărâi deci să mă culc jos la pământ.

— Măi băieţi, întrebai eu pe flăcăuani, da oleacă de fân nu s-a găsi pe la voi?

— Ba s-a găsi, cucoane, cum să nu se găsească?

Şi fără altă vorbă, ieşi din casă unul din ei şi, peste câteva minute, se întoarse cu o coşcogea sarcină de fân. Desfăcui fânul în o pătură groasă, jos în mijlocul casei, pusei şi eu o tarniţă drept căpătâi, mă lungii pe mirositorul meu aşternut, mă învelii cu poclada rămasă, închisei ochii şi chemai somnul. Cei doi băietani se şi lungiseră cu faţa-n sus şi cu piepturile desfăcute pe locurile de pe laviţe rămase slobode.

Stinsesem lumânarea de mult, şi somnul, cu ameţitoarele lui mângâieri, căută să amorţească şi să închege cursul din ce în ce mai încet al gândurilor mele. Eram, poate, pe punctul de a păşi în adânca linişte a somnului, dar mă opri o clipă zgomotul îndesat şi răguşit, ce-l făceau nişte picături, parcă de ploaie, ce-ar fi căzut de sus, rar şi îndesat, pe poclada cu care eram învelit. Poate că afară ploua în adevăr şi, de prin acoperământul spart, picura înlăuntru. Se poate... În tot cazul scosei mâna de sub învelitoare şi, pipăind, căutai să mă încredinţez... nici urmă de udeală... şi totuşi picăturile nu încetau de a cădea peste mine din ce în ce mai des... Poate că vechimea lucra şi noaptea la desfiinţarea coşmoagei în care mă adăpostisem, şi lutul din coşcovituri cădea peste mine în mici fărâmături... Se poate; scosei mâna de sub învelitoare şi căutai să mă încredinţez... Nici o urmă zgrenţuroasă!... Şi totuşi micile fărâmături nu încetau de a cădea peste mine din ce în ce mai des. O beldie mai îndrăzneaţă din fânul pe care mă culcasem mă înţepă, parcă, la ceafă; întorsei mâna, mă scărpinai şi impresia înţepăturii dispăru. N-apucai bine să-mi aşez mâna la locul ei sub învelitoare, şi înţepături simţii sub genunchi şi pe la subţiori... Aproape în acelaşi timp, altele mă arseră în spate, pe piept şi după ureche... Şi ar fi trebuit să am o sută de unghii, spre a-mi putea apăra părţile atacate. Ca culme, simţii pe lungul nasului şi pe curmezişul frunţii mele urma gâdilitoare a unui mers uşor şi grăbit... "O călătorie pe nasul meu? Iată, în adevăr, ceva cu totul original", cugetai eu. Şi nu mă dumeream, deocamdată, care să fi fost natura fiinţelor silfice , ce lunecau atât de ideal pe căile fără de urmă ale frunţii şi ale nasului meu... Sării ars şi aprinsei capătul de lumânare...

Priveliştea ce se înfăţişă ochilor mei îmi deşteptă în suflet şi groaza, şi admiraţia. Întreg peretele din preajma culcuşului meu dispăruse sub negre şi nesfârşite legiuni de ploşniţe late şi pântecoase, care, în pas de voie, urcau la deal drumul bagdadiei; şi, deoarece ploşniţele trebuie să fie mai vechi decât omenirea, minchipui că meşteşugul şi înţelepciunea lor războinică trebuie să fi slujit de noimă măiestritelor alcătuiri ale armatelor omeneşti. În adevăr, aproape de bagdadie, câţiva din ploşniţoii cei mai iscusiţi erau trimişi în recunoaştere şi, pipăind drumul, deschideau marşa neguroasei armate; în frunte şi pe flancurile legiunilor se ţineau alţi ploşniţoi negri, graşi şi pântecoşi, care păreau că se bucură de înalte grade ierarhice; iar duiumul armatei, în lungi, tăcute şi negre şiruri, urca la deal încet şi cu pas chibzuit; rezervele, care se ţineau la urmă, erau alcătuite din tineretul blond şi roşiatic al naţiunii, înşiruit şi el după vârstă, aşa încât, la coada urdiei, furnica iute şi neastâmpărat o sumedenie de ploşniţe mici cât gămălia boldului, prin a căror piele subţire transpira sângele roş şi nemistuit încă, pe care-l supseseră cu o zi mai înainte. Ajunse la bagdadie şi în dreptul poclăzii mele, ploşniţele, cu o neînchipuită iscusinţă, păreau că calculează perpendiculara şi, cu o preciziune matematică, dându-şi drumul de sus, cădeau drept peste învelişul meu. Numai atunci îmi putui da seamă de picăturile îndesate, ce căzuseră din pod asupra mea, şi nu-mi rămase decât admiraţiune pentru iscusinţa cu care aceşti mici, negri şi crânceni duşmani de noapte ştiuse să lase drumul anevoios al culcuşului meu de fân, pentru drumul strategic al bagdadiei... Oricum, umflai tarniţa şi poclada şi ieşii afară... Iar "visătoarea nopţii regină", care, în

Silf — personaj din mitologia popoarelor celtice şi germanice, care întruchipă, împreună cu silfida, elementul aerului.

drumul său etern, plutea pe seninul adânc al cerurilor, avu de astă dată prilejul să mă privească, din înălţime, în haina pe care nimeni n-o poate lua omului din spate; iar câinele de gazdă, drept pe picioarele de dinainte, se uita la mine când cu un ochi, când cu altul, neputându-şi da seama pentru ce-mi vânturam eu aşa de deznădăjduit bulendrele în aer... Mă îmbrăcai şi, de nu mi-ar fi fost gândul plin de ploşniţe, cine ştie dacă nu m-aş fi apucat să fac mărturisiri de dragoste "reginei blonde a nopţilor", deoarece prea galeş şi prea trist se uita la mine din înalta împărăţie a umbrelor. Găsii însă mai nimerit să plănuiesc un loc unde să-mi pot sălăşlui, pentru ce-mi mai rămânea din noapte, zvânturata mea persoană.

— Măi Tărcuş sau Grivei, zisei, adresându-mă câinelui; fiindcă tu eşti singura fiinţă din univers, care cunoşti nefericirile mele din noaptea aceasta, fă bine, te rog, şi-mi arată drumul spre vreo căpiţă de fân oarecare, de vreme ce tu trebuie să ţii un catastih în regulă de toate culcuşurile mai călduroase din ograda stăpânilor tăi. Şi blând îl netezii pe cap; iar el, scheunând uşor, dădu repede din coadă şi părea că se sileşte să priceapă înţelesul vorbelor mele. Cum însă nu ştiam nici unul limba celuilalt, nu ne puturăm înţelege şi căutai deci să ies singur din încurcătură. Mă îndreptai, aşadar, spre un masiv rotund de umbră, care părea a fi o căpiţă de fân. Nu mă înşelasem. Fără să mai stau pe gânduri, dădui brânci căpiţei şi-o răsturnai.

— Ho, boală! auzii deodată strigând, de sub fânul răsturnat, un glas subţire şi speriat.

Şi într-o clipă Axinia răsări drept în picioare în mijlocul vrafului de fân.

— Ptiu! ucigă-te crucea; da aici ai fost, sfârleaza dracului?
— Da 'neta ai fost? zise ea, scuturându-şi repede de pe cap şi de pe umeri fânul ce se acaţase de ea; am chitit că-i vo boală de jită.

— Bine, bine c-ai chitit, şopârlă nebotezată: acum însă fiindcă nu-s nici boală, nici jită, ia să-mpărţim căpiţa-n două şi să dormim.

— Da ghine, 'neata nu te-ai culcat înuntru?
— Dinlăuntru înlăuntru m-am culcat eu; dar m-am răzgândit şi, în loc să dorm cu ploşniţele în casă, mai bine dorm în fân afară, alăturea cu tine.

Nu mântuisem încă de regulat noul meu culcuş şi, când mă uitai, Axinia şi dispăruse sub o pătură groasă de fân.

— Fa Axinio, zisei eu culcându-mă şi trăgând fânul peste mine, să nu cumva să horăieşti că te-azvârl din fân de nu te zăreşti.

Şi fânul de peste Axinia tresări uşor sub mişcarea de echilibru, ce căuta să şi-o ea pentru dormit.

— Da ce? ai şi adormit, diavol împeliţat? Nici o mişcare, nici un răspuns... Nu răsărise încă soarele, când intrai în casă şi aprinsei lumânarea. Tovarăşul meu şi cei doi flăcăuani dormeau încă duşi, fără a se fi urnit de cum îi lăsasem de-cu-seară. Nu ştiu ce se va fi fost petrecut sub poclada tovarăşului meu; în schimb însă, pe piepturile desfăcute ale celor doi flăcăuani şi pe feţele lor aburite de somn, mii de ploşniţe negre şi cu pântecele sătule stăteau nemişcate şi mistuiau în tihnă cina lor de-cu-noapte. Când lumina le atinse ochii lor obosiţi, poate de nesomn, începură a se urni încet şi greoi şi a se îndruma, într-o nesfârşită urdie neagră, către tăinuitele lor chilii de sub coşcoviturile lutului de pe pereţi.

— Hei! scumpul meu, zisei apucând pe tovarăşul meu de un picior şi trăgându-l jos; ia deşteaptă-te din somnul tău de veci, căci trâmbiţa Învierii a doua a sunat de mult.

Se sculă pe jumătate, se frecă la ochi şi, când văzu lumânarea:
— D-apoi că doar n-a fi ieşit bunică-mea din groapă să horhăiesc eu pe dealuri cu noaptea-n cap.

Şi fără să mai zică ceva, se trânti furios înapoi, trase poclada pe el, se întoarse cu faţa la perete şi se pregăti din nou de dormit.

— Te înşeli, scumpul meu, zisei smuncindu-i poclada de pe dânsul; bunică-ta a ieşit din groapă de mult, şi cel ce judecă viii şi morţii a şi trecut-o în ceata sfintelor capre de pe ceea lume; hai, scoală-te să plecăm.

N-avu ce face. Cu o resignare de martir se sculă pe jumătate şi rămase un moment ca buimac pe marginea patului cu picioarele jos.

— Mă rog, zise el dezmeticindu-se şi scărpinându-şi cu dreapta iute şi îndesat umărul stâng, mă rog, ce vra să zică asta?

— Asta vra să zică, scumpul meu, că eu ţin cu orice preţ să mai rămână câteva, măcar, din picăturile sângelui tău şi pentru negrii tăuni din fundul Tartarului, către care în curând vei păşi.

— Breeeee!... Da de dimineaţă a mai început a se-nvârti moara lui Tudoran cea pustie!...

— Dimpotrivă, eu cred c-a început prea târziu; ia priveşte. Şi apropiind lumânarea, arătai spre piepturile desfăcute şi negre ale celor doi flăcăuani.

Rămase ca trăsnit; apoi, iute şi fără să mai zică ceva, o rupse de fugă pe uş-afară. Iar după câteva minute, dădui peste el, după casă, făcând ziua ceea ce eu făcusem noaptea... şi tot în prezenţa lui Tărcuş.

Axinia înşeuase caii, flăcăuanii se sculaseră şi noi eram gata. Voii să plătesc ceva pentru găzduire.

— Mulţumim d-neavoastră, zise flăcăuanul cel mai mare neprimind banii, să mergeţi sănătoşi şi mai poftiţi când v-iţi întoarce.

— Mulţumim dumneavoastră, flăcăilor, zisei eu încălecând; mai rămâneţi sănătoşi!

— Să mergeţi sănătoşi, răspunseră amândoi într-un glas. Plecarăm. Dimineaţa era rece şi o pătură groasă de rouă argintie acoperea împrejurimile verzi. O linişte şi o tăcere solemnă stăpânea întreaga fire. Neguri albe se ridicau spre văzduhuri din văile depărtate şi adânci; iar sub răceala aerului de noapte, respiraţia vie şi călduroasă a apelor Negrei aburea iernatic, trăgând o brazdă sură de ceaţă mişcătoare între malurile ei curate de prund cu multe feţe.

Tovarăşul meu mergea zgribulit şi cu gulerul de la venghercă ridicat peste urechi; Axinia, sprintenă ca o ţarcă şi împrospătată de răcoarea dimineţii, de-abia atingea pământul cu pasu-i grăbit şi uşor. Cât despre mine, potrivit felului meu, şi adăpostit sub mantaua mea binecuvântată, dădusem frâu slobod ochilor şi gândului spre a rătăci în sânul imensei nemărginiri aurite de intâile raze curate ale unui soare tânăr.

Soarele era la prânz când ajunserăm în Panaci. Nu ne oprirăm aici, sub umbra unui fag de pe marginea drumului, decât spre a mai răsufla caii. Când fu soarele de-amiază, sosirăm în Neagra Şarului sau Dorna românească, ţinta călătoriei noastre. Aici întâlnirăm pe Halunga.

— Da...? zise Halunga văzându-ne; şi restul întrebării îl înlocui prin cele câteva semne ale ochilor, ale sprâncenelor şi ale degetului său cel cu inel de aur.

Căci, în paranteză vorbind, Halunga era omul cel mai monosilabic din câţi există pe pământ; la dânsul o silabă plătea cât o frază, şi un semn al arătătorului său cu inel de aur cuprindea, de multe ori, întreaga lui gândire. Trebuia să fi trăit cu dânsul mult ca să-l înţelegi... Eu îl înţelegeam, căci trăisem mult cu dânsul.

— De la Piatra peste munţi, răspunsei aproape în acelaşi stil.
— Hai!... şi plecă înainte, făcându-ne semn să-l urmăm. Peste un pătrar de ceas furăm la prietenul nostru comun, un negustor din Piatra, aşezat vremelnic în Şar. Trei zile stăturăm pe loc, şi oricine îşi poate închipui că în aceste trei zile învăţai de la Halunga tot rostul, toate chiţibuşurile şi toate şiriclicurile plutăriei.

Şi fiindcă Halunga era acel care jucase hora Unirii în mijlocul Bistriţei cu apa până la brâu, tot el acela care înfiinţase în Piatra, cu Te-Deum-uri şi aghesme, pitării şi căsăpii naţionale, tot el acela care pusese temeliile societăţii, tot naţionale, de exploatare a pădurilor sub foarte naţionalul nume de "Plutaşul", — urmează deci că tot lui Halunga avea să i se întâmple o foarte hazlie, dar totuşi foarte naţională nenorocire.

Era într-o duminică; şi fiindcă locul de petrecere şi de adunare în zile de sărbătoare e crâşma şi, mai ales, fiindcă crâşmarul din Şar era român şi nu jidan, urmează că, împins de curiozitate şi îndemnat de Halunga, mersei şi eu la crâşmă, desigur, nu pentru a bea, ci pentru a vedea adunată la un loc ţărănimea muntelui.

Şi cine nu cunoştea pe Halunga în Şar!
— Noroc bun, bade Filipe, zise Halunga intrând, urmat de mine, în crâşma plină de ţărani.

— Foarte mulţumim, domnule Halunga, răspunse crâşmarul, un român cu ochii mici şi vicleni.

Şi Halunga, uitând de mine, se legă numaidecât în vorbă, când cu unul, când cu altul; iar eu, cu mâinile la spate şi neştiind tocmai hotărât ce să fac cu persoana mea, schimbam piciorul de reazem când pe dreapta, când pe stânga, şi căutam să-mi dau o înfăţişare pe cât se poate mai puţin ridicolă; şi oricât făceam eu pe importantul, totuşi ţăranii, deştepţi şi ironici cum sunt ei, mă trăgeau cu coada ochiului şi-şi căutau înainte de băut rachiul lor prost din pahare mari de vin... La un moment dat, uşa se umplu cu pântecele şi pieptul unui fel de Goliat, care, intrând înăuntru şi înaintând printre ţărani, părea că înoată cu umerii în afară peste un furnicar de cămăşi albe şi de chimiruri late. Ras chiar atunci, cu musteaţa neagră şi puternică, rumen la faţă, cu ochii negri, vioi şi isteţi, era tipul românului în floarea vârstei şi a frumuseţii... Acesta era vestitul Ilie Marcu, al căruia cal bea rachiu, rodea pastramă şi cunoştea geografia amănunţită a muntelui mai bine decât un autor de cărţi didactice; cel puţin calul lui Ilie Marcu ducea, necârmuit, pe stăpânul său la toate stânele, la toate cherestelele, la toate târlele, la toate primăriile şi, mai ales, la toate crâşmele muntelui, cuvânt pentru care lua parte la toate campaniile geodezice şi de triangulaţie.

— Bună ziua, Marcule, îi zise Halunga, cum îl văzu intrând.
— Foarte mulţumim, domnule Halunga, răspunse Marcu. Şi o strângere de mână verde şi românească se schimbă între amândoi. Această strângere de mână îi fu fatală lui Halunga.

— Măi Filipe, zise Marcu crâşmarului, o ocă de rapciu. Până ce crâşmarul să aducă la îndeplinire porunca, Halunga mă făcu cunoscut lui Ilie Marcu. Aceeaşi strângere de mână şi aceeaşi nenorocire mă pândea.

Rachiul se aduse şi trei pahare mari se umplură.
— Ia poftiţi, zise Marcu, dându-ne fiecăruia câte unul, şi-ţi cinsti câte-o ţî' de rapciu.

Şi să te împingă păcatul să nu primeşti cinstea românului... Şi bietul Halunga, care nu punea rachiu pe limba lui să-l fi tăiat, fu nevoit să ia paharul.

— Bine-am găsit, Marcule, zisei ciocnind paharul cu el şi cu Halunga.

— Bine-aţi venit, răspunse el; şi dădu paharul de duşcă. Eu şi Halunga ne mulţumirăm a ne muia buzele în rachiul din pahar, ca într-o adevărată infecţie; dar Marcu nu înţelegea lucrurile astfel; cu "ia mă rog", cu "bine-aţi venit", cu "bine-am găsit", şi eu, şi Halunga furăm siliţi să golim paharele până la fund. Şi în timp ce Ilie Marcu se părea că bea apă, nouă ni se părea că înghiţim flăcări.

Când mă uitai la Halunga, cât pe ce să mă bufnească râsul: roş ca un rac fiert, cu ochii bulbucaţi, strălucitori şi înotând în lacrimi, părea că înghite o stamboală de jăratic; voia parcă să spună ceva, dar, din lapidar cum era, devenise cu totul monosilabic şi, oricât de obişnuit eram cu crâmpeiele lui de cuvinte, mă simţeam, de astă dată, în neputinţă de a-i înţelege silabele despărţite prin reticenţe; avea, parcă, aerul să-mi facă mie şi lui Ilie Marcu o lecţie de silabisire.

Tocmai lucru mare nici eu nu plăteam, mai la urmă; totuşi, mai tare decât Halunga, îmi păstram întrucâtva, victorios, perpendiculara persoanei mele pe pământul care mi se părea că se îmbătase şi, într-un dans fantastic, se învârtea cu mine, cu Ilie Marcu, cu Halunga, cu ţărani, cu tejghele, cu uşi, cu fereşti, cu pastrama de pe cuiele corzilor şi cu un motan, ce dormea colac într-un colţ, la picioarele unui sac cu făină.

"Ce dracu, cugetam eu, cuprins de vârtejul rotaţiunii universale, oare să fi scăpat de Ion Rusu numai ca să dau peste Ilie Marcu? Oare Dumnezeu n-a avut altă grijă decât să umple văile munţilor săi cu mustăţi, cu şipuri cu rachiu şi cu stomacuri de tinichea?"

Şi în ciuda şi în dezgustul meu pentru toate crâşmele naţionale cu rachiu patriotic, îmi venea să iau pe Halunga de picioare şi să dau în capul lui Ilie Marcu; găsii însă mai nimerit să-l apuc cam de după spate şi să ies cu dânsul afară, spre marea indignare a lui Ilie Marcu, care băgă de seamă, în cele din urmă, că-şi pusese boii în plug cu nişte netrebnici. Trebnici sau netrebnici, lăsarăm pe Ilie Marcu la crâşmă cu părerea lui cu tot; iar noi, cam pe două drumuri, ne îndreptarăm spre casă.

Cum ajunserăm acasă, gazda noastră, o târgoveaţă foarte drăguţă, ne legă la cap cu câte o grimea albă muiată în apă rece şi porunci să ni se dea câte o cafea neagră fără zahăr. Un somn de câteva ceasuri ne readuse la starea de mai înainte. A doua zi trebuia să plecăm, şi tovarăşul meu a cărui deviză era "Non bis in idem" se puse cu picioarele în prag şi declară că, cu nici un preţ, nu se mai întoarce pe unde venise.

Eu însumi, de altmintrelea, aş fi dorit să mă întorc pe plută. Timpul însă fiind secetos, Bistriţa trebuia să fie mică şi drumul pe apă, prin urmare, greu şi primejdios. Totuşi, faţă cu hotărârea nestrămutatului meu tovarăş, trebui să înclin pentru drumul pe apă; dar fiindcă de la Dorna nu merserăm niciodată cu pluta pân'la Piatra, cerui oarecare lămuriri de la Halunga în privinţa greutăţilor şi primejdiilor ce le-aş fi putut întâmpina.

— Hm! făcu el după un moment de cugetare... greu... la Colţul Acrei... apă mică... Hm... pe Cleşte, nu... la Chei... la Toance. Grimea — basma. Nu de două ori pentru acelaşi lucru.

Şi deşi înţelegeam perfect ceea ce voia să-mi spună Halunga, totuşi el, în dorinţa lui de a nu lăsa nimic nelămurit în mintea mea, scoase basmaua din buzunar, o răsuci într-un ciuciulete pe care-l întinse în toată lungimea lui pe masa din mijlocul casei, şi:

— Neagra Şarului, arătă el, străbătând toată lungimea ciuciuletelui de basma cu arătătorul lui cel cu inel de aur.

Scoase din buzunar un carnet şi-l puse perpendicular pe capătul de la vale al basmalei răsucite, mai adăugând la lungimea carnetului său şi lungimea unui creion.

— Bistriţa, zise el, aşezându-le frumos şi în linie dreaptă, cu degetele-i albe şi iuţi de scamator.

Şi până ce să-mi răsucesc eu musteaţa, zâmbind faţă de chipul intuitiv cu care Halunga se silea să vâre în capul meu firea lucrurilor, până ce să-mi pun mâinile la spate şi să mă dau aproape de masă, prefăcându-mă că urmăresc lămuririle date de el cu mare băgare de seamă, Halunga îşi smulse din picioare botinele şi colţunii.

— Colţul Acrei, zise el, aşezând curmeziş, în raport cu vârful creionului, unul din colţuni. He, hei!... trebuie plutaş; pe Cleşte... te duci.

Şi celălalt colţun, întins în linie dreaptă, arăta o parte din mersul drept şi slobod de orice primejdie al Bistriţei...

— La Chei... continuă el, aşezând la capătul colţunului din urmă amândouă botinele paralel una lângă alta şi lăsând între ele un spaţiu îngust... numai de-amiază se vede soarele.

Iar la o mică depărtare de vârful botinelor şi drept înainte îşi puse pălăria.

— Toancele... iac-aşa... iac-aşa... zise el frământând aerul cu mâinile spre a-mi arăta cum adică fierbe, se sfarmă şi se pulverizează apa în lupta sa cu stâncile crescute din pământ până peste luciul ei.

Şi înhăţându-mi fără veste pălăria din mână...
— Aici-s Chetroşii, zise el aşezând-o la locul cuvenit.

Înhăţai şi eu de pe pat mantaua mea cea mare şi, trecând iute la spatele lui Halunga, i-o aruncai în cap, îl înfăşurai repede în ea şi îl cuprinsei puternic în braţe...

— Săriţi! Oameni buni, săriţi că s-a înecat Halunga! începui eu a striga câtu-mi lua gura, cutreierând odaia cu el în braţe.

— Mă... Mă... Mă... nebunule, îl auzeam strigând de sub manta cu glas răguşit.

— Săriţi! continuai eu şi mai tare, neslăbindu-l din braţe. Deodată uşa se deschise şi drăguţa noastră gazdă năvăli repede în odaie.

— Da ce e? Ce s-a întâmplat? întrebă ea speriată.
— Săriţi! că s-a înecat Halunga.
— Da? Şi un hohot de râs o apucă, când văzu ivindu-se de sub manta picioarele goale ale lui Halunga.

— Mă nebunule!... zise Halunga, când scăpă de sub manta cu părul vâlvoi... Mă nebunule!

Şi repezindu-mă la masă, începui a lua iute şi pe rând lucrurile de pe ea şi a le trânti de pământ la picioarele gazdei noastre, care-şi ştergea cu batista lacrimile râsului.

— Na, ziceam eu la fiecare trântitură. Na! iaca Colţul Acrei, iaca Toancele, iaca Cheile Bistriţei; cât despre Chetroşi, care erau închipuiţi prin pălăria mea, îi lăsai în pace, aninându-i în cui.

— Da bine, ce-aţi păţit, creştinii lui Dumnezeu? întrebă încă o dată gazda noastră, cu faţa înflorită de râs.

— Mă nebunule... repetă Halunga... şi, culegându-şi lucrurile de pe jos, se puse pe un scaun şi începu să se încalţe...

A doua zi, suindu-ne pe plută, plecarăm la Piatra.

a doua parte a volumului este În Munţii Neamţului