Amărâta turturea

Amarâta turturea
Când ramâne singurea,
Caci soţia s-a răpus,
Jalea ei nu e de spus.

Cât traieşte, tot jăleşte,
Şi nu se mai însoţeşte.
Trece prin flori, prin livede,
Nu să uită, nici nu vede.

Trece prin pădurea verde
Şi sa duce, de se pierde;
Zboară, până de tot cade,
Dar pre lemn verde nu şade.

Si când şade câteodata
Tot pre ramură uscată;
Umbla prin dumbrava-adincă,
Nici nu bea, nici nu manâncă.

Unde vede apa rece,
Ea o turbură şi trece;
Unde e apa mai rea,
O mai turbură şi bea.

Unde vede vânatorul,
Acolo o duce dorul,
Ca s-o vază, s-o lovească,
Să nu se mai pedepsească.

Când o biata pasarică
Atât inima işi strică,
Incât doreşte să moară
Pentru a sa soţioara,

Dar eu om de-naltă fire
Decât ea mai cu simţire,
Cum poate sa-mi fie bine ?
Oh ! amar şi vai de mine !