Alexandru Philippide (Zarifopol)
De la Wikisource
| Alexandru Philippide de Paul Zarifopol |
Aş vrea să mor de două ori, zisese nu demult Alexandru Philippide: după întâia moarte să mă scol o clipă, ca să mă bucur c-am murit.
Socrat spunea prietenilor să jertfească, după ce-o muri, un cocoş lui Asclepios. Voia să zică înţeleptul acela că viaţa ar fi o boală: pentru sfârşitul ei trebuie mulţumit îndeosebi zeului vindecărilor.
Pesimist de vocaţie desăvârşită a fost Philippide. Un mizantrop în iritare permanentă. Nu cred că a cunoscut vreodată dispreţul liniştit. Era omul indignării cronice, ca Gustave Flaubert.
Lăcomia de studiu, desigur, era patima lui dintâi şi din urmă.
Sugestibil şi inflamabil, ca orice violent candid, putea fi pradă uşoară în mâna celor ce n-au decât patimi de piaţă. Însă la urma toată Philippide din toată inima dădea dracului, în gândul său ori şi în gura mare, tot ce şi pe oricine îl supăra de la lucru.
Dragostea de adevăr, ca şi de frumos, într-un suflet pesimist implică fără îndoială contrazicere. Însă nu de contraziceri ne vom mira doar în faţa unei firi aprinse ca filologul mort acum.
În liceu, ne făcea apologia omului cu sânge rece, şi mare prigoană ducea împotriva poeziei, pe care o numea tulburare a minţii. Însă ştiu că în biblioteca lui cărţile de poezie acele de poezie elină mai ales aveau marginile pline de exclamaţii entuziaste.
Vorbea cu groază de imagini; lecţiile lui mişunau de metafore, de comparaţii, de ironii şi hiperbole. Nu cred să se poată însufleţi materia filologică mai captivant decât o făcea Philippide.
Natură combativă la extrem; natură oratorică, poate şi poetică, îndreptată cine ştie de ce în carieră de erudit.
Pesimistul veşnic iritat, mizantropul acesta suspicios, hapsân şi arţăgos din patimă pentru adevăr, era un om de un rar farmec; vorbăreţ, entuziast, uşor la râs, deşi aducându-şi pare că totdeauna aminte că omul trebuie să fie fiinţă posomorâtă. A fost, probabil, regretul ascuns, fundamental, al vieţii sale, că natura nu-l făcuse om cu sânge rece şi fără fantezie.
Cumpătare nu putea să aibă un om făcut astfel. Pe mulţi i-a necăjit, sau i-a ofensat rău, fără bună dreptate. Dar în cuget cinstit a ieşit din gura ori condeiul său oricare vorbă, cât de rea să fi fost. Iar om mai curat de linguşire decât acesta nu am cunoscut.
În clasele de liceu citea elevilor din Moftul român; îl recomandase, de la început, ca cel mai serios ziar românesc.
A şi fost duşman instinctiv al mofturilor, până la ferocitate.
Ura lui de minciună şi de frivolitate nu avea margini.
Asupra operei lui de învăţat trebuie aşteptat să aleagă vremea.
Philippide a stârnit prin apucăturile lui prea multe duşmănii.
Senin nu-l pot judeca colegii contemporani pe un om ca acesta.
Pentru noi aceştilalţi, care l-am cunoscut ca om şi dascăl, e o strictă datorie de respect să nu rostim despre dânsul nici o vorbă care să sune a sentimentalism sau, mai cu seamă, a patos.
