Alexandru Philippide (Zarifopol)
| Alexandru Philippide de Paul Zarifopol |
Aș vrea să mor de două ori, zisese nu demult Alexandru Philippide: după întâia moarte să mă scol o clipă, ca să mă bucur c-am murit.
Socrat spunea prietenilor să jertfească, după ce-o muri, un cocoș lui Asclepios. Voia să zică înțeleptul acela că viața ar fi o boală: pentru sfârșitul ei trebuie mulțumit îndeosebi zeului vindecărilor.
Pesimist de vocație desăvârșită a fost Philippide. Un mizantrop în iritare permanentă. Nu cred că a cunoscut vreodată disprețul liniștit. Era omul indignării cronice, ca Gustave Flaubert.
Lăcomia de studiu, desigur, era patima lui dintâi și din urmă.
Sugestibil și inflamabil, ca orice violent candid, putea fi pradă ușoară în mâna celor ce n-au decât patimi de piață. Însă la urma toată Philippide din toată inima dădea dracului, în gândul său ori și în gura mare, tot ce și pe oricine îl supăra de la lucru.
Dragostea de adevăr, ca și de frumos, într-un suflet pesimist implică fără îndoială contrazicere. Însă nu de contraziceri ne vom mira doar în fața unei firi aprinse ca filologul mort acum.
În liceu, ne făcea apologia omului cu sânge rece, și mare prigoană ducea împotriva poeziei, pe care o numea tulburare a minții. Însă știu că în biblioteca lui cărțile de poezie acele de poezie elină mai ales aveau marginile pline de exclamații entuziaste.
Vorbea cu groază de imagini; lecțiile lui mișunau de metafore, de comparații, de ironii și hiperbole. Nu cred să se poată însufleți materia filologică mai captivant decât o făcea Philippide.
Natură combativă la extrem; natură oratorică, poate și poetică, îndreptată cine știe de ce în carieră de erudit.
Pesimistul veșnic iritat, mizantropul acesta suspicios, hapsân și arțăgos din patimă pentru adevăr, era un om de un rar farmec; vorbăreț, entuziast, ușor la râs, deși aducându-și pare că totdeauna aminte că omul trebuie să fie ființă posomorâtă. A fost, probabil, regretul ascuns, fundamental, al vieții sale, că natura nu-l făcuse om cu sânge rece și fără fantezie.
Cumpătare nu putea să aibă un om făcut astfel. Pe mulți i-a necăjit, sau i-a ofensat rău, fără bună dreptate. Dar în cuget cinstit a ieșit din gura ori condeiul său oricare vorbă, cât de rea să fi fost. Iar om mai curat de lingușire decât acesta nu am cunoscut.
În clasele de liceu citea elevilor din Moftul român; îl recomandase, de la început, ca cel mai serios ziar românesc.
A și fost dușman instinctiv al mofturilor, până la ferocitate.
Ura lui de minciună și de frivolitate nu avea margini.
Asupra operei lui de învățat trebuie așteptat să aleagă vremea.
Philippide a stârnit prin apucăturile lui prea multe dușmănii.
Senin nu-l pot judeca colegii contemporani pe un om ca acesta.
Pentru noi aceștilalți, care l-am cunoscut ca om și dascăl, e o strictă datorie de respect să nu rostim despre dânsul nici o vorbă care să sune a sentimentalism sau, mai cu seamă, a patos.