Alesul

Alesul de Dimitrie Anghel

Publicată în Viața românească, februarie 1908.

S-a deșteptat prisaca din poiană
Subt uriașul clopot de azur,
Și sună tot cuprinsul dimprejur,
De-ai spune că o harfă-eoliană
E aninată undeva de-un ram...

De-ar fi să stai nesigur la răscruce,
Căci pretutindeni murmurul l-auzi,
Asemeni unui tainic călăuz,
Te cheamă, te îmbie și te duce,
Fără să vrei, al florilor parfum...

Poiana pare-o uriașă floare,
Ce schimbă curcubeie de culori,
Dar nu-i o floare, ci sunt mii de flori,
Din care ies scîntei rătăcitoare
Ce se aprind în aer și dispar.

Ca niște temple în miniatură
Ce ar serba un cult misterios,
În raiu-acesta-atîta de frumos
Lăsat anume parcă de natură,
Stau albii stupi subt streșinele lor.
 
Neobosite-aleargă în lumină
Albinele zburînd din loc în loc,
Acum se-nclină-un fir de siminoc,
Acum se-nalță galben-o sulcină,
Și mursa-n aur se preschimbă-ncet.

Dar iată că pe-un urdiniș apare
Aleasa între-atîtea mii de vieți,
Și trîntorii amanți de soare beți
Simțind imperioasa ei chemare,
Tresar prelung din somnolența lor.

Din urdiniș zburînd ea scrie-o dungă,
Un fulger de beteală în senin,
Și cetele de miri cu freamăt vin,
Și-n urma ei se-nșiră și s-alungă,
Dar ea se-nalță-n slavă tot mai sus.

Mai sus se-nalță tot mai sus, și-n goană,
Se luptă mirii s-o ajungă-n zbor,
Dar ea-i un punct de aur mișcător,
Și-un punct e și prisaca din poiană,
O floare scuturată dintr-un ram.

Treptat se farmă ceata lor rărită,
S-abat din drum cei fără de puteri,
Și-n prăvălirea răpedei căderi,
Cu jind revăd scînteia urmărită
De unul singur din alaiu-ntreg.

Acela unul are pe regină,
Dar după clipa asta de amor
Ea se coboară domolită-n zbor,
Iar el recade-n marea de lumină
Subt uriașul clopot de azur.