Alecsandri (Zarifopol)

De la Wikisource

Alecsandri de Paul Zarifopol

Cu generaţia lui Alecsandri, occidentalizarea societăţii şi a literaturii româneşti se modifică: tineretul moldovean, cultivat în Apus, începe a critica însăşi influenţa aceasta apuseană. Îl cuprinsese grija de a nu fi decât imitator. E preocupat de a se emancipa de Apus, cum se emancipase de Orient; şi bucuros ar fi adoptat formula naţionalistă din timpurile noastre: prin noi înşine!

Alecu Russo, unul dintre prietenii de aproape ai lui Alecsandri şi insuflător de idei al acestuia, formulează precis simptomul nou ce caracteriza tinerimea intelectuală de la 1848. El zice: oamenii de astăzi uită că nu au avut tinereţe. În ziua răsăririi lor, pe la 1835, cel mai tânăr din ei era mai bătrân încă decât cel mai bătrân din bătrâni. Într-un curs de 20 de ani, mai mult a trăit Moldova decât în cele de pe urmă două veacuri. Întâmplările lumii de primprejur mureau la graniţa ţării; vălmăşagul veacului îi găsea şi-i lăsa liniştiţi. Ei au deschis ochii într-un leagăn moale de obiceiuri orientale; noi am răsărit în larma ideilor nouă ochii şi gândul părinţilor se îndreptă la Răsărit, ai noştri ochi stau ţintiţi spre Apus! nimic nu mai leagă Moldova de astăzi cu trecutul, şi fără trecut societăţile sunt şchioape. Naţiile care au pierdut şirul obiceiurilor părinteşti sunt naţii fără rădăcină, nestatornice, sau, cum zice vorba cea proastă, nici turc, nici moldovean... Russo dă aci elementele unui program nou de cultură. Prin aceasta însăşi, el şi cei de generaţia lui se prezintă ca un exemplu deosebit de viu pentru iuţeala cu care pornise a se mişca societatea românească. Abia dezbrăcase haina veche, şi iată că se şi gândesc tinerii noştri la întoarcere spre trecut.

Întoarcerea spre trecut nu cumva după metoda latiniştilor transilvăneni; contra acestora curentul nou, şi Russo înainte de toţi, porneşte război; În mine veţi găsi un român, însă niciodată până acolo ca să contribuiesc la sporirea romanomaniei, adică mania de a numi romani - spune tânărul profesor Kogălniceanu în discursul introductiv la cursul de istorie naţională, 1843. Oamenii aceştia vorbesc despre romanomanie vedeţi ce repede mergeau lucrurile în societatea română. Şi preţios este că nu erau numai vorbe: romanomania ajunge de prisos şi ridicolă, fiindcă se născuse o cultură, cel puţin o literatură românească, ce nu mai era nici produs de simplă imitaţie, nici ciudăţenie arhaizantă său latinizantă.

Alecu Russo laudă o poezie a unui obscur oarecare, Dăscălescu, cu vorbele acestea: Poezia asta e română până în cap şi nu vrea să fie alta, nici lamartiniană, nici byroniană, nici hugoliană, de aceea e frumoasă ca limbă, limpede în idei şi adâncă de gândire folositoare, precum înţelegem şi este de dorit să fie tot ce se scrie şi se cugetă la noi. Este, putem zice, aproape programul poeziei lui Alecsandri. Zicem: aproape programul poeziei lui Alecsandri, fiindcă poezia acestuia este, în bună parte, lamartiniană şi hugoliană. Totuşi Alecsandri are grijă totdeauna a localiza frumos modelele sale străine. Totdeauna poezia lui sună româneşte. Scriitorul acesta a avut darul deplin de a produce ce era atunci de nevoie. Caracterul românesc, naturaleţea poeziei lui Alecsandri se datoreşte, cum ştiu toţi, faptului că întâia oară, din îndemnul, mai cu seamă, şi cu ajutorul lui Alecu Russo, el caută în poezia populară ajutorul literar trebuincios pentru înfiinţarea unui stil literar liber de orice artificialitate pedantă.

Pentru că vorbim tocmai de formarea unui stil literar român, este locul să pomenim aici vestita poemă în proză Cântarea României, despre al cărei autor s-a disputat destul între istoricii noştri literari, cu rezultatul că, pe cât pot judeca, poemul rămâne foarte probabil în seama lui Alecu Russo. Originalul era în limba franceză şi s-a pierdut. Textele româneşti sunt două: unul publicat de Bălcescu, care spune că nu ştie cine e autorul; celălalt text l-a publicat Alecsandri, care-l atribuie sigur lui Russo. Cele două texte române diferă. Îşi va fi aruncat poate şi Alecsandri condeiul în redactarea pe româneşte. Intenţia fusese de a face propagandă română în o formă care ne impresionează şi literariceşte. Pentru istoria literară, poema aceasta în proză este interesantă tocmai pentru caracterul curat românesc al graiului întrebuinţat acolo.

Modelele literare ale Cântării României sunt, evident, psalmii şi prorocii, apoi proza patetică a lui Chateaubriand, Lamenais şi Michelet. Însă transpunerea este făcută în o românească exact echivalentă originalelor. Acum sentimentul unei limbi literare este sigur la scriitorii români: ei Russo şi Alecsandri îndeosebi au gust literar şi judecată literară matură: sunt oameni care ştiu ce pot şi ce vor să extragă din cultura apuseană, astfel ca să poată crea un stil propriu al culturii noastre în general şi un stil comun literar.

În Cântarea României, se zice, de pildă, aşa: Lumea întreagă are tot o poveste... strâmbătatea care se lăcomeşte la bunul altuia şi sărmanul care sfarămă funia ce-l strânge. Grea e strâmbătatea...

Şi răsplata ei cumplită este... Viscolul pustiirii a suflat pe acest pământ... sângele părinţilor în vinele strâmte ale strănepoţilor a secat... Trist e cântecul în sărbătorile satului... Doina şi iar doina!...

suntem pribegi în coliba părintească. Acel ce a construit asemenea text avea evident un auz literar rafinat, pentru valoarea vocabularului românesc avea un simţ de o siguranţă cu totul nouă ambele aceste daruri scriitorul le pune, cu perfectă conştiinţă, în slujba intenţiei de a făuri o proză poetică cu sonoritate arhaic-religioasă, însă care să fie imediat înţeleasă de cititorul contemporan. Capacitatea literară a limbii române apare verificată până în capăt într-un text ca acel pe care l-am citat. Însă iată, tot în Cântarea României, citim: Jalnic e cântecul tău, Româncă copiliţă... Aurică copiliţă cântă frunza verde, cântă floarea câmpului, cântă floarea muntelui... şi aceste rânduri ne trimit la maniera populară a lui Alecsandri în ce are ea mai uşuratic şi de gust mai îndoielnic. Acest Aurică copiliţă şi Româncă copiliţă formează un curios disparat în corpul poemului, acordat în ton de imn sau de lamentaţie biblică. Ce caută aci aceste ingrediente ale lirismului lăutăresc pe care, urmând mai vechi deprinderi, Alecsandri l-a perpetuat cu un fel de uşuratică insistenţă prin lirica lui de album?

Acest disparat pare că simbolizează schematic, dar complet, figura literară însăşi a lui Alecsandri.

Alecsandri a fost adevărat omul a două lumi. Să ne amintim aci hotărârea lui Alecu Russo, pomenită adeseori: Russo vrea reluarea firului tradiţional pentru a mântui cultura românească de schimonosirile cu care o desfigurase, şi o mai desfigura, pedantismul primitiv al începătorilor. În această mişcare de naţionalizare inteligentă, făcută în spirit critic, Alecsandri ne apare ca un adevărat Ianus bifrons: el a scris în felul vechii poezii tabietlii şi încă lăutăreşti , a scris şi o poezie cu totul nouă, care în o parte a ei este localizare de modele străine, însă aproape totdeauna localizarea e desăvârşită; vor fi Lamartine şi Hugo la mijloc, însă cântaţi pe româneşte aşa încât tiparul străin deloc nu se simte supărător în confecţia românească.

Cine doreşte să măsoare drumul literar străbătut de Alecsandri, să compare traducerile din Lamartine sau Hugo, ale lui Hrisoverghi, ale lui Negruzzi sau Grigore Alexandrescu, să le compare cu inspirările franceze ale lui Alecsandri, pe care atât de minuţios le-a dezvăluit, într-o serie de excelente studii, dl profesor Ch.

Drouhet, şi-şi va da seama clar ce însemnează când spunem că Alecsandri a creat o poezie românească, în felul cum o închipuia desigur şi o dorea Alecu Russo.

După etichete, zestrea literară a lui Alecsandri seamănă mult în parte cu a lui Bolintineanu: romanţe de dragoste şi poezii de album, legende şi balade naţionale, legende şi balade orientale, ode de ocazie patriotice. În romanţă şi în poezia de album, asemănările moldoveanului cu munteanul nu sunt numai de suprafaţă: amândoi au avut, din născare, aceeaşi teribilă uşurinţă, aceeaşi teribilă abundenţă de elocuţiune.

Să dăm exemple:

Superbă, maiestuoasă, te simţi ca o regină,

Căci fruntea ţi se-nalţă când lumea se înclină

Şi imnul omenirii, un imn de adorare

Ajunge pânla tine în slabă suspinare...

Chiar soarele fierbinte de-ar vrea cu fericire

Să-şi schimbe nemurirea pe-o viaţă de iubire,

Ar stinge-a sale raze pe inima-ţi de gheaţă.

Nici o mândrie mare nu-ntrece-a ta mândrire,

Nici spada nu întrece cumplita-ţi nesimţire!

Observaţi că un vers ca:

Chiar soarele fierbinte de-ar vrea cu fericire...

ne duce îndărăt până la stângăciile unui Cârlova, şi mai observaţi întrebuinţarea abuzivă a infinitivelor substantivate mai cu seamă în rimă: este un inocent obicei rău al epocii lesne prinseseră de veste grăbiţii noştri poeţi de pe atunci că infinitivele substantivate furnizează rime uşor, la infinit.

Tot astfel, pentru nişte versuri ca cele ce urmează, s-ar putea întreba oricine cu drept cuvânt: sunt de Alecsandri? sunt de Bolintineanu?

Plăcută, simţitoare, în toată graţioasă

Eşti dulce ca seninul de zi primăvăroasă...

Tu poţi să dai c-un zâmbet, c-un singur sărutat

O patrie iubită la tristul exilat.

Alecsandri scrie, în loc de cuvântul bun primăvăratică, o deplorabilă plăsmuire verbală: primăvăroasă însă rima o obţine şi poetul urmează mulţumit şi săltăreţ, până ce îşi încheie declaraţia de album în acel grotesc amestec de patriotism cu erotică: tu poţi să dai c-un zâmbet, c-un singur sărutat, o patrie iubită la tristul exilat.

Găsim în acest vers şi faimosul dativ cu prepoziţia la (dai o patrie iubită la tristul exilat), poate cea mai puerilă dintre toate traducerile textuale din uzul limbilor occidentale (din cea franceză mai întâi), pe care le-au practicat, în zelul lor nestăpânit, primii noştri poeţi de inspiraţie apuseană.

Versurile citate până aci sunt scoase din două bucăţi, ambele purtând titlul Portret. Sunt tipice pentru poezia pe care putem să o numim: poezie de album.

Era în natura lui Alecsandri să producă acel fel de poezie care în teoria literară se numeşte poezie ocazională - însă nicidecum în înţelesul, foarte deoseibit de cel uzual, în care a întrebuinţat cuvântul acela Goethe, care spunea că toate poeziile sale sunt fragmente ale unei mari spovedanii şi în acest înţeles sunt poezii ocazionale.

Alecsandri trebuie să fi fost un minunat improvizator; era de tipul celor care oricând pot scrie poezie, o scriu oarecum imediat şi ca de la sine. Imaginaţia lor e plină de formule poetice, de rime gata sau de scheme pentru rime. Alecsandri de exemplu avea diminutivele, avea o sumă, nu prea mare, dar bună, de epitete din poezia populară, avea formule de admiraţie, de salutare şi complimentare gentile sau spirituale. Originalitatea imaginii ca şi originalitatea legăturii ideilor în funcţiune de expresie a sentimentului sunt, în acest fel de a proceda, sacrificate spontaneităţii, sau cum se zice încă: sunt sacrificate stilului curgător.

Spontaneitatea aceasta e, desigur, mai mult aparentă: e de natură esenţial mnemotehnică.

E o incontestabilă frivolitate în acest fel de poezie de societate, pe care am numit-o poezie de ocazie. Chiar dacă nu era totdeauna practicată la faţa locului, în salonul plin de cucoane, cu albumul pe braţe, sau într-un salonaş de la Castelul Peleş, acest fel de a construi poezie formează un stil de care poetul numai cu greu scapă.

Iată patru versuri din epoca plinei maturităţi:

Întindere albăstrie,

Nemărginit safir

O! mare scumpă mie,

Eu veşnic te admir.

Primele două versuri pornesc pictural, par a promite o viziune vie şi, pe cât se poate, o viziune foarte proprie a mării. În loc de aceasta, intervine în o intrare cvasi comică, poetul albumurilor:

O! mare scumpă mie,

Eu veşnic te admir.

Acest distih este formulă de bilet către o artistă dramatică sau o stea de balet. Alecsandri l-a aplicat mării, fără nici o grijă.

Alecu Russo scrisese următoarele: Pentru odihna sufletului său n-aş dori să mai vie Ştefan-vodă, chiar şi de ar fi cu putinţă. Ce ar face el pe un pământ unde n-a mai rămas urme de umbra lui măcar?... Vorba lui nu mai este limbajul nostru... Strănepoţii Urecheştilor, ai Movileştilor i-ar zice în versuri, în ode şi în proză: Eroule ilustru! trompeta gloriei tale penetră animile bravilor români de admirăciune glorioasă şi nedefinisabilă...

Alecsandri, desigur, nu era un pedant ca acei la care se gândeşte Russo; totuşi, ar fi fost şi el, cred, neinteligibil lui Ştefan-vodă, şi verbal, şi ideologic:

Prin negura trecutului

O! soare-nvingător,

Lumini cu raze splendide (lumini cu raze splendide lumini? adică: luminezi Alecsandri inventează o formă a verbului şi măsura versului e gata!)

Lumini cu raze splendide

Prezent şi viitor

În timpul vijeliilor

Cuprins de un sacru dor

Visai unirea Daciei

Cu o turmă şi un păstor.

(Din imnul lui Ştefan cel Mare, scris pentru serbarea de la Putna în 1871.) Cu aceeaşi ocazie, Alecsandri scrie şi un imn religios care începe aşa: Etern, Atotputernic. O! Creator sublime...

Cred a fi arătat în ce fel a fost Alecsandri poet de ocazie şi cum stilul poeziei de ocazie l-a urmărit şi acolo unde nu era bine să-l urmărească.

Este lucru absolut admis, pentru că e lucru evident, că valoarea artistică supremă a lui Alecsandri stă în pitorescul său, în impresiile de natură. Pastelurile au rămas partea cea mai vie din toată producţia sa poetică.

În păduri trosnesc stejarii! E un ger amar, cumplit,

Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios,

Ca înaltele coloane unui templu maiestos,

Şi pe ele se aşează bolta cerului senină

Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.

Vedeţi începutul acesta de poezie plastică, şi uitaţi o clipă comparaţia făcută cam la întâmplare a sulurilor de fum din sat cu coloanele unui templu maiestos, uitaţi şi pleonasticul far de lumină pentru a simţi cu atât mai violent erupţia în totul regretabilă a poetului de ocazie în peisajul de iarnă: O! Tablou măreţ, fantastic...

Indiscretă straşnic e această intervenţie care exclamă interpretativ şi neapărat ea distruge tabloul.

Distrusă la fel este impresia din pastelul intitulat Viscolul, prin strofa finală, domestică şi consolatoare:

Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire

Stă, aude-n câmp lătrare şi zăreşte cu uimire

O căsuţă drăgălaşă cu ferestrele lucind,

Unde dulcea ospeţie îi întâmpină zâmbind!

Vreau să amintesc şi această strofă din pastelul care se numeşte Mandarinul: Ea (adică soţia mandarinului) Ea se duce-n galerie s-o dezmierde mandarinul...!

Graţioasă, pânditoare sub umbrela-i de atlaz, Îi invită cu ochirea, cu surâsul, cu suspinul, Ca să guste voluptatea amorosului extaz. să guste voluptatea amorosului estaz pare o transpunere din Conachi făcută la iuţeală.

Alecsandri a fost un poet nou, dar a cărui inimă şi mai ales al cărui gust privea prea des înapoi. A fost omul a două generaţii care, dezbinate în suprafaţă, se iubeau şi se topeau încă una în alta, poate mai ales în ce priveşte gusturile estetice. Pentru aceea Alecsandri a fost adorat imediat. Era doar incarnarea unui noroc istoric. El împlinea trebuinţa încă vie pe atunci de a umplea cadrele cerinţelor estetice ale unei societăţi în mare transformare.

Alecsandri a scris o adevărată enciclopedie poetică: liric, epic, descriptiv, dramaturg, povestitor de călătorii.

Nivelul ideologic al scrisului său este mijlociu; se inspira repede şi gândea totdeauna foarte accesibil. Versul său e convorbire elegantă, e extrem de sociabil şi distractiv: Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas; Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă nici un pas.

Ce sunt acestea altceva decât vorbele unui amabil causeur care de la fereastră face conversaţie cucoanelor de la masa de ceai?

Tot Alecu Russo zice despre generaţia celor care, cu dânsul, fuseseră tineri de tot pe la 1835, că generaţia noastră e posomorâtă... Bucuriile şi necazurile oamenilor trecuţi nu le înţelegem.

Petrecerea noastră nu-i veselia, caii, vinul, femeile şi zgomotul; petrecerea noastră e gândul posomorât. Dacă vrem câteodată să iubim (atunci) facem o experienţă... un studiu al inimii... Societatea educată a Moldovei seamănă a fi o colonie engleză într-o ţară a căreia nici limba, nici obiceiurile, nici costumul nu le-ar cunoaşte.

Mărturia lui Russo sună paradoxal, sună a Confession dun enfant du siele. A fost scrisă poate în o clipă de umoare foarte subiectivă.

În orice caz, nu e aceasta societatea lui Alecsandri societatea pe care o amuzau vodevilurile lui, monoloagele lui comice, pe care o încânta: Tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie sau:

Era graţioasă,

Tânără, frumoasă,

Vie pariziană cu mii de-ncântări...

Şi încă mai puţin înţelegem pe Russo când citim:

La Moldova cea frumoasă

Viaţa-i dulce şi voioasă!

L-al Moldovei dulce soare

Creşte floare lângă floare!

Multe păsărele-n zbor

Fură minţi cu glasul lor! fiindcă aşa o aduce bardul vesel când cântă pe coarda poetului popular. Şi lumea se minuna, se încânta, şi făcea un haz nespus de lirica sau de comicăriile lui. A fost o rară armonie între acest poet şi publicul său.

Russo, în clipe negre, a vorbit de o minoritate neglijabilă şi a generalizat greşit.

Primele poezii ale lui Alecsandri au fost scrise în franţuzeşte sunt lamartiniene, şi una din bucăţi este închinată lui Lamartine. Însă primele lui versuri române, apărute peste un an sau doi, sună aşa, de exemplu:

Bahlui, locaş de broaşte, râu tainic fără maluri,

Ce dormi chiar ca un paşă pe malul tău de glod...

sau, cu totul în alt ton:

Cine trece-n Valea Seacă,

Cu hangerul fără teacă

Şi cu pieptul dezvelit?

Andrei Popa cel vestit.

În versurile închinate Bahluiului găsim un humorist fin şi cu vervă.

În balada banditului Andrei Popa, Alecsandri, dintru început, arată ce avea de făcut un poet de mare talent cu poezia populară.

Mai pe urmă au venit pastelurile şi frumuseţile descriptive din legende.

Însă nevoile momentului i-au impus astfel de comenzi, încât poetul de album, poetul de romanţe, poetul chiar de huzur şi tabiet după moda veche să cânte, spre paguba artistului descriptiv şi a poetului narator, a căror strălucire curată trebuie să o căutăm, nu fără migăleală, în desimea de poezie ocazională pe care a trebuit să o producă inventatorul stilului poetic nou în literatura noastră.