Alba de la munte
De la Wikisource
Alba de la munte
poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri
- ,,Albo, Albo de la munte!
- Ce-ai pus fesciorul pe frunte[1]
- Că ţi-au ieşit vorbe multe."
- ,,Las' să iasă că nu-mi pasă,
- Inima-mi de dor e arsă,
- Că bădica-i dus de-acasă,
- Să-mi cosească fân cu rouă,
- Frânge-i-s-ar coasa-n două,
- Să vie la alta nouă!
- Să-mi cosească fân, costrele,
- Facă-şi coasa bucăţele,
- Să vie-n braţele mele!
- Să-mi cosească fân cu floare,
- Ca să-mi fie de răcoare
- La cap şi la ţâţişoare.
- Zică lumea, că-i dau pace,
- Eu m-oi purta şi voi face
- După cum lui badea-i place.
- Zică lumea ce va zice,
- Ea n-a putea să ne strice,
- Dragostea să ne-o ridice;
- Că mă ţine badea bine,
- Inima lui e la mine
- Ş-a mea o poartă cu sine.
- Inima lui îmi grăieşte,
- Ş-a mea lui încă-i şopteşte;
- Una de alta doreşte,
- C-amândouă sunt legate
- Cu legături înfocate
- Ş-una pentru alta bate.
- Acel lanţ ce le cuprinde
- Între ele când se-ntinde
- Cu mare foc le aprinde,
- Iar când s-adun amândouă,
- Atuncea parcă le plouă
- O răcoreală de rouă.
- Aşa le e jurământul,
- Îs legate cu cuvântul
- Să le despartă pământul!"
- ↑ Româncele de pe malul Dunării şi o parte din acele de la munte poartă fesuri mici roşii pe cap. Cucoanele bătrâne din generaţia trecută purtau fesuri albe şi, pe deasupra fesurilor, testemeluri subţiri de Tarigrad împodobite cu bibiluri.
