Adevăratul poet

 

Doi dușmani făr-astâmpăr în urgie
În inima poetului se bat:
A țărnei din aproape tiranie
Și-al cerului un eco depărtat!

În jos atârnă-n greutate lutul;
În sus se-nalță-al însuflării foc...
Se rumpe inima la tot minutul:
Vrăjmașii și-au ales același loc!

Cumplită-i lupta! ea se poate simte!
Dar n-o deplânge-al graiului penel:
El zugrăvește plastice morminte,
Mormântul inimii i-ascuns de el!

Sunt clipe când văpaia cea sublimă
Se urcă, strălucind ca meteor:
Se pare că splendoarea se dărâmă
Pe elemântul ce-o poprește-n zbor!

Sunt clipe când povara târâtoare
Întinde falnic orizontul său,
Și-ascunde-n adâncimi mărețul soare
Al cugetărilor lui Dumnezeu!

Căzut din sfera de lumini nestinse,
Trântit în globul patimii lumești,
Poetul râde-n amărâte plânse
Sau geme el în hohote drăcești!

Idei contrare, cerul și pământul,
Din inima sărmanului detun.
S-adună gloate spre-asculta cuvântul...
Și-apoi rostesc osânda: "îi nebun!"