A murit

De-o zi-ntreagă plîng alături biata Mura cu fecioru.
În bordei, pe masa-ntinsă, doarme astăzi Laie Chioru.

De-nvălire o vecină s-a îndurat cu două straie,
Şi drept pernă, o desagă a umplut Mura cu paie.

L-a legat pe sub bărbie cu năframa de mătasă,
O scumpete pusă-n ladă de pe cînd era mireasă.

Busuioc şi izmă creaţă a adus cumătra dar,
Iar pe buzele-nnegrite a pus Mura un creiţar.

Într-un ciob zăcuse banul, în firidă, la o parte,
Nu mai umblă azi, şi Mura de păcat se teme foarte...

Între foi de nuc, alături, lîngă fruntea lui de ceară,
Ostenit se-ntinde arcul pe grumazul de vioară.

Doi cărbuni sfiala-şi scapăt’ , adormind sub pirostrii,
Întunericul coboară prin ferestrele pustii...

Mura stă pe faţa vetrii şi-i cad lacrimi în cenuşe...
Leneş scîrţîie ţîţîna ruginită de la uşe.

Se iveşte-n prag copila judelui Zăbun, cea mare,
Şi din mîneca cămăşii scoate-ncet o lumînare.

Cruce-şi face – o aprinde... Tremurînd, para gălbuie
Nu se-ndeamnă de sfială, cît pe-aci era s-apuie...

- Nu mai plînge, Mură, leică, zice fata lăcrămînd.
Mura stă cu faţa stinsă şi răzleţ o paşte-un gînd:

Ce viaţă fără milă... Lîngă mort, la căpătîi,
I-a fost dat să ardă-n casă lumînarea cea dintîi...