Înrâurirea artei

De la Wikisource

Înrâurirea artei de Garabet Ibrăileanu

Că arta are înrâurire, asta nici nu se poate discuta. Că arta poate avea şi o înrâurire rea, ca şi una bună, asta iarăşi nu mai are nevoie de dovadă. Este însă chestia: care-i înrâurirea artei?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să avem în vedere ce este un artist. Un artist este un om care, din pricina organizaţiei sale nervoase, simte mai mult decât noi şi are şi puterea de a întrupa în forme alese şi sugestive simţirea sa.

Artistul, prin urmare, ne sugerează simţirea sa. Este întrebarea: artistul poate sugera, poate captiva pe oricine? Poate avea înrâurire asupra oricui? Desigur că nu, căci pentru ca să-ţi sugereze simţirile sale trebuie ca tu însuţi să fii sugestibil de aceste simţiri, adică să ai o stare sufletească asemănătoare cu a artistului. De aicea nu urmează că trebuie să ai o stare sufletească identică, căci atunci un artist n-ar avea înrâurire asupra nimănui, căci nu sunt doi oameni cu o identică stare sufletească, precum nu sunt doi oameni cu o figură identică. A avea aceeaşi stare sufletească însemnează a avea acelaşi fel general de a simţi, gândi şi voi.

Însă cine poate fi sugestibil de simţirile unui artist, cine, cu alte cuvinte, are o viaţă asemănătoare sufletească cu a lui? Desigur acei care au trăit şi s-au dezvoltat în şi prin aceleaşi împrejurări sociale ca şi dânsul. Prin urmare, va înrâuri asupra celor din clasa sa, căci numai aceştia vor fi sugestibili de simţirea sa. Se înţelege că aicea nu-i vorba de aparţinerea, de fapt numai, la o clasă oarecare, dar e destul ca artistul să reprezinte interesele unei clase şi să le întrupeze.

Am văzut asupra cui poate înrâuri un artist şi am ajuns la concluzia că el înrâureşte asupra celor cu aceeaşi simţire ca şi dânsul. Să luăm câteva exemple.

Eminescu place păturii culte. Chipul cum priveşte el amorul, femeia, de pildă, este chipul cum o priveşte această pătură. El, ca şi pătura cultă, doreşte o femeie molatecă, frumoasă, eterică, cu care să steie "pe prispa cea de brazde", cu care să se consoleze de decepţiile vieţii. Închipuiţi-vă acuma un ţăran, destul de cult ca să înţeleagă arta, care munceşte pământul 16 ceasuri pe zi şi care nu poate ţine slugi acasă. El va admira pe acel artist care va avea ca ideal o femeie voinică, harnică, muncitoare, gospodină.

Alt exemplu: Zola, ale cărui romane, în mare parte, sunt cantaridă tipărită, va plăcea, va fermeca pe burghezi, cari din pricina trândăviei şi a bogăţiei, făcând abuzuri sexuale, sunt storşi, dar care totuşi voiesc cu orice preţ să mai jertfească Venerei -- căci trebuie să petreacă; şi nu va fermeca, nu va avea o influenţă sugestivă asupra unui muncitor care nu-i nici scurs, nici enervat, căci n-a făcut nici abuzuri şi nici nu duce o viaţă trândavă şi pentru care relaţiile sexuale nu-s singura ocupaţie, dar ceva secundar.

Dar arta e o armă admirabilă în lupta de clase, şi ca atare înrâurirea ei este foarte însemnată, de aceea voi mai aduce câteva pilde.

Aşa, aceste romane ale lui Zola sunt, chiar fără s-o vrea el, o armă teribilă împotriva burgheziei, căci, contribuind la putrezirea şi degradarea ei morală şi chiar fiziologică, îi grăbeşte pieirea: burghezii înşişi contribuie la căderea lor, lucru dealtmintrelea simplu şi întocmai ca în domeniul economic, unde tot ei îşi apropie pieirea prin concentrarea bogăţiilor şi perfecţionarea maşinismului.

Alt exemplu: un artist socialist, un proletar, dând o formă sugestivă simţirilor şi dorinţelor proletare, va îmbărbăta pe tovarăşii săi şi va contribui la apropierea ţelului.

Prin urmare, arta e o armă de clasă şi anume:

Arta unei clase care piere e o armă contra sa însăşi, căci îi grăbeşte descompunerea morală.

Arta unei clase care se ridică măreşte forţa şi încrederea acestei clase, pe de o parte, iar pe de alta, vâră groază în inima clasei care piere.

Căci nu degeaba toate căile duc la Roma.

["Evenimentul literar", nr. 9, 1894, p.]