Închisul către un fluture ce intrase în castelul său

 

Oh! de unde te-ai luat, spune, oaspe fluturaș,
Ce în aer locuiești, oaspe din ceruri picat!
Care zefir te-au răpit? care vânt te-au aruncat
Din efirul luminos în acest negru lăcaș?

Căci sub bolta cestui zid, unde de mult sunt închis,
Rază de zi n-au pătruns, nici măcar s-au pomenit,
În acest muced lăcaș, mormânt celor vii gătit,
De vreo bucurie glas, sau vreun mângâios vis.

Numai tu, soarta mea, știi de când aici ai sosit;
Doar la tine, fluturaș, acolo în aer sus,
Amărâtul meu suspin din castelul au ajuns!
Și ai venit înadins să vezi un nenorocit.

Vai, tristul sufletul meu, de mult aici îngropat,
În tine văd acum lumea ce l-au urgisit,
Tu speranță ai adus închisului osândit,
Și-nchisoarea, sosind noaptea, mi-ai luminat.

Spune-mi dar, spune, te rog, efirului iubit prunc,
Tot așa este frumos seninul acel ceresc?
Tot așa pe munți și câmpi floricele înfloresc?
Tot miroase roza, crinul, tot limpezi pâraie curg?

Tot șuieră filomela prin lunci noaptea răsfățat?
Și zorile tot răsar vărsând rouă pe pământ?
Și vara tot este cald? și tot aburește vânt?
Căci eu vară n-am simțit de când aici am intrat;

Nici tu vei putea găsi un fir de iarbă măcar
În acest muced lăcaș, nici vei putea auzi
Alt răsunet, sau alt rost, decât și noapte și zi,
Obezile clănțăind, ș-a-nchișilor plâns amar.

Zboară dar, du-te de-aici, du-te liber în câmpii,
Fugi de-acest negru noian, adânc și întunecos,
Grăbind vara să-ți petreci în seninul luminos,
Căci tu o vară trăiești ș-apoi nu ai să mai fii.

Fugi, fluture fericit, du-te, pentru Dumnezeu,
Du-te de zboară prin lunci, prin grădini și prin livezi,
Căci ghirlandele de flori sunt ale tale obezi,
Iar cerescul orizon — iubitul, castelul tău;

Fugi, oaspe vesel al meu, oaspe sprinten de aripi,
Du-te, zburdă în efir, sau zboară pe flori săltând,
Și poate vei întâlni o maică tristă plângând,
Și cu ea doi copilași rătăcindu-se pe câmpi.

Oh, să mângâi de-ai putea a lor suflet întristat!
Oh, să grăiești de-ai putea cu dânșii, ce mă bocesc,
Să le spui că de trăiesc, numai pentru ei trăiesc;
Dar tu nu poți să grăiești, căci firea rost nu ți-au dat;

Deci măcar să îngăimezi cu-a tale aripi pestriți,
Pe dragii mei băieți, zburând tot încetișor,
Ca când ai vrea să fii prins de mici mânuțele lor,
Și fluturând printre flori și pe câmpii înverziți,

Să mi-i tot ademenești, cu ei să te tot alungi,
Și spre-acest castel să zbori unde eu mă osândesc,
Și poate și maica lor, la care mor când gândesc,
Luându-se după ei, cu toți să vie atunci.

Ei scăparea mea pot fi ca niște îngeri de cer...
Căci cu ruga cei sărmani și pe Domnul îmblânzesc;
Și plânsul lor sfarmă uși, obezile risipesc...
Inima să moaie pot a crudului temnicer.

Și să mă scape de-aici, ah! lumina să mai văz,
Să văd soarele frumos, să-mi văd țara ce doresc,
Să văd munții, să văd câmpii și lăcașul strămoșesc,
Și pe nevastă, copii la piept să îmbrățișez;

Dar vai, ce am făcut eu! Din obezi am scuturat,
Și de-a lor sunet grozav, gingașul meu fluturaș
Speriat au pribegit din acest negru lăcaș,
Strigăi: oh! așteaptă, stă! dar el la cer au zburat!