În furtună...

 

Pe marginea dunei, acolo unde forfotesc valurile în veșnic neastîmpăr, pescărușii iubitori de furtună își înalță aripele, rămîn neclintiți plutitori între cer și apă ca și cum ar fi atîrnați de un fir nevăzut, recad și se fac una cu o creastă de val, în stropi argintii se înalță din nou, se alungă în spațiu, se ajung înfrățindu-și zborul în rotocoale, cu cenușiu și alb pătează văzduhul și lămuresc cu țipete stridente anunțînd îndepărtata primejdie ce călătorește pe creste.

Iubitorii de furtună, cenușii ca și talazurile și pătați de spuma ce o nasc frămîntările, ei singuri nu mai au hodină acum cînd obloanele toate pe la case sunt închise și fantasticul fum se risipește despletit de pe marginea ogeagurilor, înfrățindu-se cu negurile ridicate din abisuri.

Abătut de funebre gînduri, cu albele foi dinainte, eu mi-am întrerupt poemul început în care am încercat să-mi încheg visurile mele născute din furtună și, fără să vreau, mi-am lipit fruntea de geamuri, privind nebunele arabescuri ce le scriu aripele.

Credeam în visurile mele și, necăutînd decît în adîncul sufletului meu omenesc, care e un abis ca și adîncul mării, îmi aruncam imaginile și le făceam să joace, îmi întindeam aripele fantaziei între cer și mare, între liniștea de sus și furtuna de jos, ca și pescărușii, și mă îmbătăm de voluptatea zborului, de primejdia ce o simțeam pitită după creste de marele suflu potrivnic ce mă pîndea de subt curba oricărui val.

În cenușiul zbor, mai alb ca toți ceilalți, ca o închegare de spumă sau ca o bucată imaculată de zăpadă, din tot nebunul stol, unul singur se avînta mai sus, precum tot el știa să se lase mai bine furat de fluidul element în adîncuri, ca să răsară pe vîrful unei creste, ca și cum ar fi fost reînsuflețit și dus de voia valurilor, ca apoi să se ridice ca o săgeată într-un praf de stropi argintii, urmărit de toate cenușiile aripi.

Albe erau filele mele rămase pe masă ca și dînsul, și, nu știu pentru ce, nu puteam să mă liniștesc purtîndu-mi ochii de la dînsul la ele, precum nu știu de ce acea pasăre, simțind parcă adîncul gîndurilor mele, se răzlețea din cînd în cînd de stol și fulgerătoare venea cu aripa ei albă să treacă pe dinaintea geamului meu, ca apoi să se piardă din nou în furtună.

Spre neguri zbura pierzîndu-se pasărea, ca să apară din nou, mergînd parcă pe valuri, ca o foaie de hîrtie albă luată și clătinată de uragan fîlfîia în aer, departe de stol se răzlețea, ca apoi să revie ca o săgeată, capricioase tumbe făcea în aer ca și cum ar fi vrut să-și arate virtuozitatea, sfidătoare trecea deasupra stîncilor ascuțite, căutînd primejdia și pierea din nou într-o bătaie de aripă.

Și în acest timp, furtuna creștea, aducînd negrele catifele ale nopții pe valuri, purpurii lumini se aprindeau licărind pe subt obloane, arătînd parcă spaima de întunerecul ce avea să vie.

Strînși desigur în jurul meselor familiare, subt alba lumină a lămpilor prietenoase, cei ce își dau seama că viața este așa cum este, căutau să-și alunge întunericul din suflet și să puie oleacă de lumină față de multul întunerec ce are să vie pe valuri.

Om sunt ca și cei mulți. În minutul acela însă cu pescărușul iubitor de furtună am fost frate și neavînd aripi să zbor, nici destulă energie să mă înalț și să mă pierd în furtună ca dînsul, deschizîndu-mi fereastra spre larg, mi-am luat albele file și le-am dat drumul în uragan.

Și albele file au pornit, s-au dus fîlfîind, marginea crestelor au ras-o și mai sus s-au înălțat, ajungînd albul pescăruș și amestecîndu-se cu dînsul în furtună.

4 april 1912