În Luxemburg

 

Ți-aduci aminte, după ploaie, ce albe străluceau la soare

Statuele străvechi și scumpe, și cât de drag ți-era cu mine,

Să povestești, umblând sub ramuri, de viața moartelor regine

Înmărmurite-n piatra rece de-o biată mână peritoare?

Deasupra lor porumbii vineți roteau voioși din vreme-n vreme!

Părea că lor li este dată grădina asta toată-n pază,

Și-arar o lacrimă de ploaie, ca un diamant aprins de-o rază,

Se desprindea, vuind un zgomot, din naltul unei diademe.

În straturi florile-nclinate iar se-nălțau cu bucurie,

Și-n cer, făr' de veste-atuncea lumina zilei liniștită

Se preschimba în fel-de-fețe ș-o clipă sta ca aiurită,

Pân să-și recapete cuprinsul din nou divina-i armonie.

Pe sub copacii jilavi încă, roiau copiii cu grămada,

Iar spre habuzul vechi, ții minte, cu fețele de plâns udate,

Câți îngeri nu jăleau de soarta vreunei nave fărâmate

Ce se pornise pe furtună cu pânze albe ca zăpada?

Fanfarele sunau un zgomot înfiorând prelung platanii

Sub umbra cărora voioase treceau eternele idile,

Născute dintr-o sărutare și moarte după zece zile ...

Pe zilele acele însă cine din noi nu și-ar da anii?

Curgea nedumerită vremea, și-ntr-un târziu, vestind că-i sară

O darabană-ndepărtată suna ca după bătălie,

Și-atuncea, tresărind din visuri, vedeam grădina că-i pustie

Și ne porneam și noi pe-acasă rentineriți de primăvară.

O vorbă îndemna o alta, ș-un gând chema o amintire

Și-n toropeala asta dulce a noastre inemi amândouă

Se-ngemănmau de duioșie, ca două lacrime de rouă ...

Și azi abia dacă mai aflu de la străini de tine-o știre.