Ultimele zile ale Austriei în Bucovina
| Ultimele zile ale Austriei în Bucovina (în germană: Die letzten Tage Österreichs in der Bukowina) de Josef Ezdorf |
După ce a fost emis Manifestul Împărătesc, parlamentarii Consiliului Imperial, căruia i s-a alăturat drept al șaselea, social-democratul român Grigorovici, s-au constituit la Viena drept Consiliu Național Român și au luat decizia – așa cum mi-a comunicat mai târziu deputatul von Onciul – ca Bucovina să se unească cu Transilvania și să formeze un stat federal austriac. Acest Consiliu Național a pretins pentru națiunea română partea de sud a țării până la Prut, inclusiv Cernăuții.
Deciziile Adunării Naționale Ucrainene din Lemberg sunt cunoscute. În Bucovina a fost revendicată partea de nord până la Siret, inclusiv orașul Cernăuți. La început, delegația ajunsă din Bucovina la Consiliul Național Ucrainean nu a cerut transferul puterii guvernamentale.
Cu fiecare zi care trecea, între români creștea neliniștea din cauza faptului că cei 6 deputați au decis soarta părții române a țării fără a convoca o Adunare Națională sau chiar fără a lua legătura cu concetățenii din țară. Un număr mare de politicieni a convocat în cele din urmă, la 27 octombrie, o Adunare Națională la Cernăuți.
La 26 octombrie intenția a fost aceea de a cere în adunare doar partea țării până la Prut și proclamarea statului independent; chiar și eforturile mele de a putea menționa în discursul de deschidere Manifestul Împărătesc și statul federal austriac păreau a fi încununate de succes.
În dimineața de 27 octombrie a apărut o schimbare, datorită influenței latifundiarului român dr. Jancu Ritter von Flondor [Iancu cavaler de Flondor], care s-a grăbit să ajungă la Cernăuți. Acesta îmi era cunoscut mie dar și predecesorilor mei drept aprig susținător al ideii României Mari. Flondor a declarat că Antanta – așa cum știa el din vremea invaziei rusești – a promis întreaga Bucovină Regatului României.
Adunarea Națională la care au participat în jur de 400 de persoane invitate, a adoptat într-adevăr rezoluții – drept postulat – prin care Bucovina nedivizată a fost solicitată pentru națiunea română și stabilirea unor relații mai profunde cu toți românii. De asemenea a fost ales un Consiliu Național format din 50 de persoane, în care au fost delegați și toți deputații Consiliului Imperial.
În numele acestui Consiliu Național s-au prezentat la mine la 28 octombrie dr. von Flondor și deputatul Șerbu, precum și vechiul deputat al Landtag-ului dr. Popovici, care au solicitat transferul puterii guvernamentale, respectiv preluarea unei influențe provizorii asupra guvernului. Am respins acest lucru făcând referire la hotărârile Manifestului Împărătesc.
Imediat, ucrainenii au decis organizarea unei adunări populare în Cernăuți, la 3 noiembrie ca semn de protest împotriva revendicării întregii Bucovine de către români.
Românii au explicat conținutul apelului formulat de ucraineni pentru organizarea unei adunări atât de mari și au declarat acest lucru ca pe o provocare din partea legiunilor ucrainene, care se aflau încă în Bucovina, deși au fost rechemate de AOK.
Negocierile cu ucrainenii cu privire la limitarea numărului participanților la adunare s-au derulat fără nici un rezultat. În cele din urmă, românii au declarat că nu vor deranja adunarea dacă legiunile ucrainene vor părăsi până atunci țara. Această chestiune părea greu de rezolvat în primele zile ale lunii octombrie, deoarece AOK a dispus evacuarea pe calea ferată, dar Comandamentul de Cale Ferată trebuia să evacueze mai întâi trupe din Ucraina, ca urmare a ordinelor stricte emise de AOK.
De altfel, în acel moment aveam suficientă putere pentru a menține pacea și ordinea, mai ales că, conform comandanților militari, poliția militară și batalioanele de rezervă internă ale Regimentului 41 și Regimentul 22 de pușcași au fost considerate fiabile.
În dimineața zilei de 1 noiembrie, am aflat că ucrainenii au ocupat noaptea orașul Lemberg și că acolo, precum și în zonele de frontieră lingvistică din Galiția, aveau loc lupte între Ucraina și Polonia. Orice legătură telefonică și telegrafică cu Viena prin Galiția era suspendată. În momentul în care și încercarea de a stabili o legătură prin Ungaria a eșuat, mi-a fost foarte limpede că nu puteam să aștept alte indicații din Viena și că va trebui să acționez pe propria răspundere. Pentru orice caz am delegat – încă pe data de 1 noiembrie – doi curieri cu cererile mele spre Viena, pe trasee diferite.
În dimineața zilei de 2 noiembrie am vorbit din nou cu comandanții militari despre încrederea pe care o prezintă trupele lor. Amândoi m-au asigurat că sunt convinși că trupele lor vor rămâne liniștite în cazărmile lor pe timpul adunării, deoarece el însuși și ofițerii doresc să le ocupe (dea de lucru) acolo. Despre utilizarea lor pentru servicii de asistență nu s-a discutat nimic.
La mai puțin de o oră de la această conversație, trupele ambelor batalioane au spart magazinele de stat (austriace), s-au aprovizionat cu arme și muniții și au părăsit cazărmile fără să țină cont de avertismentele ofițerilor. Acest lucru este valabil mai ales pentru (regimentul) JR 41. Comandanții militari nu pot fi absolviți complet de reproșurile de a fi fost prea puțin informați despre starea de spirit a trupelor lor. Dacă ar fi fost mai bine informați, armele și munițiile ar fi fost recuperate și s-ar fi împiedicat aceste nenorociri. În aceeași oră s-au dispersat și poliția militară și trupa comandamentului orășenesc.
În tot orașul a început un schimb de focuri aleatoriu, sălbatic, din puști și granate de mână, operațiune ce durează acum de câteva zile. Magazinele de stat au fost jefuite, cele ale guvernului însă au fost protejate cu succes, bunurile private nu au suferit daune însemnate. Focul puștilor și al grenadelor de mână au fost uneori foarte puternice, nici zgomotul unei lupte nu răsună mai puternic; a fost o zi și o noapte de groază pentru Cernăuți.
Ca mijloace de forță nu mi-au mai stat la dispoziție decât garda de securitate foarte slăbită din punct de vedere numeric și o mână de jandarmi; jandarmii de probă au trebuit să fie concediați pentru că nu prezentau suficientă încredere. Așa că am fost lipsit de putere față de acțiunile soldaților.
De fapt numărul victimelor acestor revolte a fost relativ scăzut, conform constatărilor oficiale au fost 3 morți și 30 de răniți grav din partea populației civile. La aceștia se adaugă desigur și răniții care au fost ridicați pentru a fi îngrijiți la domiciliu.
Pentru restabilirea liniștii publice am ordonat constituirea imediată a unui corp de apărare civică, dotat cu arme precum și a unui corp subordonat Direcției de Poliție. Pentru acesta din urmă am solicitat să se prezinte la mine – ca cea mai înaltă autoritate de stat – funcționarii guvernamentali ce erau ofițeri în rezervă, alți ofițeri care erau lipsiți de ocupație în Cernăuți, iar alții se refugiaseră din Ucraina. Echipa trebuia recrutată de către Direcția de Poliție din rândurile celor mai de nădejde soldați, iar plata se va face de către stat. Am renunțat la prelungirea legii marțiale, deoarece legea marțială – dacă ar fi să fie eficientă – trebuie și îndeplinită, dar pentru acest lucru îmi lipsesc mijloacele necesare.
Grijilor referitoare la restaurarea ordinii s-au adăugat și probleme economice chiar mai severe decât acestea. Legătura pe calea ferată prin Lemberg a fost întreruptă, dacă o asemenea legătură va fi posibilă prin Stryi era încă incert. Din când în când ajungea câte un tren din Stanislau; în rest totul era învăluit de incertitudine.
În orice caz, se putea lua în considerare faptul că nici un transport de cărbune nu va mai putea ajunge, ceea ce era de-a dreptul catastrofal, deoarece rezervele de cărbune de la calea ferată ajungeau pentru 10 zile iar în Cernăuți era deja o mare nevoie de combustibil. Am ordonat restrângerea la minim a traficului feroviar, iar încălzirea să se facă în special cu lemne.
De asemenea, în Cernăuți era disponibilă doar o cantitate de petrol brut (țiței) pentru 10 zile pentru alimentarea uzinei de apă și de electricitate. Intervenția mea la Rada Bucovineană-ukraineană a fost folositoare, iar Cernăuțiul a fost aprovizionat cu petrol din Galiția până la sfârșitul lui decembrie. În acest fel, ca și în alte relații economice, am depins de bunăvoința Radei, bunăvoință de care a dat mereu dovadă câtă vreme am condus eu guvernul.
Pe de altă parte, nu aveam nici o îndoială că fără sprijinul Radei nu puteam continua guvernarea multă vreme și din cauze economice. La aceasta se adăuga și problema banilor. Directorul financiar a trimis la cererea mea, încă din octombrie, funcționari la Lemberg pentru ca acolo să ridice 30 milioane de coroane așa cum se întâmpla de obicei cu poșta. Înmânarea banilor a fost refuzată însă, cu mențiunea că nu există bani în numerar. După plățile de la 1 noiembrie au mai rămas în visteria statului cam 8 milioane de coroane, o sumă foarte mică, având în vedere că nevoile lunare ale Bucovinei se ridicau la 40-50 milioane. Prin urmare, am contactat filialele din Cernăuți ale băncilor vieneze pentru a emite note de trezorerie în numerar. La 6 noiembrie aceste negocieri au ajuns la sfârșit, iar băncile au promis că îmi vor plăti soldul curent al guvernului de aproximativ 6 milioane în numerar. Cu toate acestea nici această sumă nu ajungea decât pentru cel mult până la 1 decembrie, deși am efectuat doar plățile cele mai necesare. Mai puține probleme îmi făcea situația alimentelor. Guvernul țării avea rezerve mai mari pentru unele articole, știam de asemenea că în țară existau suficiente alimente de vreme ce trimiterea alimentelor în vest trebuia să înceteze. În cele din urmă am angajat o coloană de camioane din Ucraina, cu un comandant foarte bun după câte știam și mă gândeam să trimit rezervele bogate de făină din Noua Suliță la Cernăuți. Corpurile de armată austro-ungare din Ucraina și Basarabia se aflau într-o dizolvare completă, de aceea rezervele deveniseră inutile.
Având în vedere că în noua situație, toate autoritățile militare și civile se aflau în subordinea mea, am reușit să fac rost de garnituri de tren pentru evacuarea legiunilor adunate între timp la Cernăuți, garnituri care au devenit disponibile la data de 2 noiembrie.
Deși au fost chemate la Lemberg pentru a lupta împotriva polonezilor, legiunile au refuzat îmbarcarea în vagoane; abia după acțiunea personală și influența comandantului lor, arhiducele Wilhelm, care s-a deplasat de două ori noaptea la gară, deși era bolnav, aceștia nu s-au mai opus.
La 3 noiembrie, ora 6 dimineața, trenul cu legionarii a plecat. O serie de dezertori și răufăcători a rămas însă în Cernăuți și au constituit cauza multor incidente în zilele ce au urmat. Din ultimele ziare din Viena, care au ajuns la Cernăuți, am aflat că primul ministru Lammasch a denumit autoritățile ca fiind doar administratori ai guvernelor naționale. Aceasta și întreaga situație critică m-a determinat să convoc la mine, în seara zilei de 2 noiembrie [1918], pe deputații români ai Consiliului Imperial din Cernăuți (cancelarul baron Hormozaki, Onciul, Grigorovici) și pe reprezentanții Radei Ucrainene, pentru a le oferi informații privitoare la situația creată. Hormozaki și Grigorovici au fost de părere să guvernez în continuare cu un consiliu alcătuit din toate națiunile țării, până la încheierea păcii.
Ideea consiliului consultativ nu a fost acceptată de ucraineni; Onciul dorea să preia el imediat guvernarea, dar până la urmă m-au asigurat cu toții că au încredere nelimitată în mine și m-au rugat să continui guvernarea.
Pe 3 noiembrie, mii de țărani au participat la reuniuni și la marșuri, mulți dintre ei înarmați cu puști. Ordinea nu a fost tulburată, iar participanții s-au împrăștiat în liniște. Pentru evitarea unei lovituri de stat am consemnat în [sediul] guvernului jandarmi, dar am emis ordinul de a nu folosi armele în nici o situație.
Dimineața am primit vestea că soldații care se întorceau din Ucraina au jefuit magazinele din Noua Suliță și au comis multe nelegiuiri. Pentru că nu erau disponibile suficiente vagoane pentru transportul lor înapoi, iar soldații se întorceau în marș pe jos, exista pericolul ca mulțimile neînfrânate să ajungă la Cernăuți și să înceapă să jefuiască.
Ca urmare, am ocupat podurile peste Prut cu jandarmi care au fost înlocuiți ulterior de legionari ucraineni; diverse încercări ale soldaților de a trece podurile au fost respinse în lupte formale, iar temutul marș care a durat zile întregi, a trecut cu bine pentru orașul Cernăuți.
Din districtele ucrainene veneau vești proaste. Țăranii și soldații ucraineni dezarmau peste tot jandarmeria, care nu opunea rezistență; țăranii au început să jefuiască pe unii latifundiari. Radele locale cereau predarea administrației dar căpitanii districtuali refuzau să facă acest lucru, la indicația și ordinul meu. Într-un district a fost constituit – cu aprobarea mea – un consiliu consultativ, am înlocuit doi șefi de oficii răuvoitori, cu alte persoane.
După câte știam, după amiază se vor întâlni președintele Radei Ucrainene, Popovici, și deputatul von Onciul, pentru a încerca să se înțeleagă cu privire la împărțirea țării între cele două națiuni.
Îmi puneam acum serios întrebarea, dacă, și când și cui îi voi preda guvernarea.
În primul rând, ultima mea misiune era să continui guvernarea. Deși nu știam că procesul de dizolvare era în acel moment foarte avansat în vest, nu puteam să am vreo îndoială că după evenimentele din Galiția și situația economică din țară, continuarea administrației mele era limitată doar pentru câteva zile și, chiar și atunci, doar dacă îmi va reuși restabilirea ordinii. Nu puteam să sper că voi primi degrabă indicații de la Viena; de aceea eram nevoit să răspund afirmativ la întrebarea referitoare la predarea guvernării.
Referitor la cea de-a doua întrebare mă susținea – și știam bine acest lucru – majoritatea țării, dacă aș continua cât de mult posibil guvernarea. Acest lucru era susținut și de faptul că instrumentele mele de putere – deși mici – erau încă cele mai solide din țară, fapt pentru care promiteau să protejeze populația.
Referitor la punctul trei, eram convins că pot să predau puterea doar reprezentanților ambelor naționalități. În interesul evitării unui război civil mi se părea corect să predau guvernarea doar acelor reprezentanți ale ambelor naționalități, care ar fi de acord – în prealabil – cu împărțirea țării. Spre binele țării ar fi fost cel mai bine dacă românii ar fi fost de comun acord și cu ucrainenii, acest lucru era însă improbabil.
Toate aceste considerații m-au condus la verificarea legitimării lui Onciul. Onciul declara că era delegatul Consiliului Național Imperial, constituit pe baza Manifestului Împărătesc. Șerbu însă făcea parte deja din Consiliul Național al lui Flondor, Hormozaki nu s-a alăturat nici unuia din partide, iar Grigorivici aștepta să vadă unde este sfârșitul mai îndelungat.
Deputații von Isopescul și Simionovici au încercat în cele din urmă zadarnic să vină în Bucovina. Pentru Onciul vorbea faptul că dorea să preia Bucovina ca stat federal austriac; legitimitatea sa era însă foarte slabă și mai mult decât atât, aproape nu avea adepți în rândul românilor din cauza accentuării ideii sale austriace.
Aceasta fiind starea de fapt, am decis să păstrez guvernarea cât mai mult timp și să fac – în caz de urgență extremă – experimentul cu Onciul. Această rezolvare părea să corespundă cel mai bine cu principiile mele: interesele de a păstra cel mai bine țara care mi se încredințase acum în calitate de administrator și de a acționa până în ultimul moment ca funcționar austriac.
Înainte și după această convorbire, primeam unul după altul mesaje proaste de la comandantul jandarmeriei pentru Galiția și de la Fischer generalul-maior de Bucovina, mesaje referitoare la condițiile de securitate din țară, pentru care nu puteau să-și asume nici o responsabilitate. Deoarece mesajele primite de la conducătorii districtelor nu erau atât de rele, raportul directorului de poliție era liniștitor și coincidea cu percepțiile mele, nu eram descurajat. Într-adevăr, mesajele de la Fischer s-au dovedit false, cel puțin atunci când se refereau la Cernăuți.
La 4 noiembrie, s-au ținut slujbe oficiale în toată țara cu ocazia Manifestului Împărătesc, la solicitarea mea. Doar în catedrala greco-catolică s-a suspendat slujba în ultima clipă, sub pretextul că membrii corului nu au putut veni din cauza nesiguranței de pe străzi; același lucru s-a întâmplat și în două sau trei biserici greco-catolice de la țară. Slujbele din orașe erau foarte emoționale, credincioșii suspinau și plângeau pentru împărat și pentru Austria.
Este de menționat că în biserica romano-catolică din Cernăuți, prelatul Schmid a ținut un discurs extrem de patriotic pentru împărat și pentru Austria.
În aceeași zi, am avut o întâlnire cu Jancu von Flondor. I-am comunicat evenimentele din seara trecută și am căutat să ajung la un acord cu ucrainenii. Aceasta încercare a eșuat; Flondor m-a rugat să continui guvernarea cât mai mult cu putință și mi-a comunicat – ceea ce aflasem deja pe căi secrete – că a trimis soli la Iași și că a rugat România să intervină pentru restabilirea ordinii și pentru protecția fraților români din Bucovina.
În această zi, știrile referitoare la agitații în zonele românești s-au înmulțit, peste tot magaziile militare, în unele locuri și cele civile, au fost jefuite.
Seara, am convocat la mine reprezentanții partidelor Consiliului Comunal dizolvat din Cernăuți și le-am explicat că sunt dispus să ocup – de comun acord cu consilierii naționali – cele 5 posturi de consilieri orășenești și să le acord dreptul pentru consiliu consultativ – Consiliul comunal, întărit prin social-democrați. Acest lucru a fost considerat a fi foarte important, pentru ca și Cernăuții să poată să-și exercite dreptul la autodeterminare. Din cauza timpului scurt și a opoziției românilor nu s-a mai ajuns la această măsură.
Pe data de 5 noiembrie, am promovat un număr mare de funcționari în clasele de rang VIII și VII, deoarece ministerul de interne îmi aprobase deja în octombrie aceste numiri; numirile acestea nu produceau costuri trezoreriei de stat. Mai târziu, aceste numiri au fost recunoscute și de Guvernul României din București.
Am comunicat într-o adunare, tuturor funcționarilor și angajaților administrației politice, toate numirile precum și aprobările remunerațiilor semnificative și i-am asigurat că voi interveni cu toată tăria pentru preluarea în Occident a tuturor acelor oameni care nu mai puteau lucra sub un eventual alt regim.
În această zi, comitetul de stat a ținut ședința sa de adio, în care au fost pensionați toți funcționarii de stat. S-a constatat din toate punctele de vedere că activitatea de șapte ani de funcționare fără divergențe a comitetului de stat, compus din toate naționalitățile, este o dovadă că și mai multe națiuni pot trăi în pace, unele alături de altele.
În districtele românești, revoltele ce aveau de multe ori caracter antisemit deveneau tot mai alarmante; comandanții districtelor cereau tot mai insistent întărirea jandarmeriei. În schimb, la Cernăuți securitatea era refăcută aproape complet; garda cetățenească intrase în acțiune, constituirea corpurilor înarmate făcea progrese. Exista speranța să putem începe dezarmarea în câteva zile. Planul meu era ca în momentul potrivit să trimitem în sud, echipele de jandarmi devenite disponibile la Cernăuți, pentru a face acolo ordine în mod energic.
În districtele ucrainene oricum nu mai aveam putere; doar comandamentele districtuale cezaro-crăiești mai activau ca atare. Deoarece condițiile din Vășcăuți deveneau insuportabile, am fost nevoit să accept în dimineața zilei de 6 noiembrie predarea puterii Radei locale; la conducerea comandamentului districtual a rămas însă același șef.
Pe 5 noiembrie și în zilele precedente, legionarii ucraineni din Cernăuți mi-au făcut multe probleme. Pentru început au ocupat comandamentul jandarmeriei, apoi direcția poștală și revendicau predările, apoi mi-au luat șoferul, un autoturism și mai multe camioane ale guvernului, mai târziu au ocupat gara, iar lucrurile au continuat în același fel. Am reușit să anulez în cele din urmă toate acestea datorită influenței mele la Radă, doar ca șef de gară am fost nevoit să numesc un ofițer ucrainean, chiar și numai din cauza contactului (traficului) cu Kolomea.
Reprezentanții Radei au acceptat și ei că nu dispun de autoritate necondiționată față de legionari și accentuau tot mai mult în fiecare zi că radicalii din Bucovina și mai ales Rada din Lemberg solicită tot mai imperios preluarea autorității guvernamentale.
Pe 6 noiembrie un detașament slab al armatei românești a intrat în marș, în Suceava, pentru menținerea ordinii. Comandantul districtului – care a rămas nevătămat – a primit din partea mea ordinul să rămână atâta vreme pe post până când românii nu vor emite revendicări incompatibile cu jurământul de serviciu (militar). Astfel toate condițiile au dus la o rezolvare timpurie.
La 6 noiembrie, ucrainenii au ocupat – cu ajutorul unor companii de armată ucraineană aduse din Kolomea – clădirile de stat din Cernăuți; reprezentanții Radei mi-au cerut predarea autorității guvernamentale. Am declarat că voi ceda în fața violenței și am propus că voi încerca din nou să obțin acordul românilor între ei și cu ucrainenii, iar dacă acest lucru va eșua voi preda Radei și lui Onciul autoritatea guvernamentală. Ucrainenii au acceptat acest lucru.
Deja în locuința mea, am discutat cu deputații lui Flondor și am atras atenția asupra gravității situației. În momentul în care și acest demers a rămas fără rezultat, am predat autoritatea guvernamentală în prezența celor mai înalți demnitari ai mei, cu protocolul anexat în copie, reprezentanților desemnați de ambele națiuni.
Am ales modalitatea de predare pașnică pentru ca, pe de o parte, să nu las districtele românești fără lideri și gata să cadă în anarhie și să predau administrația singurilor români orientați spre Austria, dispuși să o preia și pentru ca, pe de altă parte, prin asumarea responsabilității de către mine, să eliberez funcționarii publici de un conflict de conștiință. În momentul respectiv nu știam cu toții nimic despre evenimentele din Occident.
În anexă mai doresc să menționez unele dintre evenimentele ulterioare:
Ucrainenii m-au asigurat că – datorită venerației pe care o au față de persoana mea – sunt bineînțeles complet liber. De asemenea, m-au asigurat că îmi vor pune la dispoziție o gardă înarmată dacă voi dori să plec, dar mi-au recomandat să mai aștept câteva zile în Cernăuți. Așa că am rămas momentan în Cernăuți.
Baronul Stephanovicz și-a depus imediat demisia din funcția de președinte al Consiliului Național pentru Cultură, auzind de predarea puterii. Popowicz și Onciul s-au pus de comun acord în ceea ce privește divizarea țării în conformitate cu populația majoritară în comunele individuale și au constituit un „condominion” în Cernăuți. Guvernarea au preluat-o împreună.
Așa cum prevăzusem, Onciul nu mai avea aproape deloc adepți. A făcut în câteva zile greșeală după greșeală și i-a îndepărtat chiar și pe cei care așteptau rezervați. Cu toate acestea și-a ținut promisiunea pe care mi-o făcuse: constituția elaborată de el în aceste zile pe care a luat-o și la Iași, denumea Bucovina drept stat federal austriac.
Pe data de 8 sau 9 noiembrie, Onciul a comis cea mai mare greșeală mergând la Suceava pentru a-l împiedica pe generalul aflat acolo să invadeze Suceava. Acesta l-a îndreptat cu blândețe energică spre guvernul României, astfel încât a plecat la Iași, unde este reținut de atunci.
Eu însumi nu am dorit să aștept intrarea trupelor românești și m-am pregătit de plecare ca soldat repatriat. În acel moment, deputatul Șerbu din Suceava mi-a transmis telefonic, prin prezidiul guvernului districtual, să nu plec pentru că a stabilit de comun acord cu generalul român să fiu chemat să reiau din nou guvernarea.
Nu mi se părea deloc probabil că se va ajunge într-adevăr la asta; iar condițiile mele de a prelua administrația în numele românilor și ucrainenilor și trupele românești să fie utilizate pentru protecția populației sub îndrumarea mea, nu s-ar putea îndeplini foarte ușor. Am considerat că acest lucru este foarte important pentru țară, așa că m-am hotărât să rămân.
Pe 11 noiembrie trupele românești au ajuns la Cernăuți, iar Jancu von Flondor, care a știut să-l atragă pe generalul român de partea sa, a preluat guvernul.
Baronului Hormozaki i s-a oferit postul președintelui Adunării Naționale. El însă a preferat să se retragă în viața privată, considerând că era incompatibil cu bunele sale maniere, ca după doar câteva zile după ce a fost desemnat Landeshauptmann chiar de împărat, să devină președintele unei adunări naționale care propaga deschis anexarea la România.
După câteva zile, generalul-maior Fischer a fost adus la Iași, unde este supravegheat; conform informațiilor din Cernăuți, el va fi cercetat penal. Este acuzat că ar fi dispus spânzurarea românilor bucovineni în 1914 și că a urmărit românii. În cercurile românești din Cernăuți, șansele procesului lui Fischer sunt considerate nefavorabile. Din păcate, nu am găsit încă un personaj care s-ar dovedi competent pentru a interveni la guvernul României pentru acest general austriac atât de merituos.
Curierul trimis de mine la Viena, la 1 noiembrie, s-a întors la 13 noiembrie și mi-a adus aprobările cererilor mele; într-adevăr am procedat așa cum am solicitat.
Câteva zile mai târziu, Flondor mi-a transmis printr-o scrisoare că Statul Major Român a ordonat comandamentului armatei române din Iași, să mă aresteze. El a reușit să conteste cu succes acest lucru, dar mă sfătuia să renunț momentan la plecare, ținând seama de nesiguranța din Galiția, și declara că se va strădui să mă ducă în Occident, onorabil și în siguranță. Prin purtătorul scrisorii mi-a comunicat că, pentru respectul pe care mi-l poartă, va garanta cu propria sa persoană securitatea mea.
Din cauza unei boli severe, care a apărut între timp, nu am putut să folosesc trenul special destinat mie la data de 22 [noiembrie]. Armata română a vrut încă odată să mă aresteze, de ambele dăți acest lucru a fost împiedicat de Flondor. Este ciudat că, chiar după încetarea focurilor, românii din regat doreau să aresteze un președinte de țară, care a avut până în ultimele momente cele mai bune relații cu frații lor conaționali din Bucovina. Este explicabil când te gândești câte persoane veneau la mine în pelerinaj, deși nu primeam decât cunoștințe private; un român a denumit refugiul meu drept Mekka, iar un altul mi-a spus deschis că toată lumea se teme de uriașa mea influență.
După însănătoșirea mea, Flondor mi-a pus la dispoziție un tren special cu ajutorul căruia am ajuns la 20 decembrie la Viena, împreună cu alți 120 de bucovineni.
Nici nu puteai bănui ce repede au uitat unii români Austria și se simt acum ca români din regat. Cu toate acestea am constatat – nu doar în cercurile germane, care erau total nefericite dar și deplorabile – că în condiții de înălțare dar și de cădere, există încă multă loialitate, iar numărul celor ce plâng și regretă Austria și împăratul [e mare]. Dintre multele povești care se spun, vreau să menționez în cele ce urmează doar una care are și privilegiul de a fi adevărată, fără îndoială.
Țărănci ucrainene au îngenuncheat în fața monumentului austriac, ce s-a ridicat ca amintire la 100 de ani de apartenență a Bucovinei la Austria și s-au rugat ca Austria să coboare din cer și să stăpânească din nou [Bucovina] !