Tempora...

(Redirecționat de la Tempora)
Jump to navigation Jump to search
Tempora…
de Ion Luca Caragiale
Universul, 1900, 17 martie



Acum cîțiva ani, unul dintre cei mai de seamă studenți ai Universității noastre era și tînărul Coriolan Drăgănescu. Avea inteligență vie, caracter de bronz, temperament de erou; pe lîngă acestea, natura-l înzestrase cu un talent de orator de o putere irezistibilă. Se-nțelege că, posedînd astfel de calități, Coriolan trebuia să ajungă în fruntea camarazilor lui. El conducea toate mișcările studențimii. De cîte ori generoasa tinerime universitară, nemaiputînd sta indiferentă față cu împrejurările politice, se hotăra să-și spună și ea cuvîntul ei, Coriolan îi strîngea rîndurile, o organiza, o îmbărbăta, o înflăcăra și o ducea — la statua lui Mihai Viteazul. Pînă aci, Coriolan era mare, era incomparabil; dar aci, la statua eroului de la Călugăreni, era prodigios. Cuvîntarea lui era așa de zguduitoare încît, auzindu-l, te mirai de nepăsarea eroului de bronz: cum oare nu descăleca, precum odinioară comandorul lui Don Juan, spre a face și el o demonstrație?

De cîte ori auzeam pe Coriolan înflăcărînd tinerimea generoasă — și l-am auzit de multe ori — mă gîndeam că tînărul acesta și-a întîrziat intrarea în lumea terestră cel puțin cu două-trei sute de ani. A! el trebuia să se nască pe vremea cînd tirania sugruma popoarele, cînd nu erau încă proclamate drepturile omului, cînd lumea gemea cu grumajii striviți sub călcîiul despotismului. Aș fi vrut să văz pe tirani față-n față cu Coriolan Drăgănescu! Desigur, proclamarea drepturilor omului n-ar fi întîrziat atîta. Dar astăzi? Astăzi, cînd ne bucurăm de atîtea libertăți, cînd nu se mai pomenește măcar de tiranie, cînd opera progresului nu mai are nici o piedică… Și, cu toate astea, chiar astăzi, sunt așa de dese împrejurările în cari ordinea publică ar fi turburată fără amestecul tinerimii generoase.

Spre a da o idee despre Coriolan Drăgănescu și despre activitatea lui de tribun al tinerimii, nu voi face fraze pompoase; mă voi mărgini a reproduce cîteva pasaje din „Amicii poporului”, de pe vremea cînd acest tînăr mergea foarte des la statua lui Mihai… Să vedem.

«Tinerimea universitară, avînd ca totdeauna în fruntea ei pe distinsul student în drept, eminentul tînăr Coriolan Drăgănescu, a pornit din Cișmigiu în corp compact, voind să meargă la statua lui Mihai Bravul, unde dorea să aducă, în aceste momente de doliu pentru țară, pentru popor, pentru națiune, prinosul ei marelui erou al naționalității noastre.
Deși studenții înaintau în cea mai perfectă ordine, la colțul bulevardului au fost opriți de un cordon de sergenți de agenți secreți și bătăuși.
În zadar tînărul Coriolan Drăgănescu, împreună cu toată tinerimea, a protestat în numele drepturilor înscrise în constituție. Mizerabilii polițiști nu i-au lăsat să treacă.
Atunci bravul tînăr Coriolan Drăgănescu a strigat: „Fraților! La Mihai Bravul! După mine, la Mihai Bravul!“ și a voit să înainteze.
Tinerimea entuziastă a voit să urmeze pe bravul ei tribun. Atunci zbirii au început să lovească în dreapta și-n stînga cu ciomegele și cu tesacele…»

Apoi:

«Tînărul Coriolan Drăgănescu, bravul student care se afla în fruntea tinerimii universitare aseară pe bulevard, a fost arestat de către bandiții poliției. El se află ținut la secret, fără să poată comunica nici cu părinții. Se crede că a fost lovit grav și torturat în arest; pentru aceea, mizerabilul jude, rușinea magistraturii, al cărui nume ne facem o datorie de pudoare a nu-l mai pomeni în coloanele noastre, nu permite nimănui a da ochi cu tînăra victimă a acestui regim de teroare!»

Și alta:

«Guvernul a nebunit! Mizerabilii își fac de cap!
Aseară, pe cînd studențimea, adunată la statua lui Mihai Bravul, asculta cu inima încordată, cu sufletul transportat, patrioticul și magistralul discurs al tînărului și eminentului student Coriolan Drăgănescu, asupra dreptului ce-l are poporul de a protesta contra guvernului banditesc, poliția a dat năvală asupra acelora care vor fi mîne fala țării și, lovind, zdrobind, zdrelind orbește, și-a făcut loc pînă la statua eroului de pe treapta căreia vorbea oratorul.
A fost o scenă de teroare de nedescris.
La vederea agenților avinați, cari voiau să pună mîna pe el, tînărul Coriolan s-a suit repede pe statuă și-ntr-o clipă a fost în picioare pe coapsa calului de unde a strigat : „Fie toată lumea martoră la această nouă infamie a celui mai infam dintre regimuri!“
Dar bandiții l-au apucat de picioare. Atunci bravul tînăr a luat pe la spate în brațe trupul lui Mihai Bravul și s-a încleștat de el cu putere. Bandiții îl trăgeau de picioare așa de tare încît, dacă tînărul nu ceda și nu-l lăsa pe Mihai Bravul din brațe, atunci ori ar fi frînt trupul de bronz al eroului, ori acele fiare sălbatice i-ar fi smuls picioarele din încheieturi.
Nu! Nu! Acest guvern a-nnebunit!…»

Acesta era Coriolan Drăgănescu… Și, cu toată prodigioasa lui activitate de tribun politic, el nu și-a neglijat studiile decît foarte puțin. A frecventat regulat cursurile la Universitate șapte-opt ani și, nu cu puțină bucurie, părinții, rudele și numeroșii săi amici au citit într-o zi în „Amicul poporului” următoarea notiță la ultime informațiuni:

«Aflăm cu deosebită plăcere că tînărul Coriolan Drăgănescu, eminentul student al Universității noastre, și-a susținut cu succes teza de licență în drept, tratînd cu talent despre „Ordinea publică în statul modern”. Eminentul tînăr a fost viu felicitat de membrii comisiei. Din parte-ne ne facem o datorie a-l felicita asemenea, dorindu-i strălucita carieră pe care, desigur, cu talentele sale o merită.»

Licențiat în drept! Tînăr eminent! Irezistibil orator! Caracter mare! Idei generoase!… Desigur — mi-am zis eu — iată un cetățean de mare viitor. Frumoasă carieră!… Îl avusesem totdeauna în vedere pe eminentul tînăr. Isprăvile lui ca student erau așa de zgomotoase încît mai în fiecare zi trebuia să auz, să citesc sau să pomenesc de acest frumos nume, Coriolan Drăgănescu! Parcă a fost însă un făcut… După ce am citit notița despre obținerea licenței lui în drept, încet-încet am început să uit de numele altădată atît de celebru, și era firesc lucru: îl uitam fiindcă nu mai mă-mpiedecam de el la tot pasul. De mult acum îl uitasem de tot. Era vreme turbure. Chestiuni politice acute; criză economică, agricolă, finanțiară; călcări mai mult sau mai puțin grave ale pactului fundamental — toate acestea iritaseră mult opinia publică. Studențimea era în fierbere și pusese de gînd să manifesteze. Ce s-o fi făcut astăzi la statua lui Mihai Viteazul? Ia să vedem. Am luat „Amicul poporului” și am citit:

«Au trecut de culmea infamiei! Săriți, cetățeni! Regimul a turbat!
Fapta de azi a acestor tîlhari a întrecut tot ce se putea închipui din partea unor așa lăpădați de lege și de Dumnezeu!
Studenții au fost schingiuiți, zdrobiți, măcelăriți!
Bandiții regimului au avut ordin să tragă-n carne vie și au tras!
A fost ceva și oribil și murdar!
Sîngele generoasei tinerimi române a roșit marmora albă pe care se ridică statua celui mai mare erou român!
Să nu crează însă bandiții că nu va veni ceasul pedepsei!
Ucigașii tinerimii sunt notați și nu vor scăpa de răspundere măcar de s-ar ascunde în gaură de șarpe.
Îndeosebi, promitem nerușinatului inspector polițist, canaliei ordinare, mișelului fără rușine, sălbaticului zbir și calău antropofag, care răspunde la dezgustătorul nume de Coriolan Drăg…»