Steluța (Anghel)

(Redirecționat de la Steluţa (Anghel))
Jump to navigation Jump to search
Steluța
de Dimitrie Anghel
Publicată sub titlul "Romanțe vechi", în Minerva, IV, 1175, 25 martie 1912, p. 3.


Orășelele de provincie sunt ca niște muzee în cari rămîi surprins regăsind lucruri pe cari le-ai văzut odată, mode ce dorm uitate prin vitrine, portrete vechi ce-au comemorat o faptă peste care a curs nepăsătoarea năvală a anilor.

Diferitele districte sunt multiplele ocheane ale unui panopticum, făpturile și lucrurile pe cari le vezi sunt la fel, sau ți se par așa, și cu toate aceste, dacă-ți fixezi bine atenția și vei avea puțină răbdare ca să privești, vei vedea că, deși toată lumea aceasta, ce se mișcă îndărătul ocheanelor de sticlă, pare aceeași, e totuși aparte, deși din același neam, are nuanțe deosebite, deși arată un vag aer de familie, la întîia privire, e cu totul neasemănată, dacă o cauți de aproape.

Oricum, toate sunt mai prietenoase, oamenii au un aer mai potolit, atmosfera patriarhală mai dăinuiește încă, vechile cîntece sentimentale mai urmează să răsune și să te înduioșeze cu farmecul lor negrăit.

Steluța lui Alecsandri răsare încă fidelă pe cerul provinciei, și taraful de lăutari ce-o cînta pe înaltul unei estrade, într-o cafenea obscură, m-a înduioșat ca și întîia oară cînd am auzit-o.

Două viori, un clarinet, un violoncel plîngător ca un glas omenesc și un contrabas s-au pus de acord pentru a reînvia apusa romanță. În amurgul ce împînzea lumina, cei cinci oameni, ce aveau să evoce o stea, cu un aer trist și funerar aproape, ca și cum ar fi pus ceva misterios la cale, au prins să se întrebe din strune și din clape. Un arcuș a filat o notă și o lungă șuviță de păr alb desprinsă s-a rupt și a plutit o clipă în aer ca un funigel rătăcitor. O șoaptă gîngavă, scăpată dedesubtul unei clape ca dedesubtul unui dinte bătrîn, a alergat parcă să întîlnească nota filată ; tremolo, ca un pas greoi și nesigur, ce-ar trece deasupra unor dale clădite peste o boltă, contrabasul a urmat și el să răspundă că-și aduce aminte.

Aerianele punți întinse de vibrații au ajuns de la om la om ; ca niște fire nevăzute, sunetele, dezrobire din înaltul unui arcuș, au înfășurat molatec clarinetul, s-au furișat trecînd pe gîtul bătrîn al contrabasului, au revenit în meandre, s-au aninat pe după cuiele negre ale violoncelului și i-a prins pe toți parcă într-o plasă nevăzută, într-un paianjeniș aerian de simpatie. Și, puși de acord, legați așa ca niște credincioși într-o rugăciune, taraful a început să cînte.

Glas omenesc ca să plîngă cuvintele nu s-a ridicat, dar romanțele cunoscute n-au nevoie de cuvinte. Rotunda gură, ce face de obicei o pată de umbră într-o ramă de fildeș, nu s-a arătat peste capetele celor strînși în comuniune ; și nici nu era nevoie de ea, căci cei ce cîntau mimau în același timp, sau mai bine zis, sculptau fără de voie, cu gesturile lor, deznădejdea amară a absentelor cuvinte. Melancolic, aproape perpendicular, ca și cum ar fi fost rătezat de pe grumaz, se rezema capul primului viorist pe străvechea lui vioară ; plin de deznădejde și pasionat de-ai fi spus că strînge în brațe un trup pentru o ultimă îmbrățișare, se pleca cel mai bătrîn peste contrabasul lui ; cu sprîncenele arcate în circonflex își săruta vîrful clarinetului, ca pentru o despărțire, cel ce-și tremura degetele pe clape ; pasionat, asemenea unui amant ce ține pe umăr capul iubitei lui, cercînd s-o înduioșeze cu amintiri trecute, își ținea cel mai tînăr dintre ei violoncelul, șoptind ca într-o ureche imaginară ; și numai secundul, dintre toți, osînditul să ție isonul, părea absent și avea aerul să spuie cu gestul lui monoton : "La ce bun să vă mai înduioșați și să plîngeți o biată stea pierdută ?"...

Așa cîntau în amurgul acela întristat cei cinci oameni durerea unei stele, și nicicînd durere mai adevărată nu m-a înduioșat și nu mi-a adus lacrimi în ochi fără de voie.

Lungă și tremurătoare, plîngerea romanței, trezită din strune și din clape, din lemne sonore și din tremurate degete, din brațe ridicate în aer și din suflul puternic ce umflă un piept, se răspîndea, picurîndu-și lacrimile nevăzute în paharele de bere începute ale rarilor clienți, în goalele cupe rămase pe margini de mese, în farfuriile de pe etajere ce se trezeau și ele vibrînd, în ochii tînărului chelner ce avea și el un suflet sentimental, pe umedele mustăți ale bătrînului patron ce ofta, aducîndu-și și el aminte, și în sufletul meu ce venea și el să caute o altă stea călătoare.

Astfel am reauzit străvechea romanță uitată de demult, într-un orășel de provincie, departe de Capitală, unde modele se schimbă într-una, figurile și gesturile se primenesc mereu, iar tristele și sentimentalele cîntece ale bătrînilor noștri nu mai trezesc lacrimi în ochii nimănui.